În ce țară (vrem să) trăim?

În ce țară trăim? În una în care premierul, Victor Ponta, este inculpat penal, șeful celui mai mare partid de la Putere, Liviu Dragnea, este condamnat penal, o pleiadă de foști miniștri au încăput pe mîna magistraților și a gardienilor, un fost președinte al statului, Ion Iliescu, este cercetat penal, un alt fost șef al statului, Traian Băsescu, este anchetat și el; într-una în care un vicepremier, așteptat viitor premier, Gabriel Oprea, este acuzat de abuz în funcție, de plagiat și de coordonare a unor plagiate, o treime dintre parlamentari, între care unii cu nume rezonante, ca Elena Udrea, Viorel Hrebenciuc sau Varujan Vosganian, au probleme grave în Justiție; într-o țară în care o seamă de ”baroni” locali, de la șturlubaticul Radu Mazăre al Constanței la doctorul-numai-pe-arginți al Capitalei, Sorin Oprescu, sînt anchetați, condamnați sau abia ieșiți din pușcărie, majoritatea oamenilor de afaceri din ”Top 300” Capital sînt închiși, în curs de judecată, cercetați penal sau recent eliberați condiționat... O țară de infractori? O țară fără elite politice, economice și administrative? O țară fără cap (poate și fără coadă)?

Cum se poate numi o astfel de țară? Unii îi spun colonie. Alții îi spun sat fără cîini. Unii o numesc neguvernată, alții neguvernabilă. Unii o vor și au făcut-o sursă de șpăgi și piață de desfacere. Alții cred că poate fi un avanpost într-un război care nu e al nostru.

Dar Țara însăși, Țara ce crede despre ea? Că e coruptă, săracă, urîtă și, prin urmare, ieftină.

De aia patru milioane de români slugăresc prin Europa pentru un trai mai bun. De aia votul unui român costă o pungă de mălai, o sticlă de ulei și o brichetă inscripționată cu sigla partidului care trebuie votat. De aia nimeni nu se mai revoltă în stradă și, cel mult, românul își varsă năduful în fața televizorului sau pe forumurile de internet. De aia la noi speranța de viață e mică. De aia adevărul e un moft, ca și proprietatea. Ce să mai vorbim despre dreptate? De aia am votat președinte un neamț, cu gîndul la o ultimă soluție: una venită dinafară, cum a mai fost. Iar neamțul se dovedește român sadea, și-ncă unul nătîng, mut și de orice inițiativă. De aia ne agățăm de ruși sau de americani, ori, înghesuiți foarte, de Bruxelles, cu crisparea de pe urmă a înecatului. De aia stînga știe ce face dreapta, dar nu mai e nici o deosebire între Dreapta și Stînga. De aia bisericile sînt tot mai pline, în raport direct cu spitalele și cimitirile. De aia nu mai punem preț pe eroi, pe martiri și pe sfinți. Nici măcar nu le cunoaștem numele.

Ei bine, cred că sîntem într-o mare eroare de percepție. Stăpînul nu e vinovat dacă sluga e hoață. Iar ”liderii” noștri sînt doar angajații noștri, noi sîntem stăpînii și trebuie să ne manifestăm ca atare. Prin urmare, cînd greșesc, trebuie să-și primească pedeapsa, prin biciuire la scară, după pravilă.

Nu sîntem deloc săraci atîta vreme cît am reușit să construim atîta cît am construit după 1990, deși am fost sabotați constant din interior și am achitat sume colosale pentru orice lucrare – care au inclus mită de miliarde de euro.

România e una dintre cele mai frumoase țări, dar ale cărei frumuseți (nu numai geografice, ci și cultural-spirituale) sînt slab exploatate turistic, deci economic. O minimă strategie în domeniu ne-ar ridica nu numai moralul, ci și nivelul de trai.

Nu sîntem ieftini, ci, dimpotrivă, sîntem inestimabili, ca persoane, însă trebuie să conștientizăm asta.
Soluția pentru a nu ne mai devaloriza ca națiune și ca stat și, prin urmare, pentru a nu mai suferi din această pricina, precum și pentru a progresa, e una singură: să ne luăm, de data asta, cu adevărat Țara înapoi. Să-i măturăm de la putere pe moștenitorii sistemului securisto-comunist și pe comiltonii lor, iar pe urmă să dăm rang oamenilor care merită să ne reprezinte și să gestioneze cumsecade lumea noastră, românească. 

