Mesajul de Crăciun al ÎPS Bartolomeu Anania: "Faceţi din Fiul Mariei, Iisus Hristos, prietenul copiilor voştri!"

Cluj-Napoca, 22 decembrie 2010              

Declaratie de presă

Cu regretul că unele probleme de sănătate nu imi vor permite să vă primesc in resedinta mea pentru traditionalul Mesaj de Crăciun, Vă trimit alăturat textul Declaratiei mele de presă, impreună cu cele mai cordiale felicitări de sfintele Sărbători si urarea de La multi ani!    

            In vremea Vechiului Testament, sub domnia lui Iosia, a fost descoperită in templu cartea Deuteronomului, adică Legea dată de Dumnezeu lui Moise. Iar regele, după ce a citit-o, si‑a dat seama cu durere de enorma distantă ce se produsese intre poruncile lui Dumnezeu si comportamentul poporului pe care el, regele, il cârmuia. Asa s’a hotărât să stârpească idolatria si relele moravuri, restaurând ordinea morală in societate.

Asa s’ar cuveni să fie si’n zilele noastre: Biblia din Parlament ar trebui să existe nu doar ca obiect in fata căruia demnitarii isi depun jurământul, ci si ca indreptar pentru legile pe care acestia le plănuiesc, le votează si le promulgă. Dacă ei ar deschide Biblia numai câteva pagini, atunci in tara noastră nu ar mai exista acte normative menite să legifereze sau să permită pornografia, prostitutia, homosexualitatea, concubinajul, practici care nu sunt altceva decât tot atâtea căi deschise spre dezintegrarea familiei si disolutia societătii. E inadmisibil să juri cu mâna pe Biblie si să faci legi impotriva Bibliei! De aceea ne vom ruga neincetat pentru ei, alesii nostri, pentru ca Dumnezeu să le lumineze mintea si să le incline inima doar spre ceea ce este drept, bun si de folos acestui popor, asa cum a făcut, pe vremuri, regele Iosia.

Până atunci ii rog fierbinte pe părinti să aibă grijă de copiii lor. Stiu că avem multe familii adevărate, cu părinti iubitori si copii cuminti. Dar tocmai de aceea vă rog si vă indemn, părintilor, să fiti veghetori, ca nu cumva copiii vostri buni să incapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la indemână ceva ce le poate intina fiinta. Nu-i lăsati doar pe seama scolii, căci intr’o scoală pot exista programe perverse sau o directoare care, in schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficantilor să-si etaleze scârboasele mărfuri in văzul copiilor. Ajutati-vă odraslele să invete cu drag si să se poarte frumos! Cutremurati-vă de familiile destrămate si de copiii lor rămasi pe drumuri, bântuiti de mizerie si de vicii precoce. Oferiti‑le pruncilor vostri mai putin televizor si mai multă lectură: din cărtile frumoase si, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi. Eu cunosc un copil care a citit Biblia, in intregime, la vârsta de zece ani; nu e important ce si cât a inteles, ci faptul in sine că a citit-o si n’a uitat-o. Faceti din Fiul Mariei un prieten al copiilor vostri; si fiti siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret tinându-vă de mână.

† BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

PASTORALA

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,

iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,

iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

       Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într’o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite’n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s’au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.

       Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într’o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

       În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu‑Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Bethleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.

       Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s’a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr’o amintire liturgică şi, eventual, printr’un ospăţ la care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului, anuală, e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea e nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi acela din Betleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezenţa pâinii ce se va preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peşterii şi nu fără un înţeles al întrupării este purtată pâinea, încă nesfinţită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire.[1]

       Când Roman Melodul[2] cânta: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte”[3], el credea în acel astăzi ca într‑un moment în care întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic dar nu mai puţin real. Imnografia Naşterii Domnului abundă în asemenea limpezimi.

