sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Poemele săptămînii (6)

La cererea mai multor cititori împătimiţi de poezie, reiau azi rubrica "Poemele săptămînii". Cu trei poezii proprii. Iertaţi-mi lipsa de modestie :)
După muzică, postez poezie şi-mi dau seama că mai am puţin să deschid aici un cenaclu virtual, în dorul cenaclurilor pe care le conduceam pe cînd eram mai tînăr şi la trup curat :) N-ar fi rău, nu?


Mi-e dor de ploile...

Mi-e dor de ploile înalte
care ne ridicau inimile pe picioroange,
pînă aproape să atingem cerul,
şi ne învăţau să străbatem,
într-un echilibru precar,
cîmpurile cu iarba udă
şi pădurile de castani –
din care îţi culegeam lampadare înflorite
să-ţi împodobesc urechile.

Mi-e dor de ploile rotunde
în care ne învîrteam, rîzînd nebuneşte,
ca într-un carusel fără odihnă,
pînă cînd ochii noştri nu mai distingeau
ziua de noapte
şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.

Mi-e dor de ploile lungi
care ne acopereau primăverile
cu linţolii luminoase şi fine –
ţesute de paianjenii uriaşi
pe care îi creşteam în colţurile vieţilor noastre.

De cînd ai plecat,
ploile,
devenite mate şi ferme,
separă anii unul de altul,
ca pe nişte picturi pe sticlă,
să nu se spargă.


Strategie

Mă gîndesc să scriu
un poem de dragoste
ca o străveche incantaţie armânească,
unde cuvintele nu se mai înţeleg,
ci numai piruetele aproape fatale ale limbii
te poartă spre o noimă îngropată adînc.

Aş putea să fac asta oare
încrucişînd cuvintele ca într-un experiment botanic?
Sau poate aş reuşi mai degrabă dacă
aş aranja literele într-un mozaic
din care să nu distingi nimic cînd ai ochiul aproape
şi în care să vezi totul cînd te ridici pe crestele care taie ca lama?
Sau mai curînd să încalec cuvintele,
ca pe cai albi, de-andoaselea,
ca plecarea mea să-ţi pară întoarcere?

Sigur, mă vei întreba de ce nebunia asta.
Dar ştii răspunsul: un simplu „te iubesc”
nu mai este înţeles de nimeni.


La marginea dragostei

Beau un vin nobil,
lîngă o nobilă doamnă îmbrăcată în negru,
purtat în lectica unui amurg bizantin.
Ochiu-mi se roteşte peste lume,
ca un prădător înaripat –
caută hrană pentru noapte
printre cuvintele care aleargă,
înspumate ca nişte cai,
peste deşertul întins
între inima mea şi inima ta.

5 Comentários:

Răzvan Codrescu spunea...

Eşti poet mai bun decît îndrăzneşti să te crezi, dragă Claudiu.
"La marginea dragostei" e poemul aproape perfect al unui crai de Curtea-Veche rătăcit printre postmodernişti...

Claudiu Târziu spunea...

@ Razvan Codrescu:

Un asemenea compliment, venit din partea dvs., chiar ma obliga.
Fiind prea solicitat pe alte "fronturi", nu o data mi-am uitat atelierul literar. (Ingrat, fiindca prin poezie am intrat in presa.) Iar cind nu l-am uitat, am preferat sa tin poezia pentru mine, cu gindul: cine are timp si chef de poezie acum?
Evident ca mentalitatea majoritatii nu s-a schimbat, iar poezia nu face audienta nici acum. Dar eu mi-am schimbat atitudinea :)

Paul Slayer Grigoriu spunea...

LUCRUL POETULUI

Lucrul poetului e lumea
Şi fiecare strop de univers e inspiraţie
Frunza, adierea, cântul, mireasma şi lumina
Ies din scrisul meu, se bucură din mine

Tot ce atingem transformăm
Şi cu iubirea mea am sfinţit lumea
Suspendat între-a fi şi a nu fi
Universul mă aşteaptă, încordat, pe mine

Râuri de inspiraţie, fii ai oamenilor
Curgând din voi modelează chipul lumii
Dansul străveziu al făpturii
În paşii mei, în ritmul răsuflării mele

Încremenire, semn, odihnă
Răsari, cu trupul adormit, o, dulce Poezie
Trei zile sub pământ, trei zile de tăcere
Lucrul poetului... cer împlinit

Anonim spunea...

E frumos ca ne facem timp si pentru poezie.
Scriitura dumitale ma leagana c-o nostalgie luminoasa si-mi da puncte de sprijin acolo unde pare sa le evite. Se deghizeaza in slabiciune si delir acolo unde de fapt e ferma, blanda si curata.
E frumos. Da-i bataie inaite, d-le Tarziu!
nicolae p.

Claudiu Târziu spunea...

@ Nicolae P.:

Multumesc mult. Ii dau, ii dau :)