La sfîrşit de an electoral

de Răzvan Codrescu

Politic, n-am stat niciodată mai prost în cei 23 de ani de postcomunism: practic, nu avem opoziţie. USL – adică “Marele Roşu” transcarpatin, cu inanita, stupida, penibila şi imunda remorcă pseudo-liberală (plastic numită mai nou, cu poporană fantezie dîmboviţeană, şi “băşina lui Căcărău”) şi cu “Antenele” la înaintare (“Felix e cu noi!”) – are o majoritate discreţionară la toate nivelurile şi nu-i rămîne de rezolvat, pro domo, decît problema Cotrocenilor (unde zilele lui Băsescu sînt atît de numărate încît mai multe gazete centrale îi ţin deja AMR-ul). Ungurii (UDMR), pentru prima oară, se simt ei înşişi inutili şi derutaţi pe scena politică românească. PP-DD, ce trece drept principalul beneficiar dintre outsider-i, jubilează marginal, cu orgasme oteviste de paradă mîrlănească. De PDL s-a ales praful (şi stă să se aleagă şi pulberea, cu un scurt răgaz de sărbători), iar gluma nesărată numită ARD îşi linge rănile cu distincţie intelectuală (şi, desigur, cu ferm patos… anti-legionar). Singurul care s-a scos, cît de cît, este Mihai Răzvan Ungureanu (care a nimerit Parlamentul cu instinct de utecist), marţafoiul de serviciu rămînînd Mihail Neamţu (bătut măr la el acasă – Arad – de o mînă de agramaţi de pe aiurea, dar şi din propriul anturaj portocaliu). Nu spun ca Bacovia (Dumnezeu să-l ierte!), ci invers: “Mi s-au îndeplinit toate profeţiile politice, sînt nefericit”… Mai prin primăvară (cînd nu exista ARD, ci doar cîteva premise ale sale) scriam, vorbind despre “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”: 

“Cele două formaţiuni fantomatice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, FCD (Fundaţia Creştin-Democrată) şi NR (Noua Republică), mai degrabă tolerate decît agreate de «greii» partidului, sînt încă departe de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucrurile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar. Dreaptă antinaţională (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în imaginarul vînzătorilor de fantome. […]

Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamţu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sincer) că deocamdată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani decît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? […]

Un semn al secătuirii «celulei româneşti», corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în peste 20 ani de postcomunism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie capabil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neo-cripto-comunistă. Politica românească s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor «partide istorice», peste care s-a adăugat lustrul imitativ al unor «modele» occidentale străine de pulsul realităţilor noastre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în stadiu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de constituire, pe segmentul mereu neocupat al dreptei, a unui partid «conservator», «popular» sau «creştin-democrat», mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei «sinteze liberal-conservatoare», de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta […], România părînd căzută ireversibil sub blestemul lui «n-a fost să fie» (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevredniciei prefăcute în fatalitate). Vom vedea curînd şi dacă NR va fi acea salvatoare «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…”.

A fost visul celor şapte pitici, din care a lipsit tocmai… Albă-ca-Zăpada. Un vis cu elemente de coşmar (de care nu scapi nici dacă arăţi… usturoiul). În continuare, rămîne mai totul de făcut şi mai nimeni în stare să facă. Cît despre Europa, ea începe, instinctiv, să-l aibă mai drag pe Ponta (pocăit din mers şi perfect servit de deriva Matelotului – al cărui cîntec sună tot mai fals, atît la proră, cît şi la pupă), mai degrabă uşurată că a scăpat de nişte neproductive puseuri de dreapta „la porţile Orientului”. (Continuare)

Cele trei înfrângeri ale USL

de Paul S. Grigoriu

Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. 

În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei. Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă. Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator. Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă nici unui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta. 

Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic” (1). Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari. Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nici o problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator” (2) . Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membrii ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului. Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strassbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă. Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL. Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este al doua înfrângere a USL. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor” (3) dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic. 

În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care, din oportunism sau convingere, l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei. La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne. Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru. (4)Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile. Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici. Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. 

Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere. 

Sursa: http://paulslayer.blogspot.ro/2012/08/cele-trei-infrangeri-ale-usl.html

------------------------

(1) http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/ 

(2) http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html 

(3) http://vosganian.ro/?p=2899 

(4) http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea

Basescu_0_759524141.html#

Ordinea “fascistă” şi dezordinea comunistă

Procurorii au descoperit sute de cazuri de voturi multiple şi de voturi date în numele unor persoane care nu au mers la referendumul pentru demiterea preşedintelui. Ei cercetează frauda, cum au făcut şi cu alte ocazii, dar se mişcă mai repede şi mai bine decît de obicei. Suficient pentru a deveni suspecţi. Suspecţi de slugărnicie faţă de Băsescu – un preşedinte suspendat, a cărui revenire la Cotroceni stă în votul a nouă oameni depăşiţi de situaţie, confuzi şi pe alocuri penibili (deciziile bălbîite, declaraţiile contradictorii şi amînarea nejustificată a unui verdict dezvăluie putregaiul de la Curtea Constituţională, care altminteri ar trebui să fie arbitrul supreme).

Vuvuzelele din presă se inflamează şi cer stoparea anchetării "simplilor votanţi", manipulînd la modul ordinar afectele populaţiei prin relatări despre cetăţeni nevinovaţi care ar fi fost întrebaţi cu cine au votat (Sic! De aici probabil şi pretenţia lui Crin Antonescu că are 7,5 milioane de voturi în spate.) şi despre alţii, creştini nedezminţiţi, care ar fi fost scoşi de la Sfînta Liturghie, pentru anchetă.

Uslaşii sar şi ei ca arşi, strigînd "abuz!" şi "poliţie politică!".

Oamenii ăştia nu-şi dau seama că astfel îi fac un mare serviciu lui Băsescu, proiectîndu-i în mentalul colectiv o putere mult mai mare decît are în realitate? Sau realizează dar îşi închipuie că asta e în avantajul lor?

Însă, emblematică este ieşirea la rampă a ayatollahului neocomunismului, Ion Ilici Iliescu. El vede în ancheta procurorilor o acţiune fascistă, nici mai mult nici mai puţin. Şi îi cataloghează pe procurori drept "haite primitive". Dar de ce n-ar fi o acţiune comunistă?  Că doar ştim cum acţionau haitele primitive de procurori, miliţeni şi securişti.

De cînd a început "revoluţia" USL, cuvîntul "fascist" este folosit tot mai des şi fără nici o legătură cu realitatea. Explicaţia este că, pentru nişte anarhişti (ca alcătuire interioară, dar şi programatic) şi revoluţionari de profesie, orice încercare a de punere în ordine a lumii este fascistă. Termenul nu se mai referă la conţinutul ideologic propriu fascismului, ci vrea să acopere integral noţiunea de Dreapta. Cuvîntul “fascism” este preferat pentru că are şi conotaţia periorativă necesară şi sonoritate propagandistică mai bună. El trebuie să fie piatra de moară legată de gîtul întregii Drepte.

Auzaţia de fascism este trecută în punctajul propagandistic pe care e obligat să-l urmeze orice reprezentant al USL la talk-show-urile tv şi în conferinţele de presă. Aşa se face că, spre pildă, un domn parlamentar al PSD, al cărui nume nu m-am străduit să-l reţin, i-a strigat în faţă lui Mihail Neamţu (Noua Republică), într-o emisiune televizată: fascistule!, deşi acesta nu făcuse decît să ridice cîteva obiecţii de bun simţ privind felul în care USL încearcă să răstoarne rezultatul referendumului.

