Consiliului Legislativ : proiectul de lege antilegionar este incompatibil cu noul Cod penal!

Consiliul Legislativ, deşi în aparenţă avizează favorabil proiecul de lege antilegionar, ridică o serie de obiecţii care practic fac imposibilă o aprobare a proiectului de lege în forma actuală.

Pe scurt, obiecţiile principale se pot rezuma la faptul că infracţiunea de “legionarism” nu se regăseşte în legislaţia românească actuală. Ea nu este definită nicăieri, nu este menţionată în Codul Penal.

Astfel:

La pct. 3. se specifică “Din redactare nu rezultă cu claritate care anume infracţiuni sunt avute în vedere. Precizăm că, în situaţia în care s-a avut în vedere “combaterea infracţiunilor … cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob”, este necesară completarea art. 2 cu o definiţie a acestei noţiuni, întrucât niciun alt act normativ nu prevede o enumerare a infracţiunilor care ar intra în această categorie”.

La pct. 6 se afirmă că infracţiunile ţinând de “legionarism” invocate în Art I. pct. 5,6-8 din noul proiect de lege sunt incompatibile cu noul Cod Penal care va intra în curând în vigoare, aceste paragrafe putând avea cel mult o valabilitate limitată, până la intrarea în vigoare a Codului Penal, după care vor trebui reformulate. Astfel, despre Art I. pct. 5, 6-8 din proiectul legislativ se face observaţia: “În ceea ce priveşte modificarea art.3. alin. (1) şi (2), semnalăm că, în situaţia în care modificările propuse prin proiect vor intra în vigoare anterior datei la care urmează să intre în vigoare noul Cod penal, Legea nr. 286/2009, acestea vor opera numai până la această din urmă dată. Precizăm că, potrivit art. 113 din Legea nr. 187/2012, la data intrării în vigoare a noului Cod Penal, art. 3 va fi modificat în întregime. Pe de altă parte, în cazul în care modificările propuse prin proiect vor intra în vigoare după intrarea în vigoare a noului Cod penal, este de apreciat în ce măsură incriminările şi pedepsele propuse se integrează armonios în noua reglementare de ansamblu a infracţiunilor”.

Data de intrare în vigoare a noului Cod penal este 1 februarie 2014. Dacă legea antilegionară s-ar vota totuşi, am avea situaţia absurdă în care "legionarismul" ar constitui infracţiune timp de circa o lună de zile, până la 1 februarie 2014, după care nu ar mai exista nici o bază pentru incriminarea sa, Codul penal având prioritate.

Date fiind numeroasele sale lacune şi incompatibilităţi cu actuala legislaţie, acest proiect de lege se cuvine a fi respins în mod definitiv, actuala formă a OUG 31/2002 fiind suficientă şi îndeplinind toate standardele internaţionale în domeniu.

Fundaţia "George Manu"

Comunicat al societăţii civile creştine. Parlamentari, nu votaţi o Constituţie anticreştină!

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ MEMBRILOR COMISIEI PARLAMENTARE DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI PRECUM ŞI TUTUROR PARLAMENTARILOR,  DIN PARTEA SOCIETĂŢII CIVILE CREŞTINE DIN ROMÂNIA

În contextul  discuţiilor ce au loc în Comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei, deplin conştienţi de rolul legii fundamentale în trasarea viitorului unei ţări şi de faptul că aceasta trebuie să reflecte credinţa spirituală creştină a românilor,

Asociaţiile semnatare,  în calitate de reprezentanţi  al societăţii civile creştine din România îşi exprimă clar voinţa de modificare a Art. 48 din Constituţie prin introducerea: ”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat si o femeie”. Românii, în majoritatea lor, consideră Familia tradiţională, formată din bărbat şi femeie, ca fiind primul şi cel mai important centru al vieţii sociale. Familia tradiţională reprezintă nucleul de formare a noilor generaţii iar rolul esenţial jucat de aceasta în viitorul unei ţări trebuie specificat şi recunoscut în noua Constituţie.

Ne exprimăm îngrijorarea faţă de declaraţia Domnului Prim-ministru Victor Ponta de a păstra articolul în forma actuală, fără evidenţierea rolului şi importanţei familiei tradiţionale. Acest lucru relevă o minimizare a responsabilităţii pe care o are Statul în a asigura cadrul adecvat de dezvoltare al noilor generaţii şi interferează flagrant cu modul de viaţă al românilor, majoritar creştini. Ne exprimăm speranţa că se va ţine seama de credinţa spirituală a românilor şi se va recunoaşte în noua Constituţie locul şi rolul Familiei tradiţionale.

Ne opunem categoric introducerii în Constituţie la Art. 4, alin. 2 ”Orice discriminare bazata pe .... orientare sexuala este interzisa.” Discriminarea bazată pe orientarea sexuală nu ţine de spiritul sau tradiţia românilor. În România atât heterosexualii, cât şi persoanele de altă orientare sexuală sunt egali în faţa legilor Statului român, iar orientarea sexuală nu este criteriu de evaluare al oamenilor. Orice român este liber să acţioneze în spaţiul privat după cum îi dictează propria conştiinţă, iar minorităţile sexuale nu sunt îngrădite în nici un fel în exercitarea libertăţilor fundamentale. Orice formă de discriminare este interzisă în România, iar  acest lucru este statuat în prezent prin Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin urmare introducerea acestui articol nu este necesară. Mai mult, poate crea confuzii şi viitoare tulburări sociale, deoarece discriminarea pe baza orientării sexuale este în prezent definită ca  fiind  orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza de orientare sexuală. Se forţează astfel calea către o legiferare tacită a căsătoriei între persoane de acelaşi sex, cu faza intermediară de uniune civilă între persoane de acelaşi sex, lucru ce contravine tradiţiei creştine a acestui neam şi naturii umane şi pentru care în nici un caz nu vom gira prin vot.

În încheiere, ne exprimăm încrederea şi speranţa că alegeţi să votaţi o Constituţie ce va crea cadrul adecvat pentru noi şi pentru copiii noştri, o Constituţie apropiată de români, de tradiţia şi credinţa lor creştină. În acelaşi timp însă, suntem pregătiţi să nu acordăm votul de încredere unor propuneri ce nu sunt în concordanţă cu spiritul creştin al acestui neam sau care pun în pericol generaţiile viitoare şi vom încuraja pe toţi românii creştini să nu gireze noua Constituţie ce va fi supusă votului popular.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Semnează,

1.     Alianţa Familiilor din România

2.     Federatia Organizatiilor Ortodoxe PRO VITA din Romania

3.     Asociaţia Pro Vita filiala Bucureşti

4.     Alianţa pentru Demnitate Naţională

5.     Asociaţia Christiana

6.     Asociaţia CIVIC Media

7.     Asociaţia „Rost”

8.     Asociatia „Basarabii"

9.     Asociaţia „Cercul Studenţesc Floarea de foc”

10.  Liga de Utilitate Publică

11.  Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului

12.  Asociaţia „Familia Ortodoxă”

13.  Asociaţia Dascălilor din Romania

14.  Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”

15.  Asociaţia pentru Libertatea Românilor

16.  Liga pentru Identitate Naţională

17.  Asociatia “Sfantul Daniil Sihastrul”

18.  A.T.O.R. (Asociaţia Tinerilor Ortodocşi)

19.  Asociatia “Prietenii de Familie”

20.  Asociatia Bio Romania

21.  Asociatia Civică a Tinerilor Creştin Ortodocşi Români

22.  Asociatia Gaspar, Baltasar & Melchior

23.  Asociatia Tinerilor Ortodocsi „Orthograffiti"

24.  Asociatia Traditia Romaneasca

25.  Asociaţia “Triada”

26.  Asociaţia ”Prietenii Sf. Efrem cel Nou”

27.  Asociaţia „Bucovina Profundă”

28.  Asociaţia „Darul Vieţii”

29.  Asociaţia „Doamna Stanca”

30.  Asociaţia „Familia şi Viaţa”

31.  Asociaţia „George Ogăraru” pentru Cultură şi Sport

32.  Asociaţia „Onoare şi Patrie”

33.  Asociaţia „Ortodoxia Tinerilor"

34.  Asociaţia „Prietenii omului - umanism, cultură”

35.  Asociaţia „Primul Pas”

36.  Asociaţia „Sf. Ioachim şi Ana”

37.  Asociaţia „Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului”

38.  Asociaţia „Studenţi pentru Viaţă”

39.  Asociaţia Bio România

40.  Asociaţia Casa Gratis Pro Deo

41.  Asociaţia Centrul Creştin Alba Iulia

42.  Asociaţia Clinica Pro-Vita Internaţional

43.  Asociaţia Culturală „Sf. Mitropolit Dosoftei”

44.  Asociaţia Hrisdoria

45.  Asociaţia Iniţiativa Creştin-Ecologistă

46.  Asociaţia Mama Olga - Neamt

47.  Asociaţia Medicilor Catolici din Bucureşti

48.  Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova

49.  Asociaţia Oamenilor de Afaceri Creştini-Ortodocşi

50.  Asociaţia pentru cultură „Alfa”

51.  Asociaţia Poliţiştilor Creştini din Romania - Filiala Bucureşti

52.  Asociaţia Predania

53.  Asociaţia Pro Vita „Sf. Stelian”

54.  Asociaţia Pro Vita Christiana „Sf. Ecaterina”

55.  Asociaţia Pro-Logos Timişoara

56.  Asociaţia Provita filiala Gorj

57.  Asociaţia Provita Media

58.  Asociaţia Provita Sf. Brâncoveanu, filiala Piteşti

59.  Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filiala Braşov

60.  Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filiala Suceava

61.  Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi Români, filiala Tg. Jiu

62.  Asociaţia Tinerii Creştin Ortodocşi

63.  Asociaţia Ucrainenilor Ortodocşi din Bucovina

64.  CARITAS Bucureşti

65.  Forumul Civic Creştin

66.  Fundatia Antimis

67.  Fundaţia „Sf. Martiri Brâncoveni"

68.  Fundaţia „Sf. Martiri Brâncoveni” fil. Suceava

69.  Fundaţia „Sfânta Irina"

70.  Fundaţia Clinica Pro Vita

71.  Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”

72.  Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni

73.  Habitat pentru Umanitate - Beiuş

74.  Institutul „Fraţii Golescu” pentru relaţii cu românii din străinătate

75.  Liga Distributistă Română “Ion Mihalache”

76.  Societatea Ortodoxă a Femeilor Române – Filiala Iaşi

77.  Școala Brâncovenească

78.  WorldTeach Romania

Cum votăm la referendum? Votăm?

Să cîntărim. De ce aş vota „Da” pentru demiterea lui Băsescu?

