De ce atâta ură?

Un drept la replica refuzat de Evenimentul Zilei:

N-am crezut vreodată că aş putea să inspir atâta ură.
Despre ce este vorba? Criticul Nicolae Manolescu declară în „Evenimentul Zilei” (nr. 5256, din 7 august 2008) că vina pentru scandalul declanşat de expoziţia „Freedom for Lazy People”, organizată de Institutul Cultural Român din New York, o poartă autorii articolului din săptămânalul „New York Magazin”, care manifestă un comportament naţional-comunist şi legionaroid.
Mai departe, declaraţia domnului Nicolae Manolescu mă afectează direct: „Este situaţia unei mari părţi din diaspora americană, gen Gabriel Stănescu & Co.”
Acuzaţia, dincolo de faptul că este calomnioasă – atâtă timp cât N.M. nu dovedeşte, argumentat, cum poate fi cineva naţional- comunist şi legionaroid – are o logică „pe dos”. Cum adică, nişte naţional-comunişti (care, nu-i aşa, au fugit de teroarea comunistă din ţară) şi legionaroizi (toţi cei care cred în valorile naţionale, şi nu permit să-l lase pe Eminescu în debara, aşa cum ne sfătuia, deunăzi, H. R. Patapievici) să fie înfieraţi că au condamnat expunerea însemnelor hitleriste, tocmai ei care, potrivit unei minime logici, ar fi trebuit să exulte la simpla vedere a lor?
Privitor la referirea lui N.M. la persoana subsemnatului (genul „unde dai şi unde crapă”, dat fiind că personal n-am avut nicio contribuţie la această expoziţie şi nicio intervenţie în scandalul pe care expoziţia de la ICR New York l-a generat), cred că acest om este invidios pe activitatea mea de scriitor şi editor, căruia dumnealui încearcă să-i blocheze accesul la revistele de cultură din ţară şi la o serie de edituri aflate sub controlul său discreţionar. Este vorba de revista „Origini - Romanian Roots”, sponsorizată de membrii „Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LiterArt XXI”, care apare de 11 ani în Statele Unite, fiind singura revistă de cultură din diaspora românească de acolo, cu circulaţie în Canada, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Suedia, etc. La această revistă colaborează o pleiadă de scriitori, jurnalişti şi artişti plastici care trăiesc în afara graniţelor ţării, şi care nu sunt acceptaţi să se exprime în revistele din România – reviste aflate sub controlul direct al lui N.M. – deşi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Sunt şi eu în această situaţie.
„Răul” invocat de N.M. trebuie găsit în altă parte: în divorţul ICR de comunitatea românească din New York. La sediul ICR New York se interzice vorbirea limbii române şi prezentarea cărţilor aparţinând scriitorilor români din Statele Unite. Tocmai această instituţie susţinută din banii contribuabilului român ar trebui să servească apropierii diasporei de ţară, păstrării identităţii culturale a românilor.
Ce să-l fi înfuriat atât de tare pe N.M., încât să mă acuze public de nişte vini imaginare, nu ştiu. Am greşit cu ceva punând în circulaţie valorile exilului românesc şi făcându-le cunoscute în Statele Unite, prin efort propriu şi cu sprijinul menţionat anterior (nu al statului român), asta în timp ce ICR beneficiază de sume incomparabil mai mari, din bani publici? Şi iată cum sunt folosiţi aceşti bani destinaţi, în principiu, promovării valorilor româneşti! Svastica din expoziţia amintită nu e nimic în comparaţie cu industria pornografică în care ICR investeşte sume considerabile!
Chiar nu înţeleg de unde acest „exces de zel” al lui N.M. la adresa persoanei mele. Probabil că prin acumularea a 5-6 funcţii, remunerate în contradicţie nu numai cu legislaţia română, dar şi cu oricare legislaţie din lume, liberalul N.M., apărător consecvent al non-valorilor în literatură, vine acum să ne înveţe, cu ochii lui de expert, ce este arta „neconvenţională”, care a depăşit provincialismul dâmboviţean. Este surprinzător să citeşti astfel de elucubraţii: „Ne aflăm în plin naţional-comunism, iar modelul este cel patentat încă din anii ’50, de a cere opinia unor oameni care nu se pricep la artă şi cultură”. Realitatea îl contrazice pe N.M.: autorul articolului din New York Magazin (John Gabrian Marinescu) este el însuşi artist plastic, iar Robert Horvath la fel.
Dar N.M. preferă spectacolul, elucubraţia, loviturile sub centură şi, presupunând că publicul cititor nu este informat, susţine un neadevăr, acela că “în toată lumea expoziţiile sunt pline de svastici, şi nu se mai scandalizează nimeni”. Dacă N.M. nu ştie, îi spunem noi că legislaţia americană condamnă şi amendează dur expunerea în locuri publice a însemnelor fasciste şi naziste.
Probabil că i-a trebuit mult lui N.M. să dea dovadă de loialitate celor care i-au încredinţat multiplele funcţii cumulate, dat fiind faptul că dosarul său nu a fost prea curat, în accepţiunea naţional-comunistă pe care o invocă el însuşi. Ca tânăr asistent universitar făcea figură de disident, lansând zvonul că nu poate fi membru PCR datorită faptului că părinţii săi au fost legionari. Aceasta o spune N.M. însuşi într-o carte-interviu. Prin anii ‘67-’68 N.M. îngrijea o antologie a poeziei române moderne în populara “Bibliotecă pentru toţi”, în care figurau şi legionarii Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Horia Stamatu, şi se vorbea că fusese retrasă din librării şi biblioteci.
Un lucru nu-mi este clar. Când a spus cameleonicul N.M. adevărul? Când a mărturisit despre convingerile naţionaliste ale părinţilor săi, suferind în puşcăriile comuniste în timp ce copilul şi adolescentul N. M. se adăpa la ţâţa marxism-comunismului, când făcea figură de disident, sau azi, când, după o diabolică dialectică numai de el ştiută, răstălmăceşte adevărul, utilizând acelaşi limbaj de lemn al propagandei comuniste?

Gabriel Stănescu