Noapte de Paşte la malul mării *

Înaintea slujbei de Înviere, am pornit într-o scurtă plimbare pe plajă. Paşii mi se afundau în nisipul umed, dar fără ca asta să-mi încetinească prea mult mersul. Marea părea obosită şi ea, după atâta ploaie cât căzuse în acel început de aprilie, iar vântul, care rostogolea la răstimpuri câte o tufă mică şi uscată, era încă al iernii. Pustiul aşternut între cerul vânăt şi ţărmul mărginit de spuma valurilor, care se loveau de el, avea ceva de început sau de sfârşit de lume. Un peisaj asemănător cu cel interior.

Trăiam unele dintre cele mai sumbre zile din viaţa mea şi îmi căutam un iluzoriu refugiu dinaintea lor, într-un orăşel de la malul mării, în care nu mă cunoştea nimeni şi unde primăvara este straniu de frumoasă uneori. Acolo nu rişti să-ţi răvăşească sufletul şi mai mult vreo explozie florală, căci anotimpul se strecoară precum o pisică la vânătoare, precaută şi neauzită.

Am ajuns destul de repede în dreptul bisericii, aşa că am urcat pe faleza de piatră, mi-am scuturat pantofii şi m-am apropiat. Lăcaşul părea decupat din altă fotografie şi lipit neverosimil în decorul micului oraş dominat de biserici de influenţă greacă şi de moschei turceşti. Bisericuţa ridicată din bârne de lemn, în stil maramureşan, şi împodobită cu zeci de ghivece de muşcate, era nepotrivită acolo. Cu toate acestea, răspândea o căldură cum rareori am mai simţit. Flăcările candelor jucând umbre pe pereţii, mirosul persistent de mir, salcie verde şi apă de mare, liniştea pioasă a puţinilor creştini aflaţi înăuntru şi mai ales cântările bizantine ale stranei te cuprindeau ca o rugăciune.

M-am aşezat într-un ungher şi am început să repet în gând rugăciunile cântate de cor, în aşteptarea strigării preotului de la miezul nopţii. Curând, n-am mai auzit cuvintele, ci numai ritmul rugăciunii, şi fiecare cântec a devenit un val care îmi spăla inima de zgura adunată ani şi ani.

La un moment dat, în biserică s-a făcut tăcere şi întuneric, pentru ca, peste câteva minute, preotul să iasă din altar cu lumânări mari în mâini şi să ne cheme: “Veniţi de luaţi lumină!”. Am ieşit cu toţii în faţa bisericii, cu lumânările aprinse, în sunte de clopote şi de toacă, să ascultăm Evanghelia. Când preotul a citit: “Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat precum a spus” – a fost de parcă aş fi auzit pentru prima oară această frază din Scriptură. Am ştiut atunci că Hristos a înviat cu adevărat. Şi mi-au dat lacrimile. Mă învârtisem tot timpul, ca un orb, într-un nesfârşit labirint, deschizând uşi care nu duceau nicăieri, alunecând pe povârnişuri nebănuite şi urcând prea puţine trepte, în vreme ce El aştepta alături doar să-i întind mâna, ca să mă scoată de acolo. Poate că nu l-am văzut pentru că nici un post şi nici un canon nu-ţi curăţă ochii precum plânsul sincer, născut din suferinţă. Un plâns de care am avut parte târziu şi pe care l-am purtat cu mine, nedezlegat, până în pragul acelei mici biserici de lemn.

Norii se risipiseră, iar luna tremura sub dangătele clopotelor ca o făclie uriaşă, luminând şi încălzind plaja şi marea. Mugurii pomilor au devenit deodată grăbiţi să irumpă în floare şi stoluri de păsări felurite s-au ridicat să bată aerul cu aripi repezi.

M-am aprins de o bucurie nestăvilită, cântând, alături de toţi cei de faţă: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Eram uşor, fluid şi incandescent, gata să mă răspândesc în cele patru zări, ca un foc care nu arde, purtat de vânt. În ochii oamenilor îmi părea că văd aceeaşi lumină şi aceeaşi dorinţă de a acoperi cu ea cer şi pământ.

Pe parcursul întregii slujbe, care a urmat, am avut o stare amestecată, de pace şi entuziasm deopotrivă. O stare de care nu mă simţeam capabil şi pe care am avut-o când mă aşteptam mai puţin. Nici un gând rău, nici o teamă, nici un regret, nici o frustrare, nici o grijă, nici o ambiţie nu şi-au găsit loc în mine preţ de câteva ore. Ci numai certitudinea, care îmi dădea o încredere nemărginită în toate zilele care vor urma, şi veselia, care mă făcea să iubesc totul. O trăire la care am tânjit îndelung înainte de o avea şi de care mi-e dor de atunci încoace. 

* Text apărut iniţial în Formula As nr. 1161 (14) din 9 - 16 aprilie 2015.