marți, 20 octombrie 2009

Agonia satului de marmură din Ţara Pădurenilor


Cu ani în urmă, colegul şi prietenul meu Bogdan Lupescu, unul dintre cei mai iscusiţi reportajişti de la noi, a scris un text memorabil despre un sat de marmură. Un sat în care temeliile înalte alte caselor, pe care stau atârnate foişoare de lemn, ca nişte loje imperiale, gardurile semeţe, drumurile în care îţi poţi face mustaţa şi biserica înaltă, masivă şi sobră sînt construite din cea mai frumoasă marmură. Şi, uimiţi-vă!, satul Alunul, despre care fac vorbire, nu e vreun loc de retragere, spre dulce tihnă şi monstruoase petreceri, al mărimilor vremii. Luxul aparent, dat de piatra aceasta frumos şlefuită, cu vinişoare roşiatice, maronii sau în tonuri de gri, şi clădită doar cu amestec de nisip şi var nestins, nu acoperă comori ascunse de DNA.

Alunul e un sat în agonie. Bogat odinioară, a fost părăsit, începând din anii '60, încet, încet de aproape toţi locuitorii săi. Au fugit de sărăcie, că le-au luat comuniştii vitele şi pămînturile, la colectiv, deşi acolo e numai piatră şi nu creşte nici porumb, nici grîu, nimic din ce voiau să cultive extensiv tovarăşii. Pe urmă, a fost închisă şi cariera de marmură - nu se ştie precis de ce. Aşa că oamenii şi-au căutat un rost prin alte părţi. După '90 şi-au primit proprietăţile înapoi, parţial. Dar s-au dezvăţat de traiul la ţară, de munca la cîmp şi de animale. Şi-apoi mulţi au murit, iar care n-au murit sînt prea bătrîni să o ia de la capăt. Copiii lor, orăşeni, vin toamna la cules.
Acum mai şed acolo un cioban cu nevasta lui, harnică şi durdulie, un pensionar de la Hunedoara pentru care oraşu-i prea scump şi care e şi crîsnicul sau îngrijitorul bisericilor, şi vreo două babe pe care nici n-o să aibă cine le îngropa - căci preotul trece rar pe-aici, să mai ţină cîte o liturghie.


Biserica veche, de lemn, şubrezită de vreme (vreo două secole), dar încă frumoasă cu toate ridurile şi pînzele ei de paianjăn, ca şi biserica nouă (făcută prin anii '30 !), din marmură şi foiţă de aur, zac pustii şi triste. Mândreţile de case de altă dată, golite de suflete, se prăbuşesc tăcute în grămezi mari de marmură, ca nişte piramide ale durerii.


Toamna, satul se animă niţel, că vin moştenitorii caselor şi pământurilor să culeagă merele, prunele şi strugurii care cresc fără ca nimeni să-i îngrijească. Oamenii ar lăsa pomii şi via să moară, să nu mai aibă bătaie de cap, dar poamenele se încăpăţânează să crească şi să se coacă. Ei, şi-atunci, cînd le văd aşa, vorba ceea, pară mălăiaţă..., nu-i păcat să nu le culeagă? Cu criza asta, chiar au aşteptat să vină la Alunu, să facă o ţîră de ţuică şi oleacă de vin, că, dacă nu or scoate vreun ban pe ele, măcar şi-or mai stinge amarul.


Eu n-am mai fost la Alunu pînă în toamna aceasta. Am ajuns din întîmplare, sau mai degrabă din voia Domnului. Am nimerit pe drumul de marmură, alunecînd printre dealurile Ţării Pădurenilor, pînă sus în sat, poate prea aproape de pîntecul suferind al vechii cariere de marmură. Lumina de toamnă parcă era strecurată printr-o ţesătură de strîns caşul: firavă, pîcloasă dar caldă. În sat era linişte. Oile ciobanului erau la păscut, casele mureau decent, fără nici un geamăt, oamenii, cîţi mai sînt, îşi făceau siesta.


L-am întîlnit totuşi pe crîsnic, care venea cu iapa lui, asudată şi melancolică, de la cîmp. El a mers cu noi - căci am uitat să vă spun, nu eram singur, ci însoţit de alţi cîţiva colegi de la Formula As - să ne arate bisericile şi casele de vînzare. Da, sînt case de vînzare, dar nu le cumpără nimeni, chiar dacă Alunu e la vreo oră depărtare de Hunedoara, cu maşina.

Şi ce va fi cu satul ăsta peste cîţiva ani, cînd bătrânii vor muri şi ciobanul îşi va lua lumea-n cap de urît? Îşi va da duhul. Şi peste alţi cîţiva ani, peste piramidele de marmură vor creşte mesteacăni şi mure şi iarbă, crucile şi gardurile vor cădea şi ele la pămînt şi singurul semn că pe acolo au trăit oameni va fi biserica de marmură. Poate că vreun şef de la judeţ, mai întreprinzător, va organiza aici excursii, ca la vechile temple incaşe, şi le va lua banii japonezilor. Însă, pînă atunci, să avem răbdare. Şi să nu facem nimic.

3 Comentários:

nicolae spunea...

E foarte frumos articolul,dle Tarziu, asezonat cu imaginile acestea atat de reusite. Am sesizat si durerea dvs. duioasa si neimpacata cu soarta acelui loc.
Nu stiu ce s-ar putea face mai mult,decat ceea ce faceti deja - sa sensibilizati oamenii cu privire la lucrurile care-ti amintesc de eternitate si te leaga de viata, in mod natural si dumnezeiesc.
n.

RoxanasiEliza spunea...

stiam de satul de marmura mai mult ca o poveste, ca un loc de halaudit sufletul poetilor, dar vad ca el exista, sau incepe sa nu mai existe...pacat! mi-as lua acolo o casa chiar acum, doar de-as putea pleca din Bacau, la o viata nebuneasca, boema, libera, fara supermarketuri, mall pentru copii si altele, urbanele...
drag!

Anonim spunea...

Am vietuit doi ani neincheiati in jurul satelor amintite.Mai exact in Mesteacan.Este minunat!As asocia starea ce o da poezia poetului nostru M.Eminescu "Calin -file din poveste" acestor locuri insa, depinde ce michidute aduci cu tine.Autoexorcizarea cred ca ar trebui promovata tot mai mult, ca oriunde am vrea sa plecam ala fara un strimf(ciorap) i-si face bagajul si vine cu noi!
cine vrea mai mult sa citeasca:http://www.formula-as.ro/2008/829/acasa-1/mesteacan-o-halta-spre-rai-9958