marți, 23 februarie 2010

Acum ştiu, am aflat şi eu...

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sînt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sînt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu ca orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătură, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu... (N. Steinhardt)

UPDATE:
Am primit textul de mai sus prin e-mail de la un prieten, care îl primise de la alt prieten, aşa cum circulă informaţiile pe net. Era semnat Nicolae Steinhardt - incorect, după mine, pentru că monahul de la Rohia şi-a semnat textele fie N. (de la numele de botez, Nicu) Steinhardt, fie Nicolae de la Rohia. L-am postat, fără să mai verific, părîndu-mi-se că stilul e acelaşi şi pentru că miezul era pilduitor. Am avut însă o strîngere de inimă, ceva îmi spunea că nu prea sună a Steinhardt. Am căutat prin cărţile lui Steinhardt pe care le am, n-am găsit fragmentul. Am rugat cîţiva prieteni să mă ajute, să caute în alte volume, n-au găsit nici ei. Părintele Ioan Pintea, ucenic al monahului Nicolae de la Rohia şi excelent cunoscător al operei lui Steinhardt, spune că nu e stilul acestuia şi că nu îşi aminteşte de un astfel de fragment.
Nu-mi rămîne decît să cred că textul e scris de altcineva, care a vrut să-i confere autoritate semnîndu-l cu numele lui Steinhardt. Ce spune nu e mai puţin adevărat din această pricină, dar ar fi frumos şi bine să aflăm cine e autorul. Iar dacă e chiar Steinhardt, să ni se indice sursa exactă (volum, an de apariţie, editura, pagina).

2 Comentários:

Anonim spunea...

De aceea spune si Sf Apostol Pavel intr-una din epistolele sale ca Dumnezeu i-a dat un bold in trup care sa il chinuie, si chiar daca s-a rugat sa ii fie luat, Dumnezeu nu i-a ascultat ruga.

Uneori drumul spre mantuire este mai scurt si mai folositor atunci cand inca nu esti dezbarat de pacat, cand inca te lupti cu sinele tau pervertit, cand nu ai timp sa triumfezi si sa te ridici deasupra celorlalti.

Caci da, multi dintre noi am cadea dupa ridicarea din pacat, pentru ca ultimul si cel mai mare dintre toate este mandria. Pacatul mandriei este cel mai distrugator pentru ca este cel mai fin. Este autosuficient si isi gaseste singur justificari.

Revelator citatul din Nicolae Steinhardt, Claudiu. Din ce carte este?

Anonim spunea...

Claudiu, din ce lucrare a parintelui Steinhardt este citatul?