Despre libertate, supunere şi iubire în cazul “Charlie Hebdo”

BOGDAN MUNTEANU:

"O cutumă a bunului simţ spune să nu batjocoreşti simboluri care pentru alţi oameni au un caracter sacrosanct.

(...) Tot ceea ce trebuie să stea la baza unor relaţii interumane decente şi paşnice e acest principiu, prezent în mai toate culturile şi religiile lumii.

Din păcate, oamenii nu găsesc întotdeauna calea aurită a dreptei măsuri. Uneori ajung să se ciocnească formele extreme şi intolerante ale unor principii care îşi asumă, fiecare pentru sine, supremaţia, caracterul absolut: libertatea şi supunerea necondiţionată.

(...) Cei zece jurnalişti de la revista pariziană “Charlie Hebdo”, alături de doi poliţişti care îi păzeau, au murit în numele a ceea ce aveau ei mai “sfânt”: principiul unei libertăţi de exprimare neîngrădit de nimeni şi de nimic. Iar ucigaşii lor au acţionat tot în numele a ce era pentru ei “sfânt”: Allah şi profetul său Mahomed, a cărui onoare ar fi fost batjocorită prin caricaturile acid-persiflante ale redactorilor revistei. O provocare conştientă în numele unei libertăţi absolute, paşnică în trup dar considerată de unii vătămătoare în spirit, a sfârşit tragic, sub gloanţele unor adepţi ai supunerii absolute faţă de un sistem rigid de precepte şi dogme.

(...) Totuşi, nu asistăm doar la înfruntarea ireductibilă din binomul libertate-supunere, ci poziţiile alcătuiesc de fapt un triunghi. Al treilea colţ, a treia poziţie posibilă, este cea creştină. În opoziţie cu ateismul, creştinismul mărturiseşte, asemeni islamului, credinţa într-un Dumnezeu unic, într-o Fiinţă Supremă creatoare şi proniatoare. Dar, în opoziţie cu autoritarismul rigid al islamului, creştinismul este totodată o religie a libertăţii, chiar dacă nu a bunului plac.

(...) Taina aceasta a armonizării dintre libertate şi supunerea faţă de Creator este străină oricărei alte religii.

Noţiunea de “libertate”, chiar dacă înţeleasă de unii ca fiind una fără limite sau supusă doar propriilor capricii, a putut apărea doar pe fondul unei credinţe creştine (e drept, din ce în ce mai diluate). Spre deosebire de islam, creştinismul e o religie a libertăţii, fie ea prost înţeleasă de către copiii săi vitregi, adică ateii de astăzi. Fericitul Augustin spunea: “iubeşte şi fă ce vrei”. Libertatea e prin urmare un ingredient fundamental al credinţei creştine, dar nu însuşirea sa cardinală. Aceasta este şi va rămâne iubirea, cea dintâi dintre virtuţi, după cum spune Sf. Apostol Pavel. Dacă avem iubire de Dumnezeu şi de semeni, suntem de fapt liberi. Cu iubirea aceasta în suflet, putem face cu adevărat ceea ce vrem, căci voia noastră e aceeaşi cu voia lui Dumnezeu. În sufletul nostru se sălăşluieşte harul Său, ca izvor al tuturor faptelor noastre."

Textul intregal aici.

Trinomul fundamental: Libertate-credinţă-fericire

Aseară a avut loc ultima întrunire a Grupării Rost de dinaintea vacanţei, în acelaşi minunat spaţiu al Librăriei "Predania" (Str. Vulturilor nr. 8). A fost una dintre cele mai miezoase şi încîntătoare dintre cele pe care le-am avut în ultimele luni.
Invitatul nostru special, lect. dr. George Ardeleanu (Universitatea Bucureşti), ne-a vorbit, dovedind o capacitate de sinteză şi analiză exemplară, "Despre libertate la N. Steinhardt şi Dostoievski".
Ca un veritabil specialist în Steinhardt ce se află (are un doctorat "summa cum laude" despre viaţa şi opera scriitorului evreu convertit la creştinism în închisoare şi călugărit, sub numele Nicolae, la Mănăstirea Rohia), dr. George Ardeleanu a demonstrat că toate scrierile (juridice, politice, iudaice, creştine şi literare) şi acţiunile lui Nicu Steinhardt (inclusiv atitudinea şi gîndirea sa din timpul anchetelor şi al puşcăriei) stau sub semnul libertăţii. Este o perfectă corespondenţă între ce credea, gîndea, scria şi trăia Steinhardt.
Steinhardt vedea credinţa adevărată legată indisolubil de libertate (crezi nu “pentru că…”, ci “în pofida…”, “deşi…”, “chit că…”), de incertitudine (mîntuirea nu e garantată printr-un contract între credincios şi Dumnezeu de timpul “îţi împlinesc poruncile şi e musai să mă mîntuieşti”) şi de fericire (credinciosul autentic e fericit). 

