Mişcarea Goma pentru drepturile omului

33 de ani de izolare şi umiliri

Flori Bălănescu

Într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, se pare că pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală...

Într-o ţară în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare de către Securitate, prin intermediul CNSAS... ce s-ar mai putea face? Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat curat...

Singura soluţie exemplară ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi, prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o hidoasă gargară propagandistică.

Într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia şi micimea lor fiara comunistă...

Într-o ţară în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul...

Într-o ţară în care posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române...

Ei bine, în această ţară în care intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi, în această ţară adevărul a ajuns o otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.

Alibiul postfactum al intelighenţiei române: dacă n-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu deja că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.

Mă întreb, desigur, retoric, de ce nu se privesc domniile lor în oglindă, când în cea mai aprigă intimitate, sunt sigură, se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.? Oare ce (pe cine) ar vedea?

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, înseamnă că el nu a existat?

Alibiul intelectualităţii române, indiferent de originea etnică, este infirmat de o excepţie ce sfidează regula (a supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi defetismului neaoş): PAUL GOMA.

Pesemne, este foarte convenabil să spui că n-ai avut „un Havel”, dar asta nu merge la nesfârşit. Formula nu îl poate diminua, şi nici şterge din istorie pe Goma. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Unde dai şi unde crapă!, când vine vorba să spunem ce am făcut noi. Sau de ce nu am făcut. Tot aşa, Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Însă, cu siguranţă el chiar a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Doar nu-şi imaginează cineva că Tov’ Răposescu şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi anihilare pentru orice băiat şturlubatic şi pe invers, real sau închipuit. (Nu pot să uit cum dăduse peste margini un foarte cotat scriitor-publicist-jurnalist folosind drept argumente imuabile zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite pe Paul Goma; pe care, de altfel, numai cine are interes le crede şi le promovează, ori, la fel de grav, cine nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment.) După cum, tot istoria (fie ea şi cu dosarele încă la secret) ne arată că nu orice fetişcană cu har poetic şi limbaj alambicat era în primul vizor al vigilenţei revoluţionare. Cine a pus regimul în pericol, sau reprezenta un potenţial pericol, a suportat consecinţe drastice. Degeaba răsar opozanţii după „revoluţie”, precum melcii după ploaie... dar câţi dintre ei au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?

Alibiul intelectualităţii de ieri şi de azi este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) a sufocat şi a ucis viitorul a peste 20 de milioane de români (mă gândesc la cetăţenii Regatului Mare al României), care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când un rezistent pe burtă îi aruncă în obraz lecţii de retorică unui opozant autentic – precum Radu Filipescu (credeţi că era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, atenţie – în anii 80! – în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?), când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să-şi bată joc de un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!); când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) ... în fine, când intelectualii noştri de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu neintelectualii subţiri Radu Filipescu, Vasile Paraschiv..., cu netalentatul Paul Goma, cu neromânca Herta Müller!)

Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)

Nu, adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Păi, în România talentul şi moralitatea se exclud!?)

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe burtă, pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.

Din păcate.

În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”, solidarizându-se cu Carta 77 a cehilor. Netalentatul, pederastul, jidanul, antisemitul Goma scria atunci, între altele: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. L-am citit de zeci de ori. Fără fisură. O mică exemplificare: „Domnule Ceauşescu, înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…”.

În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare. Punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori, exceptând familia Goma ( în ordine alfabetică, aceştia au fost: Feher Adalbert, Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, Goma Paul, Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, Năvodaru Ana Maria, Ştefănescu Şerban) doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic importanţa momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor nu este decât o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice). Pe de altă parte, Scrisoarea se referea la multe aspecte: „drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totali­tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referi­toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demon­straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilita­tea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores­pondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber­tate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimi­tate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamental”.

O întrebare încă neinfirmată de istorie: câţi români ştiau asta şi au stat cuminţi, în băncile lor, cu mâinile la spate? Patrioţii care nu doreau să `şi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând această Scrisoare, `n chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.

Mâine, 8 februarie 2010, se împlinesc 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea contur.

Oricât de retorică ar părea, adresez câteva întrebări de bun simţ preşedintelui Traian Băsescu şi acelor instituţii ale statului nostru de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, că la vorbe nu ne întrece nimeni (fiind noi un popor atât de talentat, dar cu serioase probleme de sciatică), dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Lega 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.

Domnule Preşedinte, până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că Domnia Voastră, personal, l-aţi fi vrut acolo. Credeţi că este posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? Chiar nu poate statul de drept, domnule Preşedinte, să acorde şi lui Paul Goma drepturile cuvenite, statuate de o lege, de care, de altfel, beneficiază atâţia români?

O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.