joi, 30 octombrie 2008

“Capul ce se pleaca sabia nu-l taie…”

Am primit prin e-mail indemnul de mai jos, pe care il redau intocmai, in nadejdea ca va mai trezi din "ortomocsii" nostri.

L-am praznuit pe Sf. M.M. Dimitri Izvoratorul de Mir si l-am amintit in treacat pe viteazul Nestor. Nu zabovim asupra Sf. Nestor, deoarece el ne aminteste ca datoria noastra este sa-i aparam pe fratii nostri de Lie si sa-L marturisim pe Hristos!
Daca noi asistam pasiv si “intelept” la pangarirea credintei si traditiei noastre, acceptam ca albul e negru si dracul e blond, isi poate inchipui cineva ca, atunci cand ni se va cere lepadarea de Hristos, vom avea taria de a-L marturisi? Sau, mai grav, copiii nostri, care au invatat de la noi sa fie “intelepti”, isi vor mai pune macar problema marturisirii?
Iata-l astazi pe Lie, urias ca o mlastina globala care intineaza sufletele tuturor, zambind sfidator peste capetele noastre plecate care au “uitat” ca proverbul, in intregul lui, suna asa: “Capul ce se pleaca sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”, iar in acest caz Soarele este Hristos!
Ce putin ne cere Hristos! El stie cat de mici si nevolnici suntem, si vrea doar sa mergem la Sfintii Sai si la Maica Sa, ca sa-l zdrobim pe Lie cu puterea pe care ne-o dau Ei!
A fi Nestor nu e o optiune, ci o obligatie, iar de nu vom fi asemeni lui, ne vor blestema copiii si ni se va inchide pe vecie Imparatia.
Ne este frica de Lie sau de posibila “taiere” a capului? Nu riscam absolut nimic si nici nu avem ce pierde, caci “ce ai care sa nu-ti fi fost dat? “.
Sa-I deschidem inima lui Hristos, iar daca El e cu noi, “de cine ne vom teme”?
"Credinta" noastra rationalista ne indeamna la moderatie, invocand mult discutata “cale de mijloc”. Stim insa, din Apocalipsa 8/21, ca fricosii vor intra in iad inaintea desfranatilor si a ucigasilor si stim de la Pr. Arsenie Papacioc ca cine crede in viata vesnica si nu lupta sa o dobandeasca trebuie inchis la nebuni!
Dar cine sunt acesti Lie care isi bat joc de credinta si de traditia noastra?
Ati uitat oare ca aceasta tara e a lui Dumnezeu, ca am fost crestinati de Intaiul chemat si ca Romania e gradina Maicii Domnului?
Va vom aminti!

Scoala Brancoveneasca / Marcel Bouros

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi: Despre câteva lucruri pe care le putem face *

