Criza economică, neoimperialismul german şi coloana a cincea în România

Mircea Platon iese dintr-o destul de lungă tăcere cu un articol foarte interesant, de natură să nască vii dezbateri oriunde în lume. Nu ştiu dacă şi la noi. Dacă are dreptate, e foarte grav. Textul său oferă cîteva informaţii noi pentru mine şi în tot cazul puse într-o ordine logică de natură să ne îngrijoreze. Concluzia sa poate stîrni un scandal.

Pe scurt, Mircea Platon arată, citînd economişti cu renume, că principalul cîştigător al eurozonei este Germania care şi-a asigurat astfel 1. pieţe captive (ţări cu o economie mai slabă decât moneda unică europeană) şi 2. o rată de schimb competitivă (Două cincimi din exportul Germaniei se duc în eurozonă. În absenţa euro, acest lucru ar fi fost cu neputinţă, din cauza deprecierii monedelor locale ale periferiei U.E.. Germania, a cărei marcă ar fi explodat ca valoare, s-ar fi aflat în imposibilitatea de a exporta, în condiţiile în care economia Germaniei e o economie bazată pe export, nu pe consum intern.).

În aceste condiţii, Germania trebuie să facă orice pentru păstrarea UE şi a monedei unice. Dacă va reuşi, la sfîrşitul crizei pe care o traversăm, imperiul german îşi va fi anexat cel puţin Portugalia, Italia, Grecia, Spania, Irlanda şi România.

Mircea Platon afirmă că Germania îşi urmăreşte interesele inclusiv printr-un puternic lobby făcut de unele  ong-uri "private", precum Fundaţia Konrad Adenauer, legată ombilical de Creştin-Democraţii Angelei Merkel, la putere, şi Fundaţia Hans Seidel, care aparţine Uniunii Social Creştine, aflată în coaliţia de guvernare. Aceste organizaţii sînt finanţate în cea mai mare proporţie de la bugetul statului german şi nu au voie să facă nimic împotriva politicii externe a Germaniei.  

"În România, fundaţiile Hans Seidel şi Konrad Adenauer sunt implicate masiv în susţinerea Institutului de Studii Populare al PDL şi a Fundaţiei Creştin Democrate (PDL) al cărei preşedinte este actualul ministru de externe al României, dl Teodor Baconsky" - scrie M. Platon. El insinuează mai departe că Baconsky este un politician ghidat de nemţi, iar Fundaţia Creştin Democrată, condusă de ministrul nostru de Externe ar fi un fel de coloana a cincea germană. Şi avertizează că "Germania imperială modernă a tins întotdeauna să distrugă elitele reprezentative ale altor ţări şi să exporte diktaturi, oameni de mâna a doua şi instabilitate".

Cum subiectul mi se pare unul a cărui miză n-ar trebui să ne lase indiferenţi, îi invit pe cititorii informaţi şi care pot susţine argumentat o poziţie să îşi exprime punctul de vedere. Nu voi permite ca dezbaterea să fie bruiată de injurii, poliloghii inutile şi urechisme.

Puteţi citi articolul integral al lui Mircea Platon pe site-ul său.

UPDATE

Se înteţesc dezbaterile despre dreapta în absenţa oamenilor de dreapta, sau, mă rog, a conservatorilor. Popularii, un fel de ghiveci necălugăresc, creştin-democraţii şi liberalii vor musai să fie consideraţi dreapta, singura dreaptă. Mîine se produc din nou: Sinteza valorilor și principiile dreptei (Valeriu Stoica – moderator; Teodor Baconschi, Cristian Preda, Sever Voinescu – invitati).

