Exerciții de democrație

1. Șapte milioane de români au votat în noiembrie 2009, la referendum, pentru un Parlament unicameral și pentru 300 de parlamentari. Au trecut aproape șapte ani și votul continuă să fie ignorat.

2. Trei milioane de români au semnat, în mai 2016, o inițiativă legislativă pentru apărarea familiei prin Constituție și sînt puși la stîlpul infamiei de cei care fac și desfac în genere agenda publică. Demersul ”Coaliției pentru Familie” e considerat... antidemocratic, prostesc, inutil etc. etc.

Urmează probabil ca Parlamentul să tacă adînc, pînă la calendele grecești, asupra legii pe care este chemat să o adopte.

Nu, nu sîntem originali. Să ne amintim că francezii și olandezii au repetat referendumurile pentru adoptarea Constituției UE pînă cînd majoritatea au zis ”da”.
Să nădăjduim că noi vom fi ceva mai încăpățînați în a ne apăra valorile și în a ne urmări interesul național.

Sînt conștient că aceste simple constatări mă califică drept naționalist radical, fascist, antieuropean, putinist, filorus, totalitar, băsist, retrograd, taliban ortodox etc. etc. Mulțumesc, nu sînt! Încerc doar să-mi păstrez libertatea - inclusiv, sau mai ales pe aceea de gîndire.

În ce țară (vrem să) trăim?

În ce țară trăim? În una în care premierul, Victor Ponta, este inculpat penal, șeful celui mai mare partid de la Putere, Liviu Dragnea, este condamnat penal, o pleiadă de foști miniștri au încăput pe mîna magistraților și a gardienilor, un fost președinte al statului, Ion Iliescu, este cercetat penal, un alt fost șef al statului, Traian Băsescu, este anchetat și el; într-una în care un vicepremier, așteptat viitor premier, Gabriel Oprea, este acuzat de abuz în funcție, de plagiat și de coordonare a unor plagiate, o treime dintre parlamentari, între care unii cu nume rezonante, ca Elena Udrea, Viorel Hrebenciuc sau Varujan Vosganian, au probleme grave în Justiție; într-o țară în care o seamă de ”baroni” locali, de la șturlubaticul Radu Mazăre al Constanței la doctorul-numai-pe-arginți al Capitalei, Sorin Oprescu, sînt anchetați, condamnați sau abia ieșiți din pușcărie, majoritatea oamenilor de afaceri din ”Top 300” Capital sînt închiși, în curs de judecată, cercetați penal sau recent eliberați condiționat... O țară de infractori? O țară fără elite politice, economice și administrative? O țară fără cap (poate și fără coadă)?

Cum se poate numi o astfel de țară? Unii îi spun colonie. Alții îi spun sat fără cîini. Unii o numesc neguvernată, alții neguvernabilă. Unii o vor și au făcut-o sursă de șpăgi și piață de desfacere. Alții cred că poate fi un avanpost într-un război care nu e al nostru.

Dar Țara însăși, Țara ce crede despre ea? Că e coruptă, săracă, urîtă și, prin urmare, ieftină.

De aia patru milioane de români slugăresc prin Europa pentru un trai mai bun. De aia votul unui român costă o pungă de mălai, o sticlă de ulei și o brichetă inscripționată cu sigla partidului care trebuie votat. De aia nimeni nu se mai revoltă în stradă și, cel mult, românul își varsă năduful în fața televizorului sau pe forumurile de internet. De aia la noi speranța de viață e mică. De aia adevărul e un moft, ca și proprietatea. Ce să mai vorbim despre dreptate? De aia am votat președinte un neamț, cu gîndul la o ultimă soluție: una venită dinafară, cum a mai fost. Iar neamțul se dovedește român sadea, și-ncă unul nătîng, mut și de orice inițiativă. De aia ne agățăm de ruși sau de americani, ori, înghesuiți foarte, de Bruxelles, cu crisparea de pe urmă a înecatului. De aia stînga știe ce face dreapta, dar nu mai e nici o deosebire între Dreapta și Stînga. De aia bisericile sînt tot mai pline, în raport direct cu spitalele și cimitirile. De aia nu mai punem preț pe eroi, pe martiri și pe sfinți. Nici măcar nu le cunoaștem numele.

Ei bine, cred că sîntem într-o mare eroare de percepție. Stăpînul nu e vinovat dacă sluga e hoață. Iar ”liderii” noștri sînt doar angajații noștri, noi sîntem stăpînii și trebuie să ne manifestăm ca atare. Prin urmare, cînd greșesc, trebuie să-și primească pedeapsa, prin biciuire la scară, după pravilă.

Nu sîntem deloc săraci atîta vreme cît am reușit să construim atîta cît am construit după 1990, deși am fost sabotați constant din interior și am achitat sume colosale pentru orice lucrare – care au inclus mită de miliarde de euro.

România e una dintre cele mai frumoase țări, dar ale cărei frumuseți (nu numai geografice, ci și cultural-spirituale) sînt slab exploatate turistic, deci economic. O minimă strategie în domeniu ne-ar ridica nu numai moralul, ci și nivelul de trai.

Nu sîntem ieftini, ci, dimpotrivă, sîntem inestimabili, ca persoane, însă trebuie să conștientizăm asta.
Soluția pentru a nu ne mai devaloriza ca națiune și ca stat și, prin urmare, pentru a nu mai suferi din această pricina, precum și pentru a progresa, e una singură: să ne luăm, de data asta, cu adevărat Țara înapoi. Să-i măturăm de la putere pe moștenitorii sistemului securisto-comunist și pe comiltonii lor, iar pe urmă să dăm rang oamenilor care merită să ne reprezinte și să gestioneze cumsecade lumea noastră, românească. 

