O statuie de pixeli

Acum, că Adrian Păunescu a fost înhumat şi ecourile circului mediatic din jurul acestei îngropăciuni promit să se stingă, îmi îngădui să spun şi eu cîteva cuvinte legate de dispariţia poetului. Căci înainte de toate a fost poet şi încă nu unul minor.

Cred că din prea vasta (ca să fie şi integral valoroasă) operă a sa, la o critică onestă, rămîn în picioare destule poeme – poate cît pentru un bust pe o alee a marilor scriitori.

Dar nu absenţa talentului i s-a reproşat lui Adrian Păunescu, ci lipsa de caracter – din care adesea a izvorît şi atitudinea politică. În prima parte a vieţii sale, Păunescu s-a folosit de poezie pentru a obţine favorurile unui tiran stupid. Tot atunci, Păunescu a amăgit o generaţie întreagă, dîndu-i un sentiment de libertate cu termen redus, şi oferind astfel regimului comunist o ingenioasă supapă pentru evacuarea energiilor cu potenţial de revoltă. În acelaşi legendar Cenaclu Flacăra, Păunescu practica un naţionalism de paradă, dînd o pojghiţă intelectuală şi artistică unei banale diversiuni a regimului. În manualul micului dictator stă la loc de cinste metoda creării de ţinte false prin mesaje naţionaliste, pentru a abate atenţia de la adevăratele probleme ale societăţii şi pentru a oferi un paliativ celor opresaţi.

Indubitabil, Păunescu avea un discurs care putea înflăcăra şi magnetism asupra maselor, pe care ştia să le manevreze.

Evident, ce a făcut la revista Flacăra şi la Cenaclul omonim nu a fost numai în slujba regimului, ci şi pentru gloria sa personală.

Sigur că în felul ăsta a făcut şi lucruri bune uneori, ajutînd diverşi oameni sau lansînd talente autentice.

Totuşi, a ignora faptul că beneficiarul principal al prestaţiei sale publice era însuşi Ceauşescu, cu tot ce reprezenta acesta, ar înseamna să fim cel puţin naivi.

De altfel, Păunescu a fost consecvent cu sine însuşi, folosindu-şi calităţile în scopuri ignobile (scena în care îl apără pe S.O. Vîntu, ultimul său patron, este antologică) şi în acţiuni politice detestabile şi după 1989. El n-a retractat laudele aiuritoare pe care i le-a adus lui Ceauşescu şi a fost unul dintre conducătorii Partidului Socialist al Muncii, fondat de Ilie Verdeţ. Apoi, cu rămăşiţele acestei formaţiuni, a aderat la PSD, unde a stat pînă la capăt.

După 90, în libertate, românii nu s-au mai lăsat seduşi de Păunescu în aceeaşi măsură, semn că, odată ce adevăratele repere au devenit vizibile, au recunoscut impostura. Noul său cenaclu, Totuşi, iubirea, n-a avut succesul scontat, cum nici revista Flacăra lui Păunescu. Discursul său patriotic n-a mai mişcat mulţimile, ci i-a mai înşelat numai pe unii basarabeni prea dornici de o mîngîiere frăţească pentru a mai cîntări bine între vorbele şi faptele lui Păunescu.

Totuşi, ceva i-a reuşit: să capete funcţii publice şi colaborări bine plătite la cîteva ziare şi televiziuni.

S-a crezut genial şi, pînă la ultima suflare, a fost frustrat că nu i se recunoaşte geniul. Ce revanşă postumă extraordinară pentru Adrian Păunescu să fie privegheat de şeful statului (care a declarat ritos regimul comunist drept ilegitim şi criminal şi care n-a catadicsit, de exemplu, să meargă în înmormântarea unui adevărat erou, Ion Gavrilă Ogoranu), să i se ridice osanale ca niciodată în viaţă, să fie declarat „Dumnezeu al literaturii”, să fie condus pe ultimul drum de mii de persoane înlăcrimate şi să fie îngropat în preajma lui Eminescu, cu onoruri militare! Nu putea visa un sfîrşit mai glorios.

Însă toate acestea nu sînt semnele unei preţuiri adînci, ci proba dibăciei unor manipulatori de emoţii cum a fost şi Păunescu însuşi. 

UPDATE (23 nov. 2010)

Pe acelaşi subiect, mai explicit, cu mai multe exemple şi cu o concluzie de mare bun simţ, se pronunţă, cu o întîrziere justificată, criticul Dan C. Mihăilescu: Fără voia mea, despre Adrian Păunescu.