# Pentru că susţine proiectele păguboase pentru români şi pentru România (sub toate aspectele, de la cel ecologic la cel financiar) ale unor corporaţii multinaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, Cuprumin).

# Pentru că susţine proiectul Statelor Unite ale Europei, care vizează topirea statului român într-un imperiu.

# Pentru că a promovat în funcţii vitale ale statului oameni stupizi, incompetenţi şi/sau corupţi, prin aceasta prejudiciindu-ne grav pe fiecare în parte şi pe noi ca ţară.

# Pentru că îl pregăteşte pe M. R. Ungureanu să preia comanda, deşi lipsa de loialitate a acestuia faţă de România a fost dovedită în repetate rînduri.

# Pentru că a semnalizat dreapta, capitalizînd speranţa a milioane de oameni, şi a mers în zig-zag, până a dat cu oiştea-n gard.

Ar mai fi şi alte motive, dar cred că sînt suficiente astea.

De ce aş vota “Nu”?

# Pentru că nici unul dintre motivele de mai sus, cum nici cele invocate de Parlament la suspendarea din funcţie a lui Traian Băsescu, nu se încadrează în prevederile constituţionale pentru care un preşedinte poate fi demis. Las că actuala Constituţie e un document complicat, pe alocuri prost făcut şi în prea de tot interpretabil. Trebuie respectată.

# Pentru că artizanii suspendării din funcţie a preşedintelui (alţii decît păcălicii care sînt scoşi la înaintare) şi iniţiatorii referendumului (liderii USL) n-au nici o legitimitate. Ponta şi Antonescu refuzau astă iarnă să meargă la muncă în Parlament, susţinînd că acesta este ilegitim. Dar, după ce au obţinut majoritatea în Parlament, cumpărînd parlamentari din tabăra fostei Puteri în viu, ca pe porci, atunci Legislativul a şi devenit legitim, în viziunea lor. Haida-de!

Pentru a avea legitimitate, USL trebuie să fie validată în alegerile generale. De bine, de rău, Băsescu a fost reales de trei ori în funcţie (dacă punem la socoteală şi referendumul din 2007).

# Pentru că, prin manevrele care au dus la referendum, USL a călcat în picioare legi, instituţii şi oameni. Or pentru mine scopul nu scuză mijloacele. Şi, vorba lui CTP: cineva care începe aşa o guvernare, cum o va continua şi cum o va părăsi, cînd electoratul nu-l va mai vrea?

# Pentru că dacă USL îi păsa de părerea poporului o putea arăta înlăturîndu-l pe Băsescu fără să cheltuie milioane de euro pe referendum şi scutind ţara de un scandal care a destabilizat-o grav din punct de vedere politic şi economic. Poporul s-a exprimat deja: vrea un Parlament unicameral, cu 300 de parlamentari. Băsescu şi-a oferit demisia dacă USL va trece în Constituţie hotărîrea poporului. USL n-a acceptat, pentru că nici nu se gîndeşte să mişcoreze numărul de parlamentari sau să reducă Parlamentul la o Cameră. Deci poporul contează numai cînd îi convine USL. Dar să nu ne mirăm: USL a boicotat referendumul cu pricina şi a falsificat un altul, cel privitor la adoptarea Constituţiei – a acestei Constituţii, pe care acum o încalcă.

# Pentru că, dacă Băsescu rămâne pe poziţie, cele două puteri executive, preşedinţia şi guvernul, se vor cenzura reciproc. Sigur, necazul e că va continua scandalul. Dar, să vă spun un secret: oricum va continua. Dacă plagiatorul şi repetentul se vor vedea singuri la butoane vor scandaliza nu numai lumea românească, ci întreaga lume, cum deja au făcut-o cînd cu suspendarea lui Băsescu.

# Pentru că demiterea lui Băsescu nu rezolvă problemele României. Criza economică ne va lovi oricum din nou (şi mă tem că USL chiar nu ştie ce să facă într-o atare situaţie). România va fi pe mai departe la mâna FMI, BM, CE, UE, SUA (că doar n-aţi crezut în declaraţiile ţîfnoase de independenţă ale lui Ponta şi Antonescu; de organizaţiile internaţionale sîntem dependenţi nu de cînd e Băsescu la putere ci mult mai dinainte şi vom mai fi). Iar establishmentul va considera, la fel ca şi pînă acum, că Ortodoxia şi naţionalismul sînt boli ruşinoase.

# Pentru că odată ce PDL a fost înlăturat de la putere, Băsescu a rămas cu atîtea atribuţii cît să devină uman. Nu mai are guvern, nu îşi mai poate impune viziunea, prin mijloace de forţă, presiune şi şantaj. Deci ameninţările debitate de propaganda USL, cum că Băsescu va face şi va drege, dacă va rămîne preşedinte, sînt minciuni.

# Pentru că nu vreau să fiu nevoit să aleg un preşedinte între iresponsabilul Ponta şi vîndutul Ungureanu – singurii care par a avea şanse la ora asta şi pe lîngă care Băsescu ne apare ca un înger de lumină. Poate în doi ani se mai schimbă ceva.

Bun! Acum, orice aş vota s-ar interpreta ca sprijin pentru partea cealaltă. Or eu unul nu vreau să girez cu votul meu nici banditismul uneia, nici trădările celeilalte. Sigur că raţiunea mă îndeamnă să votez mai degrabă “Nu”. Totuşi, nici lui Băsescu nu pot să-i mai dau credit, nu numai pentru ce a făcut şi ce n-a făcut, ci şi pentru că nu mai vreau să votez “răul mai mic”.

Din dilemă mă scot sondajele de opinie (acreditate de disperarea USL), potrivit cărora referendumul oricum nu va fi validat, din lipsă de cvorum.

"Revoluţia bunului-simţ", la capăt de linie

"Revoluţia bunului-simţ", anunţată de Crin Antonescu acum trei ani, e pe cale să ajungă la final. S-a dovedit una de bun-simţ exact în măsura în care Cabinetul Ponta s-a dovedit "cel mai cinstit guvern" al ultimilor 20 de ani.
Oare de ce evidenţa este atît de greu de sesizat? Nu-i compătimeşte nimeni pe Băsescu, Anastase şi Blaga, căci îşi merită soarta, pentru cum au guvernat, la fel ca M.R. Ungureanu şi restul demnitarilor PDL mătrăşiţi. Unii dintre ei vor trebui să răspundă şi penal. Însă, cei care îi înlocuiesc o fac într-o manieră care ar trebui să ne cutremure. Dacă USL a călcat totul în picioare (legi, instituţii, oameni) pentru a-i evacua pe liderii pedelişti, vă închipuiţi cum se va purta cu românul simplu, cum va conduce ţara? Vom avea răspunsul foarte curînd.

Cei care gîndiţi că scopul scuză mijloacele, să nu vă plîngeţi cînd veţi fi victime ale aceleiaşi logici. Şi nu uitaţi: revoluţiile îşi devorează fiii, în general! Nu şi părinţii.

O nouă umilire a românilor în propria ţară

Cristian Tudor Popescu sintetizează excelent "afacerea" UMF Tg. Mureş. Nu mai am nimic de adăugat.Sublinierile cu bold îmi aparţin.

"...la ce folosesc termenii medicali în maghiară? La comunicarea exclusivă cu pacienţi şi medici unguri. Deci, la crearea în România a unui circuit etnic închis în materie de sănătate şi boală, viaţă şi moarte. Şi asta pe banii statului român.
     Zisa maghiarizare a cancerului şi apendicitei vizează alimentarea unui exclusivism arogant  printre etnicii maghiari din România. Orice segment din viaţa socială în care accesul „valahilor” poate fi interzis, măcar prin bariera limbii, reprezintă un substitut al graniţelor teritoriale la care visează extremiştii maghiari,  un apel la amintirea dominaţiei limbii maghiare în Austro-Ungaria transleithană, când  fără să ştii ungureşte nu aveai şanse în administraţie, justiţie sau educaţie, fie că erai român, fie că erai slovac, sloven, ucrainean, sârb sau evreu.
     De ce face asta acum UDMR nu mă interesează. Dar pedeleului e bine să i se spună ce îşi asumă satisfăcând, ca să rămână la putere,  cererea şantajistă a tovarăşilor de guvern: o nouă umilire a românilor în propria lor ţară."

Sursa: Gândul.

Despre Dreapta autentică şi "Dreapta" stîngii, în ROST nr. 106

A apărut numărul 106 al revistei Rost (primul tipărit în 2012), avînd ca temă „Dreapta”, atît în raport cu Stînga, cît şi în raport cu ceea ce am numit în altă parte „pseudomorfozele actuale ale dreptei”. O fereastră deschisă spre acea dreaptă de care am avea atîta nevoie, dar care azi nu mai există cu adevărat (şi se ridică întrebarea dacă va mai putea exista vreodată – nu ca opţiune personală şi principială, ci ca forţă politică activă şi determinantă la nivel comunitar).

Un număr pe această temă, cu principalele repere teoretice şi practice ale problemei, abordate diacronic, dar şi sincronic, din perspectivă românească, dar şi europeană, era o datorie a grupării de la Rost, mai ales în contextul tot mai accentuatei confuzii morale şi doctrinare a vremurilor pe care le trăim. Chiar dacă unii se vor arăta, probabil, nemulţumiţi, Redacţia, fără să-şi ascundă poziţia proprie, a decis prezentarea mai multor puncte de vedere, după principiul „oglinzilor paralele” (Adrian Papahagi – intervievat pe tema „Statelor Unite ale Europei” şi a naţionalismului în contemporaneitate –, Răzvan Codrescu, Vlad Diaconu, Ovidiu Hurduzeu etc.), lăsînd cititorilor posibilitatea unei responsabile cumpăniri.

Sigur că numărul nu se reduce la problematica strict politică. Ancheta numărului (realizată de d-l Mădălin Iacob) pune problema religiei în şcoală, d-nii Mihail Albişteanu şi Vlad Diaconu se pronunţă pertinent despre „Hibele noii legi a învăţămîntului” şi „Reforma care deformează definitiv educaţia”, d-na Alina Ioana Dida consemnează conferinţa academicianului D. Vatamaniuc relevant intitulată „Eminescu printre noi”, iar d-l Dan Stanca glosează despre „Sertarul scriitorului român”. Cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc – cînt esenţial pentru concepţia poetică a „Marelui Florentin” (il dolce stil nuovo) – acoperă rubrica de poezie.

