DAN PURIC 55

de Răzvan Codrescu

Din 12 februarie 2014, Dan Puric e un "om frumos" de 55 de ani (i-am scris numele cu roşu, ca să nu-l deochi). O vîrstă care, cînd îl vezi baletînd pe scenă sau năzdrăvănindu-se la televizor, pare rezultatul unui calcul greşit. O vîrstă în care mi-a luat-o înainte, cu graţia amicală cu care mi-o cam ia înainte în toate. Şi o vîrstă care, verosimilă sau nu, se rotunjeşte, iată, sub semnul Sufletului românesc. Este titlul ultimei sale cărţi (în care far lăuntric îi este tatăl, aşa cum în Fii demn! îi fusese mama) şi al ultimului său spectacol (un one man show în care, chiar dacă mai puţin "universal", îl întrece pe Don Quijote - adică se întrece pe sine însuşi -, şi unde n-am aplaudat nici o singură clipă doar din complezenţă, ceea ce mi se întîmplă rareori). Dincolo de virtuozităţile tehnice ale meseriei (căci te faci actor aşa cum alţii se fac depanatori sau conţopişti), niciodată nu l-am simţit pe "păstor" mai aproape de "turmă", chiar dacă asupra finalului (end-ului, ca să vorbesc mai pe limba delicvenţei juvenile de azi) nu prea ne-am înţeles, oricît am fi noi de un leat: el îl vede mai degrabă happy, eu mai degrabă unhappy, de vină fiind probabil starea tot mai precară şi mai ambiguă a "ierbii verzi de acasă" ("sau eşti bolnăvioară, drăguţă mioară?"). E vorba, desigur, de finalul spectacolului scenic, căci finalul mare, al periplulului prin deşert, probabil că nu-l vom mai apuca nici unul dintre noi... În orice caz, cred că i-ar fi plăcut şi Părintelui Iustin (Dumnezeu să-l odihnească), dacă bătrînul legionar ceresc de la Petru-Vodă şi-ar fi îngăduit, pe lîngă simpatia duhovnicească pentru un mare mim (cîtă şi pînă cînd a fost), deşertăciunea de a frecventa, în răspărul canoanelor călugăreşti, spectacolele de teatru (fie el şi... seminar). În Sufletul românesc al lui Dan Puric a rămas şi se resimte mult din "grupa sangvină nepătată a Neamului nostru", cum nu se sfiise odinioară să-l numească pe marele duhovnic, recunoscînd în el întîlnirea esenţială a maturităţii sale de om şi de artist. S-au găsit destui trepăduşi ulceraţi care să încerce să ţină această lumină sub obroc, dar se vede că întunericul n-a biruit-o - şi e greu de presuspus că ar mai putea-o birui de acum înainte.

55 de ani e o vîrstă de cumpănă între o tinereţe căreia îi dă încă mîna să se îndărătnicească şi o bătrîneţe care începe să bată timid la uşă, cu bunele şi cu relele ei. Dar pînă să împlinească 55 de ani, lui Dan Puric i-a fost dat maian să moară on-line, prin gluma proastă a unui anonim (şi măcar în paranteză trebuie consemnat că pentru unii a fost mai mare decepţia decît bucuria de a nu fi murit, ca în cazul acelei jurnaliste de cancanuri mondene căreia, în căutarea ei psihotică de senzaţional, i-a scăpat exclamaţia: "Cum, chiar n-a murit! Vai, ce păcat!"), iar astă-vară i-a fost dat să şi treacă live pe lîngă moarte (într-un stupid accident de vacanţă), poate ca să nu se mîndrească prea tare cu cît e de viu... printre atîtea "suflete moarte". Mie îmi place să cred, cum se spune în popor, că "i-a murit moartea".

Şi tot pînă să dea în pîrgul celor 55 de ani, poate tocmai ca să i se fixeze mai bine în minte şi în inimă cadrul sau momentul, a fost muiereşte amendat de către C.N.A. (vezi şi scrisoarea deschisă publicată anterior şi pe acest blog) pentru că ar fi adus vorba în termeni prea cruzi de nesimţirea sigură de sine a vajnicilor securişti ai ţării ("am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost și sîntem «conduși», mai bine zis distruși politic, economic, cultural și mai ales sufletește [...] de o «șleahtă de securiști mafioți»"). Paradoxal sau nu (la noi şi paradoxul se relativizează), aşa se întîmplă: înainte de decembrie '89, cînd se văitau ei de noi că nu sîntem destul de cuminţi, ne monitorizau şi ne marginalizau (dacă nu ne vîrau de-a dreptul în închisori sau în clinici de psihiatrie); după '89, cînd ne văităm noi de ei că nu li se mai isprăveşte osînza, o luăm public pe cocoaşă cu chiar instrumentele democraţiei (pe cît de "populare" ieri, pe atît de "originale" azi), iar istoria îşi vede de mersul ei - legănat, ca de curvă - spre paradisul terestru al "noii ordini mondiale"... Noroc că "sufletul românesc" al lui Dan Puric ştie, printre altele, "să nu pună la inimă" turpitudinile şi abjecţiile noilor torţionari ideologici, ba chiar se încăpăţînează, creştineşte, să creadă într-o "Românie profundă" care răscumpără în faţa lui Dumnezeu "sistemul ticăloşit" şi "disperarea de sine" din România care se vede şi se aude, dar mai ales care duhneşte de mută din loc nasul bătrînei Europe, împuţită de la cap şi luată de frig de la picioare.

Lui Dan Puric Dumnezeu pare însă că i-a făcut darul nepreţuit să se poată ridica mai presus de toate acestea, prin credinţa şi prin arta sa. Iar la cîtă vitalitate vădeşte la cei 55 de ani împliniţi, s-ar zice că viaţa lui abia va fi ajuns nel mezzo del cammin şi că lamura ei abia de-aci înainte urmează să se aleagă. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi lui, şi nouă (celor ce ne-am obişnuit să-l însoţim, după puteri), binecuvîntîndu-ne laolaltă pe calea frumuseţii care poate că va mîntui totuşi lumea.