Diseară, pe România TV, despre credinţă, Biserică şi bani

Dragi prieteni, diseară, de la ora 22.00, sînt invitat, alături de Remus Cernea (deputat USL) şi Mihail Neamţu (preşedinte al partidului "Noua Republică"), la emisiunea Simonei Gheorghe, "România Exclusiv", de la România TV, pe tema fondurilor de la buget pentru Biserică şi a parteneriatelor civile pentru homosexuali. Cele două subiecte au reintrat în atenţia publică odată cu anunţul făcut de Remus Cernea cum că vrea să propună două legi care să le reglementeze.

Vă rog să faceţi o rugăciune pentru mine, ca să spun ce trebuie şi cum se cade!

Nevoia unui front comun al presei româneşti

Foarte bună ideea lui Mihnea Măruţă, dar, cunoscînd mediul şi actorii, mă tem că utopică. Să dea Domnul să mă înşel!

De altfel, e prima dată cînd e formulată public, dar ideea unui front comun e discutată prin unele redacţii de ceva vreme. Trebuie să fie un motiv pentru care şefii din presă nu s-au aşezat încă la aceeaşi masă.

Mihnea Măruţă: "E nevoie să se aşeze la aceeaşi masă toţi cei care decid în mass-media, pentru a salva ce se mai poate salva. S-a ajuns într-un punct în care atât finanţatorii, cât şi producătorii informaţiei de presă sunt disperaţi, iar această disperare se repercutează asupra întregii ţări.
Soluţia nu poate să fie decât comună, iar concurenţa să reînceapă ulterior, după un moment T zero, constând în stabilirea obiectivelor generale şi a metodelor de salvare. Pentru ca jurnalismul să mai trăiască, e nevoie de reglementarea şi de curăţirea pieţei. E nevoie de reguli, de pedepse şi de arbitraj, pentru a separa onestitatea de înşelăciune continuă. Numai aşa se poate reveni la speranţa profitului.
[...] O conferinţă naţională a presei ar putea înfiinţa un organism de supraveghere deontologică (ştiu, termenul e compromis), ar putea stabili reguli pentru preluarea conţinutului, în favoarea producătorului şi în defavoarea agregatorului, ar putea concepe o taxă sau un abonament pentru mediul online şi, de ce nu, ar putea relansa dezbaterea privind legea presei.
Să nu ne mai minţim, cum o facem de două decenii: această breaslă nu se “auto-reglementează”, iar presiunile politice şi ale serviciilor secrete nu fac decât să macine încrederea publicului şi activitatea onestă a jurnaliştilor. Asta ca să nu redeschidem şi discuţia despre valori, etică sau protejarea minorilor.
Ceea ce construieşte în aceşti ani presa noastră este un viitor cu totul amoral, cu generaţii fanatizate şi alegeri radicale. În aceste condiţii, normalitatea unei situări “în centru”, a unei domoliri sociale, nu are vreun orizont tangibil. România e ameninţată nu atât de strategiile neprietenilor ei, cât de aglomerarea strigătelor şi de falia lipsei de îngăduinţă din presa pe care a lăsat-o să se cangreneze."

Citiţi textul integral aici, că merită!

Rezultatul referendumului este un vot de blam dat întregii clase politice

Băsescu jubilează, Ponta minte ca de obicei, Antonescu caută soluţii disperate pentru a nu-şi ţine promisiunea de a pleca din politică. Dar nici unul nu a învins. Şi nici unul nu pare a citi corect rezultatul referendumului de ieri.

Băsescu se întoarce la Cotroceni cocoşat de povara unui vot masiv împotriva sa: dacă în 2009 a fost ales de cinci milioane de români, acum îi vor capul peste şapte milioane. E conştient, dovadă că vorbeşte despre "falia din societatea românească". Însă nu păcăleşte pe nimeni cînd spune că va fi un preşedinte al împăcării. Nici n-ar putea, chiar să vrea, pentru că USL a mers prea departe.

Liderii socialiştilor şi ai liberalilor eşuează pentru a doua oară în încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu. E un eşec care le poate diminua capitalul electoral cu măcar încă 10%  în alegerile generale. USL marchează deja o scădere de popularitate cu 10% faţă de alegerile locale. 

PDL mai primeşte o nesperată gură de oxigen, pe greşeala adversarului, dar depinde foarte mult de cum îşi va folosi acest avantaj în următoarele luni, pentru a-l transforma în voturi. Deocamdată sigurul său cîştig este că a reintrat în joc şi nu mai riscă să aibă soarta PNŢCD.

UDMR joacă la două capete, pentru a rămîne în cărţi, dar deja şi-a făcut un duşman în USL şi va trebui să revină spăşită în alianţă cu PDL. 

Noi înşine, simplii cetăţeni, n-am cîştigat nimic. Dimpotrivă. Criza politică va continua, consumînd energia partidelor de la guvernare în bătălii care nu ne privesc, în loc să o concentreze pe măsuri de guvernare eficiente. Criza economică revine în forţă şi nu-mi pare că guvernul este pregătit să-i facă faţă. 

România e mai vulnerabilă ca oricînd în ultimul deceniu, dar, din păcate, nu are ce aştepta de la conducătorii ei, după cum a şi spus-o. Căci rezultatul referendumului pentru demiterea preşedintelui nu este decît un vot de blam dat întregii clase politice. În ciuda unei mize presupuse ca importantă pentru toţi românii, a efortului impresionant de a aduce oamenii la vot şi a tuturor manevrelor de fraudare a votului (cîteva sute de tentative sînt probate deja, dar cîte or fi rămas nedescoperite nimeni nu ştie), USL a reuşit să mobilizeze la urne mai puţin de jumătate dintre alegători. Ceea ce nu înseamnă că restul românilor cu drept de vot sînt inconştienţi, nepăsători sau că îl sprijină pe Băsescu. Înseamnă: nu ne simţim reprezentaţi de voi, nu mai girăm cu votul nostru un sistem aparent democratic, nu mai vrem să alegem între două rele, refuzăm să fim părtaşi la răfuielile voastre. 

Partidele parlamentare ar trebui să înţeleagă acest mesaj şi să îl ia în considerare. Căci şi răbdarea românului are o limită. 