(Naţional-)Socialiştii şi comuniştii au fost şi vor rămîne duşmanii ireductibili ai ordinii, deci şi ai legii, şi ai celor îndrituiţi să se îngrijească de respectarea ei. Principiul ordinii îi deranjează cel mai mult. Dar nu se sfiesc să-l invoce ipocrit, sub cuvânt că ei vor întrona ordinea, în fapt stricînd orice ordine naturală, schimbînd orice lege care stă în calea planurilor lor, măturînd orice om care rămîne loial principiului ordinii. Că e aşa o probează şi cele trei luni de guvernare USL.

Cînd (naţional-)socialiştii sau comuniştii sadea strigă “fascism!”, o fac pentru a deturna atenţia publică dinspre adevăraţii vinovaţi, prin agitarea unei sperietoare. Fascismul a răposat de vreo 70 de ani, dar, datorită propagandei comuniste şi “democratice”, e o primejdie mai vie ca oricînd. În schimb, comunismul, care ucide şi azi, ca regim oficial în mai multe ţări, şi ale cărui reziduri (ideologice, de mentalitate, dar şi umane) ne otrăvesc viaţa, nouă şi altor popoare care au suferit tirania comunistă decenii întregi, e frecventabil în continuare. Iar a fi anticomunist e un semn de retard sau, cel puţin, de inadecvare pentru “lumea bună” dominată de mentalitatea şi practicile comuniste.

Rezultatul referendumului este un vot de blam dat întregii clase politice

Băsescu jubilează, Ponta minte ca de obicei, Antonescu caută soluţii disperate pentru a nu-şi ţine promisiunea de a pleca din politică. Dar nici unul nu a învins. Şi nici unul nu pare a citi corect rezultatul referendumului de ieri.

Băsescu se întoarce la Cotroceni cocoşat de povara unui vot masiv împotriva sa: dacă în 2009 a fost ales de cinci milioane de români, acum îi vor capul peste şapte milioane. E conştient, dovadă că vorbeşte despre "falia din societatea românească". Însă nu păcăleşte pe nimeni cînd spune că va fi un preşedinte al împăcării. Nici n-ar putea, chiar să vrea, pentru că USL a mers prea departe.

Liderii socialiştilor şi ai liberalilor eşuează pentru a doua oară în încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu. E un eşec care le poate diminua capitalul electoral cu măcar încă 10%  în alegerile generale. USL marchează deja o scădere de popularitate cu 10% faţă de alegerile locale. 

PDL mai primeşte o nesperată gură de oxigen, pe greşeala adversarului, dar depinde foarte mult de cum îşi va folosi acest avantaj în următoarele luni, pentru a-l transforma în voturi. Deocamdată sigurul său cîştig este că a reintrat în joc şi nu mai riscă să aibă soarta PNŢCD.

UDMR joacă la două capete, pentru a rămîne în cărţi, dar deja şi-a făcut un duşman în USL şi va trebui să revină spăşită în alianţă cu PDL. 

Noi înşine, simplii cetăţeni, n-am cîştigat nimic. Dimpotrivă. Criza politică va continua, consumînd energia partidelor de la guvernare în bătălii care nu ne privesc, în loc să o concentreze pe măsuri de guvernare eficiente. Criza economică revine în forţă şi nu-mi pare că guvernul este pregătit să-i facă faţă. 

România e mai vulnerabilă ca oricînd în ultimul deceniu, dar, din păcate, nu are ce aştepta de la conducătorii ei, după cum a şi spus-o. Căci rezultatul referendumului pentru demiterea preşedintelui nu este decît un vot de blam dat întregii clase politice. În ciuda unei mize presupuse ca importantă pentru toţi românii, a efortului impresionant de a aduce oamenii la vot şi a tuturor manevrelor de fraudare a votului (cîteva sute de tentative sînt probate deja, dar cîte or fi rămas nedescoperite nimeni nu ştie), USL a reuşit să mobilizeze la urne mai puţin de jumătate dintre alegători. Ceea ce nu înseamnă că restul românilor cu drept de vot sînt inconştienţi, nepăsători sau că îl sprijină pe Băsescu. Înseamnă: nu ne simţim reprezentaţi de voi, nu mai girăm cu votul nostru un sistem aparent democratic, nu mai vrem să alegem între două rele, refuzăm să fim părtaşi la răfuielile voastre. 