La sfîrşit de an electoral

de Răzvan Codrescu

Politic, n-am stat niciodată mai prost în cei 23 de ani de postcomunism: practic, nu avem opoziţie. USL – adică “Marele Roşu” transcarpatin, cu inanita, stupida, penibila şi imunda remorcă pseudo-liberală (plastic numită mai nou, cu poporană fantezie dîmboviţeană, şi “băşina lui Căcărău”) şi cu “Antenele” la înaintare (“Felix e cu noi!”) – are o majoritate discreţionară la toate nivelurile şi nu-i rămîne de rezolvat, pro domo, decît problema Cotrocenilor (unde zilele lui Băsescu sînt atît de numărate încît mai multe gazete centrale îi ţin deja AMR-ul). Ungurii (UDMR), pentru prima oară, se simt ei înşişi inutili şi derutaţi pe scena politică românească. PP-DD, ce trece drept principalul beneficiar dintre outsider-i, jubilează marginal, cu orgasme oteviste de paradă mîrlănească. De PDL s-a ales praful (şi stă să se aleagă şi pulberea, cu un scurt răgaz de sărbători), iar gluma nesărată numită ARD îşi linge rănile cu distincţie intelectuală (şi, desigur, cu ferm patos… anti-legionar). Singurul care s-a scos, cît de cît, este Mihai Răzvan Ungureanu (care a nimerit Parlamentul cu instinct de utecist), marţafoiul de serviciu rămînînd Mihail Neamţu (bătut măr la el acasă – Arad – de o mînă de agramaţi de pe aiurea, dar şi din propriul anturaj portocaliu). Nu spun ca Bacovia (Dumnezeu să-l ierte!), ci invers: “Mi s-au îndeplinit toate profeţiile politice, sînt nefericit”… Mai prin primăvară (cînd nu exista ARD, ci doar cîteva premise ale sale) scriam, vorbind despre “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”: 

“Cele două formaţiuni fantomatice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, FCD (Fundaţia Creştin-Democrată) şi NR (Noua Republică), mai degrabă tolerate decît agreate de «greii» partidului, sînt încă departe de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucrurile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar. Dreaptă antinaţională (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în imaginarul vînzătorilor de fantome. […]

Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamţu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sincer) că deocamdată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani decît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? […]

Un semn al secătuirii «celulei româneşti», corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în peste 20 ani de postcomunism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie capabil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neo-cripto-comunistă. Politica românească s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor «partide istorice», peste care s-a adăugat lustrul imitativ al unor «modele» occidentale străine de pulsul realităţilor noastre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în stadiu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de constituire, pe segmentul mereu neocupat al dreptei, a unui partid «conservator», «popular» sau «creştin-democrat», mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei «sinteze liberal-conservatoare», de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta […], România părînd căzută ireversibil sub blestemul lui «n-a fost să fie» (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevredniciei prefăcute în fatalitate). Vom vedea curînd şi dacă NR va fi acea salvatoare «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…”.

A fost visul celor şapte pitici, din care a lipsit tocmai… Albă-ca-Zăpada. Un vis cu elemente de coşmar (de care nu scapi nici dacă arăţi… usturoiul). În continuare, rămîne mai totul de făcut şi mai nimeni în stare să facă. Cît despre Europa, ea începe, instinctiv, să-l aibă mai drag pe Ponta (pocăit din mers şi perfect servit de deriva Matelotului – al cărui cîntec sună tot mai fals, atît la proră, cît şi la pupă), mai degrabă uşurată că a scăpat de nişte neproductive puseuri de dreapta „la porţile Orientului”. (Continuare)

Cele trei înfrângeri ale USL

de Paul S. Grigoriu

Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. 

În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei. Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă. Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator. Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă nici unui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta. 

Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic” (1). Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari. Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nici o problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator” (2) . Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membrii ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului. Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strassbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă. Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL. Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este al doua înfrângere a USL. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor” (3) dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic. 

În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care, din oportunism sau convingere, l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei. La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne. Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru. (4)Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile. Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici. Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. 

Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere. 

Sursa: http://paulslayer.blogspot.ro/2012/08/cele-trei-infrangeri-ale-usl.html

------------------------

(1) http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/ 

(2) http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html 

(3) http://vosganian.ro/?p=2899 

(4) http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea

Basescu_0_759524141.html#

Ordinea “fascistă” şi dezordinea comunistă

Procurorii au descoperit sute de cazuri de voturi multiple şi de voturi date în numele unor persoane care nu au mers la referendumul pentru demiterea preşedintelui. Ei cercetează frauda, cum au făcut şi cu alte ocazii, dar se mişcă mai repede şi mai bine decît de obicei. Suficient pentru a deveni suspecţi. Suspecţi de slugărnicie faţă de Băsescu – un preşedinte suspendat, a cărui revenire la Cotroceni stă în votul a nouă oameni depăşiţi de situaţie, confuzi şi pe alocuri penibili (deciziile bălbîite, declaraţiile contradictorii şi amînarea nejustificată a unui verdict dezvăluie putregaiul de la Curtea Constituţională, care altminteri ar trebui să fie arbitrul supreme).

Vuvuzelele din presă se inflamează şi cer stoparea anchetării "simplilor votanţi", manipulînd la modul ordinar afectele populaţiei prin relatări despre cetăţeni nevinovaţi care ar fi fost întrebaţi cu cine au votat (Sic! De aici probabil şi pretenţia lui Crin Antonescu că are 7,5 milioane de voturi în spate.) şi despre alţii, creştini nedezminţiţi, care ar fi fost scoşi de la Sfînta Liturghie, pentru anchetă.

Uslaşii sar şi ei ca arşi, strigînd "abuz!" şi "poliţie politică!".

Oamenii ăştia nu-şi dau seama că astfel îi fac un mare serviciu lui Băsescu, proiectîndu-i în mentalul colectiv o putere mult mai mare decît are în realitate? Sau realizează dar îşi închipuie că asta e în avantajul lor?

Însă, emblematică este ieşirea la rampă a ayatollahului neocomunismului, Ion Ilici Iliescu. El vede în ancheta procurorilor o acţiune fascistă, nici mai mult nici mai puţin. Şi îi cataloghează pe procurori drept "haite primitive". Dar de ce n-ar fi o acţiune comunistă?  Că doar ştim cum acţionau haitele primitive de procurori, miliţeni şi securişti.

De cînd a început "revoluţia" USL, cuvîntul "fascist" este folosit tot mai des şi fără nici o legătură cu realitatea. Explicaţia este că, pentru nişte anarhişti (ca alcătuire interioară, dar şi programatic) şi revoluţionari de profesie, orice încercare a de punere în ordine a lumii este fascistă. Termenul nu se mai referă la conţinutul ideologic propriu fascismului, ci vrea să acopere integral noţiunea de Dreapta. Cuvîntul “fascism” este preferat pentru că are şi conotaţia periorativă necesară şi sonoritate propagandistică mai bună. El trebuie să fie piatra de moară legată de gîtul întregii Drepte.