Singura decizie adevărată luată de șefii de state din zona euro este proastă

Lucian Davidescu

Printre jurăminte, blesteme și alte sortimente de sirop, participanții la cel mai recent “summit al ultimei șanse” au luat o singură decizie reală: Ca în viitor să nu le mai ceară băncilor să renunțe la o parte din creanțe, așa cum s-a întâmplat în cazul Greciei, și să lase întreaga notă de plată pe seama contribuabililor. Practic, statele să salveze băncile. Dar parcă tocmai statele așteptau bunăvoința băncilor. Cu siguranță nu pot fi ambele situații adevărate.

Decizia a venit la scurtă vreme după anunțul mult mai important al lui Mario Draghi, de la BCE – că nu va tipări bani pentru a cumpăra obligațiuni de stat dar că va furniza lichiditate abundentă băncilor pe termen scurt și mediu. Cum se poate împăca politica monetară austeră cu salvarea faliților? Păi nu prea se poate.

Așa că urmează cel puțin încă un “summit al ultimei șanse”, în primăvară, când totul o va lua de la început, dacă va mai putea.

Taberele sunt deocamdată aceleași: contribuabilii și bancherii. Miza pentru contribuabili este să nu plătească prostia bancherilor, a birocraților și a unora dintre ei înșiși. Miza pentru bancheri este să nu plătească prostia proprie și să dea vina pe oricine altcineva.

1. Pe greci că ar fi puturoși, deși în realitate muncesc mai multe ore pe săptămână decât germanii.

2. Pe spanioli că ar fi risipitori, deși în realitate au datorie publică mai mică procentual decât francezii.

3. Pe italieni, portughezi și irlandezi că încalcă tratatul de la Maastricht, deși Franța și Germania au făcut asta pentru prima dată, în 2003, și s-au opus mecanismelor care să le oprească.

4. Pe guverne, că ar fi populiste, deși băncile au fost printre principalii beneficiari de fonduri publice.

5. Pe euro, pentru că ar fi otrăvit cu credit ieftin economiile periferice, deși era treaba bancherilor să evalueze riscul individual și să adauge marjele necesare la dobândă.

Etc. etc. etc.

În mod normal, euro n-ar avea nici un motiv să dispară, dar totuși asta se poate întâmpla dacă alegeri simple sunt înlocuite de compromisuri absurde.

Sursa: riscograma.ro

UE la momentul adevărului

Interese naţionale şi „cheia germană“  

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

Bogdan Munteanu

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să  fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie şi cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii ce pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.

Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano-german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii – adesea crude şi sângeroas – a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr, Die Hohenstaufen,1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.

O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire, putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte.  Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat” (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB.  Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor” sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”.

Sunt aspecte care pot părea banale, care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”⁴.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard  & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că: “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” – afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând  faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, salutând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător.

Privitor la raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări.  La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul, fie şi în condiţiile de acum,  nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei, de voie, de nevoie, cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist, atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist, ca alternativă la hegemonia Germaniei, e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui –inexistent acum – liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja  citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, Ewige Mutter Europa/ Eterna mamă Europa. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” – popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Prăpăd în presă

Presa scrisă este în colaps. Dacă tendinţa de scădere a vînzărilor se menţine, în cel mult doi, trei ani, nu vom mai avea publicaţii tipărite. Cauzele nu pot fi legate numai de criza economică şi de dezvoltarea internetului. Dar nici numai de calitatea slabă a celor mai multe ziare şi reviste, pentru că vînzările rămîn la un nivel ridicat tocmai în cazul publicaţiilor superficiale, de cancan şi pornografie. Am mai spus-o, cred că presa scrisă este în declin în primul rînd pentru că românii s-au dezobişnuit să citească (unii din lene, alţii, mai tineri, pentru că sînt produsele unui învăţămînt dezastruos) sau refuză să o facă "programatic", întrucît nu mai au încredere în presă (pe care prea adesea au văzut-o amestecată în jocuri murdare, de influenţă, manipulare şi putere).

Extincţia presei va fi rezultatul unui şir de erori (de management şi politice) şi de ticăloşii. Însă şi un simptom pentru căderea întregii societăţi româneşti în prăpastia ignoranţei şi barbariei.

Iată, potrivit BRAT, cifrele de vînzări ale celor mai citite publicaţii de la noi, pe trimestrul al treilea al acestui an:

• Click! - 166.763 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 30.000 faţă de 2010)
• Libertatea - 98.582 de exemplare pe ediţie (în scădere cu 28.000 faţă de 2010)
• România liberă - 39.010 de exemplare pe ediţie (la acelaşi nivel cu trimestrul trei al lui 2010)
• Gazeta Sporturilor - 37.008 de exemplare pe ediţie
• Cancan - 36.731 de exemplare pe ediţie
• Adevărul - 33.706 de exemplare pe ediţie (de trei ori mai puţin decît anul trecut)
• Pro Sport - 29.226 de exemplare pe ediţie
• Jurnalul Naţional - 21.295 de exemplare pe ediţie (la jumătate faţă de trimestrul trei al lui 2010)
• Evenimentul Zilei - 15.269 de exemplare pe ediţie
• Ziarul Financiar - 9.983 de exemplare pe ediţie

• Săptămâna Finanicară - 12.041 de exemplare pe ediţie (între timp, a fost oprită versiunea tipărită)
• Capital - 10.471 de exemplare pe ediţie
• BIZ - 5.805 de exemplare pe ediţie
• Business Magazin - 6.707 de exemplare pe ediţie
• Forbes Romania - 5.336 de exemplare pe ediţie
• Money Express - 3.625 de exemplare pe ediţie

• Academia Catavencu - 15.973 de exemplare pe ediţie (varianta Adamescu, fără cei care au fondat-o)
• Dilema Veche - 6.555 (scădere la jumătate faţă de anul trecut)
  
  N-am făcut nici o precizare în dreptul publicaţiilor care au avut creşteri sau scăderi nesemnificative. Nu sînt trecute în listă decît publicaţii care au fost auditate BRAT.
  