Marea sinteză-învăţătură pe care am primit-o aseară este despre trinomul fundamental libertate-credinţă-fericire.

Dr. George Ardeleanu a făcut şi un paralelism interesant între conceptul de libertate la Steinhardt şi la Dostoievski.
Intervenţiile mai multor participanţi la întrunire (literaţi, teologi, sociologi...) l-au determinat pe invitatul nostru să ne înfăţişeze alte argumente, să evoce episoade mai puţin cunoscute şi să ne împărtăşească amănunte relevante. 

Seara, desfăşurată, aşa cum ne stă în obicei, ca o întîlnire între prieteni în jurul unei mize generale, s-a încheiat într-o atmosferă veselă, după cum se şi cădea de vreme ce a purtat marca duhului lui Steinhardt.
Ne revedem la toamnă, pe teme la fel de interesante ca şi pînă acum şi cu invitaţi de acelaşi calibru cu George Ardeleanu, Radu Baltasiu, Răzvan Bucuroiu, Radu Carp, Cristi Pantelimon, Sorin Lavric şi Costion Nicolescu.

9 decembrie. Examen la normalitate

Cîţi români normali mai sînt în ţara asta? Asta-i întrebarea la care vom avea răspunsul duminică, 9 decembrie a.c., la alegerile parlamentare. Şi de acest răspuns depinde viitorul României.

Orice român cu mintea întreagă şi niţel interes pentru treburile politice ştie că:

1. Toate partidele care contează la noi fost făcute, sau infiltrate ulterior, şi întreţinute de eşaloanele secunde ale PCR şi Securităţii (drept care mustesc şi de informatori). În aceste condiţii, este iluzorie o politică lipsită de tarele, apucăturile şi ambiţiile specific comuniste (controlul asupra persoanei, instrumentalizarea fricii, ingineria socială, limitarea pînă la extincţie a unor drepturi şi libertăţi – iată, cu libertatea presei au rezolvat prin mijloace „capitaliste”, distrugînd sistemul de distribuţie de stat, altminteri un domeniu strategic, şi stimulînd obedienţa pe bază de publicitate de la guvern sau de la privaţii-clienţi politici ai partidelor la guvernare).

2. Ideologia pe care şi-o asumă fiecare partid este numai declarativă. „Elitele” partidelor nu cred în nimic în afară de profit şi putere în scop personal. Nu avem Stînga şi Dreapta, ci numai nişte grupuri de interese care şi-au lipit etichete ideologice pentru a înşela electoratul şi pentru a se distinge unul de altul. De la masa lor bogată mai curg uneori firmituri pentru membrii de rînd şi pentru electoratul captiv.

3. Mai toţi noii intraţi în politică (fiecare la vremea lui) care n-au avut legătură cu Sistemul de dinainte şi de după ’89 au sfîrşit prin a se conforma Sistemului, adică s-au dedat la un politicianism condamnabil (care cînd nu e hoţie e oportunism, dar în ambele cazuri e demagogie şi populism). Deci s-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că e o iluzie şi ideea „schimbării dinăuntru”. Cine nu s-a pliat, a dispărut.

4. Principalale partide, PSD, PNL, PDL, cu anexele lor (PC, UNPR, PNŢCD-Pavelescu, Forţa Civică-M.R. Ungureanu), dar şi noul alcătuit PP-DD şi-au schimbat atît de mult oamenii între ele încît nu numai că au dovedit lipsă de aderenţă la vreo doctrină, dar ne-au făcut şi imposibilă alegerea răului mai mic.

5. Toate partidele acestea au lideri compromişi, de la plagiatori, ca Victor Ponta şi Ecaterina Andronescu, informatori ai Securităţii, ca Dan Voiculescu, Mircea Ionescu Quintus şi Ioan Ghişe, trădători ai interesului naţional, ca Ion Iliescu, M. R. Ungureanu şi Călin Popescu Tăriceanu, pînă la traseişti, ca Aurelian Pavelescu şi Sorin Frunzăverde, incompetenţi ca Andrei Marga şi Crin Antonescu şi anchetaţi penal, ca Radu Mazăre şi Relu Fenechiu. [Apropo, lui Adrian Năstase nu ştiu să i se fi retras calitatea de preşedinte al Consiliului Naţional PSD. Aşadar, avem şi lideri de partide condamnaţi la închisoare pentru fapte penale.]

6. Aceste partide (sau, în cazul partiduţelui-breloc Forţa Civică, oamenii săi; să ni-i amintim pe foştii miniştri PSD Ioan Bazac şi Marian Săniuţă şi deputaţii PDL Ştefan Pirpiliu şi Dănuţ Liga) au fost toate la guvernare de mai multe ori şi niciodată nu ne-au scos la limanul promis. 