Auzaţia de fascism este trecută în punctajul propagandistic pe care e obligat să-l urmeze orice reprezentant al USL la talk-show-urile tv şi în conferinţele de presă. Aşa se face că, spre pildă, un domn parlamentar al PSD, al cărui nume nu m-am străduit să-l reţin, i-a strigat în faţă lui Mihail Neamţu (Noua Republică), într-o emisiune televizată: fascistule!, deşi acesta nu făcuse decît să ridice cîteva obiecţii de bun simţ privind felul în care USL încearcă să răstoarne rezultatul referendumului.

(Naţional-)Socialiştii şi comuniştii au fost şi vor rămîne duşmanii ireductibili ai ordinii, deci şi ai legii, şi ai celor îndrituiţi să se îngrijească de respectarea ei. Principiul ordinii îi deranjează cel mai mult. Dar nu se sfiesc să-l invoce ipocrit, sub cuvânt că ei vor întrona ordinea, în fapt stricînd orice ordine naturală, schimbînd orice lege care stă în calea planurilor lor, măturînd orice om care rămîne loial principiului ordinii. Că e aşa o probează şi cele trei luni de guvernare USL.

Cînd (naţional-)socialiştii sau comuniştii sadea strigă “fascism!”, o fac pentru a deturna atenţia publică dinspre adevăraţii vinovaţi, prin agitarea unei sperietoare. Fascismul a răposat de vreo 70 de ani, dar, datorită propagandei comuniste şi “democratice”, e o primejdie mai vie ca oricînd. În schimb, comunismul, care ucide şi azi, ca regim oficial în mai multe ţări, şi ale cărui reziduri (ideologice, de mentalitate, dar şi umane) ne otrăvesc viaţa, nouă şi altor popoare care au suferit tirania comunistă decenii întregi, e frecventabil în continuare. Iar a fi anticomunist e un semn de retard sau, cel puţin, de inadecvare pentru “lumea bună” dominată de mentalitatea şi practicile comuniste.

Rezultatul referendumului este un vot de blam dat întregii clase politice

Băsescu jubilează, Ponta minte ca de obicei, Antonescu caută soluţii disperate pentru a nu-şi ţine promisiunea de a pleca din politică. Dar nici unul nu a învins. Şi nici unul nu pare a citi corect rezultatul referendumului de ieri.

Băsescu se întoarce la Cotroceni cocoşat de povara unui vot masiv împotriva sa: dacă în 2009 a fost ales de cinci milioane de români, acum îi vor capul peste şapte milioane. E conştient, dovadă că vorbeşte despre "falia din societatea românească". Însă nu păcăleşte pe nimeni cînd spune că va fi un preşedinte al împăcării. Nici n-ar putea, chiar să vrea, pentru că USL a mers prea departe.

Liderii socialiştilor şi ai liberalilor eşuează pentru a doua oară în încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu. E un eşec care le poate diminua capitalul electoral cu măcar încă 10%  în alegerile generale. USL marchează deja o scădere de popularitate cu 10% faţă de alegerile locale. 

PDL mai primeşte o nesperată gură de oxigen, pe greşeala adversarului, dar depinde foarte mult de cum îşi va folosi acest avantaj în următoarele luni, pentru a-l transforma în voturi. Deocamdată sigurul său cîştig este că a reintrat în joc şi nu mai riscă să aibă soarta PNŢCD.

UDMR joacă la două capete, pentru a rămîne în cărţi, dar deja şi-a făcut un duşman în USL şi va trebui să revină spăşită în alianţă cu PDL. 

Noi înşine, simplii cetăţeni, n-am cîştigat nimic. Dimpotrivă. Criza politică va continua, consumînd energia partidelor de la guvernare în bătălii care nu ne privesc, în loc să o concentreze pe măsuri de guvernare eficiente. Criza economică revine în forţă şi nu-mi pare că guvernul este pregătit să-i facă faţă. 

România e mai vulnerabilă ca oricînd în ultimul deceniu, dar, din păcate, nu are ce aştepta de la conducătorii ei, după cum a şi spus-o. Căci rezultatul referendumului pentru demiterea preşedintelui nu este decît un vot de blam dat întregii clase politice. În ciuda unei mize presupuse ca importantă pentru toţi românii, a efortului impresionant de a aduce oamenii la vot şi a tuturor manevrelor de fraudare a votului (cîteva sute de tentative sînt probate deja, dar cîte or fi rămas nedescoperite nimeni nu ştie), USL a reuşit să mobilizeze la urne mai puţin de jumătate dintre alegători. Ceea ce nu înseamnă că restul românilor cu drept de vot sînt inconştienţi, nepăsători sau că îl sprijină pe Băsescu. Înseamnă: nu ne simţim reprezentaţi de voi, nu mai girăm cu votul nostru un sistem aparent democratic, nu mai vrem să alegem între două rele, refuzăm să fim părtaşi la răfuielile voastre. 

Partidele parlamentare ar trebui să înţeleagă acest mesaj şi să îl ia în considerare. Căci şi răbdarea românului are o limită. 

USL nu lasă PDL să moară

Probabil că USL a salvat astăzi viitorul PDL. Probabil că, dacă ar mai fi rămas cîteva luni la guvernare, PDL nu ar mai fi intrat în Parlament la proximele alegeri generale. Indiferent sub ce culori şi firme noi s-ar fi ascuns.

Căderea guvernului M.R. Ungureanu îi oferă PDL o nesperată perioadă de graţie, în care furia populară contra sa se va mai domoli, iar statutul de partid de opoziţie îi va înlesni o eventuală reformare (nici un partid nu s-a reformat cît a fost la putere).

Din această perspectivă, Traian Băsescu a luat cea mai bună decizie. Un eventual joc de-a numitul premierilor care să cadă la vot în Parlament ar fi periclitat mai mult situaţia ţării şi deopotrivă pe cea a PDL. Menţinînd artificial la guvernare Cabinetul Ungureanu, interimar, chiar pînă la alegerile parlamentare (căci existau chichiţe procedurale) n-ar fi rezolvat nimic, ba ar fi dăunat şi mai mult intereselor PDL. Bun, poate că Băsescu şi PDL şi-ar mai fi plătit din datoriile către vechii creditori şi ar mai fi pus ceva deoparte, dar s-ar fi sinucis politic.