Criza globală a fost generată artificial pentru a putea fi creat un guvern mondial

Un stat totalitar îşi va face apariţia pe teritoriul Uniunii Europene în urma crizei, ce se va putea compara cu dictatura Uniunii Sovietice, în timp ce actualii membri ai UE îşi vor ceda independenţa în contul datoriilor, consideră economistul leton de origine rusă Dmitri Smirnov, lector la Şcoala Superioară de Studii Economice Ventspils din Letonia.

În aproape 20 de ani, potrivit acestuia, odată cu trecerea crizei, un guvern mondial va conduce întreagă lume, relatează miercuri (16 noiembrie 2011) agenţia de presă rusă Novîi Reghion.

“Criza va duce la faliment statele zonei euro, iar pentru datorii li se va lua independenţa. Euro nu este în pericol. Dimpotrivă, pentru a salva euro, toţi trebuie să adere la zona euro şi să-şi piardă independenţa. Se va spune că putem supravieţui doar împreună. Avem nevoie de a crea un stat totalitar, de a-i aduna pe toţi în aceeaşi oală, pentru a-i subjuga” – a declarat Smirnov într-un interviu acordat marţi seara, în cadrul emisiunii “Razvoroť la postul de radio Baltkom 93,9.

Conform estimărilor sale, ar trebui să se producă patru valuri ale crizei înainte de apariţia unui guvern mondial. “Primul val a fost în 2008, al doilea este aşteptat în 2012-2013. Perioada dintre acestea este de 4-5 ani şi, apoi, durata totală a crizei al cărei scop este înfiinţarea unui guvern mondial va fi de 20 de ani”, prognozează Smirnov.

El susţine că actuala criză globală a fost generată în mod artificial cu un scop concret. “Criza este o modalitate de jaf, atunci când unul dă faliment, iar celălalt câştigă din aceasta”, explică economistul, în opinia căruia, autorii principali ai turbulenţelor financiare sunt băncile legate de Rezerva Federală a SUA.

Pe blogul său de pe resursa “Ventasbalss.ru”, expertul explică faptul că politicienii, atât europeni, cât şi americani, lucrează pentru unul şi acelaşi grup de persoane, care poate fi numit convenţional “guvernul mondial”. Totodată, el atrage atenţia că măsurile luate până în prezent pentru salvarea zonei euro nu au avut decât un caracter cosmetic şi cu efect pe termen scurt.

În luna septembrie, aminteşte el, după ce finanţistul George Soros a chemat la o reformă radicală a UE, fără să propună în acest sens nimic concret, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a propus pentru salvarea UE introducerea obligaţiunilor europene comune.

Până în prezent, fiecare stat din zona euro emite propriile obligaţiuni şi are propria sa datorie. În caz de reformă, se propune unificarea tuturor obligaţiunilor şi emiterea unor obligaţiuni unice ale zonei euro, scrie Smirnov pe blogul său.

Este vorba, potrivit lui, de crearea unui spaţiu unic al datoriei. Această idee a fost sprijinită deja, cu mult entuziasm, de Franţa, Germania şi Italia – principalele ţări din zona euro.

Liderii acestora au încercat deja să convingă parlamentele din ţările lor pentru a susţine introducerea unor obligaţiuni unice. Chiar şi Vaticanul s-a pronunţat pentru un stat unic european, mai aminteşte el.

Introducerea unor obligaţiuni unice va limita în mod semnificativ independenţa membrilor din zona euro, consideră economistul citat, indicând că statul nu va mai fi capabil să finanţeze în mod independent deficitul bugetar şi va fi obligat să contacteze Centrul /Bruxellesul/ ca să-i aloce bani. În fine, obligaţiunile unice vor impune introducerea unui buget unic al UE.

Astfel, în opinia sa, bugetele naţionale vor fi practic eliminate, iar toate veniturile fiscale vor fi transferate la Bruxelles, iar acolo se va decide cine şi cât să primească din bugetul comun.

În cele din urmă, cheltuielile participanţilor la zona euro vor fi decise la nivel central. Aşa cum încearcă să convingă adepţii introducerii obligaţiunilor unice, aceasta va permite stabilirea unei discipline fiscale pe ansamblul zonei euro, explică Smirnov.

Astfel, concluzionează el, introducerea obligaţiunilor unice facilitează crearea noului stat pe continentul european Statele Unite ale Europei, în care toate ţările membre îşi vor pierde independenţa şi vor coborî la nivelul unor autorităţi locale.

Ţările afectate profund de criză vor ajunge direct sub controlul unui comisar UE /Smirnov face aici aluzie la o iniţiativă recentă a Olandei/ şi în custodia Comisiei Europene, structura care va decide formarea bugetelor “naţionale”.

În acest caz, mai scrie expertul amintit, comisarul european va fi în măsură să intervină în guvernarea unei ţări aşa cum fac în prezent administratorii numiţi de instanţă în cazul societăţilor falimentare.

Împotriva ţărilor care se vor face vinovate, Bruxellesul va recurge la o varietate de sancţini, de la pierderea dreptului de vot în UE, până la restricţionarea accesului la fondurile europene, prognozează sumbru economistul leton. “Va fi o dictatură ceva mai drastică decât în URSS”, susţine el.

Un al doilea val al crizei, aşteptat anul viitor, va aduce UE în pragul colapsului, iar ţările europene vor fi puse în faţa alegerii – fie un stat unic, fie falimentul.

“De fapt, nu va fi nicio alegere, vor face aşa cum li se va spune”, mai crede economistul de origine rusă, care anticipează că, la sfârşitul crizei, şi SUA vor înceta să mai existe. Întreaga planetă va fi guvernată de un guvern mondial.

Dmitri Smirnov a devenit cunoscut în 2008 când a fost arestat de serviciile de securitate letone pentru “atentat la adresa sistemului financiar al ţării”, după ce anticipase o agravare a crizei economice în Letonia şi o devalorizare a monedei naţionale. Avertismentul său a fost confirmat de realitate ulterior.

Sursa: Financiarul.

Legătura dintre politicile contra familiei şi criza economică

Fragmente din articolul Life and family issues underlie all economic issues in global debt crisis: author:

“Ceea ce nu înţeleg majoritatea experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale este strânsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă și anti-familie.

Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sunt rezultatul slăbirii politicilor de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii, spune economistul John Medaille.

