REPORTAJ/ Pimon şi harmoşca fermecată

Lipovenii trăiesc sub trei peceţi: crucea, barca şi armonica. Potrivit marilor dimensiuni ale vieţii lor: credinţa, pescuitul şi cântecul. Deci, dacă vrei să-i cunoşti, trebuie să-i vezi la biserică, în barcă sau cântând. Eu am ales cântecul. Aşa l-am cunoscut pe unul din marii artişti ai armonicii: Pimon Bejenaru, din Sarichioi - Tulcea.

Barca înainta în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schim­base direcţia dinspre Est şi ame­nin­ţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se făcuseră una cu lopeţile care despicau apa cu putere şi duceau lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedea, copilul nu vedea decât două braţe trăgând la rame. Ştia că sunt ale buni­cu­lui şi asta îl liniştea. În mij­locul bărcii, între copil şi bă­trân, se afla un morman de pietre ce părea tot mai greu, cu fiecare lovitură de val. A încercat să-i spună bunicului să arunce bolovanii în apă, că vor putea veni după alţii pe vreme bună, însă vorbele i-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu a deschis gura, de teamă ca bu­nicul să nu-l do­jenească pentru frica lui. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţise şi de­ve­nea tot mai rece. Ţărmul părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Oa­meni şi păsări se puseseră la adă­post. După un timp, pe care îl măsurase în ore, au acostat, în sfârşit, în dreptul ogrăzii lor. Bă­trânul şi copilul au descărcat pietrele din barcă şi le-au stivuit în dig. La fel cum făcuseră de alte zeci de ori, pentru a-şi proteja curtea de apa lacomă. Apoi bărbatul îşi luă de pe cap pălăria cea veche şi ridică privirea spre înalt, de parcă ar fi căutat ochii cerului. A stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna. Băiatul nu l-a mai aşteptat. A fugit la magazia de lemne, şi-a luat harmoşca atârnată de-o grindă şi a început să cânte o melodie care îi tot su­nase în minte pe drum. Armonica pe care o primise de la tatăl său era una de jucărie, iar el ştia să cânte doar după ureche, dar su­netele acelea care ţâşneau din clape îi potoleau spai­ma adunată în suflet, legănându-l uşor, ca braţele ma­mei. Şi-atunci a început să plângă. Pentru prima oară, după moartea părinţilor lui, într-un accident de maşină, din urmă cu aproape un an.

Afară se dezlănţuise potopul.

Ştie şi azi, după patruzeci de ani, melodia aceea, pe care acum o cântă desăvârşit. Este un cântec de dra­­goste, în care un bărbat plânge moartea iubitei. Me­­lodia pe care, ca într-o presimţire întunecată, au înregistrat-o pe o casetă părinţii lui, cu o zi înainte de a-şi pierde viaţa. Le plăcea mult să cânte. Cântau cu foc şi din inimă, ca mai toţi lipovenii. După moartea lor, băiatul a schimbat cuvintele melodiei, trans­for­mând-o într-un cântec de jale şi dor. E singura melo­die care îl face să lăcrimeze de câte ori o slobozeşte din armonica lui. Şi ca un făcut, de câte ori o cântă, afară plouă, ca atunci când a cântat-o pentru întâia oară, în magazia bunicului. Şi plouă şi-acum, în această după-amiază de Mai, când mi-o cântă şi mie. (Continuarea în Formula As)