Continuare în ROSTonline.ro.

O nouă umilire a românilor în propria ţară

Cristian Tudor Popescu sintetizează excelent "afacerea" UMF Tg. Mureş. Nu mai am nimic de adăugat.Sublinierile cu bold îmi aparţin.

"...la ce folosesc termenii medicali în maghiară? La comunicarea exclusivă cu pacienţi şi medici unguri. Deci, la crearea în România a unui circuit etnic închis în materie de sănătate şi boală, viaţă şi moarte. Şi asta pe banii statului român.
     Zisa maghiarizare a cancerului şi apendicitei vizează alimentarea unui exclusivism arogant  printre etnicii maghiari din România. Orice segment din viaţa socială în care accesul „valahilor” poate fi interzis, măcar prin bariera limbii, reprezintă un substitut al graniţelor teritoriale la care visează extremiştii maghiari,  un apel la amintirea dominaţiei limbii maghiare în Austro-Ungaria transleithană, când  fără să ştii ungureşte nu aveai şanse în administraţie, justiţie sau educaţie, fie că erai român, fie că erai slovac, sloven, ucrainean, sârb sau evreu.
     De ce face asta acum UDMR nu mă interesează. Dar pedeleului e bine să i se spună ce îşi asumă satisfăcând, ca să rămână la putere,  cererea şantajistă a tovarăşilor de guvern: o nouă umilire a românilor în propria lor ţară."

Sursa: Gândul.

«LUPTĂTORI ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU»?

de Răzvan Codrescu 

Deunăzi am fost făcut martor, fără voia mea, la o oţioasă polemică de culise între doi oameni care au fost – şi le-ar fi stat bine să rămînă – prieteni (chiar dacă nu “la cataramă”, cum se zice). Mărul discordiei? Statele Unite ale Europei vs naţionalismele europene (pot spune aşa, deşi discuţia s-a purtat pe cazul particular al naţionalismului românesc). [...]

...ca şi în cazul sintagmei “Lumina vine de la Răsărit”, făcute celebre la noi printr-un discurs prosovietic al masonului Mihail Sadoveanu din 1945, sintagma “Statele Unite ale Europei” nu-i aparţine lui Victor Hugo (după unii, mason şi el, în paranteză fie spus), ci doar a fost făcută celebră prin verbul lui înaripat. Ea traduce în termeni analogici o idee centrală clasică a masoneriei moderne, cu rădăcini în secolul anterior, mai tîrziu preluată şi dezvoltată, cu cinism “metodologic”, şi în controversatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului[1], pe alocuri dîndu-i-se, explicit sau implicit, o extensiune planetară (Guvernul Unic Mondial). După ce a stat într-un con de umbră conspirativă şi a fost ocolită deliberat de discursul oficial (regăsindu-se doar, cu o anume adaptare contextuală, în devastatoarea ideologie marxist-leninistă a “internaţionalismului proletar”), de la o vreme nu numai că este reluată pe noul fond al mondialismului sau globalizării, dar începe să fie adoptată oficial şi să circule curent, ca un ideal generos şi nevinovat, pe care lumea largă – cu creierii abil spălaţi pe cale educaţională şi mediatică – nu-l mai receptează ca pe un vechi punct de pornire conspirativ, ci ca pe un nou şi oarecum fatal punct de sosire, încununare a unui lung proces istoric “obiectiv” (cum pretindeau şi comuniştii, pe urmele lui Marx şi Engels). [...]

Ca în atîtea alte privinţe, Protocoalele Înţelepţilor Sionului (sau ale cui or fi ele) prevăzuseră punctual şi acest aspect: se va face în aşa fel încît popoarele vor fi aduse să creadă că dominaţia noastră unică este o necesitate istorică şi ne vor privi ca pe nişte salvatori. Prin urmare, globalizarea, sub toate formele ei (Noua Ordine Mondială, NATO, UE, SUE), e un calcul vechi al ocultelor, raţiunile impure sînt mai mult decît transparente, dar ea nu s-a putut pune deschis în lucrare (dincolo de experimentul circumscris în fostul “lagăr socialist/comunist”) pînă nu s-a distrus în măsură suficientă conştiinţa naţională, pînă n-a fost spălat în măsură suficientă creierul unei umanităţi agonice, pînă nu s-au tăiat în măsură suficientă cordoanele de legătură cu tradiţia şi cu transcendenţa. [...]

Eu nu cred, desigur, că cei ce colportează astăzi aceste idei de sorginte masonică sînt cu toţii masoni ei înşişi, sau conştienţi de o manipulare subversivă, sau lipsiţi de anumite bune intenţii (dintre cele cu care şi iadul este pavat, cum se spune). Mulţi răspund doar, cu diferite grade de oportunism, sugestiilor şi presiunilor unui anumit context ideologic şi diplomatic, în care asta “se mănîncă” şi asta “se respiră”. Iar în conştiinţa multora, mai ales la noi, atîrnă greu şi cumplitul impas în care am ajuns ca ţară şi naţiune, după dublul experiment dizolvant al comunismului roşu şi al comunitarismului albastru: comunismul a murit, comunitarismul nu se simte nici el prea bine, deci nu ne rămîne decît cartea “salvatoare” a unei noi “integrări” globaliste, mai ample şi mai radicale, prin care să scăpăm, pe mîna altora, de propria puţinătate şi de răspunderea unui suveranităţi pe care nu sîntem oricum în stare s-o onorăm (şi care, în ultimă analiză, a devenit ea însăşi mai degrabă teoretică, o dată cu intrarea în NATO şi în UE). [...]

La oamenii cu trecut şi/sau mentalitate de stînga, acest joc antinaţional, oricît de culpabil, apare pînă la urmă firesc, fiind “pe linia” şi “în duhul” lor. Stînga, conştient sau nu, dincotro se trage, într-acolo se şi îndreaptă, fără nimic sfînt în afara interesului imediat. Curiozitatea şi nefirescul apar atunci cînd oameni care au fost şi se mai pretind de dreapta intră în acest joc dizolvant, ba chiar încercînd, naiv sau impur, să-şi motiveze creştineşte opţiunea, punînd semn de egalitate între universalitatea principială a mesajului hristic (cu totul străin de liderii UE) şi manevrele uniformizatoare ale internaţionalismului secular.