Economia nu este o gnoză mistică accesibilă doar cîtorva iniţiaţi. Ea se bazează pe oameni şi pe nevoile lor. Pe scurt, are loc o stagnare a creşterii populaţiei în ţările cele mai avansate economic, susţinerea avortului legal şi a măsurilor contraceptive determinând scăderea ratei totale a fertilităţii cu mult sub nivelul de înlocuire. Mai puţini oameni, familii destrămate şi un număr tot mai mic de căsătorii înseamnă, în mod firesc, mai puţină stabilitate economică, o cerere mai scăzută de bunuri şi servicii şi o capacitate mai slabă de producere a acestora.

Cinci lucruri stau la baza economiei: problema demografică, proprietatea asupra pămîntului, resursele naturale, munca şi banii. Prejudicierea oricăruia dintre ele conduce la prejudicierea tuturor celorlalte.
Greşeala pe care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care erau iniţial îndeplinite de familie.

Conservatorul şi euroscepticul Daniel Hannan, membru în Parlamentul European, rezuma, într-un articol din Sunday Telegraph, opinia generala a oamenilor din întreaga Europa:
“Ei nu înţeleg de ce Bruxelles-ul încearcă să soluţioneze o criză a datoriilor prin încurajarea creării mai multor datorii. Ei nu înţeleg în ce mod este ajutată Grecia dacă i se bagă pe gât şi mai multe datorii.
Ei nu înţeleg de ce interesele naţionale ale statelor membre sunt sacrificate de dragul menţinerii zonei euro. Ei nu înţeleg de ce UE accelerează tocmai politicile care au declanşat iniţial această criză.”

În Europa, starea de derută socială se transformă în furie în timp ce eşecul monedei Euro şi chiar al intregului “proiect european” – cel al creării unui superstat – pare tot mai evident.

(traducere: Irina Bazon)

Radiografia României în criză

de Alina Ioana Dida

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a dat publicităţii, în luna martie, raportul social pe 2011, România: răspunsuri la criză. Autorii lucrării sunt Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu şi Elena Zamfir, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Raportul documentează criza în care ne aflăm: politică, economică şi socială, dar şi morală şi de cunoaştere, întrucât problemele societăţii româneşti sunt accentuate de deficitul de înţelegere a naturii lor, în primul rând de către decidenţii din sfera publică. Concluzia raportului este că economia singură nu reprezintă cheia ieşirii din criză, ci soluţiile politice, care trebuie să pornească de la conceptul de stat şi funcţiile lui (fie el social, minimal sau de altă natură).

I. Natura crizei actuale

Potrivit raportului ICCV perceperea crizei de către societatea românească a cunoscut cinci faze:

• Negarea, apoi recunoaşterea crizei: în 2008 autorităţile au declarat că România nu este şi nu va fi în criză; în 2009 guvernul a recunoscut-o oficial, dar trebuie discutat ce fel de criză şi-a asumat, de la ce diagnoză pornesc soluţiile propuse şi ce şansă au aceste soluţii.
• Criza este indusă de cea mondială: soluţia este să aşteptăm ca aceasta să treacă; în rest nu existau probleme grave ale societăţii româneşti.
• Criza românească este una a bugetului: cheltuielile sunt prea mai, iar veniturile prea mici (deficit bugetar). Bugetul e prea mare pentru că statul este prea mare; el depăşeşte posibilităţile economiei reale. Deci avem o problemă de structură a statului, nu de conjunctură, şi, aşa cum a fost restructurat sectorul privat, trebuie procedat şi cu sectorul public.
• Criza este de fapt financiară, fiind doar secundar bugetară: împrumuturile mari (20 mld. Euro) nu au fost făcute pentru echilibrarea bugetului, ci pentru echilibrarea financiară globală a ţării. Cauza dezechilibrului financiar nu este clar explicată, de aceea nici nu se prefigurează vreo măsură de evitare a sa pe viitor.
• Criza economică: starea precară a economiei rezidă în însăşi structura sa. S-au închis capacităţi de producţie, iar iniţiativa privată şi munca din sectorul non-salarial nu au dat rezultatele scontate; principala sursă de venituri publice este munca salarială, iar numărul de locuri de muncă a scăzut cu 900.000 doar în ultimii doi ani.

Pentru soluţionarea crizei, astfel definită, executivul a ales împrumuturile externe şi reducerea deficitului bugetar; el nu are o strategie credibilă de stimulare a creşterii economice. Partidele din opoziţie critică guvernul, dar nici ele nu au definit clar natura crizei şi nu au prezentat soluţii.

Sistemele complexe sunt un ghem de probleme interconectate. Sistemele sunt descrise de variabile bocate şi de variabile strategice. Variabilele blocate conferă iluzia că, acţionându-se asupra lor, se obţine rezolvarea tuturor problemelor. Ele se mai numesc pereţi de vată: acţionându-se asupra lor se ajunge repede la rezistenţă; sistemul rezistă la schimbare. Variabilele strategice sunt cele care induc schimbări semnificative în lanţ şi pot dezlega ghemul. Identificarea variabilelor strategice este vitală pentru ieşirea din criză.

Împrumuturile externe

La începutul lui 2009 guvernul a angajat un împrumut de 20 mld. Euro de la instituţiile financiare internaţionale şi UE, dar nu a fost clar explicat de ce e nevoie de o sumă atât de mare şi care era destinaţia acestor bani. Împrumutul a făcut parte din Iniţiativa de coordonare a sectorului bancar european, prin care mai multe state din regiune au fost creditate cu 71 mld. Euro. Scopul Iniţiativei a fost de a se evita o criză financiară regională; băncile vest-europene erau în criză de capital (din cauza crizei financiare din SUA) şi nu-şi mai puteau finanţa sucursalele din ţările central şi est-europene, care acordaseră credite masive imobiliare, de consum şi de nevoi personale către populaţie. Sistemul financiar din aceste ţări risca un colaps.