Nu lipseşte nici evocarea cîtorva mari figuri ale rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului XX, foşti deţinuţi politici şi/sau participanţi la lupta eroică din munţi: doctorul Dumitru Uţă (în jurul căruia s-a alcătuit „dosarul” numărului), „haiducul” Gavril Vatamaniuc (admirabil prezentat de d-l Sorin Lavric) şi Ioan Ianolide (recenzie de d-l Bogdan Munteanu a cărţii Deţinutul profet, moşită editorial în obştea Diaconeştilor). 

Prin editorial („Restaurarea normalităţii se amînă”) şi prin rubrica „Idei, vorbe, fapte”, d-l Claudiu Târziu, directorul publicaţiei, atinge cîteva puncte nevralgice ale actualităţii imediate (inclusiv cel al protestelor publice de peste iarnă, cu numeroasele lor implicaţii socio-politice şi psiho-morale). Oarecum compensatoriu, nu lipseşte nici nostalgia după „Binecuvîntata lume veche” (de fapt, necroloagele a doi nonagenari care ne-au părăsit spre sfîrşitul anului trecut: Leonte Radu şi Mircea Nicolau, fie-le ţărîna uşoară!). 

E un semn bun că Rostul reuşeşte – pe un fond atît de ingrat, de criză economică, socială şi politică – să afle resursele de a merge mai departe, păstrînd, în mare, aceeaşi linie de rectitudine echilibrată şi confirmînd buna impresie făcută în noua formulă grafică şi editorială (de după nr. 100). Va depinde însă mult de implicarea cititorilor apariţia lui pe tot parcursul anului, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi ritmicitate. (R. Codrescu)  

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

UPDATE

Vă recomand şi articolul lui Paul S. Grigoriu O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106, din care citez: "În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. [...] Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei."
 

M.R. Ungureanu are misiunea să salveze Dreapta stîngii "democratice"

Au trecut şapte ani de cînd Traian Băsescu este preşedinte al statului şi toţi atîţia de cînd România este guvernată de o pretinsă Dreaptă (PDL şi PNL în diverse formule de asociere cu PSD, UDMR şi alţii). Timp suficient pentru oricine, darămite pentru nişte analişti politici, să înţeleagă că nici Băsescu, nici PDL şi PNL nu sînt de dreapta, că Dreapta politică încă nu a apucat să guverneze – poate pentru simplul motiv că nu există.

Cu toate acestea, la vechile păcate ale Dreptei de dinainte de comunism sînt contabilizate şi isprăvile celor două formaţiuni cu nume liberal şi apucături dintre cele mai stîngiste. 

O seamă de aşa-zişi analişti politici, care mai de care mai interesat în alimentarea confuziei generale şi slujirea propagandistică, pun semnul egal între succesul sau eşecul acestor ecrescenţei feseniste PDL şi succesul sau eşecul Dreptei. În plus conferă principalului partid de guvernare titlul de „Dreaptă democratică”, preventiv, cu intenţia străvezie de a pune sub firma „Dreptei nedemocratice” orice alt partid care s-ar putea defini şi manifesta ca unul de dreapta pe scena noastră politică.

Unul dintre ideologii Dreptei stîngii "democratice", Vladimir Tismăneanu, susţine azi, pe urmele unui alt comentator, Cristian Cîmpeanu, că numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de premier este cel mai important pariul politic al lui Băsescu şi că principala sarcină a prim-ministrului este să restaureze credibilitatea dreptei politice.

Poate că ar trebui să le aducem aminte că Dreapta autentică este ataşată în chip fundamental de tradiţie şi deci, la meridian românesc, creştină, organic conservatoare, naţionalistă (ceea ce, atenţie, nu înseamnă rasistă; naţionalişti sînt şi americanii şi nu-şi pun problema „purităţii sîngelui”), personalistă, comunitaristă, realistă şi responsabilă.

Stînga este exact pe dos: indiferentă religios cînd nu de-a dreptul atee sau antihristică, progresistă cu orice preţ, internaţionalistă sau, dacă vreţi, globalistă, individualistă în forma ei liberală şi colectivistă în extrema marxistă, idealistă (lipsită de aderenţă la realitate, imaginează viaţa în abstract şi încearcă s-o modeleze, în funcţie de acestă viziune, prin inginerii sociale) şi, inevitabil, iresponsabilă.

Avînd aceste repere, să judecăm acum ce este de dreapta în guvernarea Băsescu-PDL, în general, şi în comportamentul public al şefului statului şi a membrilor conducerii partidului. Sifonarea a sute de milioane de euro prin clientela politică? Impozitarea excesivă a muncii? Planul de privatizare şi a ultimelor resurse energetice ale ţării? Susţinerea marilor corporaţii cu interese contrare celor româneşti (v. cazul Roşia Montana)? Încălcarea drepturilor şi libertăţilor civile ale cetăţenilor prin introducerea actelor de identitate biometrice? Tolerarea, cînd nu încurajarea pe faţă a propagandei homosexuale? Punerea României sub controlul financiar al Bruxelles? Îndatorarea masivă a ţării? Propaganda în favoarea cedării suveranităţii naţionale, pentru integrarea României într-un nou imperiu european, Statele Unite ale Europei? Şi lista poate continua.

Nu ştiu cum va guverna M. R. Ungureanu şi nici dacă va reuşi să salveze PDL, dar îi cunosc antecedentele de pe cînd era ministru de Externe, care nu mi-l arată ca om de dreapta şi nici macar ca un slujitor loial al intereselor naţionale.

Ungureanu a văduvit statul român de moştenirea Gojdu, făcînd-o cadou Ungariei. A declarat că România se face vinovată de holocaust. A spus că România ar putea fi un nou land al Austriei, avînd în vedere investiţiile austriece la noi. [Întîmplător sau nu, o companie austriacă puternică, OMV, îi plăteşte soţiei sale, medic de terapie intensivă, un contract de „consultanţă medicală”.]

Ungureanu este poliglot, dar are dificultăţi de traducere din română în română şi afirmă că românii de peste Prut vorbesc o limbă asemănătoare cu româna.

Dacă mai privim şi la componenţa Cabinetului său, împănat cu ucenicii şi calfele liderilor PDL, dintre care cîţiva au parcursul biografic şi IQ-ul asemănătoare cu ale lui Igaş, iar alţii sînt suspecţi prin filiaţie sau prin evoluţia profesională (atenţie la noul ministru al Agriculturii!), parcă n-am avea motive de optimism.

Marele Viscol se întoarce (?)

De azi dimineaţă pînă sîmbătă seara va ninge abundent în toată ţara - transmite Agenţia Naţională de Meteorolgie. Ninsorile vor fi viscolite, vîntul atingînd şi 90 km/h. Ministrul de Interne Traian Igaş a declarat că "a fost anunţat că vor fi nămeţi mai mari ca în 1954". Ceva mai tîrziu a retractat declaraţia, probabil pentru a nu stîrni panică.

Pe 3 februarie 1954, România a devenit prizonieră în troiene de pînă la cinci metri înălţime, vreme de o săptămînă. În acele zile, Marele Viscol a măturat ţara cu o viteză de 126 km/h. Oamenii şi-au săpat tuneluri ca să iasă din case, iar aprovizionarea cu hrană era făcută de soldaţi pe cai. Toată lumea a participat la deszpezirea oraşului, începînd cu deblocarea liniilor de tramvai.

Iată cîteva fotografii din fototeca Muzeului Național Militar. Imaginile au fost surprinse în Bucureşti.

"Piaţa Universităţii", ziua a X-a. Soluţia este rugăciunea!

Alături de cei ieşiţi în stradă

Preot Prof. Dr. Mihail Milea

Buzău

Atunci când o mică parte a trupului nostru omenesc suferă, durerea se transmite îndată la întreaga fiinţă umană. Atât trupul, cât şi sufletul din noi formează un tot unitar: omul.

De aproape două săptămâni, o mică parte din populaţia ţării noastre, în semn de disperare, a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta în mod democratic, fără violenţă, nemulţumirile din toate punctele de vedere.

Biserica nu poate sta indiferentă în faţa acestei realităţi dramatice prin care trece poporul nostru român, ca de altfel şi alte  multe state europene şi nu numai. Chiar dacă ar fi doar o singură persoană pe stradă, nu putem sta totuşi nepăsători; cu atât mai mult când, în aceste zile, au protestat zeci de mii de români atât în ţară, cât şi în afară: Spania, Italia, Anglia, Franţa etc.

Ca preot ortodox mă simt îndurerat când zăresc oameni săraci în vremea noastră, căutând înfometaţi hrană prin tomberoanele puse pentru depozitarea gunoiului şi a resturilor menajere. Trist, dar adevărat!

De câte ori citesc în Evanghelie pasajul biblic cu „Samarineanul milostiv” (Luca 10, 25-37), mă revoltă sufleteşte atitudinea acelor slujitori care au trecut fără nicio sensibilitate sufletească pe lângă acea persoană aflată pe stradă, într-o stare muribundă, abandonată de toată lumea. De multe ori m-am pus în pielea acelei persoane - defavorizată, însângerată şi batjocorită - aflată pe drum în plină zi, cu mulţi trecători umblând pe ambele sensuri.

Nu fac parte din niciun partid politic; pentru mine ca preot, cel mai mare şi puternic „partid” este „poporul cel binecredincios”, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă în fiecare zi la toate slujbele sale religioase. Acest popor face parte prin botez din Biserică, care este de fapt „Trupul lui Hristos”, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.

Ca preot sunt alături de toţi cei săraci, de cei şomeri, de acele persoane defavorizate, fără de adăpost în plină iarnă, de bătrânii uitaţi uneori chiar şi de propriii lor copii plecaţi în străinătate după pâinea cea amară „de toate zilele”; sunt solidar cu zecile de mii de tineri fără loc de muncă, îi compătimesc pe cei bolnavi care mor cu zile lângă spitalele care se închid rând pe rând în multe localităţi din ţara noastră. Mă doare situaţia sistemului de învăţământ românesc care nu mai promovează de multă vreme adevăratele valori la care să aspire elevii şi studenţii neamului nostru; mă îngrijorează situaţia sistemului medical lipsit de o finanţare de stat garantată prin lege. Sunt înlăcrimat de plecarea milioanelor de români peste hotare, care de cele mai multe ori nu se mai întorc în ţară, lăsându-şi, mulţi dintre ei, familiile de izbelişte. Pământurile noastre sunt vândute pe nimic la străini şi altele rămân în paragină fără a putea fi cultivate de noi, românii, din cauza sărăciei; bogăţiile noastre naturale aflate în adâncul pământului românesc şi aparate cu viaţa de strămoşii noştri daci sunt acum luate peste graniţă fără nicio oprelişte. Au început să ne ia şi credinţa ortodoxă, să ne scoată icoanele şi religia din şcoală şi din locurile publice. Suntem forţaţi de cei fără de lege din străinătate să legalizăm în România homosexualitatea şi prostituţia.