Partidele parlamentare ar trebui să înţeleagă acest mesaj şi să îl ia în considerare. Căci şi răbdarea românului are o limită. 

Cum votăm la referendum? Votăm?

Să cîntărim. De ce aş vota „Da” pentru demiterea lui Băsescu?

# Pentru că susţine proiectele păguboase pentru români şi pentru România (sub toate aspectele, de la cel ecologic la cel financiar) ale unor corporaţii multinaţionale (Roşia Montană, gazele de şist, Cuprumin).

# Pentru că susţine proiectul Statelor Unite ale Europei, care vizează topirea statului român într-un imperiu.

# Pentru că a promovat în funcţii vitale ale statului oameni stupizi, incompetenţi şi/sau corupţi, prin aceasta prejudiciindu-ne grav pe fiecare în parte şi pe noi ca ţară.

# Pentru că îl pregăteşte pe M. R. Ungureanu să preia comanda, deşi lipsa de loialitate a acestuia faţă de România a fost dovedită în repetate rînduri.

# Pentru că a semnalizat dreapta, capitalizînd speranţa a milioane de oameni, şi a mers în zig-zag, până a dat cu oiştea-n gard.

Ar mai fi şi alte motive, dar cred că sînt suficiente astea.

De ce aş vota “Nu”?

# Pentru că nici unul dintre motivele de mai sus, cum nici cele invocate de Parlament la suspendarea din funcţie a lui Traian Băsescu, nu se încadrează în prevederile constituţionale pentru care un preşedinte poate fi demis. Las că actuala Constituţie e un document complicat, pe alocuri prost făcut şi în prea de tot interpretabil. Trebuie respectată.

# Pentru că artizanii suspendării din funcţie a preşedintelui (alţii decît păcălicii care sînt scoşi la înaintare) şi iniţiatorii referendumului (liderii USL) n-au nici o legitimitate. Ponta şi Antonescu refuzau astă iarnă să meargă la muncă în Parlament, susţinînd că acesta este ilegitim. Dar, după ce au obţinut majoritatea în Parlament, cumpărînd parlamentari din tabăra fostei Puteri în viu, ca pe porci, atunci Legislativul a şi devenit legitim, în viziunea lor. Haida-de!

Pentru a avea legitimitate, USL trebuie să fie validată în alegerile generale. De bine, de rău, Băsescu a fost reales de trei ori în funcţie (dacă punem la socoteală şi referendumul din 2007).

# Pentru că, prin manevrele care au dus la referendum, USL a călcat în picioare legi, instituţii şi oameni. Or pentru mine scopul nu scuză mijloacele. Şi, vorba lui CTP: cineva care începe aşa o guvernare, cum o va continua şi cum o va părăsi, cînd electoratul nu-l va mai vrea?

# Pentru că dacă USL îi păsa de părerea poporului o putea arăta înlăturîndu-l pe Băsescu fără să cheltuie milioane de euro pe referendum şi scutind ţara de un scandal care a destabilizat-o grav din punct de vedere politic şi economic. Poporul s-a exprimat deja: vrea un Parlament unicameral, cu 300 de parlamentari. Băsescu şi-a oferit demisia dacă USL va trece în Constituţie hotărîrea poporului. USL n-a acceptat, pentru că nici nu se gîndeşte să mişcoreze numărul de parlamentari sau să reducă Parlamentul la o Cameră. Deci poporul contează numai cînd îi convine USL. Dar să nu ne mirăm: USL a boicotat referendumul cu pricina şi a falsificat un altul, cel privitor la adoptarea Constituţiei – a acestei Constituţii, pe care acum o încalcă.

# Pentru că, dacă Băsescu rămâne pe poziţie, cele două puteri executive, preşedinţia şi guvernul, se vor cenzura reciproc. Sigur, necazul e că va continua scandalul. Dar, să vă spun un secret: oricum va continua. Dacă plagiatorul şi repetentul se vor vedea singuri la butoane vor scandaliza nu numai lumea românească, ci întreaga lume, cum deja au făcut-o cînd cu suspendarea lui Băsescu.