E de la sine înţeles că principalele piedici în calea acestui marş dizolvant sînt “îndărătniciile” tradiţiei: rigorismele religioase şi naţionalismele reziduale.

Citiţi eseul integral pe blogul d-lui Răzvan Codrescu!     

Despre Dreapta autentică şi "Dreapta" stîngii, în ROST nr. 106

A apărut numărul 106 al revistei Rost (primul tipărit în 2012), avînd ca temă „Dreapta”, atît în raport cu Stînga, cît şi în raport cu ceea ce am numit în altă parte „pseudomorfozele actuale ale dreptei”. O fereastră deschisă spre acea dreaptă de care am avea atîta nevoie, dar care azi nu mai există cu adevărat (şi se ridică întrebarea dacă va mai putea exista vreodată – nu ca opţiune personală şi principială, ci ca forţă politică activă şi determinantă la nivel comunitar).

Un număr pe această temă, cu principalele repere teoretice şi practice ale problemei, abordate diacronic, dar şi sincronic, din perspectivă românească, dar şi europeană, era o datorie a grupării de la Rost, mai ales în contextul tot mai accentuatei confuzii morale şi doctrinare a vremurilor pe care le trăim. Chiar dacă unii se vor arăta, probabil, nemulţumiţi, Redacţia, fără să-şi ascundă poziţia proprie, a decis prezentarea mai multor puncte de vedere, după principiul „oglinzilor paralele” (Adrian Papahagi – intervievat pe tema „Statelor Unite ale Europei” şi a naţionalismului în contemporaneitate –, Răzvan Codrescu, Vlad Diaconu, Ovidiu Hurduzeu etc.), lăsînd cititorilor posibilitatea unei responsabile cumpăniri.

Sigur că numărul nu se reduce la problematica strict politică. Ancheta numărului (realizată de d-l Mădălin Iacob) pune problema religiei în şcoală, d-nii Mihail Albişteanu şi Vlad Diaconu se pronunţă pertinent despre „Hibele noii legi a învăţămîntului” şi „Reforma care deformează definitiv educaţia”, d-na Alina Ioana Dida consemnează conferinţa academicianului D. Vatamaniuc relevant intitulată „Eminescu printre noi”, iar d-l Dan Stanca glosează despre „Sertarul scriitorului român”. Cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc – cînt esenţial pentru concepţia poetică a „Marelui Florentin” (il dolce stil nuovo) – acoperă rubrica de poezie.

Nu lipseşte nici evocarea cîtorva mari figuri ale rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului XX, foşti deţinuţi politici şi/sau participanţi la lupta eroică din munţi: doctorul Dumitru Uţă (în jurul căruia s-a alcătuit „dosarul” numărului), „haiducul” Gavril Vatamaniuc (admirabil prezentat de d-l Sorin Lavric) şi Ioan Ianolide (recenzie de d-l Bogdan Munteanu a cărţii Deţinutul profet, moşită editorial în obştea Diaconeştilor). 

Prin editorial („Restaurarea normalităţii se amînă”) şi prin rubrica „Idei, vorbe, fapte”, d-l Claudiu Târziu, directorul publicaţiei, atinge cîteva puncte nevralgice ale actualităţii imediate (inclusiv cel al protestelor publice de peste iarnă, cu numeroasele lor implicaţii socio-politice şi psiho-morale). Oarecum compensatoriu, nu lipseşte nici nostalgia după „Binecuvîntata lume veche” (de fapt, necroloagele a doi nonagenari care ne-au părăsit spre sfîrşitul anului trecut: Leonte Radu şi Mircea Nicolau, fie-le ţărîna uşoară!). 

E un semn bun că Rostul reuşeşte – pe un fond atît de ingrat, de criză economică, socială şi politică – să afle resursele de a merge mai departe, păstrînd, în mare, aceeaşi linie de rectitudine echilibrată şi confirmînd buna impresie făcută în noua formulă grafică şi editorială (de după nr. 100). Va depinde însă mult de implicarea cititorilor apariţia lui pe tot parcursul anului, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi ritmicitate. (R. Codrescu)  

Publicaţia costă 5,9 lei şi poate fi cumpărată de la anumite chioşcuri de presă şi librării, dar mai ales în sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redacţie. În Bucureşti se mai găseşte la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50), Librăria Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20), în magazinele Naturalia din Calea Floreasca nr. 25, Calea Moşilor nr. 209, Piaţa Alba Iulia - Bd. Unirii nr. 69 şi la chioşcul Acces Press din Piaţa Sudului, de la capătul liniei de troleu. Vedeţi aici librăriile din ţară la care o găsiţi.

UPDATE

Vă recomand şi articolul lui Paul S. Grigoriu O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106, din care citez: "În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. [...] Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei."
 

Băsescu: Vin la Bruxelles cu grăbire să mă-nchin la o nouă ordine

Traian Băsescu se teme că nu mai apucă încă doi ani de mandat şi grăbeşte aservirea totală a României faţă de noul imperiu european. Astăzi, şeful statului român s-a dovedit consecvent în trădare. Iată ce a declarat:

• În ultima perioadă s-a accentuat cedarea de suveranitate, dar este în continuare insuficientă pentru ca pe viitor să avem o uniune competitivă. Va trebui să acţionăm destul de repede pentru că nu mai este vorba despre un interes naţional ci unul european.

• UE culege “roadele” insuficientei integrări şi nu este capabilă să comande redresarea economică pentru că încă avem politici divergente. Singura soluţie pentru a garanta prosperitatea cetăţenilor noştri şi pentru a garanta că UE este un conducător al politicii globale este o integrare profundă. Soluţia corectă este realizarea Statelor Unite ale Europei.
  
  Că Băsescu îşi continuă politica în ciuda protestelor din ţară, deja nu mai miră pe nimeni. Problema este că nici Opoziţia nu combate viziunea aceasta trădătoare. Şi mă tem că, incompetentă şi lipsită de orice aderenţă la interesul naţional cum este, va merge pe acelaşi drum de construire a noii ordini mondiale. De bună seamă, va invoca şi ea interesul naţional cu acelaşi patos ca şi Băsescu.
  