Ne este atinsă fiinţa naţională a poporului nostru român. Suntem abandonaţi din toate părţile. De ce am ajuns în această decădere? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură la cartea „Plângerile lui Ieremia”. Am pierdut ortodoxia, credinţa vie în Mântuitorul Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu, ne-am întinat cu tot felul de păcate. Am păcătuit cu toţii. Acum este vremea să facem pocăinţă cu toţii; să ne recunoaştem fiecare cu ce am greşit printr-o spovedanie sinceră şi cu căinţă. Să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi să rămânem cu credinţa vie în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim solidari cu cei aflaţi în nevoie. Să ne recâştigăm identitatea naţională şi spirituală pe care am pierdut-o de-a lungul vremii. Să ne punem toată încrederea doar în Bunul Dumnezeu, care este mare.

La acest moment nimeni nu ne poate salva nimeni: orice guvern ar veni, orice partid ar fi la putere, orice conducător se va alege în fruntea ţării. Trebuie urgent să ne schimbăm în bine noi înşine, cu toţii, începând de la mine, ca preot. Să ne lăsăm de tot felul de păcate şi să iubim ţara noastră, România, care este „Grădina Maicii Domnului”.

Eu cred în miracole; sunt convins că jertfa martirilor neamului nostru românesc nu a fost în zadar. În aceste zile nu trebuie să apelăm la nicio formă de violenţă fizică căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi iminentă. Nimeni nu va putea fugi din faţa Lui.

Să ne rugăm mai mult pentru binele poporului nostru român, căci rugăciunea noastră înlăcrimată înaintea lui Dumnezeu face minuni.

Ce poate face Familia Regală pentru români?

Astăzi a ieşit din expectativă şi Casa Regală, printr-un comunicat de presă dat în numele Familiei Regale şi nu al Regelui Mihai, aşa cum eram obişnuiţi şi cum era de aşteptat. Documentul conţine afirmaţii evazive: "Clasa politică a ţării are datoria de a da răspunsurile pe care oamenii, pe drept cuvînt, le aşteaptă". Adică? Să-şi dea toţi demisia şi să nu mai candideze? Să schimbe legile privitoare la alcătuirea partidelor, finanţarea campaniilor electorale şi desfăşurarea alegerilor, astfel încît să fie posibilă primenirea clasei politice? Sau Familia Regală îşi imaginează că de mîine politicienii chiar vor avea "un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului"?

În rest, Familia Regală recunoaşte justeţea revoltei românilor şi spune că n-ar fi rău să fie bine. Iar în încheiere sîntem asiguraţi că "Regele şi Principesa Moştenitoare urmăresc evenimentele cu profundă îngrijorare şi rămîn hotărîţi să facă tot ce este în puterea lor pentru a apăra şi promova interesele României, fără să favorizeze nici o formaţiune politică".

E bine că Familia Regală a semnalizat că nu ignoră ce se întîmplă. Este de înţeles de ce nu şi-a permis să fie mai critică faţă de PDL, guvern şi Băsescu, avînd în vedere istoria relaţiilor apropiate dintre Radu Duda şi liderii PSD, pe de o parte, şi cea a conflictelor dintre Regele Mihai şi preşedintele ţării, pe de altă parte. Cum strategică este şi delimitarea de manevrele Opoziţiei. 

Totuşi, Casa Regală  pare că nu are o soluţie. Şi mai mult, înlocuirea Regelui cu întreaga Familie Regală - oricît ar părea de justificată în context - nu e de bun augur. Ar putea înseamna că deja Regele a fost înlocuit la conducerea Casei, ceea ce, de altfel, se presupunea de mai multă vreme. Oricîte păcate ar avea Regele, înlocuirea sa cu Radu Duda nu e de natură să crească încrederea în ideea monarhică, în general, şi în Casa Regală, în special.

LATER EDIT
Acum mi-am amintit că ieri am văzut pe site-ul "Adevărul" o ciudăţenie. Radu Duda publicase pe blogul său personal comentariul unui anonim care cerea Casei Regale o poziţie faţă de demonstraţiile din stradă. Nu era ceva obişnuit ca Duda să publice anonimi la rubrica de opinii. Faptul mă duce cu gîndul la o mică şmecherie: fie Duda vrut să forţeze mîna Regelui pentru a lua poziţie, fie a vrut să justifice comunicatul pe care avea de gînd să-l de azi. A doua variantă pică. Lumea aştepta o poziţie din partea Regelui şi nu era nevoie de vreo viclenie pentru a o lansa. Rămâne, deci, prima ipoteză. Şi mă întreb: ce a determinat mişcarea lui Duda şi de ce nu şi-a asumat Regele comunicatul, dar nici nu l-a oprit?

"Piaţa Universităţii". Mişcarea Patriarhului

Patriarhul Daniel a făcut astăzi o primă mutare într-o partidă pe care nu o poate pierde. Avînd drept temei încrederea substanţială a românilor în Biserică, PF Daniel cheamă la ordine atît Puterea, cît şi Opoziţia. Politicienii nu-l pot ignora pe Întîistătătorul Bisericii naţionale, fără să piardă şi mai mult din capitalul de imagine. Pe de altă parte, nu-i pot răspunde fără să-i întărească poziţia de arbitru salvator. Asta la nivel de percepţie publică. Pentru că în spatele uşilor închise, patriarhul ar putea obţine şi alte avantaje.

Într-un comunicat de presă, diplomatic în exprimare şi transparent în intenţii, Biroul de Presă al Patriarhiei Române anunţă că "Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mîntuirii" şi că, prin urmare, "în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil". Sublinierile sînt făcute de autorii comunicatului. Cuvintele cheie aici sînt "dialogul" şi "cooperarea". 

În mod simbolic, mai ales avînd în vedere vehicularea, zilele acestea, a ideii de mineriadă, comunicatul trimite la o altă situaţie de criză (pe fondul unei crize economice naţionale) rezolvată tot prin intermediarea făcută de Biserică: minderiada din ianuarie 1999.

Propunerea Patriarhului ar trebui să provoace un oftat de uşurare atît Puterii, cît şi Opoziţiei. Protestatarii nu mai au încredere în nici un politician. Dialogul dintre premierul Boc şi liderii Opoziţiei a fost formal şi nu a dus la detensionarea atmosferei tocmai din pricina neîncrederii.

O seamă de organizaţii civice au dat ieri un comunicat în care refuză invitaţia la dialog a guvernului, lasînd şi o listă de revendicări. Demersul lor izvorăşte tot din neîncredere.

Aşa încît conflictul ameninţă să se adîncească. Manifestanţii continuă să iasă în stradă. Opoziţia nu prea are ce face. Guvernul şi preşedintele nu vor demisiona, dar nici nu pot să continue aşa la nesfîrşit.

Biserica este, cel puţin teoretic, singura care poate facilita o pace între politicieni şi de a le reda, fie şi parţial, încrederea românilor că se vor găsi soluţii rezonabile la problemele reclamate. 

Mai mult, Biserica promite să devină şi ea actor, se înţelege de partea majorităţii oropsite, în acest proces de ieşire din criză. "...în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvînt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti."

E posibil ca Patriarhia să fi dat acest comunicat de conivenţă cu Puterea. Dar nu e sigur. Mă gîndesc mai degrabă că PF Daniel vrea să le arate politicienilor cine e stăpînul. Cu atît mai mult cu cît a fost deranjat de amestecarea numelui său într-o "dezvăluire" de presă privind o discuţie telefonică pe care a avut-o cu maestrul păpuşar al PSD Viorel Hrebenciuc privitoare la finanţarea construirii Catedralei Neamului. Şi probabil că Patriarhul bănuieşte că în asta e mîna cuiva de la Putere. 

UPDATE (22 ian. 2012)

Unii jurnalişti şi blogări au asimilat eronat comunicatul Patriarhiei cu o declaraţie de susţinere a demonstranţilor contra Puterii. Eu v-am spus că în alte cuvinte e cheia: dialog, cooperare... Azi, Patriarhia revine cu o precizare: "Întrucât apelul pastoral al Patriarhiei Române la rugăciune, dialog şi cooperare a fost interpretat de unele canale media ca fiind o atitudine politică partizană, reamintim că Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale, iar nu unul de învrăjbire deoarece numai împreună se pot găsi soluţii concrete pentru ieşirea din criza actuală."
Acum mingea e în curtea politicienilor. Vin sau nu vin la mediere în Deal?

Piaţa Universităţii - punctul de plecare pentru restaurarea normalităţii

Consecvenţa este cheia reuşitei. Fiecare zi de protest încheagă mai bine „Piaţa Universităţii” – simbol al revoltei din toată ţara. Deja se observă, din zi în zi, o rafinare a scandărilor, mai multă ironie, mai mult umor, mesaje mai clare, mai inteligente. Protestatarii primesc un ajutor (încă firav) şi din partea artiştilor: Nicu Covaci a publicat textul unui viitor cîntec al Pieţei. 

Caricaturiştii şi jurnaliştii de la „Caţavencii” au dat drumul la banda de sloganuri pentru Piaţă.

Încep să-şi facă apariţia şi tot felul de figuri de o oarecare notorietate: de la jurnalistul Cornel Nistorescu şi ecologistul antihristic Remus Cernea pînă la nefericitul de Ludovic Orban. Nu sînt ei liderii aşteptaţi, dar pot ajuta, prin simpla lor prezenţă, la naşterea unor lideri autentici în „Piaţă”. Căci „Piaţa”, dacă într-adevăr s-a săturat de toate partidele şi de toate mutrele uzate pe televizor, va şti să-şi promoveze purtătorii săi de cuvînt.

„Piaţa” a primit un imbold spre consecvenţă şi de la mitingul USL. Trezirea la viaţă a politrucilor i-a convins o dată mai mult pe adevăraţii protestatari să continuie manifestaţiile, pentru ca acestea să nu fie deturnate sau confiscate de o Opoziţie la fel de vinovată de situaţia ţării ca şi Puterea. 

Mitingul Opoziţiei a fost o demonstraţie de slăbiciune (trei partide au adunat abia 7.000 de oameni, din cîte relatează presa, pentru doar cîteva ore), făcut cu teamă de reacţia românilor neînregimentaţi şi sătui de toată clasa politică. Discursurile liderilor Opoziţiei au fost lipsite de vigoare şi de substanţă. Petele de culoare asigurate de un Mazăre, venit ca la o paradă a modei "revoluţionare" (vezi foto Cristian Şuţu) şi de un Sorin Roşca Stănescu total neindicat în context, avînd în vedere "dosarul" său, cît şi un artist scăpat de sub control,  Gheorghe Zmafir, bietul, nu sînt de natură să mărească încrederea. Iar soluţia indicată: alegeri anticipate – e una falsă. 

