Un Nichita "dezlantuit" si un Sorin Dumitrescu mai putin cunoscut

Boema n-a murit nici in timpul comunismului. Au fost oameni care au trait pentru arta si atunci. Au fost rebeli cu sau fara cauza. Nichita Stanescu, in felul sau unic, a fost unul dintre ei. Dincolo de compromisurile de conjunctura si de excesele care i-au scurtat viata, ramine intreg geniul. L-am regasit intr-un filmulet facut, din pacate, in perioada sa de decadere trupeasca. Dar sclipirile mintii sale inca spargeau noaptea densa a culturii de partid si de stat. De pilda, vedeti definitia cartii si cum vorbeste Nichita despre legatura dintre poezia sa si icoana. Sau aceasta superba constatare, pe care o presupun polemica in contextul politic de atunci: "Poezia este singura avutie care nu a fost jefuita. Poezia inca nu si-a inventat un Hitler al poeziei ca sa fie jefuita de catre el". Sau sentinta: "Perfectiunea nu atrage atentia!". Alaturi il vedem pe pictorul Sorin Dumitrescu, intr-o postura in care nu l-as fi banuit. Alt rebel (care inca nu incepuse sa picteze icoane si sa vorbeasca despre Dumnezeu, pentru ca nu-L descoperise), imbracat ca un hipiot, cu barba si plete, fumind patimas si descriind labirinturi conceptuale in care probabil numai el si Nichita nu s-ar fi ratacit. Una dintre scene, pe finalul filmului, este grozava: Sorin Dumitrescu cinta la chitara un cintec compus intr-o noapte impreuna cu prietenul sau Nichita Stanescu.