În 2008 economia României înregistra un deficit extern în creştere: valoarea facturilor pentru importuri depăşea valuta adusă de exporturi şi de cei care munceau în afara ţării. Diferenţa era acoperită fie de împrumuturi externe, care au generat creşterea datoriei private, fie de vânzări de întreprinderi, clădiri, terenuri (boomul imobiliar). Datoria externă a României atinsese circa 72 mld. Euro la finele anului, din care doar 10 mld. reprezentau datoria publică (a statului român), iar restul – datorii private către exterior ale băncilor, firmelor sau persoanelor fizice.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit o soluţie de susţinere a plăţilor externe, din care mare parte erau datorii private contractate în anii anteriori? Deprecierea abruptă a leului, falimente, şomaj – aşa cum s-a întâmplat la criza precedentă a economiei româneşti, dintre 1997-1999.

Cea mai mare parte a banilor de la FMI nu au avut ca destinaţie finanţarea deficitului public, ci creşterea rezervei valutare, pentru menţinerea cursului de schimb şi susţinerea plăţilor externe.

Împrumutul extern a fost un paliativ; datoria externă privată, care a pus executivul într-o situaţie dificilă, nu a fost asumată ca problemă publică, nu a fost dezbătută şi nu avem încă o politică care să controleze creşterea îndatorărilor private fără acoperire.

Echilibrarea bugetului

Autorii raportului arată cum, în discursul public, originea crizei financiare a fost înlocuită cu dramatizarea deficitului bugetar. Deficitele publice au depăşit cu puţin limita de 3% din PIB impusă de Pactul de stabilitate a UE, dar au crescut accentuat în 2009 şi 2010. Deficitele bugetare ale României, deşi îngrijorătoare, sunt mai reduse decât ale multor ţări UE. Temerea nu se referă la prezent, ci la viitor. Strategia ieşirii din criză, promovată de ideologia statului minimal, constă în reducerea cheltuielilor publice, cu realizarea unui echilibru bugetar sănătos, dar la un nivel minim. Strategia se bazează pe o speranţă, insuficient argumentată: statul minimal reprezintă premisa relansării economiei.

Discursul public afirmă că la originea deficitului se află cheltuielile publice excesive din anii anteriori crizei, şi anume cele sociale; problema noastră este că statul român este conceput ca un stat social, asistenţial sau providenţial, toate etichetări cu conotaţii negative. Guvernarea estimează că în România sunt mai mult de 12 mil. de „asistaţi social”. Problema acestei formulări este imprecizia, care produce o confuzie, conţine un mare neadevăr şi generează o soluţie falsă: abandonăm ideologia statului social şi micşorăm bugetul pe componenta socială, deci tăiem pensiile şi alocaţiile pentru familii şi copii.

De ce sunt reducerile bugetare o variabilă blocată de ieşire din criză

Deficitul bugetar al ţării este îngrijorător, dar stăm mai bine ca alte ţări, cum sunt de exemplu Grecia şi Irlanda. Datoria publică provine din însumarea deficitului din anul curent cu cel din anii precedenţi. Bugetele din anii 2000 au înregistrat deficite, dar şi economia creştea într-un ritm susţinut, astfel încât ponderea datoriei publice externe în PIB scăzuse la 6,5% la finele lui 2008.

De unde provine deficitul mare din 2009? Comparativ cu anul precedent veniturile publice au scăzut în termeni reali cu 8,9%. Dintre acestea, veniturile colectate din impozite şi taxe au scăzut cu 10,7%. În acelaşi timp cheltuielile publice au scăzut cu numai 2,8%. Deci sursa deficitului o reprezintă scăderea abruptă a veniturilor, produsă în mare parte de căderea economiei (mai puţine locuri de muncă şi vânzări mai mici, rezultă încasări reduse din impozite şi taxe).

În 2010 reducerea deficitului a fost posibilă printr-o scădere mai pronunţată a cheltuielilor; preţul a fost creşterea fiscalităţii. TVA, principala sursă de venituri fiscale după introducerea cotei unice, a urcat la 24%. În paralel, salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%.

În opinia autorilor ideologia statului minimal înseamnă o schimbare de azimut în politica românească: de la realizarea echilibrului bugetar la reducerea definitivă a finanţării publice. Acesta este un program care se întinde dincolo de momentul ieşirii din criză: reforma statului în toate componentele sale, adică demantelarea statului social.

Teoria statului supradimensionat se bazează pe argumente greu de susţinut cu date obiective. Indicatorul cel mai la îndemână este raportarea bugetului la PIB. În România anilor 1997-2009 media veniturilor publice în PIB nu atingea 33%, în timp ce media europeană (UE-27) se afla la 45% din PIB. Eram pe ultimul loc în Europa, iar în privinţa cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, cu o medie de 36,3% din PIB, ne aflam pe penultimul loc, înaintea Irlandei. În 2009, în condiţii de criză, toate statele europene, cu excepţia Maltei, au crescut cheltuielile publice ca mijloc de absorbţie a şocului social.

Raportat la mărimea economiei, România nu are un stat prea mare, ci dimpotrivă, are statul cel mai mic din Europa. Dacă dorim să ne apropiem de modelul de stat vest-european, va trebui să creştem veniturile publice, nu să le scădem. România are cele mai mici venituri publice, raportat la mărimea economiei, tocmai pentru că este un stat slab, care fie nu ştie să impoziteze anumite venituri, fie e incapabil să le colecteze.

Nivelul cheltuielilor publice

Raportul explică structura cheltuielilor sociale publice ale statului român. Ele sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Cheltuielile sociale sunt: sistemele de asigurări sociale (pensiile, sănătatea, şomajul), asistenţa socială şi serviciile publice universale, de ex. învăţământul.

În anii 2000-2007 statul român a ţinut cheltuielile sociale la nivelul cel mai scăzut din Europa: 17% din PIB. Aceste date nu corespund imaginii de stat supradimensionat, dimpotrivă. Se pare că eroarea de percepţie provine dintr-o „confuzie birocratică” a Ministerului de Finanţe, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială, ceea ce a făcut ca şi în discursul public termenul de „cheltuieli sociale” să fie asimilat cu cel de „asistenţă socială”, cu accentul pe conţinutul peiorativ.

În 2008, statul român a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei. Media europeană a fost de 56,2%.

