De ce trebuie salvat satul românesc

Vă recomand un eseu amar şi plin de adevăr, Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon, publicat aici. Mai jos, cîteva pasaje, ca să vedeţi că merită.

"În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării. Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Şi statul român nu are, de 65 de ani încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăţa de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat care să fie bazat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră. Nu putem funcţiona, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate.

Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din România va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe în paragină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile pe care se bazează, pe care le exploatează, din care înfloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred. [...]

Adoptarea silită a unui „sistem” (teologico-politic) străin înseamnă siluirea mecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începem să ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de a judeca.

Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criterii organice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentru că ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. [...]

În genere, în România, cu cât eşti mai puţin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să îşi împlinească menirea („destinul” de care vorbeşte Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. [...]

Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt şi criminal din România se prefac a nu înţelege.

Şi, de când Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici şi cu mine am vorbit de satul românesc şi de România profundă, ni se tot spune că satul românesc o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact, domnilor! Satul românesc a amuţit din cauza voastră. Şi trebuie readus la viaţă."