UPDATE 2

Publicam deunăzi discursul fulminant al europarlamentarului bitranic Nigel Farage, care dezvăluia alternativa la care ne împinge actuala criză economico-financiară şi... identitară: sfîrşitul UE sau supravieţuirea UE cu preţul renunţării la democraţie. Cum Germania este singura care ar putea face ceva pentru ca UE să reziste, tot ea va fixa şi regulile nu?
Unul dintre jurnaliştii noştri specializaţi în economie, Lucian Davidescu, confirmă în parte cele scrise de M. Platon. Citiţi: Zona euro a intrat în picaj: Germania pare cel mai la adăpost de această situaţie: este reperul faţă de care se calculează dobânzile şi este ţara care le salvează pe toate celelalte – când şi dacă vrea. Însă lucrurile sunt mai complicate, trebuie să vrea! Băncile germane sunt printre principalii creditori care ar avea de suferit dacă ţările de la periferia Continentului nu şi-ar mai plăti datoriile.

Catedrala Îngropării Neamului

de Alexandru Racu

Daca cei 20 de milioane de romani ortodocsi care se declara ca atare in sondaje ar da fiecare cate cinci euro, s-ar strange suta de milioane de euro de care are nevoie P.F. Daniel pentru inaltarea catedralei. Pentru asta ar fi nevoie insa atat de un apel cu adevarat parintesc, daca nu chiar de un patriarh cu carisma, cat si de un popor ortodox nu doar din punct de vedere nominal. Nu stiu cat s-ar strange cu un apel parintesc. Cert este ca, atat bunul simt, in conditiile in care pensionarii plang cu reteta in mana in fata farmaciilor din Romania anului 2010, cat si autenticul realism propriu unui veritabil spirit chivernisitor, ne impun sa operam cu ceea ce putem sa strangem in mod concret. Adica sa ne facem catedrala pe masura credintei concrete a poporului roman, nu pe masura abilitatilor manageriale ale masinariei din deal. Altminteri, este completamente penibil sa numesti catedrala, "catedrala mantuirii neamului", in conditiile in care neamul nu se sinchiseste sa dea cinci euro de caciula.

Tot astfel, daca, pe de o parte, lipsa spiritului duhovnicesc pare sa fie asumata pe fata de catre administratia patriarhala, pe de alta parte, chiar si genul de realism pe care il propovaduieste aceasta din urma imi scapa. Se spune ca nu avem bani, statul nu ne da, deci trebuie sa facem imprumut la banca; apoi o sa facem colecta de urgenta ca sa nu platim dobanzi mari, sau, Doamne fereste, sa ne trezim si cu niste executari silite (Voronetul, Sucevita?). Ce ne garanteaza ca banii pe care nu putem sa-i strangem acum, o sa putem sa-i strangem, si in timp util, atunci cand o sa ne fugareasca creditorii? Poate doar un plan sistematic cincinal, cincisprezecinal de tuns oaia (preotimea), asa cum a tuns Ceausescu turma mioritica in anii 80' ca sa achite datoria externa a Romaniei, in parte facuta si pentru Casa Poporului, langa care va fi asezata noua catedrala. Dar poate ca intre timp s-o prapadi si oaia saraca, sau si-o iesi din minti. Nu este mai realist sa nu te bagi in datorii daca nu stii daca vei avea cu ce sa le platesti? « Cine dintre voi, daca vrea sa zideasca un turn », zice Mantuitorul, « nu sta mai intai sa-si faca socoteala cheltuielilor, ca sa vada daca are cu ce sa-l sfarseasca (cu ce sa-si achite creditul facut la banca, in cazul de fata)? Pentru ca nu cumva, dupa ce i-a pus temelia, sa nu-l poata sfarsi, si toti cei ce-l vor vedea sa inceapa sa rada de el » (Luca, 14, 28-29). Orice gospodar socotit intai strange si dupa aia investeste. Mai ales in conditiile in care, desi necesara (este evident ca actuala biserica patriarhala este prea mica pentru pentru o biserica cu douazeci de milioane de credinciosi), catedrala nu este totusi o urgenta. Un lucru este creditul facut de o parohie din diaspora care nu are unde sa slujeasca, creditul facut de o familie care nu are unde sa stea, si alt lucru este creditul facut de un Patriarh pentru construirea unei catedrale cu titlu cat se poate de ambiguu din punct de vedere al acriviei dogmatice. PF Daniel nu ne-a explicat clar care este planul lui (daca are vreunul) cu privire la returnarea banilor. Si mai ales, nu ne-a explicat de ce nu se mai poate astepta (caci rabdarea te scapa de dobanda si de posibile nenorociri mai mari). Se teme ca n-apuca el (sau mai bine zis "noi", ca deseori vorbeste la persoana I plural) sa o faca si va fi pictat un altul pe zidul din pronaos? Poate ne va lamuri intr-un viitor comunicat.