7. Toate aceste partide au guvernat în toate formulele posibile, în ultimii 15 ani: PD[L] cu PNL, PNŢCD, PSD, PC şi UNPR; PNL cu PSD, PD[L] şi PNŢCD; PSD cu PNL, PDL, PC şi UNPR. Nu mai putem imagina o variantă de alianţă la guvernare care să ne facă să sperăm măcar un pic. Exclud din discuţie PP-DD, care nu e decît o adunătură de dubioşi lepădaţi de celelalte partide, care funcţionează ca o sectă, condusă de un demagog caraghios. Şi nu mă interesează nici UDMR, care e un partid etnic, mereu dispus să susţină guvernul, oricare va fi el.

Avînd în vedere această realitate, numai un lunatic ar mai putea vota astăzi cu vreunul dintre partidele despre care am făcut vorbire mai sus. Căci, atenţie, în ultimă instanţă, votul aşa-zis uninominal este un vot politic (o demonstrează sistemul de redistribuire a voturilor pentru candidaţii care nu au luat peste 50% şi controlul exercitat de conducerile de partid asupra parlamentarilor în timpul exercitării mandatului).

Şi cu toate astea, sondajele de opinie spun că peste 50% dintre inteţiile de vot sînt în favoarea USL (PSD+PNL+PC+UNPR). Probabil că, beneficiind de sistemul redistribuirii votorilor primite de partidele care nu vor depăşi pragul electoral, USL va avea, în final, peste 60% din mandatele de parlamentari. Singură sau în alianţă cu UDMR, reprezentanţii minorităţilor ori PP-DD, USL va depăşi necesarul de 66% pentru modificarea Constituţiei. Dacă noua-veche Putere, care a fost capabilă de porcăriile din ultimele şapte luni, va schimba Legea fundamentală a statului, ne putem aştepta la ce este mai rău.

Asta nu înseamnă că sînt de acord cu ideea că ar trebui să dăm, strategic, votul ARD. Întîi, pentru că ARD nu merită nici o fărîmă de încredere. Apoi, pentru că şi dacă i-am oferi încrederea, ca înecatul care se ţine de un pai, ARD nu va lua mai mult de 25% din mandate, ceea ce va însemna că nu va putea cenzura în mod eficient actul de guvernare.

Totuşi, ar exista o posibilitate de a evita perioada de coşmar ce se întrezăreşte cu USL la guvernare (interval care ar putea fi de cîţiva ani sau de cîteva legislaturi): să nu mergem la vot, să arătăm că majoritatea covîrşitoare a românilor sînt oameni normali, nu lunatici. Cu o prezenţă la urne de sub 30%, chiar dacă va cîştiga 70% din voturile exprimate, USL nu va avea nici o brumă de legitimitate internă sau externă (cum să pretinzi că reprezinţi 18 milioane de electori, fiind votat numai de un milion?) şi întreaga clasa politică va primi un semnal serios că trebuie să se reformeze. Şi poate că, în aceste condiţii, USL nu va îndrăzni să treacă la dărîmarea ultimelor şi atît de greu fondate şi încercate redute ale statului de drept. Poate că, sub presiunea internă şi sub cea internaţională, USL va fi împinsă încet, încet spre alegeri anticipate. Poate că pînă atunci se va naşte o alternativă politică normală. 

Ştiu că e prea mult dubitativ în acest scenariu, dar avem şi o certitudine: girînd din nou, cu votul nostru, această clasă politică, nu mai avem la ce spera.

Naţionalismul fără identitate şi Statele Unite ale Europei

Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.

Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul - 1 Decembrie - să pună în discuţie "problema naţională". La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă "chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare". Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.

Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una... europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, chiar lipsiţi de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de "primejdia naţionalismului". Perfect logic.

Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre "filosofia ateniană" a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă "dreptul roman" şi "demnitatea umană" conferită de creştinism. Adică, despre "spiritul european".

Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.

Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că "solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională" şi că "dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui". Apocaliptic!

Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui "despot luminat", pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate...

UPDATE
Cîteva observaţii de interes sînt făcute şi de fraţii de la Război întru Cuvînt.

De ce nu trebuie să negociezi cu teroriştii

Vă propun un excelent filmuleţ din Lumea lui Hâncu, despre un mare politician, despre cum poate fi cîştigat un război fără arme, despre cum nu se negociază cu teroriştii, despre dictatură şi libertate. Concluzia este că ne-am întors în anii 70. Din păcate, la Casa Albă e Obama, iar Europa a încăput pe mîna unor stîngişti care se dau de dreapta, dar pactizează cu dictatorii, negociază cu teroriştii şi ne duc pe cele mai înalte culmi..., ca să avem de unde cădea.

Avva Justin: "Este vremea muceniciei!"

Am primit un apel al Părintelui Justin Pârvu, stareţul sfintei mănăstiri Petru Vodă din Neamţ, pe care îl redau în continuare:

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane.

Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în Biserică situaţia este destul de anevoioasă, deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă, deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi, ca Brâncoveanu de altădată, să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, Biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului, avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu