Mitropolitul Bartolomeu face colecta pentru sinistratii de pe urma inundatiilor

SCRISOARE PASTORALĂ

către iubitul nostru cler şi popor

din Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dumnezeu a pus in aceste zile la grea incercare poporul roman prin marile inundatii din nord-estul Moldovei soldate cu pierderi de vieti omenesti si mari pagube materiale. Mii de persoane au fost nevoite sa-si paraseasca gospodariile si agoniseala de o viata.

In toate parohiile si manastirile din Arhiepiscopia noastra, pe durata urmatoarelor doua saptamani, adica intre 4-18 iulie 2010, se va organiza o colecta in bani pentru a veni in sprijinul sinistratilor de pe urma recentelor inundatii.

Sumele rezultate vor fi depuse la protopopiate, iar acestea, la randul lor, le vor trimite la Centrul nostru eparhial, pana la data de 23 iulie 2010, de unde vor fi distribuite în zonele calamitate, prin mijlocirea episcopiilor respective.

Nu vor lipsi rugaciunile pentru cei loviti de furia apelor.

Dumnezeu sa-i binecuvinteze si sa-i rasplatească din darurile Sale pe toti care vor participa la aceasta colecta.

BARTOLOMEU

Arhiepiscop şi Mitropolit

"Fie!"

Pastorală la Naşterea Domnului, 2009

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viaţa Domnului Iisus. Deşi neînţeleasă de minte, ea are întotdeauna o cale deschisă către inimă, în care se descoperă cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Înainte de a deveni istorie, naşterea pruncului Iisus s-a zămislit în taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea bună pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Această prăznuire a bucuriei se leagă tainic de un alt moment din istorie, când Maicii Domnului i se descoperă vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat între îndoială şi asumare, despre care vreau să vă vorbesc.

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna‑Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: Bucură‑te![1] Şi‑i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu.[2] Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi‑a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i‑a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia?[3][4] Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească[5] o femeie pământeană spre a‑I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu‑i dă răgaz şi‑i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate.[6] Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să‑l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să‑l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine‑L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?...

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna‑Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de‑o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a‑i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând‑o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat![7] E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să‑mi fie mie după cuvântul tău![8]

În acea clipă s’a petrecut Întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Buna‑Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşază la unison cu Creatorul şi‑şi restaurează propria‑i libertate, redându‑i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. În această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei[9] este de‑a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i‑a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa.[10] Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. În cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să‑şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. Îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit‑o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră‑şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia în Egipt[14], singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire[15], drumul Crucii[16], răstignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea îngropării[18], toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i‑a păzit curăţia neîntinată şi l‑a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. În cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”[19], ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria Îl poartă în pântece.[22] Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea îngerului: „Bucură‑te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de‑a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i‑a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe[24], se bucură împreună cu ucenicii de învierea lui Iisus[25], tot împreună cu ei îi urmăreşte înălţarea la cer[26] şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii.[27] Adormirea i‑o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către Însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat‑o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul Întrupării.

Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne‑am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. În numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! În numele ei, la rându‑ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Vă doresc din toată inima să petreceţi Sfintele Sărbători în pace, sănătate, belşug de lumină şi spor de bucurii duhovniceşti. Amin.

La mulţi ani!

---

[1] Lc 1, 28.

[2] Lc 1, 29-33.

[3] Is 7, 14.

[4] Lc 2, 25-32

[5] Puterea prin care Dumnezeu Se descoperă şi creează, asemenea norului luminos de pe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).

[6] Lc 1, 36-37.

[7] Ap 3, 20.

[8] Lc 1, 38.

[9] Mt 1, 18-25; 2, 1-23.

[10] Mt 1, 19-20.

[11] Mt 1, 24-25.

[12] Lc 2, 1-20.

[13] Mt 2, 12-13.

[14] Mt. 2, 14-15, 19-23.

[15] Mc 1, 9-12.

[16] Mt 27, 31-35.

[17] In 19, 25-27, Mt 27, 56.

[18] In 19, 38-42.

[19] Lc 2, 19.

[20] Mt 1, 19.

[21] Lc 1, 39-56.

[22] Lc 1, 43.

[23] Lc 1, 46-53.

[24] Mt 27, 56.

[25] In 19, 19.

[26] Lc 24, 51-53.

[27] FA 2, 1.

Mitropolitul Bartolomeu, Doctor Honoris Causa la Iaşi

La invitaţia Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu va primi, miercuri, 13 mai 2009, titlul de Doctor Honoris Causa al prestigioasei instituţii învăţământ medical ieşene. Solemnitatea va începe la ora 10.00 şi va avea loc în Aula „Emil Palade” (Auditorium Maximum) din cadrul Facultăţii de Farmacie, iar titlul va fi acordat, în numele Senatului, de către prof. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul Universităţii.
În încheiere, Mitropolitul Bartolomeu va rosti prelegerea cu titlul „Puterea cuvântului”, o sinteză teologică despre multiplele ipostaze ale cuvântului, în teologie, în artă şi literatură.(Biroul de presă al Arhiepiscopiei Clujului)

Ierarhii ardeleni îi cer preşedintelui Băsescu să intervină în chestiunea paşapoartelor biometrice

COMUNICAT DE PRESĂ

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, luând act de reacţiile unor medii monahale si teologice faţă de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România, consideră că acestea sunt îndreptăţite, ele urmând însă să fie supuse unor analize şi nuanţări, atât la nivelul Sinoadelor locale cât şi la acela al Sfântului Sinod plenar.