Sistemul public de pensii de la noi reprezintă principala categorie de cheltuieli sociale publice. Deşi sunt o componentă a sistemului de protecţie socială, pensiile funcţionează după o logică aparte. Statul administrează banii celor care contribuie în prezent la fondul de pensii, pe care îi distribuie celor ce şi-au „cumpărat” dreptul la pensie (prin contribuţiile lor din trecut), în baza unui contract economic şi social între generaţii; de aceea raportul salariaţi-pensionari este foarte important.

Ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări sociale este de 8%, sub media europeană de 12%. Cheltuielile de adminstrare a fondului de pensii nu au depăşit 2% din totalul cheltuielilor fondului în ultimii ani.

Sistemul de înăţământ este cel mai important serviciu public cu destinaţie socială, după numărul de persoane implicate şi după nivelul cheltuielilor. Prin lege, finanţarea publică ar trebui să fie de 4% din PIB; media europeană e de 5% (poate pentru că este considerat o investiţie în forţa de muncă – n. red.). Acest prag legal a fost atins o singură dată, în 2007. România este pe ultimul loc în Europa în privinţa finanţării publice a învăţămîntului.

După reforma de la finele anilor 1990 România are un sistem de sănătate cu o finanţare duală: sistemul de asigurări (ce ar trebui să fie doar administrat de stat – n. red.) şi bugetul de stat şi bugetele locale. În ultimul deceniu statul român a alocat circa 3,5% din PIB pentru sănătate, media europeană fiind de 7,7%.

Subfinanţarea cronică a sănătăţii şi a învăţământului a dus la dezagregarea sistemelor prin emigrarea forţei de muncă calificate şi demoralizarea celor rămaşi în ţară. Descentralizarea a produs haos administrativ şi perceperea acestor sisteme ca fiind consumatoare de resurse şi neperformante; dar dacă devin private, aceste probleme vor dispărea ca prin farmec, pretind unele „orientări politice”. Limitarea accesului la învăţământ (numărul de locuri „fără taxă” de la facultăţile de stat scade cotinuu) şi sănătate ar avea consecinţe sociale dezastruoase.

Dar statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Efectul privatizării ar fi accentuarea polarizării sociale, în condiţiile în care oricum segmentul sărac este în extindere, după cum se arată mai departe în raport.

Politica reducerii cheltuielilor bugetare este o variabilă blocată. Bugetul nu poate fi redus prea mult şi tăierile nu rezolvă problemele grave. Reducerea cheltuielilor creează alte probleme, ce pot evolua spre disoluţia autorităţii statului şi încetarea păcii sociale.

Originea crizei se află în datoria externă (preponderent privată), deci soluţia ar fi politica economică.

Are România o politică economică?

Nu. De 21 de ani politicile guvernului s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei, atât interne, cât şi globale; statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie şi creşterea economică va veni „de la sine”. Am distrus capacităţile industriale (proprietatea statului „gras”), iar în agricultură am avut doar o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi. Colac peste pupăză, „globalizarea” economiei nu a dus la o lume echilibrată „global”, ba dimpotrivă.

„Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social” este concluzia acestui capitol despre natura crizei din România.

II. Criza sistemului politic

Acest capitol conţine şi un material teoretic despre autoritatea statală şi procesele cognitive implicate în luarea deciziilor politice.

Variabila strategică a ieşirii din criză se află în sfera politicului. Deciziile din domeniul economic, financiar şi bugetar pot fi luate doar de sistemul politic, numai că acesta este blocat. Politica ostilităţii a înlocuit politica dialogului şi a construirii unui suport social pentru măsuri nepopulare de depăşire a crizei.

Obiectivul central al politicii guvernului, cel puţin la nivel de program, este reforma în toate sferele vieţii sociale şi politice (legi structurale, modificarea legii electorale, chiar a Constituţiei). Poate că dramatizarea crizei a fost folosită ca „un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României”. Proiectul de reformă alimentează conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt necesare, ci teama că vor fi introduse forţat, cu „ignorarea altor puncte de vedere”. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, cu un preţ: încălcarea procedurilor democratice. Parlamentul este blocat şi nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării problemelor. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.

Pentru a ieşi din blocajul politic variabila cheie nu este ce decizii se iau, ci cum sunt ele luate; este o problemă de procedură politică. Soluţia este ieşirea din ciclul autorităţii şi realizarea unei cooperări politice pentru a lua măsuri acceptate pe scară largă. În raport sunt discutate mai multe soluţii:

• Menţinerea guvernului actual, erodat şi blocat, cu riscul acutizării conflictului politic şi explozii sociale;
• Susţinerea unui nou guvern, cu acelaşi program, care ar avea acelaşi rezultat;
• Guvernul actual/altul, cu o altă strategie de guvernare;
• Consensul partidelor, pentru susţinerea unui nou guvern de criză;
• Un guvern tehnocrat, care să aibă acelaşi obiectiv şi să guverneze pe baza unui minim consens administrarea ţării şi organizarea de alegeri;
• Reconfigurarea parlamentului, rezultând un nou guvern, cu un alt program.

Conform raportului, un guvern tehnocrat ar putea funcţiona dacă ar avea mandat să organizeze alegeri anticipate sau ar crea un spaţiu de modificare a configuraţiei parlamentare. Soluţia imediată pentru deblocarea sistemului politic s-ar plasa în sfera preşedinţiei, prin trecerea la poziţia de preşedinte arbitru, constructor al solidarităţii şi al consensului politic anticriză.

III. Statul social

Din istoricul statului social am reţinut că statul modern a consolidat o serie de funcţii sociale ca instrument al dezvoltării sale economico-sociale. Indiferent de orientările politice, guvernele din statele dezvoltate nu au schimbat structurile fundamentale ale statului social.

Restructurarea economiei României la începutul anilor 1990 a avut şi un cost social. Statul a trebuit să-şi asume un rol în a compensa acest cost; tranziţia la altă formă de organizare economică trebuia însoţită de o protecţie socială. România a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale publice, dar mai modestă decât a altor ţări foste socialiste. Rezultatele economice dezamăgitoare ale tranziţiei româneşti au sporit costurile sociale.

Economia are un efect complex asupra statului social:

• Direct: în perioadele de criză presează pentru reducerea statului social, dar accentuează necesitatea intervenţiei statului în susţinerea relansării economiei. În perioadele de prosperitate, economia oferă resurse suplimentare pentru funcţiile sociale ale statului;
• Indirect: generând şi amplificînd crizele sociale, acţionează în sensul creşterii funcţiilor sociale ale statului.