Mai trebuie mentionate doua aspecte. Romania este la ora actuala ravasita din toate punctele de vedere: politic, economic, social, moral, meteorologic. Atitudinea oficiala a BOR pune capac la toate. Este "cireasa de pe tort", menita sa arunce un popor debusolat si amarat in bezna deznadejdii. Daca ne vom mai pricopsi la final si cu o schisma, infaptuita prin lucrarea sinergica a cavalerilor Apocalipsei si a cavalerilor de Malta imbracati in straie arhieresti, putem sa fim multumiti: am mantuit neamul. Dupa aia putem sa construim linistiti catedrala pe mormantul neamului.

In fine, dincolo de lipsa de vocatie, ceea ce frapeaza in mod deosebit este prostul gust al variilor figuri politice si bisericesti, promovate de bovarica noastra elita intelectuala, altminteri cat se poate de dezabuzata in raport cu primitivismul needucat al Romaniei profunde.

Pr. prof. dr. Mihai Valică vs Patriarhia Română

Către Biroul de presă al Patriarhiei

Stimate Birou,

Pentru că mi-aţi pomenit numele, acum câteva zile, în comunicatul de presă „Drept la replică: Mult duh de răzvrătire şi puţin spirit realist, vă răspund următoarele:

1. Nu am afirmat niciodată şi niciunde că nu doresc construcţia Catedralei Neamului, ba dimpotrivă, ca unul care am construit mai multe Biserici, nu am cum să fiu împotrivă. Îmi doresc mult să se construiacă această Catedrală şi să ne reprezinte şi ca naţie şi ca trăire ortodoxă. Tocmai pentru că sunt preot ortodox şi fac parte din naţia română am scris acel studiu şi am fundamentat biblic şi patristic importanţa construirii unei Biserici. Citiţi tot articolul, nu doar titlul!
2. Este trist să constaţi că responsabilitatea preoţească este considerată „duh de răzvrătire” iar credinţa mea în intervenţia directă, dar tainică a lui Dumnezeu în contrucţia unei Biserici, chiar în momentele cele mai grele, este privită ca „puţin spirit realist”. Dacă se iau în calcul doar greutăţile, evidențele actuale de criză și realismul uman pe care le invocaţi, atunci un David realist ar fi fugit de Goliat, în cazul de faţă ar fi alergat la bancheri şi la cămătari. Nu de mai mult realism avem nevoie acum, ci de mai multă credinţă şi de un David nerealist...
3. Opinia mea este că, chiar pentru început, să construieşti Catedrala Neamului cu bani de împrumut nu ne reprezintă credinţa şi nici neamul, care este foarte generos atunci când este vorba de Biserică, ci trebuie doar motivat şi îndrumat duhovniceşte şi nu pus sub presiunea băncilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a scos zarafii din templu cu biciul, iar administraţia Patriarhală îi aduce înapoi?
4. Aţi scris că atitudinea mea este „incompatibilă cu preoţia”. Nimic mai fals. Tocmai preoţii sau profesorii de teologie, care iau parte activă la viaţa Bisericii, fie cu experienţa lor pastorală, fie cu fundamentarea teologică pentru contrucţia Catedralei Neamului, care „este o necesitate de ordin liturgic şi pastoral” fără îndoială, aceia sunt compatibili cu preoţia, dacă mai credem că Biserica cuprinde şi pe mirean şi pe preot şi pe episcop în mod simfonic şi sinergic. Cred că incompatibil cu preoţia este slugărnicia oarbă, minciuna, dezinformarea, necredinţa, păcatele de moarte, etc.
5. Vă sfătuiesc, ca pe viitor, să nu mai minţiţi, deoarece sunteţi creştini şi unii chiar preoţi. De aceea ar fi bine să mergeţi la Prea Fericitul Patriarh şi să-i spuneţi că aţi minţit, răstălmăcind tendenţios articolul meu, să vă pocăiţi şi să luaţi cuvenita mustrare.

