Drum de toamnă pe Valea Frumoasei şi în Ţara Pădurenilor

Iată-mă întors on line, după o evadare de cîteva zile în munţi :) De fapt, a fost o călătorie de documentare pentru Formula As.
M-am încărcat de toamnă, că în Bucureşti n-apucasem s-o simt şi cam tînjeam după ea.

N-am avut conexiune la internet, n-am avut reţea de telefonie mobilă decît pe alocuri, n-am deschis televizorul. În schimb, am făcut off road în Ţara Pădurenilor, am cutreierat Valea Frumoasei şi m-am bucurat de-o vecernie la Mănăstirea Oaşa (Alba).
Aşa se explică de ce n-am mai postat nimic şi nici n-am dat drumul la comentarii pînă aseară.
Din păcate, am avut probleme cu bătrînul meu aparat de fotografiat şi n-am cine ştie ce fotografii. Las' că poate-i mai bine aşa, că în mintea mea amintirea acestei călătorii va căpăta dimensiuni de legendă :)
Totuşi, cîteva imagini mi-au ieşit. Iar la Oaşa, maestrul George Crăsnean ne-a suprins în cîteva ipostaze. Îi mulţumesc mult.

"Biserica roşie" de la Groş - Hunedoara.

Biserica de piatră de la Cerbăl - Hunedoara, în Ţara Pădurenilor.

Culorile toamnei peste Ţara Pădurenilor.

Întîlnire la Mănăstirea Oaşa: Sînziana Pop, Cristian Curte, Claudiu Târziu şi Cătălin Apostol.

Calvarul bisericii de la Ghelari

In Tara Padurenilor, la Ghelari, o biserica a trecut prin istorie ca un martir. Inainte de a creste maiestuos, pe un varf de munte, din sudoarea minerilor si tenacitatea suprafireasca a unui preot, biserica aceasta a fost doar un vis neobisnuit. La porunca lui Dumnezeu Insusi, a fost cladita pe cel mai inalt loc din sat, care s-a dovedit a fi o adevarata Golgota. Pentru ca biserica lor sa se nasca, iar apoi sa nu moara, minerii din Ghelari si-au ingropat la temeliile ei viata. Si inca mai au de dat.

Biserica din vis

De la Castelul Corvinilor pe raul Cerna, prin padure, urca un drum parca spre nicaieri. Satele sunt ascunse de unduiri acoperite de codri: Muntii Poiana Rusca. Dupa vreo douazeci de minute de mers cu masina, orizontul se trage ca o cortina si ti se deschide in fata un platou taiat la stanga si dreapta de vai adanci, pe care sunt rasfirate case modeste, vopsite in culori pamantii. Sus, pe platou, se afla satul Ghelari, supranumit si "locul unde se naste fierul", pentru ca aici se scoate metalul din martuntaiele muntelui si se topeste, de aproape doua milenii. Un cuptor din secolul II dupa Hristos sta marturie si azi.

In centrul satului, pe o capatana de piatra, domina, ca o imparateasa a lumii, o biserica alba, cu doua turnuri care o leaga de cer. Poalele ii sunt marginite de o dantelarie de case si de gradini. "Catedrala" din Ghelari, cum i se spune datorita marimii sale, este fala Tarii Padurenilor.

Vă invit să citiţi întregul reportaj pe site-ul Formula As.

Agonia satului de marmură din Ţara Pădurenilor

Cu ani în urmă, colegul şi prietenul meu Bogdan Lupescu, unul dintre cei mai iscusiţi reportajişti de la noi, a scris un text memorabil despre un sat de marmură. Un sat în care temeliile înalte alte caselor, pe care stau atârnate foişoare de lemn, ca nişte loje imperiale, gardurile semeţe, drumurile în care îţi poţi face mustaţa şi biserica înaltă, masivă şi sobră sînt construite din cea mai frumoasă marmură. Şi, uimiţi-vă!, satul Alunul, despre care fac vorbire, nu e vreun loc de retragere, spre dulce tihnă şi monstruoase petreceri, al mărimilor vremii. Luxul aparent, dat de piatra aceasta frumos şlefuită, cu vinişoare roşiatice, maronii sau în tonuri de gri, şi clădită doar cu amestec de nisip şi var nestins, nu acoperă comori ascunse de DNA.

