Dialoguri despre raportul credinţă-raţiune

Editura "Lumea Credinţei" vă invită marţi, 12 martie a.c., ora 18.00, în str. Dumbrava Roşie nr. 2 (lîngă Grădina Icoanei), la lansarea volumului Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări, de Mihail Neamţu. Vor prezenta cartea Teodor Baconschi, Dan C. Mihăilescu, Mihail Neamţu şi Răzvan Bucuroiu.

Credinţă şi raţiune: nimic prea mult

Zadarnic ar fi un cuvânt rezumativ tocmai în deschiderea  unei cărţi  precum aceasta, care chiar merită să fie citită. Ea merită o lectură exhaustivă nu doar pentru că relaţia credinţă/raţiune a primit un răspuns creator din partea fiecărei generaţii, ci şi pentru că interlocutorii aleşi de Mihail Neamţu – fie ei români sau de alte neamuri – sunt oameni care au ceva de spus în materie. Personalităţi de formaţie teologică, spirituală sau intelectuali cu vast exerciţiu umanistic, aceşti mărturisitori abili sunt iscodiţi pe marginea unei dialectici care şi-a găsit deopotrivă expresii fertile (de la Tertullian şi Augustin, până la scolastici sau Pascal) şi fundături durabile (mai ales în veacul nostru, sfâşiat între fideism şi agnosticism).

Cartea nu ascunde un manual, nici un tratat şi cu atât mai puţin un catehism sau un demers prozelitistic. Ea îşi ţine făgăduiala afişată pe copertă: un şir de dialoguri vii – chiar dacă evident lucrate a posteriori – între oameni care nu asupresc inteligenţa cititorului cu imperative dogmatice, preferând să-şi definească mult mai discret propriul credo, în normala desfăşurare a drumului printre lecturi, experienţe, poziţionări conceptuale şi chestionări de sine. Raportul credinţă-raţiune include, transcende, se divide, acceptă rând pe rând controversa, concilierea şi telescopajul critic. Oricine a reflectat, trăind o căutare religioasă, ori a căutat răspunsuri la întrebarea „pe ce cale Îl putem cunoaşte mai bine pe Dumnezeu”, se va regăsi aici, redescoperindu-şi simultan intuiţiile şi decepţiile, dar şi momentele fericite sau temeiurile de acum asumate.

E grozavă povara secolelor de dispută pe marginea acestui tandem noţional inseparabil şi insolubil. Căci, aşa cum spune Thomas de Aquino, şi credinţa e cunoaştere, numai că nu directă, ci graţie mărturisirii Altcuiva, care este Dumnezeu însuşi. Simetric, raţiunea cunoscătoare – oricât s-ar pretinde de exactă – are o inevitabilă componentă de credinţă prestabilită (în ştiinţă, în facultatea raţiunii umane, într-o teorie, un model sau o paradigmă epistemologică). Disocierea – şi mai ales contrapunerea – celor doi termeni este deci relativă... la ea însăşi.

Tema ratio et fides comportă multiple armonice: intelectualism vs pietism, elitism vs religiozitate populară, culturalism vs mistică (supra)naturală, autonomie vs teonomie, scientism vs intuiţionism, cunoaştere pozitivă vs cunoaştere apofatică, empirism vs spiritualism, progresism vs fundamentalism etc. Unii ar putea remarca, simplificând, că Modernitatea a despărţit cele două noţiuni, încurajând apariţia unor tipuri polare: raţionalistul din spiţa lui Toma Necrediniosul („cred numai ce pot atinge”), în opoziţie cu „toţi ceilalţi” încă adepţi, sub o formă sau alta, a convingerii că orice cunoaştere spirituală vine de sus, prin har, iluminare, transă, extaz, droguri halucinogene, ritualuri şi alte ieşiri din real pe baza unui reţetar magico-religios, deopotrivă liturgic şi teurgic. E totuşi ceva judicios în acest reducţionism, căci omul de pe stradă pare, astăzi, scindat: fie crede că nu poţi crede, fie „crede fără să cerceteze”, deşi faimosul îndemn nu are vreo bază biblică sau patristică, aşa cum s-a remarcat de atâtea ori. Spre tot mai grava noastră confuzie, pomenita simplificare e depăşită în fel şi chip de realitatea socio-psihologică a credinţei şi raţiunii contemporane: ca şi alţi nietzscheeni, Cioran e mai aproape de nucleul incandescenţei mistice decât iezuitul paleontolog Teilhard de Chardin... aşa cum radicalii eshatologişti, de seama unui Seraphim Rose, sunt foarte riguroşi în logica lor demonstrativă... Cu alte cuvinte, meciul la care asistăm nu e între ţuţiana „babă nespălată pe picioare”, care găseşte absolutul căzând la icoană, şi teologul apostat printre sofisticării erudite ori speculaţii cu aere de aggiornamento. Adevărata bătălie se dă între o raţiune fărâmiţată în mii de cioburi, din cauza progresului nelimitat al libertăţii, şi o credinţă care, „emancipată” de sub magisteriul Bisericii, se ipostaziază proteic, la purtător...

Aş încheia scurta predoslovie la volumul întocmit de Mihail Neamţu cu propriul răspuns la o întrebare necesară: este Ortodoxia contemporană capabilă să gestioneze complexitatea la care s-a ridicat deja raportul credinţă-raţiune ? Da, în măsura în care soluţiile Noului Testament  (mai ales la Sf. Pavel şi Sf. Ioan) plus cascada exegezei patristice răsăritene constituie un tezaur doctrinar care nu s-a epuizat în timp: e suficient să fie fructificat onest, într-un limbaj care să lase prezentului ce-i al prezentului. Nu, de vreme ce autorii ortodocşi de azi sunt, cu mici excepţii provocatoare (în stilul lui Yannaras) sau monastice (în tradiţia Sfântului Siluan Athonitul, la care s-a ataşat şi Pr. Rafail Noica) – nişte conservatori mimetici sau nişte vulgarizatori fără vlagă ai unor mode şi curente apusene demult... apuse. Dacă frontul teologic al Bisericii noastre se dovedeşte excesiv de „păstrător”, apare pericolul ca ea să nu mai ştie (de) ce păstrează, sau acela de a salva doar accesoriul formal. Tot aşa cum „deschiderea” programatică naşte riscul pierderii de sine, printre vorbele altora, demult dezrădăcinate din matca adevărului revelat. Oricum, „nimic prea mult-ul” oracolului delphic, reluat în scrierile Părinţilor cappadocieni, este mai mult decât nimic, dacă vizăm justa măsură a lucrurilor, fie ele raţionale sau percepute ca atare.

Vă doresc aşadar o lectură folositoare prin moderaţie, pentru că incitantă sunt sigur că va fi...

Teodor Baconschi