Programele de dezvoltare constituie un factor important al amplificării rolului statului, inclusiv pe componenta sa socială. Criza economică a actualizat presiunea pentru compensarea costurilor sociale, de către stat. Guvernarea actuală a adoptat însă o politică socială contrară: reducerea funcţiilor sociale ale statului.

Dezbaterile despre statul social pun în discuţie doar o componentă a acestuia: asistenţa socială. După cum arată autorii în capitolul I al raportului, asistenţa socială în România este constant subfinanţată şi reprezintă doar o mică parte a sistemului de protecţie socială. Cheltuielile cu asistenţa socială nu depăşesc 1% din PIB.

Prezentarea statului social ca „stat asistenţial”, peiorativ, creează o imagine falsă cu efecte politice distructive.

Există 5 componente ale statului social:

• Serviciile publice universale (sănătatea, învăţământul, asistenţa socială)
• Sistemul de asigurări (sociale, de şomaj, de sănătate)
• Suportul financiar universal de interes colectiv (familiile cu copii, persoanele cu handicap)
• Suportul social focalizat pe cei în nevoie (venitul minim garantat, confundat adesea cu termenul de „asistenţă socială”)
• Locuinţele.

În România, ca şi în alte ţări dezvoltate, în centrul statului social se află sistemul public de asigurări sociale. Considerând ponderea asigurărilor sociale în pachetul de transferuri financiare către populaţie, statul social român este mai mult un stat asigurator şi foarte puţin asistenţial.

Statul este un mecanism imperfect, dar cel mai eficient pentru gestionarea riscurilor sociale şi satisfacerea nevoilor colective.

IV. Ideologia statului minimal

Ca reacţie la criza economică a anilor ’70 a apărut ideologia statului minimal, aplicată în Marea Britanie de Margaret Thatcher, iar în SUA de Ronald Reagan. Principiului este dat de fundamentalismul pieţei: piaţa are surse internele ale creşterii continue ale economiei, asigurând mult mai eficient decât statul rezolvarea tuturor problemelor sociale. Intervenţia statului blochează creşterea economică. Toate serviciile sociale publice trebuie deplasate treptat spre logica piaţă. Consecinţa acestei viziuni este diminuarea statului: statul mic. Neoliberalismul lui Ronald Reagan a şocat prin principiile sale anti-stat: „Statul nu este soluţia la probleme, statul este problema”. Statul este cauza crizei economice; soluţia ar fi mai puţin stat. Funcţiile sociale ale statului urmau să fie drastic reduse; segmentul de populaţie devenit dependent de asistenţa socială va fi nevoit să se activeze economic.

După opt ani de guvernare Thatcher statul englez nu a devenit mai mic; cheltuielile sociale publice nu s-au diminuat în Marea Britanie.

În România s-a lansat o ideologie unică în Europa, care respinge principiile pe care se fundamentează statul social de mai bine de un secol; la 30 de ani diferenţă, România a preluat public temele ideologiei thatcheriste:

• Statul social este parazitar. El nu are o funcţie suportivă pentru economie, ci preia o parte din resursele agenţilor economici şi le redistribuie unei populaţii devenită dependentă de asistenţa socială. Intervenţia statului împiedică funcţionarea normală a economiei.
• Economia de piaţă asigură oportunităţi pentru toţi membrii societăţii. Indivizii trebuie să fie motivaţi să se înscrie în sistemul economic primitor.
• Piaţa asigură satisfacerea optimă a nevoilor oamenilor. Indivizii sunt cumpărători raţionali, ce-şi distribuie optim resursele financiare. Economia de piaţă şi cumpărătorii liberi realizează nivelul optim al calităţii vieţii.

Conform ideologiei statului minimal, statul social are o serie de efecte negative asupra economiei:

• Sărăcirea actorilor activi: întreprinzătorul este sărăcit prin impozite, taxe şi contribuţii sociale şi este mai slăbit prin redistribuirea socială, ineficientă, realizată de către stat.
• Demotivarea economică, prin crearea dependenţei de stat a unei mari părţi din populaţie.
• Creşterea canceroasă a statului, care îl exploatează pe producător prin impozite şi taxe, dar îl sărăceşte cu servicii sociale de proastă calitate şi scumpe din cauza ineficienţei sale.

Diagnoza privind statul social are două urmări imediate:

• Sistemul de asigurări sociale este glisat în cel de asistenţă socială. Asigurările sociale sunt etichetate ca fiind parazitare. În plan politic, aici ar intra programul de privatizare a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea şi învăţământul – n. red.), în paralel cu deprecierea rapidă a serviciilor publice.
• Un nou clivaj social. Societatea se scindează: între puţinii beneficiari de profit/corupţie sau salarii ceva mai mari şi cei cu salarii mici, şomeri, marginalizaţi profesional, familiile cu mulţi copii, bătrânii cu pensii tot mai mici.

Programul demantelării statului social

Sistemul public de pensii este ţinta prioritară a programului de dezmembrare a statului social. Politica de înlocuire treptată a sistemului de asigurări publice colective cu asigurări individuale administrate privat (Pilonul II) este instrumentul principal de marginalizare a sistemului public de asigurări sociale. De altfel, Banca Mondială a introdus o nouă condiţionalitate: creşterea contribuţiilor către Pilonul II şi scăderea celor către Pilonul I. Pilonul II este format din contribuţii ale salariaţilor, care se capitalizează; aceştia vor beneficia, la pensie, strict de acumularea individuală. Pensionarii Pilonului II se vor confrunta cu riscul fluctuaţiei economiei şi, mai grav în cazul României, unde există tradiţia ţepei, cu riscul deturnării ilicite de fonduri. Pensiile vor fi decuplate de responsabilitatea statului şi de solidaritatea inter-generaţională. Ei vor fi dezarmaţi în faţa riscului de a fi trăit prea mult.

Sistemul de asigurare a pierderii salariului (ajutorul de şomaj) a fost redus dramatic la începutul anilor 2000, fiind plafonat la un nivel scăzut.