Mircea PLATON

1. Ortodocşii şi ortomocşii
Criza socială şi politică a României actuale se datorează şi faptului că discursul public ortodox românesc e dominat de două versiuni “monofizite” ale ortodoxiei. Prima constă în a preda Biserica lumii, a doua constă în a refuza Bisericii lumea. În primul caz, îl facem pe Hristos cetăţean şi modernizăm Biserica, adică o facem ”din lume”. În al doilea caz, îl punem pe Hristos sub un clopot de sticlă, îl ferim de germenii unei lumi rele, căzute, îl menţinem pur în “biserica interioară” sau dincolo de iconostas. Ambele versiuni împiedică Biserica să lucreze în lume, anulează tensiunea teandrică. Făcând Biserica una cu veacul, o împiedicăm să prefacă veacul, o prefacem pe ea în veac. Izolând Biserica de veac, o împiedicăm de fapt să lucreze în veac ca să-l prefacă. Fie o supunem veacului, fie o separăm de veac, rezultatul e acelaşi: Biserica devine irelevantă veacului şi oamenii devin fie fiare, fie strigoi.
De aceea, trebuie să facem o distincţie între ortodoxie şi ortomokshie. Numesc ortomokshie tocmai această dublă varietate de ortodoxie “hinduizată” susţinută de mulţi creştini astăzi. Moksha, mântuirea hinduistă, era fie o mântuire sub semnul belşugului aici şi acum, fie mântuirea depersonalizată a “spiritului” eliberat de trup şi unit cu Brahman-Atman. Amândouă formele erau, în genere, legate de împlinirea exactă şi minuţioasă a unor ritualuri complicate. Făcând o analogie, avem în moksha cele două forme preferate de “mântuire” a lumii ortodoxe româneşti de azi: forma de simpozion, şi cea de ortodoxie de debara. Ortomokshia de simpozion oferă, la capătul a complicate ritualuri, plecăciuni, iniţieri, osteneli şi intrigi, mântuirea aici şi acum, raiul civilizat al clubului, înlesnirile “elitei”, bucolismul hidraulic al unui Solomon de Caus. Ortomokshia de debara oferă satisfacţia de a fi “pur” şi “smerit”, posibilitatea de a putea să simţi că tu şi cu “Dumnezeul tău” aveţi dreptate şi că restul lumii e foarte, foarte, foarte rău şi nu-l merită pe Hristos. Şi nici pe tine.
Dacă prima formă de ortomokshie e o formă de complex de superioritate de tip Dumnezeu Tatăl, a doua formă e o formă de complex de superioritate de tip Dumnezeu Fiul. Amândouă au în comun ideea unei elite – de înţelepţi sau de “sfinţi” – preocupate doar de sine, izolată sublim de lume în nirvana pământească sau cerească. Unii fac totul pentru Dumnezeul acestei lumi, ceilalţi fac totul pentru alt Dumnezeu decât cel care atât a iubit lumea încât şi-a dat Fiul să sufere pentru ea. Unii dispreţuiesc lumea cinic, folosind-o, alţii urăsc lumea şi se tem de ea. Unii trag sfori, ceilalţi cred în teoria conspiraţiei. În genere, trăiesc în simbioză. Pentru aerul lui împăcat, prosper, gudurător, primul tip ar putea fi subclasificati drept “ortomopsul”. Pentru aerul lui hirsut, deprima(n)t, ferapontic, celalalt ar putea fi subdenumit “ortoboxul”. Unii sunt paznicii “civilizaţiei”, ceilalţi, ai “tradiţiei”. Pentru ortomocşi (ca să le românizăm numele), Hristosul care nu e nici “gentleman”, nici cu cearcăne, nu există[1].

2. Datoria noastră
În condiţiile în care totul pare a converge astăzi înspre a-l ascunde pe Hristos în faldurile “tradiţiei” sau în pauzele de publicitate ale “modernizării”, datoria oricărui creştin este aceea de a-L descoperi sieşi şi altora pe Hristos. Creştinul trebuie să trimită la Hristos. Să devină icoană. Să devină deschidere către Hristos. A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politică în numele lui Hristos, nu înseamnă a face politica ierarhilor, nu înseamnă a transforma “turma” în propria circumscripţie electorală pe care să o mulgi de voturi. A face politică ortodoxă nu înseamnă a face politica “intereselor Bisericii”, o Biserică văzută ca un centru de putere lumească. A face politică ortodoxă înseamnă a te implica în treburile cetăţii împreună cu Hristos. Politica ortodoxă nu e politică ideologică. Aşa cum Ortodoxia nu e o ideologie, ci o cuminecare cu Adevărul care e Cuvânt şi Persoană şi Dumnezeu Fiul, aşa nici politica ortodoxă nu se poate face în numele unei ideologii. Politica ortodoxă porneşte de la persoană: de la Persoanele Sfintei Treimi şi de la persoana umană. În lumea politică, de afaceri, în mass-media, în lumea în viteză de astăzi nu există persoane, ci doar indivizi sau mase, “consumatori”, “votanţi”, “public”, “populaţia”. Persoana e un mod de a privi omul specific creştinismului: “Întrucât este revelată prin Întruparea Fiului, categoria ‘persoanei’ are un sens propriu doar în creştinism.” [2] . Şi necreştinul e persoană. Dar necreştinul poate învăţa doar de la creştin cum să-şi vadă semenii ca persoane.
Departe de a fi o încercare de a instaura teocraţia, vreun talibanism neaoş ortodox sau o ideologie protocronist-fascizantă, politica ortodoxă are a fi o formă de implicare în treburile cetăţii având în vedere persoana. Politica persoanei e opusă şi politicii individului (liberalism egoist), şi politicii masei (comunism, socialism, globalism, fascism). E politica omului care merge cu Dumnezeu. Care merge, deci, cu bine. Ca atare, nu e în primul rând o politică a scopului, ci a modului, a lui „cum?” şi a lui „cine?”. Aşa cum eshatonul arde în fiecare clipă a istoriei, aşa cum Cuvântul nu era doar “la început”, ci e acum Persoana de la temeiul tuturor lucrurilor, politica ortodoxă e nu încercarea de a construi raiul pe pământ, ci încercarea de a lucra lumea în acord cu temeiul ei, care e Logosul întrupat.
Dar, voi fi întrebat, mai concret, ce înseamnă acest lucru, care ne sunt datoriile? În termeni extrem de simpli şi direcţi, cred că datoriile noastre politice, adică în lume, sunt următoarele: 1. să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2. să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit şi când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să ne câştigăm şi să ne ducem existenţa cu Dumnezeu în minte, în suflet şi în trup.

