Poeme de încălzit inima

De luni dimineaţa, v-aţi fi aşteptat să vă încing cu ştiri - eventual proaste. Însă cred că se ocupă alţii destul de asta. Eu prefer să vă încălzesc niţel cu cîteva poeme de dragoste, dinaintea unui şemineu, unde aţi putea sta cu un vin fiert la îndemînă. [Apropo, şemineul din fotografia din capul blogului nu e luată de pe net, pentru atmosferă, ci se află într-o casă care mi-e dragă :) L-am pus aici pentru ideea de cămin care se vrea acest blog. ] Căci v-am promis că mai revin cu poezie. Şi sper s-o fac săptămînal. Iată trei dintre cele mai frumoase poeme de dragoste, în selecţia mea, desigur.

Cântec fără răspuns
de Nichita Stănescu

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.


Elegie în alb
de Arcadie Suceveanu

La polul dragostei se face frig,
Întîile ninsori prind să se cearnă.
Din care parte-acuma să te strig
Să nu surp peste noi această iarnă?

Se-adună lupii tineri sus în munţi
La ritualul nunţilor din sînge,
Şi brazii-acum devin şi mai cărunţi,
Şi-un tragic alb peste păduri se frînge.

Trăim într-o greşeală ca-n destin
Şi ne iubim în paturi reci de săbii.
În pieptul meu e Pontul Euxin,
În ochii tăi s-au înecat corăbii.

Purtăm pe simţuri ceară şi vopsea,
Stăm zăvorîţi în noi ca într-o vină.
Dangăte reci răzbat din carnea ta
Şi umplu spaţiul lumii de rugină.

Degeaba-aş încerca să te mai cer
De la ninsoarea hohotind nebună,
Stă timpun-n faţă ca un grănicer
Şi paşii noştri stinşi se despreună.

Acum eşarfe albe cad pe zări
Vestind potop... Te uită pe fereastră:
Decembrie e-un dom cu lumînări
În care stă-n genunchi iubirea noastră.


Rondel amar
de Răzvan Codrescu

Tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,
cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri...
pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri
netrupul tău şi-avana mea durere!

Deşi, ca-n vis, cu-aceeaşi ochi mă furi
şi te petreci cu aceeaşi mlădiere,
tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,
cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri...

Aştept, sub trista stelelor cădere,
să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,
iubirea mea, la marea înviere,
căci azi în carnea ta, pe care juri,
tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!