De ce se mai naşte românul poet?

Am un prieten scriitor, cu vreo douăzeci de romane pu­blicate la edituri prestigioase, tradus în câteva limbi stră­ine şi deţinător al unor premii importante pentru lite­ratură, care însă este muritor de foame. Niciodată nu a câştigat din cărţile sale prea mult, în ciuda succesului lor, căci, la meridian românesc, izbânzile literare se măsoară în doar câteva mii de exemplare vândute, care aduc pu­ţini bani autorilor. Prin urmare, omul nostru s-a întreţinut până de curând din articleria pe la diferite publicaţii. Dar presa scrisă se află, şi ea, într-un declin dramatic, ziarele se în­chid sau se restructurează şi mulţi din­tre pro­fesioniştii condeiului rămân pe dru­muri. Aşa s-a întâmplat şi cu amicul meu, a cărui sin­gu­ră raţiune de existenţă a fost şi a rămas scrisul. Dacă nu ar mai scrie, ar muri. Pentru a scrie are însă nevoie de bani din care să trăiască. Dar scrisul nu aduce bani, iar altceva nu ştie să facă, presupunând că l-ar mai angaja ci­neva la o vârstă ingrată, de aproape 60 de ani. Un cerc vicios, din care nu-l poate scoate nici Uniunea Scri­i­to­ri­lor, care altădată funcţiona ca o umbrelă pentru prozatori şi poeţi. 

Nu e un caz singular, ci chiar unul emblematic pentru condiţia scriitorului român de azi. Această breaslă nobilă, care preschimbă ficţiunea în realitate, printr-o alchimie a minţii şi a inimii care nu poate fi deprinsă precum un meşteşug, ci e dar de Sus - este, la noi, marginalizată, pau­­peră, şi uneori luată în băşcălie de liderii politici. Scriitorii îşi obţin pâinea cel mai adesea din alte ocupaţii de­cât scrisul, deşi scrisul nu le este hobby, ci vocaţie. Toţi visează să se împlinească social prin talentul lor şi să-şi asigure gloria postumă, dar puţini reuşesc. Iar unii speră să se şi mântuiască duhovniceşte cu talantul ce le-a fost dat. Şi numai Dumnezeu ştie dacă izbutesc. 

Având în vedere această stare de fapt, devine cumva bizară dorinţa prea multor români de a deveni scriitori. Uniunea Scriitorilor are peste 2.600 de membri, în vreme ce numărul cititorilor constanţi este abia de 1,2 milioane - potrivit unei statistici la care s-a referit recent Gabriel Liiceanu, directorul Editurii "Humanitas". Aşadar, avem un scriitor la vreo 462 de cititori. Să ţinem, totuşi, cont, de faptul că din USR nu fac parte toţi cei care au publicat o carte. Prin urmare, raportul dintre numărul de scriitori şi cel de cititori este mai mic, poate de unul la 400, unul la 300 sau, cine ştie, unul la 200. O sete de exprimare şi o risipă de efort intelectual şi de resurse materiale care ar merita analiza unor specialişti. Iar tentaţia, salvatoare, de a crede că suntem o ţară de poeţi e înlăturată de munţii de maculatură care văd lumina tiparului. 

Vestea bună e că nimeni nu mai este închis pentru ce scrie, cum se întâmpla odinioară, în comunism. Ba, din con­tră, prin efectul unei legi făcute parcă de scriitori, des­tui sunt eliberaţi pentru că au comis o carte. Dacă în puş­că­riile comuniste era pedepsit exemplar cel asupra căruia se găsea un capăt de creion, acum administraţia peniten­cia­relor le oferă deţinuţilor toate condiţiile necesare cre­a­ţiei, inclusiv îndrumători. Aşa se face că oameni care în viaţa lor n-au scris un rând de literatură, şi poate că nici n-au citit vreunul, şi-au descoperit veleităţi de scriitori în puşcăria de drept comun. Ar fi şi păcat să nu se în­tâm­ple aşa, de vreme ce orice volum publicat reduce pe­deap­sa cu 30 de zile. 

Ne rămâne măcar consolarea că, dacă nu e salvator întotdeauna pentru scriitorul de vocaţie, scrisul este mântuitor pentru "scriitorul" de detenţie.

* Text apărut iniţial în Formula As nr. 1163, 23 - 30 aprilie 2015.