Pr. dr. Mihai Valică

Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon

Andrei PLEŞU
Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.

Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc).

În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă.

În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.

În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.

Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?

Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)

Mircea PLATON
Schmitt şi Smith

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.

Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.

Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.

Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.

Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!

Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.

De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.

Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.

Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.

După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”

Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.

La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.

Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).

Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.

Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.

Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.

România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)

(NEO)CONSERVATORUL SINTETIC

1. O butadă a lui Nae

Butada lui Nae Ionescu conform căreia dacă nu eşti de stânga în tinereţe înseamnă că nu ai inimă şi dacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe înseamnă că nu ai minte a făcut carieră în România postdecembristă. Lucru normal, dat fiind faptul că România ultimilor două decenii a fost una a clarificărilor doctrinare şi a limpezirii opţiunilor personale. E firesc, şi legitim, să ne schimbăm, subţiem, rafinăm, dezvoltăm opţiunile ideologice. Poţi deveni, din comunist, un om de dreapta, mai ales dacă prefacerea ideologică a fost însoţită de o înnoire religioasă. Poţi deveni, din comunist, socialist, sau din legionar, conservator. Maturizarea poate duce în direcţia moderaţiei sau a radicalizării politice. Evantaiul opţiunilor şi algoritmii teologico-politici sunt practic infiniţi. Dar, pentru a fi serioase, toate aceste prefaceri cer timp. Un om care azi e legionar, mâine stângist, poimâine neoconservator e fie neserios, fie oportunist. E, în ambele cazuri, într-un minorat intelectual sau moral din care trebuie ajutat să iasă nu prin polemici, ci printr-o pedagogie fermă al cărei scop e responsabilizarea subiectului.

Când, în august 2008, Mihail Neamţu a publicat în revista Idei în dialog un articol pe marginea “cazului Corneanu” în care aproape jumătate din text era dedicată unor atacuri la adresa mea şi a familiei mele, am tăcut. Deşi am fost îndemnat să-i răspund, am încercat să trec peste episodul respectiv din cauză că nu ştiam prea bine cu cine aş fi polemizat: cu legionarul Neamţu, cu socialistul Neamţu sau cu neoconservatorul Neamţu? Natura gazoasă a scrisului dlui Neamţu făcea imposibil un răspuns dar cere, având în vedere insistenţa dlui Neamţu, câteva clarificări şi puţin aer proaspăt.

2. Reconstituirea

“Inflaţia retorică” a dlui Neamţu are două părţi. Prima e dedicată unei critici a elanului cuminecător al ÎPS Corneanu şi a avântului iertător al Sinodului. A doua parte e dedicată “slavofililor” şi subsemnatului, considerat “epitomul” unei tendinţe curente, “radicale”, în Ortodoxie. Refractată în ocelii analitici ai dlui Neamţu, bătălia din jurul “cazului Corneanu” are trei tabere. Prima tabără e cea a radicalilor pro-Corneanu şi e reprezentată de “poetul Cristian Bădiliţă” şi de “literatul Mircea Mihăieş“. A doua tabără e cea a radicalilor anti-Corneanu, nenumiţi, dar denunţaţi tenebros ca “folosind fără scrupule cele mai avansate mijloace de comunicare” (internet, satelit, telepatie?) şi reprezentaţi pentru uzul polemic al dlui Neamţu de subsemnatul. A treia căpiţă e cea a moderaţilor, reprezentată “pro” de “diplomatul Teodor Baconsky” şi de “jurnalistul Marius Vasileanu”, şi “contra” de teologul Radu Preda şi de ieromonahul Savatie Baştovoi. Deasupra acestor tenebre iniţiale, bâzâie judicios duhul dlui Neamţu, un Solomon care se vrea judecător fără a fi pledat vreodată convingător o cauză.