În privinţa prestaţiilor sociale direcţia generală este de abandonare a celor universale în favoarea celor bazate pe testarea mijloacelor. Programul convenit cu Banca Mondială pentru perioda 2009-2011 prevede ca singura formă de prestaţie socială ce va beneficia de o extindere a finanţării să fie venitul minim garantat.

Autorii mai prezintă şi alte argumente şi date care îi duc la concluzia că deprecierea întregului sistem public prin subfinanţare sistematică şi atacul continuu la adresa credibilităţii sale reprezintă o strategie de promovare a statului minimal.

V. Societatea românească în criză

Criza a găsit România deja sărăcită şi cu o economie slabă. Criza socială este difuză; ea este şi foarte greu de cuantificat întrucât nu există indicatori sintetici ai crizei sociale. Semnalele crizei sociale sunt:

• Sărăcirea accentuată a întregii colectivităţi
• Criza instituţională: incertitudine în toate segmentele vieţii sociale: educaţie, sănătate, poliţie, administraţie publică, chiar şi justiţie
• Degradarea stării de spirit colective: demoralizarea, neîncrederea în ceilalţi, în instituţiile statului şi a României în ea însăşi.

Veniturile populaţiei

După 21 de ani, PIB-ul este nesemnificativ mai mare decât cel din 1989. În acest interval economia s-a confruntat cu două crize majore, ce nu au crescut sensibil standardul de viaţă al populaţiei; acum trăim cea de-a treia criză.

Venitul per persoană este, în România, e cel mai mic din UE: 2.323 euro pe an (e vorba doar de venitul fiscalizat – n. red.).

De-abia în 2007 salariul mediu a atins nivelul celui din 1989. Salariul mediu a încetat să fie un indicator solid al standardului de viaţă întrucât:

• Numărul de salariaţi s-a redus de la 8 mil. în 1989 la 4,1 mil. la sfârşitul lui 2010; salariul nu mai reprezintă principala sursă de venit a populaţiei;
• S-a produs polarizarea salarială. Salariile mari au crescut semnificativ, iar cele mici au scăzut continuu. Între 2005-2009 ponderea salariaţilor cu salariul sub cel mediu a fost de circa 70%.

Veniturile din activităţi economice pe cont propriu: aceşti lucrători reprezintă 20% din populaţia ocupată, majoritatea în agricultură, la care se adaugă 1,5% patroni. Însă doar 4% din veniturile monetare ale gospodăriilor provin din activităţi pe cont propriu; ele sunt fragile, cu risc ridicat şi aducătoare doar de venituri modeste.

Economia informală a crescut în perioada de criză, reprezentând o strategie de asigurare a traiului într-un mediu economic ostil. Dar economia subterană produce doar o oarecare bunăstare personală, nu aduce venituri la bugetul statului şi contribuie la subdezvoltarea economică a ţării.

Munca în străinătate se dovedeşte de multe ori profitabilă pe plan individual; pentru stat, cei emigraţi sunt „ieşiri” de la bugetul de stat şi o pierdere a celor ce au fost calificaţi pe banii statului. Costurile sociale dramatice ale emigraţiei din motive economice le reprezintă cei 90.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă.

Pensiile au scăzut, ajungând în 2007 la nivelul celor din 1989. Numărul de pensionari a ajuns la 5,7 mil. Pensia medie a ajuns în 2009 la 55% din salariul mediu.

Alocaţia pentru copii s-a prăbuşit încă din primii ani după Revoluţie. Raportată la salariul minim, ea s-a depreciat de la 16% în 1989 la 7% din salariul minim brut în 2010, respectiv la 9% din salariul minim net.

Venitul minim garantat s-a prăbuşit rapid, după introducerea sa, la 50% din valoarea iniţială, respectiv 20% din salariul minim. În unele localităţi nu este acordat integral din cauza lipsei de resurse.

Sărăcirea reprezintă un cost social foarte ridicat al tranziţiei din România. Ea a cuprind toate grupurile sociale. Cel mai îngrijorător este faptul că afectează şi persoanele active economic; un loc de muncă salarial nu mai asigură ieşirea din sărăcie. Riscul de sărăcie al celor ce muncesc în România este cel mai mare din Europa: 17,9%, faţă de media continentală de 8,4%.

VI. Alegând o politică, alegem de fapt o anumită societate românească

Autorii raportului încearcă să răspundă la întrebarea: Ce riscă România dacă aplică politica statului minimal în continuare?

1. Economia românească, chiar echilibrată bugetar, va rămâne o economie săracă.
2. Vor domina locurile de muncă slab calificate.
3. Bugetul de stat va fi cronic subfinanţat, cu o capacitate mică de a-şi realiza funcţiile de suport social.
4. Riscul ca România să fie marginalizată economic şi politic în UE va creşte. Polarizarea economică în UE este o realitate şi există riscul ca Uniunea să renunţe la modelul de dezvoltare eonomică omogenă şi să accepte zone subdezvoltate.
5. Societatea românească se va scinda:

• clasa productivă economic se va polariza: cei mai prosperi şi cei care se zbat la limita sărăciei din cauza salariilor mici şi a erodării sistemelor de asigurare:
• restul societăţii se va adânci în sărăcie; este un risc la care este expusă jumătate din populaţia ţării.

6. Ţiganii sunt un caz special. Cea mai mare parte a lor, în creştere, se confruntă cu o serie de probleme economice, educaţionale, culturale, dar şi practici discriminatorii, în condiţiile în care politica de suport este blocată.
7. Serviciile sociale fundamentale vor fi tot mai erodate şi greu accesibile segmentului sărac.
8. Există un risc de creştere explozivă a criminalităţii.
9. Pasivitatea civică şi reinstaurarea unei stări de teamă din cauza suspiciunii că puterea utilizează în sens represiv instituţiile care sunt create pentru apărarea cetăţeanului sunt deja un fapt.
10.  În caz de catastrofe naturale sau război România va avea o capacitate redusă de reacţie.

Raportul ICCV se conformează standardelor ştiinţifice şi deontologice ale Institutului. El reprezintă un instrument, realizat de profesionişti, pentru a defini problemele cu care se confruntă România şi poate fi punctul de pornire al unei dezbateri publice, la sfârşitul căreia partidele ar trebui să ne prezinte soluţiile lor. Concret: ce politici ne propun?