Poetul frumoşilor nebuni...

Sătul de-atâta mizerie care curge pe Dâmboviţa, astăzi vreau să vă fac o bucurie. Vă împărtăşesc versurile ultimului mare poet în viaţă al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu.
Prietenul Răzvan Codrescu, el însuşi poet de mare profunzime şi de o rară sensibilitate (cu versurile căruia vă puteţi delecta pe blogul său), bun cunoscător al literaturii de detenţie, scria despre Demostene Andronescu: "Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă ce constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".

Primele două poeme sunt ceva mai vechi, iar restul sunt de dată recentă. Bucuraţi-vă!


ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, unde-a Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia.

COMUNIUNE

M-am aplecat pe iaz să-i sorb vigoarea
Şi-n unda rece limpede ca zarea
Văzui un porumbel trecând înot
Răsfrânt din înălţimi cu cer cu tot.

Departe-n fund un vultur se roteşte,
În scama unui nor s-ascunde-un peşte
Şi-un stol de peşti asemeni unui nor
Acopăr soarele cu umbra lor
Şi ca o boare răcoroasă trece
Prin faţa astrului din unda rece

Deasupra cer, în adâncime cer
Mistere sus, în sens invers mister;
Fac schimb de taine-Adâncul cu Înaltul
Şi peste lume, dintr-un cap într-altul,
Ca-ntru-nceput Se poartă Duhul Sfânt
"Precum în cer aşa şi pe pământ"

Doar într-un colţ de lume, undeva,
Un nimeni ce se crede cineva,
Se vrea de capul lui, vorbeşte-n dodii
Ucide taine şi despică zodii,
Nesocotind şi sâcâind pe Domnul:
Gânganie nefericită: omul.


POETUL

Azi n-am cioplit nici un vers,
Metafore lichide tânjesc după rotunjimea cuvântului,
Dar eu nu mă mai vreau amforă,
Ci, răzvrătit împotriva stării de graţie,
Behăi lumeşte.

Azi n-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Sinfonii latente se pârguiesc în guşe de privighetori adormite,
Dar eu nu mă mai vreau strună,
Şi în lume e un cântec mai puţin.

Azi n-am dezrădăcinat nici o stea,
Toţi oamenii lumii sunt vii,
Toate lucrurile sunt la locul lor,
Iar eu printre ele le dau sens întrebuinţându-le.

Azi n-am cioplit nici un vers,
N-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Şi n-am dezrădăcinat nici o stea.
Va fi o noapte lungă noaptea ce vine,
Va fi o noapte lungă şi somnul îmi va fi bântuit de năluci:
Zeii nu vor ierta îndrăzneala de a nu fi fost trist.

TRISTEŢE

De ce sunt trist mă-ntrebi ?...Sunt trist iubită,
Sunt dureros de trist pentru că ştiu
Că orice dragoste destăinuită
E-un vis frumos ucis de timpuriu

Sunt trist că cerul meu acum rămâne
C-o taină mai puţin, sunt trist că-un dor
Se stinge împlinit şi ştiu că mâine
N-o să mai am de ce să mă-nfior

Acuma ştiu că fericirea noastră
Abia îmbobocită va-nflori,
Se va deschide ca o floare-n glastră
Şi ca o floare se va vesteji.

Iubita mea, un vis ce se-nplineşte
E-un înger care cade, e o stea
Ce de pe cerul ei se dezlipeşte
Şi piere-n tină ca un fulg de nea.

Mă-ntrebi de ce îs trist ?... Sunt trist, nebună
Că florile acestea timpurii
Pe care le culegem împreună
Până diseară se vor veşteji.