După moţiune

Ieri, am făcut eforturi substanţiale să urmăresc evenimentele politice: dezbaterea din Parlament pe marginea moţiunii de cenzură şi mişcările de stradă ale sindicatelor şi ale PSD. Am sfîrşit ziua într-o greaţă mai mare decît cea care mă încearcă în mod obişnuit cu privire la politica de pe malurile Dîmboviţei.

Un guvern incompetent şi ticălos se agaţă disperat de putere. O opoziţie impotentă şi tembelă vrea să schimbe puterea fără să vină ea acum la putere (ci eventual după ce trece criza). Dar nu această înfruntare aproape comică, dacă n-ar fi tragică, îmi stîrneşte sila. Ci mijloacele, limbajul şi purtătorii de mesaj. Şi, mai mult, lipsa de speranţă pe care mi-o pricinuiesc actorii politici.

Ce am văzut ieri? Ce vedem de prea multă vreme. Prostie, agresivitate, limbă de lemn, fugă de idei, populism deşănţat, demagogie fără har, lipsă de minima eleganţă la care te obligă statutul de demnitar, infantilism politic, ură...

Asta nu e politică, e casă de nebuni şi mahala.
Grav mi se pare că, dacă în alte perioade societatea civilă, aşa cum e ea, mai avea un cuvînt de spus, acum e ignorată cu desăvîrşire şi nu mai are nici un pic de influenţă. Altă dată, de gura ong-urilor şi a unor intelectuali mai vizibili, politicienii erau dispuşi măcar să mimeze un comportament responsabil, iar uneori chiar să susţină cîte o iniţiativă mai de Doamne-ajută! Acum, nu le mai pasă.

Sindicatele, mereu masă de manevră pentru acţiuni politice, au devenit de-a dreptul ridicole. Nu le mai ia nimeni în serios şi s-au fleşcăit cu totul. Dacă într-o situaţie atît de proastă ca a României de azi, sindicatele au nevoie de mobilizarea PSD ca să scoată cîteva zeci de mii de oameni în stradă, e bai mare.

În aceste condiţii, devine limpede că revoluţionarul de cîrpă numit Victor Ponta - acest Goe Guevara al politicii româneşti (apud Liviu Avram) - n-are nici o şansă să-l răstoarne pe tiranul de hîrtie de la Cotroceni prin mijloace de forţă. Mă îndoiesc că şi prin mijloace electorale, la ce lehamite a cuprins electoratul.

Dar nici Băsescu, nici guvernul n-ar trebui să se culce pe-o ureche, căci lipsa de speranţă duce mai mereu la gesturi extreme.
------------------------------

Vă recomand să citiţi cîteva comentarii de după moţiune :
PDL cade. Ia cu el şi România?, de C. T. Popescu

Cine scrie moţiunile?, de Liviu Avram

Cronica noii revoluţii române în direct, de Horia Ghibuţiu

Moţiunea Ceauşescu pentru revoluţia Ponta, de Sabina Fati
------------------------------

PS:

Abia scăpat de moţiunea de cenzură de ieri şi profitînd de o opoziţie slabă, guvernul şi-a asumat răspunderea pentru noua lege a educaţiei. O lege care marchează un nou compromis între PDL şi UDMR. Citiţi aici.

În goana după bani, guvernul comite ticăloşie după ticăloşie

Veniturile artiştilor, sportivilor, consultanţilor, jurnaliştilor şi ale persoanelor fizice autorizate (PFA) ar putea scădea cu aproape 30%. Propunerea de taxare a drepturilor de autor cu CAS de 31,3% vine de la sindicate şi este îmbrăţişată de Guvern. Ea poate intra în vigoare de la 1 iunie - scrie Adevărul.