       Când însă vorbeam de cei vechi ai noştri, mă gândeam la vechile noastre colinde de Crăciun, una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră ca oameni ai locului şi neam de durată. Colindele de Crăciun, opere colective ale creatorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă. La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care s’a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri, înnoită perpetuu de un prezent continuu. Iată numai câteva exemple:

Astăzi s‑a născut Hristos,/ Mesia chip luminos...;

Nouă azi ne‑a răsărit/ Mesia cel mult dorit...;

Preacurata/ Naşte astăzi pe Hristos.

       S‑ar putea însă ca unii grămătici ai limbii să bănuie că în aceste expresii nu e vorba de nimic altceva decât de ceea ce se cheamă, în stilistică, prezentul istoric. Ca şi cum s‑ar fi temut de o asemenea împotrivire, cei vechi ai noştri, anonimii făcători de colinde, ne‑au lăsat această bijuterie lirică, de a cărei frumuseţe eu, unul, nu mă pot sătura în veac:

Mare‑i seara de‑astă seară,

Dar nu‑i seara de‑astă seară,

Ci e seara lui Crăciun,

Lui Crăciun celui bătrân

Când s’a născut Fiul Sfânt,

Fiul Sfânt pe‑acest pământ.

       Las la o parte extraordinara măiestrie a versurilor, pe care orice mare poet ar putea fi gelos, şi mă mărginesc la a pofti pe oricine să găsească ceva asemănător în tot folclorul popoarelor lumii. Colindul începe printr’o afirmare a momentului de acum, urmat îndată de o negare a lui prin invocarea momentului de atunci, dar negarea e doar aparentă, căci ea nu numai că nu anulează realitatea imediată ci, dimpotrivă, o potenţează prin reiterarea evenimentului originar. Seara aceasta de Crăciun e mare, într’adevăr, dar ea ar risca să rămână o simplă sărbătoare dacă într’însa nu s’ar întrupa acelaşi Fiu care s’a născut în Betleem. Poemul are atâta adâncime şi pe marginea lui s’ar putea scrie atât de mult, încât aş îndrăzni să cred că, chiar dacă autorul lui ar fi cunoscut imnele inspiratului Roman Melodul, le‑a întrecut. Anonimul vizionar preia dimensiunea unei sărbători anuale şi, prin numai câteva versuri, o proiectează, uriaş, în ciclul cosmic, conferindu‑i atât atributul prezentului continuu cât şi pe acela al sfinţeniei.

       În urmă cu mai mulţi ani, pe când mă aflam în Detroit, în timpul unei convalescenţe, reciteam cartea lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri (Le mythe de l’Eternel retour).[4] Fascinat, o dată mai mult, de erudiţia savantului care mă copleşea cu citate din folclorul universal, din Tibet până’n Peru şi din Scandinavia până’n inima Africii, dar dezamăgit, în acelaşi timp, de absenţa unei cât de mici incursiuni prin cultura noastră populară, i‑am scris imediat autorului (pe care‑l cunoscusem cu un an în urmă, la Paris), semnalându‑i – pentru o eventuală ediţie revăzută – începutul acestei superbe colinde româneşti care, după părerea mea, ilustrează perfect tema cărţii - convertirea timpului istoric în timp mitic, prin care omul devine contemporan cu fenomenul original.

       Imnografia Naşterii Domnului pune în lumină şi faptul că întruparea a unit cerul cu pământul şi că, prin aceasta, cel din urmă a căpătat o anume transfigurare. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peşteră în care El să se întrupeze. Adăpostindu‑l pe Fiul ceresc, peştera devine ea însăşi cer, aşa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. Este o intimitate stihială pe care numai misterul întrupării a putut‑o realiza.

       Colindele noastre merg mai departe şi localizează evenimentul în spaţiul românesc. Ultimul vers al colindului citat mai sus afirmă că Fiul s‑a născut „pe‑acest pământ”. Evident, nu e vorba de pământul ca planetă, de vreme ce în univers nu mai există o alta cu acelaşi nume, ci de acest pământ, al nostru, al poporului care‑şi asumă rolul de gazdă a lui Dumnezeu. Un alt colind se rosteşte gingaş:               La Vitleem colo jos

Cerul arde luminos ...