Nici un demonstrant fără partid din „Piaţă” nu a ieşit în stradă pentru a înlocui nişte ticăloşi cu alţii. Mesajul e clar – oricît l-ar demasca tot felul de „analişti” drept o manipulare.

Soluţia este schimbarea întregii clase politice. Întrebarea nu este cum, ci cînd. Răspunsul: începînd de acum.

Evident, nu putem şterge într-o clipă, cu un burete, scena politică de toată mizeria adunată în 22 de ani de rătăciri în deşertul tranziţiei. Dar e nevoie să ne organizăm pentru a ne recupera ţara din mîinile lor. De aceea, alegerile trebuie să fie la termen. Să nu ne temem, PDL şi Băsescu nu mai pot fi salvaţi de nimeni, indiferent cînd vor fi alegerile. Par că au priceput, în sfîrţit, asta şi liderii PDL, după cum o arată ultimele declaraţii ale purtătorului de cuvînt Sever Voinescu şi ale premierului Emil Boc.

Pînă la alegeri, cei care vor şi pot să se implice, să o facă, pentru ca toţi să avem cu cine vota. Să nu mai fim siliţi să optăm „răul mai mic”.

 „Piaţa” poate fi nucleul unei viitoare mişcări civico-politice sau numai imboldul pentru constituirea unei formaţiuni şi coagularea unor personalităţi capabile şi cu drag de ţară.

Au intuit bine autorii manifestului de mai jos. Un document excelent. Păcat că iniţiatorul şi principalul animator, Bogdan Naumovici, decredibilizează demersul prin prezenţa lui pe lista de semnatari. Omul este făcătorul nenorocitei campanii de manipulare pentru „Proiectul Roşia Montană”. Şi, cum bine spunea cineva, nu te poţi aştepta la ceva bun de la un complice la crimă.

Însă, îndemnul de a ne uni şi a ne urni pentru a avea cu cine vota rămîne valabil. Ca şi ideea că datoria este a "decreţeilor". 

Asta ar putea fi adevărata revoluţie. Mai precis, o restaurare a normalităţii.

--------------------------------------------------------------------------

2012 – SFÂRŞITUL LUMII LOR

După douăzeci de ani de înjurat in faţa televizorului, sau de răguşit inutil in stradă, doar pentru a fi dezamăgiţi de aceiaşi politicieni care s-au plimbat pe la toate partidele, e limpede că nu mai avem ce aştepta de la ei. Să ai revendicări de la actualii politicieni şi să te aştepti să le şi rezolve, înseamnă să îi suspectezi de bună-credinţă.

De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Şi atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!

Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră.

Sila noastră de politică este singura lor şansă, de aceea ne-o cultivă continuu: “toti politicienii suntem la fel, politica este o curvă, trebuie să alegi răul cel mai mic” sau, şi mai bine, “stai acasă şi pedepseşte-ne prin absenţa de la vot”. Adică, “lasă să voteze numai ai noştri, că doar le-am dat găleţi!”

Hoţii au nevoie de 3 lucruri, ca să poată fura: un portofel plin, beznă si neatenţia păgubaşului. Faptul că noi am pus peste jumătate din veniturile noastre, prin impozite pe salarii, profit si dividende, CAS, TVA, taxe de drum, accize la benzină sau impozite pe casă şi maşină, în marele coş al statului, adică al nimănui, a furnizat portofelul plin. Lipsa de transparenţă a tuturor tranzacţiilor statului a asigurat bezna. Iar îndepărtarea românilor normali la cap de politică a făcut restul.

Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.

Vrem să nu mai fim o ţară de mâna a treia, când avem atâţia oameni de mâna întâi? E la fel de simplu: să nu-i mai gonim din ţară şi din poziţiile din care pot face ceva util pe cei cu adevărat competenţi si integri. Dacă fiecare român işi va vedea viitorul aici, vom fi un întreg mai mare decât suma părţilor, şi vom sta cu demnitate în faţa oricărei alte naţiuni.

Pentru ca toate astea să se întâmple, nu este suficient să schimbăm legile. Trebuie să ne organizăm şi să îi înlocuim pe actualii politicieni. Să ne învingem sila de politică. Nu pentru că ne place puterea, ci pentru că trebuie să ieşim din bulele noastre de confort individual, care vor deveni din ce în ce mai strâmte. Deja vedem cum energia noastra se iroseşte doar împingând în pereţii bulei, ca să nu ne sufocăm. Iar dacă nu ne spargem noi bulele pentru a ne uni, ni le vor desfiinţa ei, una câte una.

ÎMPREUNĂ 2012

Să nu-i mai lăsăm să ne dezbine: ieri, mineri contra studenţi, azi, bugetari versus sectorul privat, angajaţi împotriva pensionarilor sau cei cărora le e frică de câini faţă în faţă cu iubitorii de câini, mâine, dacă le trece prin cap, alergicii la puf împotriva fanilor lui Donald Duck. Noi credem că ura, atât dintre noi, cât si faţă de ei, trebuie înlocuită de actiunea lucidă, cu faţa spre viitor. Nu cerem de la alţii nimic din ceea ce nu suntem dispuşi să facem noi înşine.

Şi suntem mulţi. Suntem cei care eram prea tineri ca să ştim ce să facem cu Revoluţia sau cu Piaţa Universităţii ’90, şi i-am lăsat să ni le fure. Suntem “decreţeii” care ne-am făcut familii, afaceri şi cariere, dar ne-am ratat proiectul politic. Dar şi tinerii care terminăm acum o facultate, doar ca să ne izbim de zidul şomajului. Suntem doctorii care am ales să rămânem în ţară şi să salvăm vieţi. Suntem profesorii care ne urmăm vocaţia, în ciuda salariilor mizere. Suntem antreprenorii care am dori să ne dezvoltăm pe o piaţă liberă, intr-o competiţie cinstită, fără licitaţii trucate şi firme-capuşă. Suntem angajaţii care ne dorim să fim recompensaţi aşa cum merităm, în funcţie de performanţele noastre Suntem toţi românii care ducem România înainte!

Vă daţi seama cât de puternici am fi împreună?!

E timpul să ne unim pentru a construi România noastră! O ţară de oameni liberi, care ştiu să preţuiască şi să îşi apere libertatea. O ţară în care în care valorile fondatoare sunt libertatea şi demnitatea persoanei, corectitudinea şi respectul pentru muncă. O ţară unde competiţia onestă este baza dezvoltării si nu există drepturi fără responsabilităţi. O ţară în care statul este expresia parteneriatului între cetăţeni, iar instituţiile statului sunt organizate pentru a-i servi pe cetăţeni. O ţară în care poţi să trăieşti, să munceşti şi să te simţi acasă.

O ţară din care să nu mai vrei să pleci. O ţară unde să vrei să te întorci.

Dacă aşa vrei să fie România noastră, dacă vrei să pui umărul ca să se întâmple în timpul vieţii noastre, acum e momentul. Vino să găsim împreună soluţiile concrete de care are nevoie România şi să câştigăm puterea de a le pune în practică!

Aderă la facebook/impreuna2012 şi spune-ţi părerea în grupul de discuţii Impreuna 2012.

Aneta Bogdan - specialist branding, MBA, Chartered Marketer, Fellow CIM Antreprenor
Bogdan Naumovici – specialist comunicare şi advertising, antreprenor
Dan Costinescu – specialist matematici financiare Wall Street, MS Stanford University
Dragoş Radu – predă economie politică la King’s College, Londra
Ioana Marinescu - arhitect, Londra
Mihai Cuşută – doctor în economie, MBA
Viorel Pascale – antreprenor, EMBA

Şi oricine altcineva care vrea, ştie şi poate aduce România pe drumul cel bun.

Mihail Albişteanu: De ce trebuie să cadă actuala putere

Pentru ca sînt destui care se fac că nu ne pricep poziţia (nouă, celor de la Rost), deşi am exprimat-o clar în mai multe ocazii, preiau şi aici ultima postare, de pe blogul personal, a lui Mihail Albişteanu, vicepreşedinte al Asociaţiei Rost şi redactor al revistei omonime.

De ce trebuie să cadă actuala putere? Pentru că:

1. Au ocupat, de sus şi până jos, toate funcţiile din stat cu incompetenţi şi mediocri, carierişti, fără caracter, dar cu carnet de partid - fie el PDL, UDMR sau UNPR.
2. Au aruncat la coş Parlamentul, generalizând fenomenul asumării răspunderii guvernului pe legi, deşi exact asta (implicarea Executivului în fenomenul legiferării) acuzau la guvernul Năstase, înainte de 2005.
3. Distrug ideea de stat social (concept ce nu poate fi legat doar de ideologia de stânga), fapt vizibil prin noile legi ale educaţiei şi sănătăţii. Astfel, se accentuează individualismul şi este diluată ideea de comunitate, ca şi cea de naţiune.
4. Privatizează tot ce au ratat guvernele PSD, la fel de "profitabil" pentru ţară - avem exemplul Roşia Montana.
5. Comasează alegerile sub pretext de economii la buget şi de risc de campanie electorală continuă în an de criză - 2012. Atunci, eu propun o soluţie şi mai economică: să renunţăm la alegeri complet şi să lăsăm la putere actuala coaliţie încă vreo două decenii.
6. Extrem de grav, aceşti inculţi gângavi, dintre care unii ocupă ministere în care vor să-i înveţe şi pe alţii ceea ce ei nu vor înţelege niciodată (pentru că nu au capacitatea intelectuală, cunoştinţele şi nici coloană vertebrală necesare) încearcă să facă tabula rasa din istoria noastră. După ce aproape că au scos în afara legii istoria românilor şi geografia naţională, acum vin cu aberantul proiect al reorganizării administrativ-teritoriale a ţării în câteva regiuni de dezvoltare, desfiinţând actualele judeţe. Am ajuns în situaţia tragicomică să sperăm de la UDMR-işti (care au însă propriile interese şi obiective, total diferite de ale noastre) că se vor opune acestei crime (valabil, cu toate menţiunile de mai sus, şi în cazul exploatării de la Roşia Montana).

7. Cel puţin după decembrie 2009, cei din PDL se poartă, majoritatea, după exemplul şefului ăl mare, ca şi cum ar fi Dumnezei pe pământ, cu o aroganţă egalată doar de lipsa lor de pricepere şi de cunoştinţe.

---------------  

Citiţi şi aici. 