3. Cum şi de ce să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală
“Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, întru el să umblaţi, înrădăcinaţi şi clădiţi într-însul, întăriţi în credinţă, după cum aţi învăţat, şi prisosind în ea cu mulţumită. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos”, zice Sf. Apostol Pavel în Coloseni, 2:6-8. Sf. Apostol Pavel ne previne aici nu doar împotriva “filosofiei” ca atare, asupra oricărei învăţături având de a face cu simpla tradiţie omenească, cu “stihiile”, cu duhurile, cu natura elementară. “Filosofia” e aici şi religiozitatea care parazitează creştinismul: gnosticismul, angelismul, esoterismul, toate formele de “captare” a inteligenţei şi de “înrobire” a sufletului.
A-ţi păstra integritatea sufletească şi intelectuală nu e uşor într-o lume podidită de semne, minuni, profeţii, cuvinte şi indicatoare false. Dar a-ţi păstra integritatea sufletească şi intelectuală e esenţial dacă vrei să devii deschidere către Hristos în lume. Nu-l poţi indica pe Hristos dacă nu ştii unde este El. Şi nu poţi şti unde este dacă nu ai fi deja cu El: “Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja”. Îl căutăm pe Hristos pentru că încă nu am devenit dumnezei după har. Dar vrem să devenim dumnezei după har pentru că L-am găsit. Îl căutăm pentru că nu ostenim să căutăm restaurarea în El, vindecarea întru Hristos. Deci a-ţi păstra integritatea morală şi intelectuală presupune a merge necontenit, prin urcuşuri şi căderi, dar a înainta necontenit, către restaurarea întru Hristos. Şi cum Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, atunci înseamnă că o minte întru Hristos va fi o minte vie, nu bârfitoare, nu curioasă de dragul curiozităţii, nu flecară, ci vie: trează, capabilă să distingă, cu ajutorul lui Dumnezeu, binele de rău şi să întrevadă binele din rău şi răul din bine.
O minte nu are cum să fie trează în afara lui Hristos. Şi asta pentru că adevărata cunoaştere e de fapt practică. Filosofia era, în lumea clasică greco-romană, un mod de viaţă înainte de a deveni o metodă de aflare sau catalogare a adevărurilor. Pentru creştin, chemat să se cuminece cu Hristos, cu Adevărul, cu Logosul devenit trup, adevărul e revelaţia sacramentală: slujbă (închinare), cunoaştere slujitoare. Dumnezeu nu poate fi cuprins cu mintea, şi de aceea trebuie cunoscut slujindu-L. “Elita” gnostică nu slujeşte, ci se slujeşte, şi de aceea nu cunoaşte. A nu sluji lui Hristos înseamnă a nu cunoaşte.
De aceea, a fi creştin ortodox în lume nu înseamnă doar a-ţi vedea de propriul suflet. Creştinismul nu e religia celor care vor să-şi vadă de propriul suflet. Ci e însoţirea cu Hristos, cu Fiul care s-a jertfit pentru că Dumnezeu Tatăl atât a iubit lumea încât L-a jertfit pe Fiul Său. A fi creştin înseamnă deci a umbla prin lume cu Hristos. A vedea lucrurile în Hristos. A vedea toate lucrurile în Hristos. Nu există lucruri la care nu ne e îngăduit, ca şi creştini, să ne uităm în Hristos. Nu există lucruri asupra cărora nu ne e îngăduit să lucrăm întru Hristos. E greu, dar nicăieri nu se spune că a te mântui e uşor. Pe de altă parte, e frumos pentru că libertatea e frumoasă. E, în termeni copilăreşti, o “aventură”. Robia nu e frumoasă, şi nici surogatele de “libertate” pe care ni le oferă diferiţi “tătuci”: experţi ai “globalizării” sau ai altor “tehnici” de “integrare” într-un absolut transcendent sau imanent. Atât timp cât ne vom mulţumi să fim “curatori”, să administrăm citate din Sfinţii Părinţi, “trecutul” neamului, “memoria”, “viitorul”, “integrarea” etc., nu ne vom putea dezrobi. Dumnezeu nu ne-a chemat la El şi nu şi-a trimis Fiul să moară pe cruce pentru ca noi să stăm în debarale şi să anunţăm anonim pe internet sfârşitul lumii. Dumnezeu ne cheamă la El şi ne cheamă să lucrăm, liturgic, ascetic, profetic, apologetic, sau chiar prozaic, la mântuirea lumii. Şi mântuirea lumii începe, poate, cu mântuirea noastră. Dar poate că mântuirea noastră nu începe cu “grija” pentru mântuirea noastră, ci cu iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mântuirea noastră începe cu lepădarea de noi, nu cu reafirmarea importanţei noastre.[3]
De aceea, pe acest fundament liturgic trebuie să facem politică creştină având în vedere persoana şi antrenarea trezviei duhovniceşti şi a lucidităţii intelectuale. De exemplu, restaurarea sistemului de învăţământ din România nu e o misiune necreştină pentru că, chiar dacă nu e vorba de “mine”, e vorba de milioane de persoane schilodite de o uriaşă maşinărie de tocat suflete de copii. Dincolo de icoanele din clase sau de orele de religie, contează ca întregul învăţâmânt să se facă avându-se în vedere persoana. Nu trebuie să avem în vedere infiltrarea, cu o oră de religie şi cu o icoană pe perete, a unui mediu ostil religiei, ci normalizarea programei de învăţământ, a scopurilor procesului educaţional în România etc. Scopul procesului de învăţământ nu trebuie să fie acela de a produce semiconductori umani de ideologie, microcipuri biologice şi fochişti ai neantului consumerist. Scopul şcolii e de a contribui, alături de familie sau biserică, la împlinirea persoanei umane, la transformarea unui copil în om întreg.
Sf. Vasile cel Mare spunea, referindu-se la educaţia tinerilor, că, de vreme ce creştinul trebuie să-şi “ritmeze” viaţa cu viaţa lui Hristos, trebuie să fim educaţi în acest sens: “Căci ni se cere să ne asemănăm cu Dumnezeu pe cât e posibil firii umane. Dar nu există asemănare fără cunoaştere, şi nici cunoaştere fără învăţătură.” [4] La baza acestei educaţii, şcolare sau duhovniceşti, Sf. Vasile cel Mare aşeza atât Noul Testament cât şi lucrările filosofilor şi moraliştilor clasici folosite în sens creştin. Educaţia nu se face numai acasă, sau numai la şcoală, sau numai pe stradă, sau numai la biserică. Se face peste tot: se face prin modul de viaţă. Şi de aceea trebuie să lucrăm în sens creştin. Mulţi alţii, bine plătiţi şi bine ţintiţi, lucrează în sens necreştin asupra copiilor noştri. Nu putem doar să ne rugăm pentru copiii noştri. Trebuie să lucrăm, ajutaţi de rugăciune şi luminaţi euharistic, pentru ei. Politica creştină nu e politica scopurilor creştine, ci politica vieţii creştine, a mijloacelor creştine. De fapt, scopul şi mijlocul coincid, fiindcă este vorba de o politică făcută de persoană în scopul realizării persoanei. Să privim deci învăţământul din punct de vedere creştin, să privim copiii ca pe nişte persoane, şi atunci vom înţelege ce trebuie să facem. Şcoala nu e simplă acumulare de informaţii. Şcoala e pregătire pentru a înţelege şi a primi Tradiţia, adică deschiderea către libertatea Persoanei. Dispreţul arătat vieţii umane în România de astăzi, de la pacienţii aruncaţi din ambulanţe la colţ de stradă la moartea copiilor abandonaţi sau abuzaţi de părinţii lor, nu e decât rezultatul ocultării Tradiţiei printr-un sistem de învăţământ ideologizat şi prost, printr-o presă scrisă şi audiovizuală ideologizată şi proastă, printr-o viaţă de familie sfâşiată de sărăcie şi “căpşunărism”, prin activitatea iresponsabilă a unei elite mercenare şi mediocre.