Sindicatele instigă la şi guvernul e pe cale să comită o ticăloşie cel puţin în cazul artiştilor, scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce? Pentru că: 1. Drepturile de autor nu aduc venituri constante, 2. În general, cei care au drepturi de autor au şi carte de muncă, deci deja contribuie la CAS, 3. Nu mă poţi obliga să am pensie, 4. Nu se strîng în felul ăsta prea mulţi bani la buget, dar o suţire pătură de creatori va suferi, 5. Prin impunerea CAS coroborată cu reducerea cheltuielilor deductibile, veniturile autorilor scad cu aproape o treime, 6. Măsura mai dă o lovitură sistemului privat.

În loc să controleze cîţi şoferi şi portari sînt plătiţi pe drepturi de autor, guvernul preferă să procedeze otova, ca şi în cazul salariilor bugetarilor. Ceea ce denotă rea-credinţă, lene şi prostie. Încă un argument ca să fie demis.

Prostia stă să fete alţi pui

Îmi pare rău că vă întrerup tihna de week-end, pe care v-am indus-o prin postarea de mai jos, dar aflu că o prostie e pe cale să fete alţi pui vii.

Un lider sindical a propus, încă de anul trecut, să se achite CAS şi pentru convenţiile civile şi drepturile de autor. Acum, pentru astfel de contracte nu plateşti decît impozitul pe venit.
Sindicalistul susţine că este îngrijorat că persoanele care lucrează numai pe convenţii sau drepturi de autor vor rămîne fără pensie şi că nu e normal. Aşa că vrea să ne facă "binele" cu anasîna.

Guvernul a spus mai an că se gîndeşte să pună în aplicare propunerea sindicatelor. Dar a amînat o decizie pînă după alegeri, că n-avea de gînd să-şi ridice şi mai mult presa în cap. Pentru că jurnaliştii vor fi cei mai afectaţi de această măsură. E cunoscut faptul că majoritatea jurnaliştilor au cel puţin jumătate din venituri (în dese cazuri chiar 90% din bani) pe drepturi de autor. Or, dacă angajatorii vor fi obligaţi să achite CAS şi pe drepturi de autor fie reduc personalul (pînă unde?), fie dau o parte din salarii la negru, fie taie din lefuri (cît?). Eu cred că mai degrabă vaor aplica una din primele două măsuri.

Concluzia: dacă prin asta vrea să-şi mărească veniturile la buget, guvernul nu cîştigă mai nimic dar contribuie la creşterea şomajului şi a economiei subterane. În plus, cred că va fi de acum sub un tir neîntrerupt din partea presei, pînă cînd şi dacă va reuşi să o lichideze.
Citiţi şi opiniile unor şefi de ziare, la cald, aici.

Cît crede guvernul că va dura pînă vom ieşi în stradă?

Un număr de ani, ca jurnalist, m-am ocupat de sindicate. Am scris despre greve, marşuri, mitinguri şi acţiuni în justiţie. Au fost în primul deceniu "post-revoluţionar". Liderii sindicali s-au orientat apoi către politică, fabricile s-au privatizat fraudulos, patronii au sugrumat încet, încet sindicatele. Azi, cînd se mai face cîte un miting sau se mai declară o grevă, e aproape cert o manevră politică. Se loveşte "cu manta", în cineva, dar nu caută nimeni să îndrepte o nedreptate sau să obţină un drept pentru cei mulţi.

"Societatea civilă", recte ONG-urile care îşi asumă scopuri privind apărarea şi promovarea nu ştiu căror drepturi şi libertăţi, e castrată. Sînt două categorii mari de organizaţii, unele făcute să facă bani, unele făcute degeaba. Cele din prima categorie aparţin unor băieţi deştepţi care accesează fonduri nerambursabile de la stat sau de la UE, fac din cînd în cînd puţin zgomot, ca să-şi semnaleze prezenţa şi gata. Cele din a doua categorie fie sînt constituite ca mod de aflare în treabă la români - adică numai pe hîrtie -, fie sînt marginalizate, lipsite de sprijin financiar şi deci fără vlagă. Nici unele, nici celelalte nu forţează politicul să păstreze măsura şi să-şi îndeplinească menirea.

