Paul "Slayer" Grigoriu este un tânăr muzician rock, scriitor de poezie şi proză ficţională, dar şi de eseuri pe teme creştin-ortodoxe.
Dezinhibat şi chiar provocator pe alocuri, de la îmbrăcăminte şi până la supranumele pe care şi l-a luat, el încearcă să spargă tabuuri şi să deschidă ochi. Cu toată "furia" lui, pentru Paul, credinţa se află, însă, pe locul întâi, şi vede convertirea lui la ortodoxie ca pe o minune dumnezeiască. Crede că e datoria sa de creştin să le împărtăşească lumina şi altora, aşa cum se pricepe mai bine, prin cuvânt sau acorduri de heavy metal.
Paul Grigoriu nu trăieşte nici din muzică, nici din scris, ci din truda de traducător şi interpret din engleză şi din germană - ceea ce arată că rebelul poate fi şi disciplinat, şi foarte organizat.
Vă invit să citiți un dialog folositor cu el în Formula As. Iată cîteva afirmații care vă pot deschide gustul:
# ”Trebuie să recunosc că am gust pentru provocare şi mă gândesc că, în general, dacă îi iriţi pe oameni, ai şanse să-i pui şi pe gânduri. Cineva enervat de această semnătură s-ar putea apuca să şi citească articolul pe care îl public sub ea, eventual ca să mă combată, şi poate ar cădea pe gânduri, ceea ce e destul de mult.
Altfel, una dintre principalele trăsături ale aşa-numitei educaţii rock care mi s-a întipărit în personalitate este că îmi pasă foarte puţin de ce spun cei din jur, atâta vreme cât eu nu le ofer prilejuri reale de sminteală.
# Eram mai degrabă interesat de credinţă, decât propriu-zis credincios. Paradoxal, la noi în liceu, la ora de religie, care era opţională, participau mai ales rockerii. Cu plete, tricouri şi cercei în ureche. Toată gaşca noastră de rockeri era interesată de spiritualitatea creştină. Sigur că asistam la orele de religie cu ochii adolescenţilor neîmbisericiţi, dar cu o curiozitate reală. Creştinismul era, de altfel, unul dintre principalele noastre subiecte de discuţii, şi în restul timpului.
# Nu poţi spune că rockul e satanist, nici că e creştin, nici că e de stânga, nici că e de dreapta, deşi manifestări pe toate aceste direcţii au fost şi sunt.
# Am mare evlavie la Maica Domnului, la Sfântul Serafim de Sarov, la Cuviosul Siluan Athonitul, la Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, un sfânt contemporan, canonizat anul trecut, pe care îl simt ca pe un bunic, la sfântul Atanasie Athonitul, la Sfinţii Martiri Brâncoveni, prin exemplul pe care l-au dat, şi care îi arată ca pe nişte vârfuri ale dimensiunii spirituale pe care le poate atinge acest neam; iar pentru mine este foarte importantă legătura dintre credinţă şi neam. În plus, pe mine mă cheamă şi Radu, iar de ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni, mai am o zi de nume, pentru că pe unul dintre fiii voievodului îl chema Radu. Aceşti sfinţi, cu toţii, m-au schimbat câte puţin. Dar îi iubesc şi pe alţii, mulţi, pentru diferite alte motive.”
Postări