# Pentru că demiterea lui Băsescu nu rezolvă problemele României. Criza economică ne va lovi oricum din nou (şi mă tem că USL chiar nu ştie ce să facă într-o atare situaţie). România va fi pe mai departe la mâna FMI, BM, CE, UE, SUA (că doar n-aţi crezut în declaraţiile ţîfnoase de independenţă ale lui Ponta şi Antonescu; de organizaţiile internaţionale sîntem dependenţi nu de cînd e Băsescu la putere ci mult mai dinainte şi vom mai fi). Iar establishmentul va considera, la fel ca şi pînă acum, că Ortodoxia şi naţionalismul sînt boli ruşinoase.

# Pentru că odată ce PDL a fost înlăturat de la putere, Băsescu a rămas cu atîtea atribuţii cît să devină uman. Nu mai are guvern, nu îşi mai poate impune viziunea, prin mijloace de forţă, presiune şi şantaj. Deci ameninţările debitate de propaganda USL, cum că Băsescu va face şi va drege, dacă va rămîne preşedinte, sînt minciuni.

# Pentru că nu vreau să fiu nevoit să aleg un preşedinte între iresponsabilul Ponta şi vîndutul Ungureanu – singurii care par a avea şanse la ora asta şi pe lîngă care Băsescu ne apare ca un înger de lumină. Poate în doi ani se mai schimbă ceva.

Bun! Acum, orice aş vota s-ar interpreta ca sprijin pentru partea cealaltă. Or eu unul nu vreau să girez cu votul meu nici banditismul uneia, nici trădările celeilalte. Sigur că raţiunea mă îndeamnă să votez mai degrabă “Nu”. Totuşi, nici lui Băsescu nu pot să-i mai dau credit, nu numai pentru ce a făcut şi ce n-a făcut, ci şi pentru că nu mai vreau să votez “răul mai mic”.

Din dilemă mă scot sondajele de opinie (acreditate de disperarea USL), potrivit cărora referendumul oricum nu va fi validat, din lipsă de cvorum.

Wikileaks a făcut fîs

Amorsată vreo trei luni, "bomba" WikiLeaks a făcut fîs, în româneşte. În privinţa României, n-a produs deocamdată nici o surpriză. Poate de-acum, deşi mă îndoiesc, pentru că logic băieţii trebuiau să iasă întîi cu dezvăluirile senzaţionale. Am avut parte de bîrfe, cancanuri şi nişte biete confirmări ale unor fapte răsştiute de cei care urmăresc viaţa politică de la noi. Slugărnicia politicienilor faţă de Marea Poartă ne era cunoscută, tentaţia lor spre turnătorie şi intrigă era uşor de bănuit (că doar aici avem tradiţie, nu glumă), drumurile lui Geoană la Moscova (amănuntul că a fost cu avionul lui Vîntu e derizoriu faţă de tratamentul spa pe care şi l-a făcut "prostănacul" acasă la mogul în chiar preziua alegerilor prezidenţiale) şi interesul lui Băsescu pentru băutură şi femei au intrat în folclor, ca şi lenea lui Antonescu şi obedienţa lui Ponta faţă de Năstase ş.a. Pentru a "afla" toate acestea, e de ajuns să ne uităm la Divertis, nu-i musai să citim telegramele Ambasadei SUA.

Sigur că aceste confirmări oarecum oficiale, venite pe calea WikiLeaks, îi pune într-o postură jenantă pe unii dintre protagonişti şi dă apă la moară teoriei conspiraţiei. Însă, nu cred că politicienii în cauză se vor sinchisi prea mult.

Dacă WikiLeaks ar vrea să ne suprindă cu adevărat, organizaţia cu pricina ar trebui să încerce cu documente din ambasadele rusă, germană sau ale statelor arabe. Dar poate? Dacă îi dă voie CIA...

PS: Am scris postul ăsta mai mult ca pe un test. Vreau să văd cîţi cititori îmi aduce, că posturile serioase interesează mai puţină lume :-)

Feţele politicii dîmboviţene

via Baricada

 

După moţiune

Ieri, am făcut eforturi substanţiale să urmăresc evenimentele politice: dezbaterea din Parlament pe marginea moţiunii de cenzură şi mişcările de stradă ale sindicatelor şi ale PSD. Am sfîrşit ziua într-o greaţă mai mare decît cea care mă încearcă în mod obişnuit cu privire la politica de pe malurile Dîmboviţei.

