Cum sa speli dezonoarea
Să mă ierte cititorii care mă cred mai înduhovnicit decît sînt, dar o voi spune: uneori regret că nu mai există instituţia duelului. Lipsa onoarei la români e ca o boală de sînge, care, mă tem, reclamă un tratament sever.
Cum s-ar cuveni să reacţionezi la un atac în care combinaţia de rea-credinţă, mistificare, impoliteţe şi incoerenţă este deconcertantă? Primul gînd este că ai de-a face cu un beţiv violent. Însă, dacă priveşti îndărăt la faptele mangafalei, îţi dai seama că n-are nici măcar scuza beţiei. Omul e ticălos. Iar ticăloşia nu ştie de teama iubitoare a Domnului, ci numai de frica pedepsei corporale.
Îmi asum riscul de a fi etichetat drept extremist pentru aceste consideraţii, care, vă asigur, pornesc dintr-o indignare legitimă.
Postări
Aş avea un comentariu despre onoare şi dezonoare, dar ştiu că n-ar apuca publicarea...
Aici, cea mai la ea acasă este josnicia. Duelul ar fi, într-adevăr, una dintre soluţiile posibile...
cu respect.
scriu aici ceva care poate ne ajuta in starea descrisa de tine.
"Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor." Apocalipsa 13, 10
Cred ca trebuie sa ne asumam ca nu vom putea scapa de etichetari de tipul "extremist", "legionar", "fundamentalist", "taliban", etc. Este arma preferata a ticalosilor: daca nu au argumente, iti aplica stigmatele cele mai infamante.
Duelul e impoisbil, ar fi inegal. Nu te poti cobori la nivelul lor si nici ei nu se pot ridica la nivelul unei lupte de onoare.
Ce-i drept, instituţia duelului nu mai există demult, dar duelul a continuat să fie practicat şi mult după ce fusese interzis. Duelatorii (duelgii?) îşi asumau încă şi mai mult de dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar şi pe acela de a suferi sancţiunea aspră a legii (care putea merge pînă la proscrierea pe viaţă sau chiar pînă la pedeapsa capitală). Şi atunci una din două: ori erai ucis şi scăpai de la sine de sancţiunea legală, ori ucideai şi rămîneai în afara legii. De aceea cred că lui Dumnezeu nu-i va fi plăcut niciodată duelul, de două ori zădărnicitor de perspective: nici ticălosul nu se mai putea îndrepta, nici virtuosul nu-şi mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula "de facto", supravieţuirea anula "de jure". Supravieţuitorul era nevoit ori să fugă, ori să se predea, iar onoarea "reperată" risca să rămînă fără purtător. De aceea aş îndrăzni să spun că Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urît duelul, care în principiu părea o soluţie, dar în fapt era o fundătură (dacă Cain l-ar fi ucis pe Abel în duel, n-ar fi fost mai puţin ucigaş de frate).
În chestiunea duelului partea cea mai delicată e aceea că dreptatea intră sub hazard: ce se întîmplă dacă nu tu îl omori sau răneşti pe ticălos, ci ticălosul te "mătrăşeşte" pe tine?! Te alegi şi cu "capul spart", şi cu onoarea "nereperată", iar ticălosul se poate prevala de deznodămînt ca să-şi spele şi să-şi perpetueze ticăloşia! Şi atunci cine ce-a avut de cîştigat?
De aceea mai eficient pe termen lung şi mai plăcut lui Dumnezeu rămîne duelul verbal. Ticăloşia trebuie prompt şi ferm deconspirată, certată public, dată de ruşine. Dacă am face lucrul ăsta cum trebuie şi de cîte ori trebuie, mulţi ticăloşi ar ajunge să-şi dorească mai degrabă să fi murit decît să îndure oprobriul pînă la moarte...
P. S. "Vorba vine", zice românul... Supralicitez amuzat, desigur, scriind toate acestea. Nu sînt totuşi atît de naiv/prost încît, vorba lui Eminescu, să iau metafora (în cazul acesta a duelului) "ad litteram". Nu constituie oare comentariile pe bloguri cadrul ideal pentru "vorba vine"? Nici nu ştie anglo-americanul ce ne-a pus la îndemînă!
Multumesc dlui Razvan Codrescu pentru deslusirea asupra duelului. Sint convins ca e o incintare pt cititori. Prin astfel de comentarii stirnesti discutii interesante. Iar oamenii vor mai intra aici...
Cu plecaciune,
CT
Trimiteți un comentariu