Alunul e un sat în agonie. Bogat odinioară, a fost părăsit, începând din anii '60, încet, încet de aproape toţi locuitorii săi. Au fugit de sărăcie, că le-au luat comuniştii vitele şi pămînturile, la colectiv, deşi acolo e numai piatră şi nu creşte nici porumb, nici grîu, nimic din ce voiau să cultive extensiv tovarăşii. Pe urmă, a fost închisă şi cariera de marmură - nu se ştie precis de ce. Aşa că oamenii şi-au căutat un rost prin alte părţi. După '90 şi-au primit proprietăţile înapoi, parţial. Dar s-au dezvăţat de traiul la ţară, de munca la cîmp şi de animale. Şi-apoi mulţi au murit, iar care n-au murit sînt prea bătrîni să o ia de la capăt. Copiii lor, orăşeni, vin toamna la cules.

Acum mai şed acolo un cioban cu nevasta lui, harnică şi durdulie, un pensionar de la Hunedoara pentru care oraşu-i prea scump şi care e şi crîsnicul sau îngrijitorul bisericilor, şi vreo două babe pe care nici n-o să aibă cine le îngropa - căci preotul trece rar pe-aici, să mai ţină cîte o liturghie.

Biserica veche, de lemn, şubrezită de vreme (vreo două secole), dar încă frumoasă cu toate ridurile şi pînzele ei de paianjăn, ca şi biserica nouă (făcută prin anii '30 !), din marmură şi foiţă de aur, zac pustii şi triste. Mândreţile de case de altă dată, golite de suflete, se prăbuşesc tăcute în grămezi mari de marmură, ca nişte piramide ale durerii.

Toamna, satul se animă niţel, că vin moştenitorii caselor şi pământurilor să culeagă merele, prunele şi strugurii care cresc fără ca nimeni să-i îngrijească. Oamenii ar lăsa pomii şi via să moară, să nu mai aibă bătaie de cap, dar poamenele se încăpăţânează să crească şi să se coacă. Ei, şi-atunci, cînd le văd aşa, vorba ceea, pară mălăiaţă..., nu-i păcat să nu le culeagă? Cu criza asta, chiar au aşteptat să vină la Alunu, să facă o ţîră de ţuică şi oleacă de vin, că, dacă nu or scoate vreun ban pe ele, măcar şi-or mai stinge amarul.

Eu n-am mai fost la Alunu pînă în toamna aceasta. Am ajuns din întîmplare, sau mai degrabă din voia Domnului. Am nimerit pe drumul de marmură, alunecînd printre dealurile Ţării Pădurenilor, pînă sus în sat, poate prea aproape de pîntecul suferind al vechii cariere de marmură. Lumina de toamnă parcă era strecurată printr-o ţesătură de strîns caşul: firavă, pîcloasă dar caldă. În sat era linişte. Oile ciobanului erau la păscut, casele mureau decent, fără nici un geamăt, oamenii, cîţi mai sînt, îşi făceau siesta.

L-am întîlnit totuşi pe crîsnic, care venea cu iapa lui, asudată şi melancolică, de la cîmp. El a mers cu noi - căci am uitat să vă spun, nu eram singur, ci însoţit de alţi cîţiva colegi de la Formula As - să ne arate bisericile şi casele de vînzare. Da, sînt case de vînzare, dar nu le cumpără nimeni, chiar dacă Alunu e la vreo oră depărtare de Hunedoara, cu maşina.

Şi ce va fi cu satul ăsta peste cîţiva ani, cînd bătrânii vor muri şi ciobanul îşi va lua lumea-n cap de urît? Îşi va da duhul. Şi peste alţi cîţiva ani, peste piramidele de marmură vor creşte mesteacăni şi mure şi iarbă, crucile şi gardurile vor cădea şi ele la pămînt şi singurul semn că pe acolo au trăit oameni va fi biserica de marmură. Poate că vreun şef de la judeţ, mai întreprinzător, va organiza aici excursii, ca la vechile temple incaşe, şi le va lua banii japonezilor. Însă, pînă atunci, să avem răbdare. Şi să nu facem nimic.