În cele ce urmează, nu voi încerca să apăr tabăra “radicalilor”. Şi aceasta pentru că nu mă consider lider de facţiune în Biserică. Ceea ce am încercat să fac, alături de alţi creştni văzuţi şi nevăzuţi, a fost să mărturisesc, după putinţă, adevărul de credinţă neştirbit al Bisericii Ortodoxe. Un Adevăr care nu e al meu, sau al “fârtaţilor”. E al tuturor celor care vor să-L primească şi să-L mărturisească. Dacă acest lucru ne-a transformat într-o “facţiune”, acest lucru se datoreşte nu naturii fragmentare a Adevărului mărturisit de noi, ci naturii acomodante, neguţătoreşti, “postmoderne”, după cum o numea Radu Preda, a ortodoxiei propovăduite de “elitele” intelectuale şi sinodale cu care am ajuns să ne intersectăm nu axial, ci marginal-instituţional.

Atacând facţiunea radicală prin mine, dl Neamţu comite o eroare deoarece linia de atac a domniei-sale ţinteşte prea mult în faptul că eu locuiesc în SUA. Sub pana domnului Neamţu, argumentele mele sunt cele ale unui desţărat paseist, ale unui om care, stând în America, “bovarizează idilic cu gândul la România profundă”. Sunt gata să conced că insinuările dlui Neamţu ar putea avea oarecare valabilitate dacă mi-aş fi schimbat poziţia după ce am plecat din ţară, dacă mi-aş fi descoperit pasiunea pentru România profundă abia după ce am părăsit România. Dar nu e aşa, şi oricine a urmărit, precum a făcut dl Neamţu, activitatea mea publicistică, ştie că întotdeauna am scris în sensul dreptei conservatoare, şi că acest lucru m-a costat de altminteri. Psihocritica dlui Neamţu e deci prezumţioasă şi aducerea în discuţie a copiilor mei – sub pretextul că viaţa mă “obligă” sa-mi educ “copiii la şcoală în limba lui Jefferson”-, impardonabilă.[1]

Argumentul dlui Neamţu ar ţine apă dacă eu aş fi singurul care “visează” la o Românie al cărei viitor nu presupune eradicarea trecutului, ci se bazează pe recuperarea coloanei vertebrale a acestui trecut, pe conservarea identităţii naţionale şi a verticalităţii religioase. Dar ce ne facem dacă eu şi cu Ovidiu Hurduzeu suntem, dintre “radicali”, singurii expatriaţi? Cum explici faptul că tot la o Românie profundă, adică cinstită, s-au raportat, în contextul polemicii din jurul “cazului Corneanu”, şi radicalii care nu s-au expatriat, oameni de profesiuni, gusturi şi temperamente diferite: de la artistul Dan Puric, la actorul şi teologul Răzvan Ionescu (admirator al “păşunistului” Vlahuţă), la profesorul de limba română, şi traducătorul marilor scriitori catolici Dante şi San Juan de la Cruz, Răzvan Codrescu, la omul de presă Claudiu Târziu, sau la publicistul creştin Gheorghe Fedorovici? Oare, stând în România, şi ei bovarizează ca “expatriaţii” Platon şi Hurduzeu? Şi oare ar trebui toţi cei plecaţi să se considere “norocoşi” că au “scăpat” din România şi să stea în colţul lor, rozându-şi posesiv osul? Asta ar face dl Neamţu dacă s-ar expatria? E oare dl Neamţu de părere, precum Săptămâna pe vremuri, Iliescu după ‘89 şi dl Valentin Protopopescu astăzi [2] - că cei care nu mănâncă “salam cu soia” nu au voie să spună nimic în privinţa României prezente şi viitoare?

Mircea Platon

Citiţi textul integral pe bookblog.ro.