       Betleemul nu mai este undeva în Palestina, ci în chiar inima ţării româneşti, e pe undeva pe‑aci, „colo jos”, mai devale, la îndemâna ochiului fizic, ce poate fi arătat cu mâna prin fereastră. El e transfigurat de un cer care îl inundă cu lumină, căci tocmai aici, în bătaia vederii noastre:

Preacurata

Naşte astăzi pe Hristos.

       Maica este nefericită, plânge, căci e săracă şi nu are cu ce să‑l înfaşe pe Fiul de Împărat. Dar femeile din preajmă se implică în lacrimile ei şi sunt gata pentru un act de participare:

Nu mai plânge, Maica mea,

Scutecèle noi ţi‑om da,

Pruncul Sfânt de‑ai înfăşa.

       Scena acestui Betleem românesc e populată, aşadar, nu numai cu îngeri, cu păstori şi magi, ci şi cu localnicele care aleargă să‑şi asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde şi pe locuitorii lui, părtaşi la misterul Naşterii.

       Aşa stând lucrurile, cum să nu iubeşti un neam care şi‑a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării? Şi cum să nu iubeşti un pământ în ale cărui scutece şi‑a încălzit Dumnezeu sfintele Lui picioruşe?

       În sfârşit, e cazul să ne oprim şi asupra uneia din cele mai gingaşe poezii izvorâte din lirica poetului nostru Mihai Eminescu, Colinde, colinde!, pe care, pentru marea ei frumuseţe şi prospeţime, o vom cita întreagă:

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci ghiaţa se’ntinde

Asemeni oglindelor

Şi tremură brazii

Mişcând rămurelele.

Căci noaptea de azi‑i

Când scânteie stelele.

Se bucur’ copiii.

Copiii şi fetele

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Şi‑al Mântuitorului

Luceşte pe ceruri

O stea călătorului.[5]

       Orice comentariu ar arunca peste ea o umbră nemeritată.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

            Sărbătorile de iarnă sunt, aşa cum am văzut zugrăvit în universul colindelor noastre, o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile,  bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

            Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă,  un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales,  un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un  mediu din ce în ce mai  agresiv şi mai dizolvant.

       Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent  împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă  gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind  anormalitatea drept normalitate,  în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles‑o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a‑şi sfida părinţii, libertatea mamei de a‑şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a‑şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea... Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

            Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe  micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i  uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

            Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!  E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.

            Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!   

---

[1] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 38.

[2] R. J. Schork, Sacred Song From the Byzantine Pulpit: Romanos the Melodist, University Press of Florida, 1995.

[3] Condacul Naşterii Domnului, glas 8. A se vedea şi R. J. Schork, op. cit., p. 49-60.   

[4] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri şi repetare, traducere de Măria Ivănescu şi Cezar Ivanescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008.

[5] M. Eminescu, Opere, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.

"Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!"

† B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.


Iubiţii mei fii sufleteşti,

Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează faptele: La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta şi povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.
Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:
Viflaime, Viflaime,
De ce n’ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia.

Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.
Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.
Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.
Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înţelege, dar se supune.
Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine...”. ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan [1], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii [2].
Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.
Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său [3]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.
În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece [4].
În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:
„Astăzi s’a născut
Cel făr’ de’nceput”,

adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.
Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu...”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece” [5]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta [6]” (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de ”a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu”, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.

Iubiţii mei fii sufleteşti

Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere - totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi, şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, style="font-style:italic;">coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?
Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Lui şi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.
Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi şi pe alţii să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!
Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!

1. Matei 3,13-17.
2. Fapte 2,1-4.
3. Matei 17,5; Marcu 9,7.
4. Fapte 5,15.
5. Ediția din 1988, reeditată în 2008.
6. ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).