Ce poate face Familia Regală pentru români?

Astăzi a ieşit din expectativă şi Casa Regală, printr-un comunicat de presă dat în numele Familiei Regale şi nu al Regelui Mihai, aşa cum eram obişnuiţi şi cum era de aşteptat. Documentul conţine afirmaţii evazive: "Clasa politică a ţării are datoria de a da răspunsurile pe care oamenii, pe drept cuvînt, le aşteaptă". Adică? Să-şi dea toţi demisia şi să nu mai candideze? Să schimbe legile privitoare la alcătuirea partidelor, finanţarea campaniilor electorale şi desfăşurarea alegerilor, astfel încît să fie posibilă primenirea clasei politice? Sau Familia Regală îşi imaginează că de mîine politicienii chiar vor avea "un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului"?

În rest, Familia Regală recunoaşte justeţea revoltei românilor şi spune că n-ar fi rău să fie bine. Iar în încheiere sîntem asiguraţi că "Regele şi Principesa Moştenitoare urmăresc evenimentele cu profundă îngrijorare şi rămîn hotărîţi să facă tot ce este în puterea lor pentru a apăra şi promova interesele României, fără să favorizeze nici o formaţiune politică".

E bine că Familia Regală a semnalizat că nu ignoră ce se întîmplă. Este de înţeles de ce nu şi-a permis să fie mai critică faţă de PDL, guvern şi Băsescu, avînd în vedere istoria relaţiilor apropiate dintre Radu Duda şi liderii PSD, pe de o parte, şi cea a conflictelor dintre Regele Mihai şi preşedintele ţării, pe de altă parte. Cum strategică este şi delimitarea de manevrele Opoziţiei. 

Totuşi, Casa Regală  pare că nu are o soluţie. Şi mai mult, înlocuirea Regelui cu întreaga Familie Regală - oricît ar părea de justificată în context - nu e de bun augur. Ar putea înseamna că deja Regele a fost înlocuit la conducerea Casei, ceea ce, de altfel, se presupunea de mai multă vreme. Oricîte păcate ar avea Regele, înlocuirea sa cu Radu Duda nu e de natură să crească încrederea în ideea monarhică, în general, şi în Casa Regală, în special.

LATER EDIT
Acum mi-am amintit că ieri am văzut pe site-ul "Adevărul" o ciudăţenie. Radu Duda publicase pe blogul său personal comentariul unui anonim care cerea Casei Regale o poziţie faţă de demonstraţiile din stradă. Nu era ceva obişnuit ca Duda să publice anonimi la rubrica de opinii. Faptul mă duce cu gîndul la o mică şmecherie: fie Duda vrut să forţeze mîna Regelui pentru a lua poziţie, fie a vrut să justifice comunicatul pe care avea de gînd să-l de azi. A doua variantă pică. Lumea aştepta o poziţie din partea Regelui şi nu era nevoie de vreo viclenie pentru a o lansa. Rămâne, deci, prima ipoteză. Şi mă întreb: ce a determinat mişcarea lui Duda şi de ce nu şi-a asumat Regele comunicatul, dar nici nu l-a oprit?

"Piaţa Universităţii". Mişcarea Patriarhului

Patriarhul Daniel a făcut astăzi o primă mutare într-o partidă pe care nu o poate pierde. Avînd drept temei încrederea substanţială a românilor în Biserică, PF Daniel cheamă la ordine atît Puterea, cît şi Opoziţia. Politicienii nu-l pot ignora pe Întîistătătorul Bisericii naţionale, fără să piardă şi mai mult din capitalul de imagine. Pe de altă parte, nu-i pot răspunde fără să-i întărească poziţia de arbitru salvator. Asta la nivel de percepţie publică. Pentru că în spatele uşilor închise, patriarhul ar putea obţine şi alte avantaje.

Într-un comunicat de presă, diplomatic în exprimare şi transparent în intenţii, Biroul de Presă al Patriarhiei Române anunţă că "Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mîntuirii" şi că, prin urmare, "în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil". Sublinierile sînt făcute de autorii comunicatului. Cuvintele cheie aici sînt "dialogul" şi "cooperarea". 

În mod simbolic, mai ales avînd în vedere vehicularea, zilele acestea, a ideii de mineriadă, comunicatul trimite la o altă situaţie de criză (pe fondul unei crize economice naţionale) rezolvată tot prin intermediarea făcută de Biserică: minderiada din ianuarie 1999.

Propunerea Patriarhului ar trebui să provoace un oftat de uşurare atît Puterii, cît şi Opoziţiei. Protestatarii nu mai au încredere în nici un politician. Dialogul dintre premierul Boc şi liderii Opoziţiei a fost formal şi nu a dus la detensionarea atmosferei tocmai din pricina neîncrederii.

O seamă de organizaţii civice au dat ieri un comunicat în care refuză invitaţia la dialog a guvernului, lasînd şi o listă de revendicări. Demersul lor izvorăşte tot din neîncredere.

Aşa încît conflictul ameninţă să se adîncească. Manifestanţii continuă să iasă în stradă. Opoziţia nu prea are ce face. Guvernul şi preşedintele nu vor demisiona, dar nici nu pot să continue aşa la nesfîrşit.

Biserica este, cel puţin teoretic, singura care poate facilita o pace între politicieni şi de a le reda, fie şi parţial, încrederea românilor că se vor găsi soluţii rezonabile la problemele reclamate. 

Mai mult, Biserica promite să devină şi ea actor, se înţelege de partea majorităţii oropsite, în acest proces de ieşire din criză. "...în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvînt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti."

E posibil ca Patriarhia să fi dat acest comunicat de conivenţă cu Puterea. Dar nu e sigur. Mă gîndesc mai degrabă că PF Daniel vrea să le arate politicienilor cine e stăpînul. Cu atît mai mult cu cît a fost deranjat de amestecarea numelui său într-o "dezvăluire" de presă privind o discuţie telefonică pe care a avut-o cu maestrul păpuşar al PSD Viorel Hrebenciuc privitoare la finanţarea construirii Catedralei Neamului. Şi probabil că Patriarhul bănuieşte că în asta e mîna cuiva de la Putere. 