Transferurile de oameni de la un partid la altul, tranzactionismul general, aranjamentele financiare mafiote, folosirea puterii în scopuri scandaloase ulcerează viaţa politică şi au surpat încrederea majorităţii românilor în politicieni, dar, mai grav, şi în instituţiile politice, şi în actul politic. Aşa se face că mulţi creştini pun semnul egal între politc şi satana. După umila mea părere, în mod greşit.

În acest context, absenteismul de la urne şi apatia electoratului între legislaturi sînt oarecum explicabile. Însă, guvernul acesta, în special, şi politicienii, în general, se înşală dacă îşi imaginează că aşa va fi mereu. Va veni un moment cînd li se va cere capul. Nu la figurat, ci la propriu. Şi momentul se apropie.



În loc să se joace de-a hoţii şi vardiştii, guvernanţii ar face bine să rezolve repede cîteva probleme majore pe care le naşte criza. Scenariul american ameninţă să se repete la noi.

Se anunţă valuri de concedieri. În multe companii au fost diminuate salariile. O parte dintre românii din străinătate sînt siliţi să se întoarcă în ţară din pricina recesiunii de pe acele meleaguri. Leul slăbeşte pe zi ce trece, iar creditele în valută devin de nesuportat.
Presa a anunţat că este în creştere numărul celor care au luat maşini în leasing şi le dau înapoi, căci nu mai pot plăti ratele.
Curînd vom auzi de executări silite ale unor persoane care nu-şi mai pot achita creditele pentru case.

După ce, în ultimii trei, patru ani, românii au fost încurajaţi cu oferte şi para-oferte să se îndatoreze în valută (ba, pe lîngă euro, şi în valute exotice ca francul elveţian), acum cursul valutar a luat-o razna. Iar BNR şi guvernul nu par să-l poată stăpîni. În doar patru luni, o rata lunară de 1000 de franci elveţieni, de pildă, a ajuns de la 2200 lei la aproape 3000 lei. Şi dacă evoluţia francului rămîne constant în ascensiune, peste cîteva luni băncile vor trebui să treacă la executarea a mii de debitori. Francii elveţieni sînt extrem de greu de găsit la bănci şi la casele valutare, aşa încît nu ai cum obţii un curs mai bun. M-am oprit la franc pentru că această monedă era pezentată, pînă nu demult, ca una mult mai stabilă în comparaţie cu euro. Şi era, dar nu în vreme de criză, cînd este cumpărată masiv, fiind monedă de refugiu, adică la fel de valoroasă şi de sigură ca aurul.
Foarte mulţi români au făcut credite în franci elveţieni pentru că erau net mai avantajoase decît cele în euro şi incomparabil mai bune decît cele în lei.

Dacă românii, îndatoraţi în valută în general, nu vor mai avea de unde achita ratele la împrumuturi, iar băncile vor trece la executare, va fi o mare ofertă de case pe piaţa imobiliară, ceea ce va duce la scăderea drastică a preţului lor. Numai că nimeni nu va putea cumpăra. Băncile au făcut imposibile condiţiile de creditare, dar chiar dacă le-ar relaxa, cine mai riscă să se îndatoreze? Exact aşa s-a întîmplat şi în SUA. Însă, oficialii noştri ne asigurau că la noi nu există acest risc, întrucît condiţiile de creditare au fost mult mai stricte, am avut o mare creştere economică, leul e puternic etc. etc. Se vede că au minţit.

Eu unul, deşi sînt dezamăgit de imobilitatea românului şi de lipsa lui de apetenţă pentru acţiuni civice, nu cred că va mai răbda totuşi prea mult. Dacă nu va mai avea nici loc de muncă, nici bani de la rudele de peste graniţă, şi va fi scos în stradă, pentru neplata creditelor, va căuta un responsabil.
Vrea guvernul să vadă dacă mămăliga românească mai explodează?