Academicianul Dinu C. Giurescu : Adoptarea statutului minorităţilor naţionale în forma actuală duce la destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române şi Centrul European de Studii Covasna – Harghita a organizat în data de 7 iunie a.c., în sala „Avram Iancu” din Parlamentul României, dezbaterea cu tema „Consecinţele adoptării statutului minorităţilor naţionale asupra Statului Român şi a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”, transmite Romanian Global News.

La dezbatere au participat: academicianul Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Radu Baltasiu director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna – Harghita, Mircea Duşa, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, parlamentari PSD, PDL si PNL, din care amintim Lia Olguta Vasilescu, Florin Postolachi, Sergiu Andon, Horia Grama, alti parlamentari, cercetători, jurnalişti precum şi reprezentanţii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. 

Participanţii la dezbateri au hotărât să solicite parlamentarilor din cadrul Camerei Deputaţilor să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, în forma propusă de UDMR, deoarece această iniţiativă legislativă urmăreşte în fapt reglementarea drepturilor colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitării drepturilor colective, înfiinţarea unor instituţii entice, paralele cu cele ale Statului Român, realizându-se astfel un transfer de suveranitate de la majoritate la minoritate, un pas decisive spre realizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

S-a cerut membrilor coaliţiei guvernamentale să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, prin asumarea răspunderii guvernamentale, deoarece actul normativ respectiv reglementează probleme de interes naţional, care vizează prezentul şi viitorul Statului Român, integritatea şi suveranitatea sa.

S-a evidenţiat necesitatea, ca la baza adoptării unei legi de o asemenea importanţă, să stea studii temeinice elaborate de Academia Română şi alţi specialişti din mediul universitar şi din instituţiile abilitate ale statului.

S-a solicitat ca proiectul legii Statutului minorităţilor să fie pus în dezbaterea Parlamentului României, numai după apariţia reglementărilor unitare ale Uniunii Europene, în problema minorităţilor naţionale.

S-a hotărât participarea reprezentanţilor mediului academic şi ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş la dezbaterea proiectului legii Statutului Minorităţilor Naţionale, din cadrul Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi, din cadrul Camerei Deputaţilor.

S-a solicitat înfiinţarea unei Comisii care să efectueze o anchetă parlamentară în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş pentru cercetarea aspectelor referitoare la disoluţia Satului Român, discriminarea, marginalizarea şi asimilarea românilor din cele trei judeţe şi activitatea organizaţiilor maghiare de extremă dreaptă care acţionează nestingherite în spaţiul public românesc.

S-a cerut iniţierea unor proiecte de legii privind susţinerea finaciară, de la bugetul central de stat, a unor publicaţii româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi continurea demersurilor în vederea asigurării finanţării, de la bugetul central, a proiectelor culturale ale asociaţiilor, ligiilor şi fundaţilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.

S-a convenit înfiinţarea, din rândul parlamentarilor, aparţinând întregului spectrul politic românesc, a unui “Pact pentru România”, care să militeze pentru promovarea valorilor şi identităţii româneşti şi contracararea războiului de imagine care se duce împotriva României.

Cititi si audiati:

Sursa: www.rgnpress.ro

Radiografia României în criză

de Alina Ioana Dida

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a dat publicităţii, în luna martie, raportul social pe 2011, România: răspunsuri la criză. Autorii lucrării sunt Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu şi Elena Zamfir, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Raportul documentează criza în care ne aflăm: politică, economică şi socială, dar şi morală şi de cunoaştere, întrucât problemele societăţii româneşti sunt accentuate de deficitul de înţelegere a naturii lor, în primul rând de către decidenţii din sfera publică. Concluzia raportului este că economia singură nu reprezintă cheia ieşirii din criză, ci soluţiile politice, care trebuie să pornească de la conceptul de stat şi funcţiile lui (fie el social, minimal sau de altă natură).

I. Natura crizei actuale

Potrivit raportului ICCV perceperea crizei de către societatea românească a cunoscut cinci faze:

• Negarea, apoi recunoaşterea crizei: în 2008 autorităţile au declarat că România nu este şi nu va fi în criză; în 2009 guvernul a recunoscut-o oficial, dar trebuie discutat ce fel de criză şi-a asumat, de la ce diagnoză pornesc soluţiile propuse şi ce şansă au aceste soluţii.
• Criza este indusă de cea mondială: soluţia este să aşteptăm ca aceasta să treacă; în rest nu existau probleme grave ale societăţii româneşti.
• Criza românească este una a bugetului: cheltuielile sunt prea mai, iar veniturile prea mici (deficit bugetar). Bugetul e prea mare pentru că statul este prea mare; el depăşeşte posibilităţile economiei reale. Deci avem o problemă de structură a statului, nu de conjunctură, şi, aşa cum a fost restructurat sectorul privat, trebuie procedat şi cu sectorul public.
• Criza este de fapt financiară, fiind doar secundar bugetară: împrumuturile mari (20 mld. Euro) nu au fost făcute pentru echilibrarea bugetului, ci pentru echilibrarea financiară globală a ţării. Cauza dezechilibrului financiar nu este clar explicată, de aceea nici nu se prefigurează vreo măsură de evitare a sa pe viitor.
• Criza economică: starea precară a economiei rezidă în însăşi structura sa. S-au închis capacităţi de producţie, iar iniţiativa privată şi munca din sectorul non-salarial nu au dat rezultatele scontate; principala sursă de venituri publice este munca salarială, iar numărul de locuri de muncă a scăzut cu 900.000 doar în ultimii doi ani.

Pentru soluţionarea crizei, astfel definită, executivul a ales împrumuturile externe şi reducerea deficitului bugetar; el nu are o strategie credibilă de stimulare a creşterii economice. Partidele din opoziţie critică guvernul, dar nici ele nu au definit clar natura crizei şi nu au prezentat soluţii.

Sistemele complexe sunt un ghem de probleme interconectate. Sistemele sunt descrise de variabile bocate şi de variabile strategice. Variabilele blocate conferă iluzia că, acţionându-se asupra lor, se obţine rezolvarea tuturor problemelor. Ele se mai numesc pereţi de vată: acţionându-se asupra lor se ajunge repede la rezistenţă; sistemul rezistă la schimbare. Variabilele strategice sunt cele care induc schimbări semnificative în lanţ şi pot dezlega ghemul. Identificarea variabilelor strategice este vitală pentru ieşirea din criză.

Împrumuturile externe

La începutul lui 2009 guvernul a angajat un împrumut de 20 mld. Euro de la instituţiile financiare internaţionale şi UE, dar nu a fost clar explicat de ce e nevoie de o sumă atât de mare şi care era destinaţia acestor bani. Împrumutul a făcut parte din Iniţiativa de coordonare a sectorului bancar european, prin care mai multe state din regiune au fost creditate cu 71 mld. Euro. Scopul Iniţiativei a fost de a se evita o criză financiară regională; băncile vest-europene erau în criză de capital (din cauza crizei financiare din SUA) şi nu-şi mai puteau finanţa sucursalele din ţările central şi est-europene, care acordaseră credite masive imobiliare, de consum şi de nevoi personale către populaţie. Sistemul financiar din aceste ţări risca un colaps.

În 2008 economia României înregistra un deficit extern în creştere: valoarea facturilor pentru importuri depăşea valuta adusă de exporturi şi de cei care munceau în afara ţării. Diferenţa era acoperită fie de împrumuturi externe, care au generat creşterea datoriei private, fie de vânzări de întreprinderi, clădiri, terenuri (boomul imobiliar). Datoria externă a României atinsese circa 72 mld. Euro la finele anului, din care doar 10 mld. reprezentau datoria publică (a statului român), iar restul – datorii private către exterior ale băncilor, firmelor sau persoanelor fizice.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit o soluţie de susţinere a plăţilor externe, din care mare parte erau datorii private contractate în anii anteriori? Deprecierea abruptă a leului, falimente, şomaj – aşa cum s-a întâmplat la criza precedentă a economiei româneşti, dintre 1997-1999.

Cea mai mare parte a banilor de la FMI nu au avut ca destinaţie finanţarea deficitului public, ci creşterea rezervei valutare, pentru menţinerea cursului de schimb şi susţinerea plăţilor externe.

Împrumutul extern a fost un paliativ; datoria externă privată, care a pus executivul într-o situaţie dificilă, nu a fost asumată ca problemă publică, nu a fost dezbătută şi nu avem încă o politică care să controleze creşterea îndatorărilor private fără acoperire.

Echilibrarea bugetului

Autorii raportului arată cum, în discursul public, originea crizei financiare a fost înlocuită cu dramatizarea deficitului bugetar. Deficitele publice au depăşit cu puţin limita de 3% din PIB impusă de Pactul de stabilitate a UE, dar au crescut accentuat în 2009 şi 2010. Deficitele bugetare ale României, deşi îngrijorătoare, sunt mai reduse decât ale multor ţări UE. Temerea nu se referă la prezent, ci la viitor. Strategia ieşirii din criză, promovată de ideologia statului minimal, constă în reducerea cheltuielilor publice, cu realizarea unui echilibru bugetar sănătos, dar la un nivel minim. Strategia se bazează pe o speranţă, insuficient argumentată: statul minimal reprezintă premisa relansării economiei.

Discursul public afirmă că la originea deficitului se află cheltuielile publice excesive din anii anteriori crizei, şi anume cele sociale; problema noastră este că statul român este conceput ca un stat social, asistenţial sau providenţial, toate etichetări cu conotaţii negative. Guvernarea estimează că în România sunt mai mult de 12 mil. de „asistaţi social”. Problema acestei formulări este imprecizia, care produce o confuzie, conţine un mare neadevăr şi generează o soluţie falsă: abandonăm ideologia statului social şi micşorăm bugetul pe componenta socială, deci tăiem pensiile şi alocaţiile pentru familii şi copii.

De ce sunt reducerile bugetare o variabilă blocată de ieşire din criză

Deficitul bugetar al ţării este îngrijorător, dar stăm mai bine ca alte ţări, cum sunt de exemplu Grecia şi Irlanda. Datoria publică provine din însumarea deficitului din anul curent cu cel din anii precedenţi. Bugetele din anii 2000 au înregistrat deficite, dar şi economia creştea într-un ritm susţinut, astfel încât ponderea datoriei publice externe în PIB scăzuse la 6,5% la finele lui 2008.

De unde provine deficitul mare din 2009? Comparativ cu anul precedent veniturile publice au scăzut în termeni reali cu 8,9%. Dintre acestea, veniturile colectate din impozite şi taxe au scăzut cu 10,7%. În acelaşi timp cheltuielile publice au scăzut cu numai 2,8%. Deci sursa deficitului o reprezintă scăderea abruptă a veniturilor, produsă în mare parte de căderea economiei (mai puţine locuri de muncă şi vânzări mai mici, rezultă încasări reduse din impozite şi taxe).