UPDATE (22 ian. 2012)

Unii jurnalişti şi blogări au asimilat eronat comunicatul Patriarhiei cu o declaraţie de susţinere a demonstranţilor contra Puterii. Eu v-am spus că în alte cuvinte e cheia: dialog, cooperare... Azi, Patriarhia revine cu o precizare: "Întrucât apelul pastoral al Patriarhiei Române la rugăciune, dialog şi cooperare a fost interpretat de unele canale media ca fiind o atitudine politică partizană, reamintim că Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale, iar nu unul de învrăjbire deoarece numai împreună se pot găsi soluţii concrete pentru ieşirea din criza actuală."
Acum mingea e în curtea politicienilor. Vin sau nu vin la mediere în Deal?

Wikileaks a făcut fîs

Amorsată vreo trei luni, "bomba" WikiLeaks a făcut fîs, în româneşte. În privinţa României, n-a produs deocamdată nici o surpriză. Poate de-acum, deşi mă îndoiesc, pentru că logic băieţii trebuiau să iasă întîi cu dezvăluirile senzaţionale. Am avut parte de bîrfe, cancanuri şi nişte biete confirmări ale unor fapte răsştiute de cei care urmăresc viaţa politică de la noi. Slugărnicia politicienilor faţă de Marea Poartă ne era cunoscută, tentaţia lor spre turnătorie şi intrigă era uşor de bănuit (că doar aici avem tradiţie, nu glumă), drumurile lui Geoană la Moscova (amănuntul că a fost cu avionul lui Vîntu e derizoriu faţă de tratamentul spa pe care şi l-a făcut "prostănacul" acasă la mogul în chiar preziua alegerilor prezidenţiale) şi interesul lui Băsescu pentru băutură şi femei au intrat în folclor, ca şi lenea lui Antonescu şi obedienţa lui Ponta faţă de Năstase ş.a. Pentru a "afla" toate acestea, e de ajuns să ne uităm la Divertis, nu-i musai să citim telegramele Ambasadei SUA.

Sigur că aceste confirmări oarecum oficiale, venite pe calea WikiLeaks, îi pune într-o postură jenantă pe unii dintre protagonişti şi dă apă la moară teoriei conspiraţiei. Însă, nu cred că politicienii în cauză se vor sinchisi prea mult.

Dacă WikiLeaks ar vrea să ne suprindă cu adevărat, organizaţia cu pricina ar trebui să încerce cu documente din ambasadele rusă, germană sau ale statelor arabe. Dar poate? Dacă îi dă voie CIA...

PS: Am scris postul ăsta mai mult ca pe un test. Vreau să văd cîţi cititori îmi aduce, că posturile serioase interesează mai puţină lume :-)

Feţele politicii dîmboviţene

via Baricada

 

O statuie de pixeli

Acum, că Adrian Păunescu a fost înhumat şi ecourile circului mediatic din jurul acestei îngropăciuni promit să se stingă, îmi îngădui să spun şi eu cîteva cuvinte legate de dispariţia poetului. Căci înainte de toate a fost poet şi încă nu unul minor.

Cred că din prea vasta (ca să fie şi integral valoroasă) operă a sa, la o critică onestă, rămîn în picioare destule poeme – poate cît pentru un bust pe o alee a marilor scriitori.

Dar nu absenţa talentului i s-a reproşat lui Adrian Păunescu, ci lipsa de caracter – din care adesea a izvorît şi atitudinea politică. În prima parte a vieţii sale, Păunescu s-a folosit de poezie pentru a obţine favorurile unui tiran stupid. Tot atunci, Păunescu a amăgit o generaţie întreagă, dîndu-i un sentiment de libertate cu termen redus, şi oferind astfel regimului comunist o ingenioasă supapă pentru evacuarea energiilor cu potenţial de revoltă. În acelaşi legendar Cenaclu Flacăra, Păunescu practica un naţionalism de paradă, dînd o pojghiţă intelectuală şi artistică unei banale diversiuni a regimului. În manualul micului dictator stă la loc de cinste metoda creării de ţinte false prin mesaje naţionaliste, pentru a abate atenţia de la adevăratele probleme ale societăţii şi pentru a oferi un paliativ celor opresaţi.

Indubitabil, Păunescu avea un discurs care putea înflăcăra şi magnetism asupra maselor, pe care ştia să le manevreze.

Evident, ce a făcut la revista Flacăra şi la Cenaclul omonim nu a fost numai în slujba regimului, ci şi pentru gloria sa personală.

Sigur că în felul ăsta a făcut şi lucruri bune uneori, ajutînd diverşi oameni sau lansînd talente autentice.

Totuşi, a ignora faptul că beneficiarul principal al prestaţiei sale publice era însuşi Ceauşescu, cu tot ce reprezenta acesta, ar înseamna să fim cel puţin naivi.

De altfel, Păunescu a fost consecvent cu sine însuşi, folosindu-şi calităţile în scopuri ignobile (scena în care îl apără pe S.O. Vîntu, ultimul său patron, este antologică) şi în acţiuni politice detestabile şi după 1989. El n-a retractat laudele aiuritoare pe care i le-a adus lui Ceauşescu şi a fost unul dintre conducătorii Partidului Socialist al Muncii, fondat de Ilie Verdeţ. Apoi, cu rămăşiţele acestei formaţiuni, a aderat la PSD, unde a stat pînă la capăt.

După 90, în libertate, românii nu s-au mai lăsat seduşi de Păunescu în aceeaşi măsură, semn că, odată ce adevăratele repere au devenit vizibile, au recunoscut impostura. Noul său cenaclu, Totuşi, iubirea, n-a avut succesul scontat, cum nici revista Flacăra lui Păunescu. Discursul său patriotic n-a mai mişcat mulţimile, ci i-a mai înşelat numai pe unii basarabeni prea dornici de o mîngîiere frăţească pentru a mai cîntări bine între vorbele şi faptele lui Păunescu.

Totuşi, ceva i-a reuşit: să capete funcţii publice şi colaborări bine plătite la cîteva ziare şi televiziuni.

