Poemele săptămînii (6)

La cererea mai multor cititori împătimiţi de poezie, reiau azi rubrica "Poemele săptămînii". Cu trei poezii proprii. Iertaţi-mi lipsa de modestie :)

După muzică, postez poezie şi-mi dau seama că mai am puţin să deschid aici un cenaclu virtual, în dorul cenaclurilor pe care le conduceam pe cînd eram mai tînăr şi la trup curat :) N-ar fi rău, nu?

Mi-e dor de ploile...

Mi-e dor de ploile înalte

care ne ridicau inimile pe picioroange,

pînă aproape să atingem cerul,

şi ne învăţau să străbatem,

într-un echilibru precar,

cîmpurile cu iarba udă

şi pădurile de castani –

din care îţi culegeam lampadare înflorite

să-ţi împodobesc urechile.

Mi-e dor de ploile rotunde

în care ne învîrteam, rîzînd nebuneşte,

ca într-un carusel fără odihnă,

pînă cînd ochii noştri nu mai distingeau

ziua de noapte

şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.

Mi-e dor de ploile lungi

care ne acopereau primăverile

cu linţolii luminoase şi fine –

ţesute de paianjenii uriaşi

pe care îi creşteam în colţurile vieţilor noastre.

De cînd ai plecat,

ploile,

devenite mate şi ferme,

separă anii unul de altul,

ca pe nişte picturi pe sticlă,

să nu se spargă.

Strategie

Mă gîndesc să scriu

un poem de dragoste

ca o străveche incantaţie armânească,

unde cuvintele nu se mai înţeleg,

ci numai piruetele aproape fatale ale limbii

te poartă spre o noimă îngropată adînc.

Aş putea să fac asta oare

încrucişînd cuvintele ca într-un experiment botanic?

Sau poate aş reuşi mai degrabă dacă

aş aranja literele într-un mozaic

din care să nu distingi nimic cînd ai ochiul aproape

şi în care să vezi totul cînd te ridici pe crestele care taie ca lama?

Sau mai curînd să încalec cuvintele,

ca pe cai albi, de-andoaselea,

ca plecarea mea să-ţi pară întoarcere?

Sigur, mă vei întreba de ce nebunia asta.

Dar ştii răspunsul: un simplu „te iubesc”

nu mai este înţeles de nimeni.

La marginea dragostei

Beau un vin nobil,

lîngă o nobilă doamnă îmbrăcată în negru,

purtat în lectica unui amurg bizantin.

Ochiu-mi se roteşte peste lume,

ca un prădător înaripat –

caută hrană pentru noapte

printre cuvintele care aleargă,

înspumate ca nişte cai,

peste deşertul întins

între inima mea şi inima ta.