În 2010 reducerea deficitului a fost posibilă printr-o scădere mai pronunţată a cheltuielilor; preţul a fost creşterea fiscalităţii. TVA, principala sursă de venituri fiscale după introducerea cotei unice, a urcat la 24%. În paralel, salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%.

În opinia autorilor ideologia statului minimal înseamnă o schimbare de azimut în politica românească: de la realizarea echilibrului bugetar la reducerea definitivă a finanţării publice. Acesta este un program care se întinde dincolo de momentul ieşirii din criză: reforma statului în toate componentele sale, adică demantelarea statului social.

Teoria statului supradimensionat se bazează pe argumente greu de susţinut cu date obiective. Indicatorul cel mai la îndemână este raportarea bugetului la PIB. În România anilor 1997-2009 media veniturilor publice în PIB nu atingea 33%, în timp ce media europeană (UE-27) se afla la 45% din PIB. Eram pe ultimul loc în Europa, iar în privinţa cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, cu o medie de 36,3% din PIB, ne aflam pe penultimul loc, înaintea Irlandei. În 2009, în condiţii de criză, toate statele europene, cu excepţia Maltei, au crescut cheltuielile publice ca mijloc de absorbţie a şocului social.

Raportat la mărimea economiei, România nu are un stat prea mare, ci dimpotrivă, are statul cel mai mic din Europa. Dacă dorim să ne apropiem de modelul de stat vest-european, va trebui să creştem veniturile publice, nu să le scădem. România are cele mai mici venituri publice, raportat la mărimea economiei, tocmai pentru că este un stat slab, care fie nu ştie să impoziteze anumite venituri, fie e incapabil să le colecteze.

Nivelul cheltuielilor publice

Raportul explică structura cheltuielilor sociale publice ale statului român. Ele sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Cheltuielile sociale sunt: sistemele de asigurări sociale (pensiile, sănătatea, şomajul), asistenţa socială şi serviciile publice universale, de ex. învăţământul.

În anii 2000-2007 statul român a ţinut cheltuielile sociale la nivelul cel mai scăzut din Europa: 17% din PIB. Aceste date nu corespund imaginii de stat supradimensionat, dimpotrivă. Se pare că eroarea de percepţie provine dintr-o „confuzie birocratică” a Ministerului de Finanţe, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială, ceea ce a făcut ca şi în discursul public termenul de „cheltuieli sociale” să fie asimilat cu cel de „asistenţă socială”, cu accentul pe conţinutul peiorativ.

În 2008, statul român a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei. Media europeană a fost de 56,2%.

Sistemul public de pensii de la noi reprezintă principala categorie de cheltuieli sociale publice. Deşi sunt o componentă a sistemului de protecţie socială, pensiile funcţionează după o logică aparte. Statul administrează banii celor care contribuie în prezent la fondul de pensii, pe care îi distribuie celor ce şi-au „cumpărat” dreptul la pensie (prin contribuţiile lor din trecut), în baza unui contract economic şi social între generaţii; de aceea raportul salariaţi-pensionari este foarte important.

Ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări sociale este de 8%, sub media europeană de 12%. Cheltuielile de adminstrare a fondului de pensii nu au depăşit 2% din totalul cheltuielilor fondului în ultimii ani.

Sistemul de înăţământ este cel mai important serviciu public cu destinaţie socială, după numărul de persoane implicate şi după nivelul cheltuielilor. Prin lege, finanţarea publică ar trebui să fie de 4% din PIB; media europeană e de 5% (poate pentru că este considerat o investiţie în forţa de muncă – n. red.). Acest prag legal a fost atins o singură dată, în 2007. România este pe ultimul loc în Europa în privinţa finanţării publice a învăţămîntului.

După reforma de la finele anilor 1990 România are un sistem de sănătate cu o finanţare duală: sistemul de asigurări (ce ar trebui să fie doar administrat de stat – n. red.) şi bugetul de stat şi bugetele locale. În ultimul deceniu statul român a alocat circa 3,5% din PIB pentru sănătate, media europeană fiind de 7,7%.

Subfinanţarea cronică a sănătăţii şi a învăţământului a dus la dezagregarea sistemelor prin emigrarea forţei de muncă calificate şi demoralizarea celor rămaşi în ţară. Descentralizarea a produs haos administrativ şi perceperea acestor sisteme ca fiind consumatoare de resurse şi neperformante; dar dacă devin private, aceste probleme vor dispărea ca prin farmec, pretind unele „orientări politice”. Limitarea accesului la învăţământ (numărul de locuri „fără taxă” de la facultăţile de stat scade cotinuu) şi sănătate ar avea consecinţe sociale dezastruoase.

Dar statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Efectul privatizării ar fi accentuarea polarizării sociale, în condiţiile în care oricum segmentul sărac este în extindere, după cum se arată mai departe în raport.

Politica reducerii cheltuielilor bugetare este o variabilă blocată. Bugetul nu poate fi redus prea mult şi tăierile nu rezolvă problemele grave. Reducerea cheltuielilor creează alte probleme, ce pot evolua spre disoluţia autorităţii statului şi încetarea păcii sociale.

Originea crizei se află în datoria externă (preponderent privată), deci soluţia ar fi politica economică.

Are România o politică economică?

Nu. De 21 de ani politicile guvernului s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei, atât interne, cât şi globale; statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie şi creşterea economică va veni „de la sine”. Am distrus capacităţile industriale (proprietatea statului „gras”), iar în agricultură am avut doar o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi. Colac peste pupăză, „globalizarea” economiei nu a dus la o lume echilibrată „global”, ba dimpotrivă.

„Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social” este concluzia acestui capitol despre natura crizei din România.

II. Criza sistemului politic

Acest capitol conţine şi un material teoretic despre autoritatea statală şi procesele cognitive implicate în luarea deciziilor politice.

Variabila strategică a ieşirii din criză se află în sfera politicului. Deciziile din domeniul economic, financiar şi bugetar pot fi luate doar de sistemul politic, numai că acesta este blocat. Politica ostilităţii a înlocuit politica dialogului şi a construirii unui suport social pentru măsuri nepopulare de depăşire a crizei.

Obiectivul central al politicii guvernului, cel puţin la nivel de program, este reforma în toate sferele vieţii sociale şi politice (legi structurale, modificarea legii electorale, chiar a Constituţiei). Poate că dramatizarea crizei a fost folosită ca „un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României”. Proiectul de reformă alimentează conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt necesare, ci teama că vor fi introduse forţat, cu „ignorarea altor puncte de vedere”. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, cu un preţ: încălcarea procedurilor democratice. Parlamentul este blocat şi nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării problemelor. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.

Pentru a ieşi din blocajul politic variabila cheie nu este ce decizii se iau, ci cum sunt ele luate; este o problemă de procedură politică. Soluţia este ieşirea din ciclul autorităţii şi realizarea unei cooperări politice pentru a lua măsuri acceptate pe scară largă. În raport sunt discutate mai multe soluţii:

• Menţinerea guvernului actual, erodat şi blocat, cu riscul acutizării conflictului politic şi explozii sociale;
• Susţinerea unui nou guvern, cu acelaşi program, care ar avea acelaşi rezultat;
• Guvernul actual/altul, cu o altă strategie de guvernare;
• Consensul partidelor, pentru susţinerea unui nou guvern de criză;
• Un guvern tehnocrat, care să aibă acelaşi obiectiv şi să guverneze pe baza unui minim consens administrarea ţării şi organizarea de alegeri;
• Reconfigurarea parlamentului, rezultând un nou guvern, cu un alt program.

Conform raportului, un guvern tehnocrat ar putea funcţiona dacă ar avea mandat să organizeze alegeri anticipate sau ar crea un spaţiu de modificare a configuraţiei parlamentare. Soluţia imediată pentru deblocarea sistemului politic s-ar plasa în sfera preşedinţiei, prin trecerea la poziţia de preşedinte arbitru, constructor al solidarităţii şi al consensului politic anticriză.

III. Statul social

Din istoricul statului social am reţinut că statul modern a consolidat o serie de funcţii sociale ca instrument al dezvoltării sale economico-sociale. Indiferent de orientările politice, guvernele din statele dezvoltate nu au schimbat structurile fundamentale ale statului social.

Restructurarea economiei României la începutul anilor 1990 a avut şi un cost social. Statul a trebuit să-şi asume un rol în a compensa acest cost; tranziţia la altă formă de organizare economică trebuia însoţită de o protecţie socială. România a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale publice, dar mai modestă decât a altor ţări foste socialiste. Rezultatele economice dezamăgitoare ale tranziţiei româneşti au sporit costurile sociale.

Economia are un efect complex asupra statului social:

• Direct: în perioadele de criză presează pentru reducerea statului social, dar accentuează necesitatea intervenţiei statului în susţinerea relansării economiei. În perioadele de prosperitate, economia oferă resurse suplimentare pentru funcţiile sociale ale statului;
• Indirect: generând şi amplificînd crizele sociale, acţionează în sensul creşterii funcţiilor sociale ale statului.

Programele de dezvoltare constituie un factor important al amplificării rolului statului, inclusiv pe componenta sa socială. Criza economică a actualizat presiunea pentru compensarea costurilor sociale, de către stat. Guvernarea actuală a adoptat însă o politică socială contrară: reducerea funcţiilor sociale ale statului.

Dezbaterile despre statul social pun în discuţie doar o componentă a acestuia: asistenţa socială. După cum arată autorii în capitolul I al raportului, asistenţa socială în România este constant subfinanţată şi reprezintă doar o mică parte a sistemului de protecţie socială. Cheltuielile cu asistenţa socială nu depăşesc 1% din PIB.

Prezentarea statului social ca „stat asistenţial”, peiorativ, creează o imagine falsă cu efecte politice distructive.

Există 5 componente ale statului social:

• Serviciile publice universale (sănătatea, învăţământul, asistenţa socială)
• Sistemul de asigurări (sociale, de şomaj, de sănătate)
• Suportul financiar universal de interes colectiv (familiile cu copii, persoanele cu handicap)
• Suportul social focalizat pe cei în nevoie (venitul minim garantat, confundat adesea cu termenul de „asistenţă socială”)
• Locuinţele.

În România, ca şi în alte ţări dezvoltate, în centrul statului social se află sistemul public de asigurări sociale. Considerând ponderea asigurărilor sociale în pachetul de transferuri financiare către populaţie, statul social român este mai mult un stat asigurator şi foarte puţin asistenţial.

Statul este un mecanism imperfect, dar cel mai eficient pentru gestionarea riscurilor sociale şi satisfacerea nevoilor colective.