S-a crezut genial şi, pînă la ultima suflare, a fost frustrat că nu i se recunoaşte geniul. Ce revanşă postumă extraordinară pentru Adrian Păunescu să fie privegheat de şeful statului (care a declarat ritos regimul comunist drept ilegitim şi criminal şi care n-a catadicsit, de exemplu, să meargă în înmormântarea unui adevărat erou, Ion Gavrilă Ogoranu), să i se ridice osanale ca niciodată în viaţă, să fie declarat „Dumnezeu al literaturii”, să fie condus pe ultimul drum de mii de persoane înlăcrimate şi să fie îngropat în preajma lui Eminescu, cu onoruri militare! Nu putea visa un sfîrşit mai glorios.

Însă toate acestea nu sînt semnele unei preţuiri adînci, ci proba dibăciei unor manipulatori de emoţii cum a fost şi Păunescu însuşi. 

UPDATE (23 nov. 2010)

Pe acelaşi subiect, mai explicit, cu mai multe exemple şi cu o concluzie de mare bun simţ, se pronunţă, cu o întîrziere justificată, criticul Dan C. Mihăilescu: Fără voia mea, despre Adrian Păunescu.

Reţeaua lui SOV

Stenogramele din dosarele penale ale lui S.O. Vîntu dezvăluie puţin din mizeria presei şi a vieţii politice de la noi. Şi în ce fel e condusă ţara asta. Citiţi aici şi mai jos.

Stenograma I: SOV: Mi-am scos oştile regulate din cazărmi. Poporul ăsta s-a tâmpit de-a dreptul, încă ţine cu imbecilul, să-i degajăm prostimea

Stenograma II în care Vîntu şi Sergiu Toader discută dacă e trucată caseta în care Băsescu loveşte un copil

Stenograma III: SOV: Suspendarea a fost făcută ca urmare a alianţelor pe care le-am construit eu pentru suspendare pentru că mi-a deschis dosarul cu Banca Agricolă

Stenograma V. Ce indicaţii le-a dat SOV lui Stelian Tănase şi Corinei Dragotescu în timpul campaniei electorale

Stenograma VI. SOV către Doru Buşcu: Academia Caţavencu trebuie să răspundă intereselor lui Sorin Ovidiu Vîntu. Punct!

Cătălin Tolontan face cîteva observaţii la cald pe blogul lui. Mi se par pertinente şi de aceea trimit la ele.

Cristian Grosu face şi el un comentariu pertinent.

Pleşu: "Dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia, aş pretinde o statuie"

Evenimentul Zilei de azi publică un foarte bun interviu cu Andrei Pleşu despre episoade nebuloase ale biografiei sale, care i-au atras diverse suspiciuni. El vorbeşte despre necazurile pe care le-a avut după participarea la cîteva şedinţe ale grupului pentru Meditaţia Transcedentală, despre bursele pe care le-a avut în Germania şi de ce nu a vrut să rămînă în Occident, despre "relaţia" cu Securitatea, despre dezamăgirea suferită cu CNSAS, legea lustraţiei şi preşedinţii români postdecembrişti - toţi influenţaţi sau manipulaţi de serviciile secrete.

Redau doar cîteva pasaje, invitîndu-vă să citiţi restul la sursă.

# Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba română. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte. Una la mână. [...] Doi la mână, eu mai fusesem în Occident în 1975, aveam experienţa asta. Am simţit în permanenţă că nu aş fi fericit şi, în general, după cum probabil ştiţi, românii emigrează prost. Sunt alte naţii care emigrează mai uşor.

# [...] Aveam ambiţii mai mari, nu voiam să fiu un gazetar de exil. Voiam să-mi văd de cercetările mele. Pe vremea aceea începusem să mă ocup intens de istoria religiilor. Nu mă vedeam rezumându-mă la o carieră de ziarist de front anticomunist.

# [...] Te poţi întreba, de pildă, cum au putut apărea o serie de cărţi în perioada aceea în România. Mă mir şi eu, mă mir şi azi cum de au apărut "Jurnalul de la Păltiniş", "Epistolarul", "Minima moralia". Dar au apărut şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu şi atîţia alţii, nu neapărat conformi ideologic. Uneori depindea de un om binevoitor care lăsa cartea să treacă, uneori depindea de o conjuctură în care altele erau marile probleme, iar acestea treceau neobservate, alteori era o strategie de a arăta că la noi este libertate. [...] Şi cu paşaportul era la fel. Sunt foarte mulţi oameni care au ieşit în perioada aia şi asta nu înseamnă, automat, că erau toţi informatori. Când eram cu Liiceanu la Heidelberg a apărut cartea lui Pacepa "Orizonturi Roşii". Şi acolo se spunea la un moment dat că 98% dintre românii care călătoresc în străinătate sunt informatori. Ne-am uitat brusc unul la altul şi ne-am spus că ori suntem ăia doi la sută, ori sîntem noi înşine suspecţi.

# Ceea ce mi se pare curios până în ziua de azi - vă mărturisesc foarte deschis - este că nu mi-au cerut niciodată să semnez un angajament, respectiv să dau note informative. Nu mi-au cerut niciodată să devin informator. Chestia mă intrigă. De ce altora le-au cerut iar mie nu?

# La Tescani, au spus mai multe persoane, aţi fi fost vizitat pe 23 august 1989 de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Ce s-a întâmplat de fapt?
Este o drăcovenie! Despre Măgureanu nu ştiam la data aceea nimic. Nu ştiam că există, nu ştiam cum arată, nu aveam nici o reprezentare despre Măgureanu. Chiar dacă ar fi fost acolo, nu aş fi ştiut că el e Măgureanu, pentru că nu aveam nici un reper.

# Ce m-a deranjat pe mine în deceniul prim de după Revoluţie au fost două categorii de oameni. Una o reprezintă foştii care au rămas în funcţii, (cărora le-a vorbit Liiceanu în "Apel către lichele").

# Cea de-a doua o reprezintă foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii.

# Eu i-am văzut şi pe Iliescu, şi pe Constantinescu în postura de manipulaţi ai serviciilor.

# Traian Băsescu e alt gen. E influenţat de servicii, dar, în plus, psihologic vorbind, are un fel de duioşie puberă faţă de tot ce poartă uniformă. E un fel de spirit de corp. Îi plac uniformele, îi place armata, îi place disciplina, îi place stilul ostăşesc. [...] Pe scurt, am plecat fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de ordonanţe. Într-un fel sau altul, am lucrat cu toţi preşedinţii post-decembrişti. Vreţi să ştiţi concluzia mea? La capitolul "preşedinţi" n-am prea avut noroc....