Oficial, semnalul a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei, adică imaginea facială, impresiunea digitală, precum şi alte elemente de identificare.

Mai mult, deşi Hotărârea îi priveşte pe toţi cetăţenii României, ea nu a fost precedată de o dezbatere publică, aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică.

Pentru 1 ianuarie 2011 este programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip. Acesta are forma şi dimensiunea unei aşchiuţe în care se stochează datele biometrice ale unei persoane; el poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, cârd comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte.

Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori.

Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.

În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale.

În şedinţa din 19 februarie 2009, Cluj-Napoca.

† BARTOLOMEU, Arhiepiscop şi Mitropolit
† ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† SOFRONIU, Episcopul Oradiei
† IUSTINIAN, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului
† PETRONIU, Episcopul Sălajului
† IRINEU BISTRIŢEANUL, Episcop Vicar Cluj
† VASILE SOMEŞANUL, Episcop Vicar Cluj
† IUSTIN SIGHETEANUL, Arhiereu Vicar Maramureş

"Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!"

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii mei fii sufleteşti,

Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează faptele: La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta şi povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.
Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:
Viflaime, Viflaime,
De ce n’ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia.

Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.
Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.
Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.
Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înţelege, dar se supune.
Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine...”. ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan [1], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii [2].
Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.
Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său [3]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.
În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece [4].
În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:
„Astăzi s’a născut
Cel făr’ de’nceput”,

adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.
Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu...”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece” [5]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta [6]” (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de ”a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu”, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.

Iubiţii mei fii sufleteşti

Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere - totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi, şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, style="font-style:italic;">coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?
Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Lui şi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.
Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi şi pe alţii să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!
Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!

1. Matei 3,13-17.
2. Fapte 2,1-4.
3. Matei 17,5; Marcu 9,7.
4. Fapte 5,15.
5. Ediția din 1988, reeditată în 2008.
6. ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).

Bursele Fundaţiei "Mitropolitul Bartolomeu"

În vreme ce politicienii se bat pe ciolan, vă propun să-i lăsăm cu ale lor şi să citiţi comunicatul de mai jos. Mi se pare mult mai important.
Şi, dacă tot veni vorba despre Părintele Mitropolit Bartolomeu, citiţi-i Memoriile, recent apărute la Polirom, sînt excelente! Voi publica o recenzie în următorul număr al ROST.

(Vom avea de discutat dacă se face guvern PD-L - PSD, nu pentru că mi-aş fi făcut, în ultimii ani, iluzii cu privire la politicieni, dar pentru că asta va vădi încă o dată, şi mult mai clar, lipsa moralei şi a minimei orientări ideologice şi doctrinare în politica de la noi. Sau poate că nu e chiar aşa, numai că "bieţii" noştri politicieni n-au avut de ales şi au bătut din călcîie la un ordin. Vom descîlci şi de unde ar putea veni ordinul.
Pînă atunci, aş putea să-mi întreb retoric amicii care mă îndemnau să votez cu PD-L chiar dacă nu cred în acest partid, doar ca să nu iasă învingător PSD: cu cine aţi votat, fraţilor, cu PSD sau cu PSD? :) Mi-e rîsul amar.)

COMUNICAT

CONCURS PENTRU BURSELE FUNDATIEI „MITROPOLITUL BARTOLOMEU”

Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu” va acorda, prin concurs, începând cu semestrul al doilea (1 martie 2009) al anului scolar 2008-2009 un număr de 17 burse destinate elevilor de liceu, studentilor, masteranzilor si doctoranzilor, repartizate după cum urmează:

· 6 burse pentru elevi - 300 lei/lună

· 6 burse pentru studenti - 300 RON/lună

· 3 burse de cercetare pentru masteranzi - 350 RON/lună din domeniile Teologie, Medicină si Stiintele Naturii

· 2 burse de cercetare pentru doctoranzi - 500 RON/lună din domeniile Teologie si Medicină,

Calendarul desfăsurării concursului:

· 10 Februarie 2009 ora 12, termenul limită pentru depunerea dosarelor, direct sau prin postă, la sediul Fundatiei (400117 Cluj-Napoca; P-ta Avram Iancu 18)

· 14 Februarie 2009 Afisarea rezultatelor

· 15 Februarie 2009 Contestatii si Afisarea rezultatelor finale

Conditiile de participare, precum si actele necesare pentru întocmirea dosarului, se găsesc în Regulamentul de burse aprobat de Colegiul Director si publicat pe situl Fundatiei la www.fundatiabartolomeu.ro.

Pr. Bogdan Ivanov
Administrator Fundatie