IV. Ideologia statului minimal

Ca reacţie la criza economică a anilor ’70 a apărut ideologia statului minimal, aplicată în Marea Britanie de Margaret Thatcher, iar în SUA de Ronald Reagan. Principiului este dat de fundamentalismul pieţei: piaţa are surse internele ale creşterii continue ale economiei, asigurând mult mai eficient decât statul rezolvarea tuturor problemelor sociale. Intervenţia statului blochează creşterea economică. Toate serviciile sociale publice trebuie deplasate treptat spre logica piaţă. Consecinţa acestei viziuni este diminuarea statului: statul mic. Neoliberalismul lui Ronald Reagan a şocat prin principiile sale anti-stat: „Statul nu este soluţia la probleme, statul este problema”. Statul este cauza crizei economice; soluţia ar fi mai puţin stat. Funcţiile sociale ale statului urmau să fie drastic reduse; segmentul de populaţie devenit dependent de asistenţa socială va fi nevoit să se activeze economic.

După opt ani de guvernare Thatcher statul englez nu a devenit mai mic; cheltuielile sociale publice nu s-au diminuat în Marea Britanie.

În România s-a lansat o ideologie unică în Europa, care respinge principiile pe care se fundamentează statul social de mai bine de un secol; la 30 de ani diferenţă, România a preluat public temele ideologiei thatcheriste:

• Statul social este parazitar. El nu are o funcţie suportivă pentru economie, ci preia o parte din resursele agenţilor economici şi le redistribuie unei populaţii devenită dependentă de asistenţa socială. Intervenţia statului împiedică funcţionarea normală a economiei.
• Economia de piaţă asigură oportunităţi pentru toţi membrii societăţii. Indivizii trebuie să fie motivaţi să se înscrie în sistemul economic primitor.
• Piaţa asigură satisfacerea optimă a nevoilor oamenilor. Indivizii sunt cumpărători raţionali, ce-şi distribuie optim resursele financiare. Economia de piaţă şi cumpărătorii liberi realizează nivelul optim al calităţii vieţii.

Conform ideologiei statului minimal, statul social are o serie de efecte negative asupra economiei:

• Sărăcirea actorilor activi: întreprinzătorul este sărăcit prin impozite, taxe şi contribuţii sociale şi este mai slăbit prin redistribuirea socială, ineficientă, realizată de către stat.
• Demotivarea economică, prin crearea dependenţei de stat a unei mari părţi din populaţie.
• Creşterea canceroasă a statului, care îl exploatează pe producător prin impozite şi taxe, dar îl sărăceşte cu servicii sociale de proastă calitate şi scumpe din cauza ineficienţei sale.

Diagnoza privind statul social are două urmări imediate:

• Sistemul de asigurări sociale este glisat în cel de asistenţă socială. Asigurările sociale sunt etichetate ca fiind parazitare. În plan politic, aici ar intra programul de privatizare a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea şi învăţământul – n. red.), în paralel cu deprecierea rapidă a serviciilor publice.
• Un nou clivaj social. Societatea se scindează: între puţinii beneficiari de profit/corupţie sau salarii ceva mai mari şi cei cu salarii mici, şomeri, marginalizaţi profesional, familiile cu mulţi copii, bătrânii cu pensii tot mai mici.

Programul demantelării statului social

Sistemul public de pensii este ţinta prioritară a programului de dezmembrare a statului social. Politica de înlocuire treptată a sistemului de asigurări publice colective cu asigurări individuale administrate privat (Pilonul II) este instrumentul principal de marginalizare a sistemului public de asigurări sociale. De altfel, Banca Mondială a introdus o nouă condiţionalitate: creşterea contribuţiilor către Pilonul II şi scăderea celor către Pilonul I. Pilonul II este format din contribuţii ale salariaţilor, care se capitalizează; aceştia vor beneficia, la pensie, strict de acumularea individuală. Pensionarii Pilonului II se vor confrunta cu riscul fluctuaţiei economiei şi, mai grav în cazul României, unde există tradiţia ţepei, cu riscul deturnării ilicite de fonduri. Pensiile vor fi decuplate de responsabilitatea statului şi de solidaritatea inter-generaţională. Ei vor fi dezarmaţi în faţa riscului de a fi trăit prea mult.

Sistemul de asigurare a pierderii salariului (ajutorul de şomaj) a fost redus dramatic la începutul anilor 2000, fiind plafonat la un nivel scăzut.

În privinţa prestaţiilor sociale direcţia generală este de abandonare a celor universale în favoarea celor bazate pe testarea mijloacelor. Programul convenit cu Banca Mondială pentru perioda 2009-2011 prevede ca singura formă de prestaţie socială ce va beneficia de o extindere a finanţării să fie venitul minim garantat.

Autorii mai prezintă şi alte argumente şi date care îi duc la concluzia că deprecierea întregului sistem public prin subfinanţare sistematică şi atacul continuu la adresa credibilităţii sale reprezintă o strategie de promovare a statului minimal.

V. Societatea românească în criză

Criza a găsit România deja sărăcită şi cu o economie slabă. Criza socială este difuză; ea este şi foarte greu de cuantificat întrucât nu există indicatori sintetici ai crizei sociale. Semnalele crizei sociale sunt:

• Sărăcirea accentuată a întregii colectivităţi
• Criza instituţională: incertitudine în toate segmentele vieţii sociale: educaţie, sănătate, poliţie, administraţie publică, chiar şi justiţie
• Degradarea stării de spirit colective: demoralizarea, neîncrederea în ceilalţi, în instituţiile statului şi a României în ea însăşi.

Veniturile populaţiei

După 21 de ani, PIB-ul este nesemnificativ mai mare decât cel din 1989. În acest interval economia s-a confruntat cu două crize majore, ce nu au crescut sensibil standardul de viaţă al populaţiei; acum trăim cea de-a treia criză.

Venitul per persoană este, în România, e cel mai mic din UE: 2.323 euro pe an (e vorba doar de venitul fiscalizat – n. red.).

De-abia în 2007 salariul mediu a atins nivelul celui din 1989. Salariul mediu a încetat să fie un indicator solid al standardului de viaţă întrucât:

• Numărul de salariaţi s-a redus de la 8 mil. în 1989 la 4,1 mil. la sfârşitul lui 2010; salariul nu mai reprezintă principala sursă de venit a populaţiei;
• S-a produs polarizarea salarială. Salariile mari au crescut semnificativ, iar cele mici au scăzut continuu. Între 2005-2009 ponderea salariaţilor cu salariul sub cel mediu a fost de circa 70%.

Veniturile din activităţi economice pe cont propriu: aceşti lucrători reprezintă 20% din populaţia ocupată, majoritatea în agricultură, la care se adaugă 1,5% patroni. Însă doar 4% din veniturile monetare ale gospodăriilor provin din activităţi pe cont propriu; ele sunt fragile, cu risc ridicat şi aducătoare doar de venituri modeste.

Economia informală a crescut în perioada de criză, reprezentând o strategie de asigurare a traiului într-un mediu economic ostil. Dar economia subterană produce doar o oarecare bunăstare personală, nu aduce venituri la bugetul statului şi contribuie la subdezvoltarea economică a ţării.

Munca în străinătate se dovedeşte de multe ori profitabilă pe plan individual; pentru stat, cei emigraţi sunt „ieşiri” de la bugetul de stat şi o pierdere a celor ce au fost calificaţi pe banii statului. Costurile sociale dramatice ale emigraţiei din motive economice le reprezintă cei 90.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă.

Pensiile au scăzut, ajungând în 2007 la nivelul celor din 1989. Numărul de pensionari a ajuns la 5,7 mil. Pensia medie a ajuns în 2009 la 55% din salariul mediu.

Alocaţia pentru copii s-a prăbuşit încă din primii ani după Revoluţie. Raportată la salariul minim, ea s-a depreciat de la 16% în 1989 la 7% din salariul minim brut în 2010, respectiv la 9% din salariul minim net.

Venitul minim garantat s-a prăbuşit rapid, după introducerea sa, la 50% din valoarea iniţială, respectiv 20% din salariul minim. În unele localităţi nu este acordat integral din cauza lipsei de resurse.

Sărăcirea reprezintă un cost social foarte ridicat al tranziţiei din România. Ea a cuprind toate grupurile sociale. Cel mai îngrijorător este faptul că afectează şi persoanele active economic; un loc de muncă salarial nu mai asigură ieşirea din sărăcie. Riscul de sărăcie al celor ce muncesc în România este cel mai mare din Europa: 17,9%, faţă de media continentală de 8,4%.

VI. Alegând o politică, alegem de fapt o anumită societate românească

Autorii raportului încearcă să răspundă la întrebarea: Ce riscă România dacă aplică politica statului minimal în continuare?

1. Economia românească, chiar echilibrată bugetar, va rămâne o economie săracă.
2. Vor domina locurile de muncă slab calificate.
3. Bugetul de stat va fi cronic subfinanţat, cu o capacitate mică de a-şi realiza funcţiile de suport social.
4. Riscul ca România să fie marginalizată economic şi politic în UE va creşte. Polarizarea economică în UE este o realitate şi există riscul ca Uniunea să renunţe la modelul de dezvoltare eonomică omogenă şi să accepte zone subdezvoltate.
5. Societatea românească se va scinda:

• clasa productivă economic se va polariza: cei mai prosperi şi cei care se zbat la limita sărăciei din cauza salariilor mici şi a erodării sistemelor de asigurare:
• restul societăţii se va adânci în sărăcie; este un risc la care este expusă jumătate din populaţia ţării.

6. Ţiganii sunt un caz special. Cea mai mare parte a lor, în creştere, se confruntă cu o serie de probleme economice, educaţionale, culturale, dar şi practici discriminatorii, în condiţiile în care politica de suport este blocată.
7. Serviciile sociale fundamentale vor fi tot mai erodate şi greu accesibile segmentului sărac.
8. Există un risc de creştere explozivă a criminalităţii.
9. Pasivitatea civică şi reinstaurarea unei stări de teamă din cauza suspiciunii că puterea utilizează în sens represiv instituţiile care sunt create pentru apărarea cetăţeanului sunt deja un fapt.
10.  În caz de catastrofe naturale sau război România va avea o capacitate redusă de reacţie.

Raportul ICCV se conformează standardelor ştiinţifice şi deontologice ale Institutului. El reprezintă un instrument, realizat de profesionişti, pentru a defini problemele cu care se confruntă România şi poate fi punctul de pornire al unei dezbateri publice, la sfârşitul căreia partidele ar trebui să ne prezinte soluţiile lor. Concret: ce politici ne propun?