Un guvern incompetent şi ticălos se agaţă disperat de putere. O opoziţie impotentă şi tembelă vrea să schimbe puterea fără să vină ea acum la putere (ci eventual după ce trece criza). Dar nu această înfruntare aproape comică, dacă n-ar fi tragică, îmi stîrneşte sila. Ci mijloacele, limbajul şi purtătorii de mesaj. Şi, mai mult, lipsa de speranţă pe care mi-o pricinuiesc actorii politici.

Ce am văzut ieri? Ce vedem de prea multă vreme. Prostie, agresivitate, limbă de lemn, fugă de idei, populism deşănţat, demagogie fără har, lipsă de minima eleganţă la care te obligă statutul de demnitar, infantilism politic, ură...

Asta nu e politică, e casă de nebuni şi mahala.
Grav mi se pare că, dacă în alte perioade societatea civilă, aşa cum e ea, mai avea un cuvînt de spus, acum e ignorată cu desăvîrşire şi nu mai are nici un pic de influenţă. Altă dată, de gura ong-urilor şi a unor intelectuali mai vizibili, politicienii erau dispuşi măcar să mimeze un comportament responsabil, iar uneori chiar să susţină cîte o iniţiativă mai de Doamne-ajută! Acum, nu le mai pasă.

Sindicatele, mereu masă de manevră pentru acţiuni politice, au devenit de-a dreptul ridicole. Nu le mai ia nimeni în serios şi s-au fleşcăit cu totul. Dacă într-o situaţie atît de proastă ca a României de azi, sindicatele au nevoie de mobilizarea PSD ca să scoată cîteva zeci de mii de oameni în stradă, e bai mare.

În aceste condiţii, devine limpede că revoluţionarul de cîrpă numit Victor Ponta - acest Goe Guevara al politicii româneşti (apud Liviu Avram) - n-are nici o şansă să-l răstoarne pe tiranul de hîrtie de la Cotroceni prin mijloace de forţă. Mă îndoiesc că şi prin mijloace electorale, la ce lehamite a cuprins electoratul.

Dar nici Băsescu, nici guvernul n-ar trebui să se culce pe-o ureche, căci lipsa de speranţă duce mai mereu la gesturi extreme.
------------------------------

Vă recomand să citiţi cîteva comentarii de după moţiune :
PDL cade. Ia cu el şi România?, de C. T. Popescu

Cine scrie moţiunile?, de Liviu Avram

Cronica noii revoluţii române în direct, de Horia Ghibuţiu

Moţiunea Ceauşescu pentru revoluţia Ponta, de Sabina Fati
------------------------------

PS:

Abia scăpat de moţiunea de cenzură de ieri şi profitînd de o opoziţie slabă, guvernul şi-a asumat răspunderea pentru noua lege a educaţiei. O lege care marchează un nou compromis între PDL şi UDMR. Citiţi aici.

Cum vrea PSD să legifereze (încă) o prostie care să ne nenorocească

Din ciclul "inconştienţii care ne conduc", un nou episod: Ponta, parlamentar, lider PSD, soţ şi tată cu nostalgii comuniste, ginere de neo-nomenclaturist, bref, acest domn Goe al politichiei româneşti, propune impozitarea prograsivă a veniturilor. Nu ştiu ce specialişti au partidele politice, dar am impresia că fie n-au, fie nu-i ascultă, fie ideologia prosteşte.
Jurnalistul Lucian Davidescu de la "România Liberă "demonstrează impecabil cum iniţiativa PSD va duce la scăderi certe de încasări la bugetul statului de 4,5 miliarde de lei şi la încasări ipotetice de 2,7 miliarde de lei anual. Sau altfel spus: "eforturi mari la buget, efecte mici pe piaţa muncii, pagube severe în rîndurile clasei de mijloc".
Mă întreb şi eu împreună cu Lucian: Vreţi să nenorociţi ţara mai rău ca Băsescu şi Boc?