Nu afirmaţi doar ideea, creaţi şi contextul ideii, sau sugeraţi-l. Succesul ideilor de stânga se datorează faptului că par, şi sunt, potrivite mediului în care apar. Sunt potrivite lumii de azi. Dar lumea de azi nu e potrivită naturii umane. Şi atunci trebuie să legăm, mereu, ideile noastre de o continuă lucrare în scopul reafirmării naturii umane, adică a originii creaturale şi scopului îndumnezeit al omului. De aceea lupta noastră nu trebui să se reducă la afirmarea ideilor, ci la crearea contextului ideilor, la crearea unui spaţiu pe care să-l locuim lucrându-l. Pentru că nu poţi locui ceea ce nu lucrezi [5] . Şi, de aceea, nu mai putem locui România. Politica creştină trebuie să fie viaţă creştină în lume. Şi viaţa creştină în lume nu poate fi fuga de lume, ci prefacerea lumii.[6] La mod prozaic, această prefacere a lumii e o reformulare a lumii, o descoperire a ei. Descoperiţi, de exemplu, prietenilor dumneavoastră cărţi, locuri, acţiuni, oameni, mănăstiri, activităţi care ar putea fi ţesute într-un context al unei vieţi creştine. Nu creaţi realitătţi paralele. Creaţi spaţii de “vecinătate”. [7] Să ne adunăm în numele lui Hristos, să trăim împreună întru Hristos, să oprim România de la destrămare, cel puţin în jurul nostru.
Românii pare că au ajuns să trăiască într-un mod bizar, invers, dacă nu chiar pervers, îndemnul hristic de a-şi iubi duşmanii. Nu ne iubim duşmanii pentru Hristos, ci împotriva lui Hristos. Ne iubim duşmanul care ne separă de aproapele. Iubim ceea ce e străin firii, adică originii şi scopului, noastre: iubim păcatul. Iubim, de exemplu “inteligenţa” sau “deşteptăciunea”, mai mult decât caracterul. Poate că, pentru a învăţa cum e să ne iubim duşmanii, trebuie să reînvăţăm să iubim. Să reîncepem să ne iubim prietenii, aproapele. A-ţi iubi lucid, integru, aproapele, copilul, soţia, familia, satul, cartierul, oraşul, neamul, ţara, nu e lucru deşert sau anticreştinesc atât timp cât e vorba de iubire, adică de dăruire întru Hristos, şi nu de altceva, de dorinţă de dominare, de exemplu. România e o ţară plină de “tătuci” care trebuie să redevină “fraţi”, fârtaţi întru Hristos. Aş spune “fraţi de cruce”, dacă nu m-aş teme că voi fi atacat de cicisbeii elitei gata să detecteze “legionarismul” chiar şi acolo unde nu este. [8]
Românii au ajuns unde au ajuns şi pentru că nu şi-au iubit copiii. Nu şi i-au iubit. Le-au dorit “binele”. Au vrut să-i “vadă aranjaţi”. Când iubeşti pe cineva nu vrei să-l vezi aranjat, încrustat, fixat într-un “bine” străin, într-o structură moartă, într-un conformism convenabil. Îl vrei viu. Şi Viaţa e Cale şi Adevăr. A-ţi vrea copilul “aranjat” înseamnă a-l vrea mort, rigid. A ne iubi copiii înseamnă, de exemplu, în plan concret, cotidian, a nu-i mai împinge către “facultăţi care se caută”. Uitaţi-vă la cine sunt ei. Sunt nişte persoane. Sunt diferiţi de voi. Sunt ai voştri şi totuşi diferiţi de voi. Sunt din voi şi totuşi liberi. Noi, voi, i-am adus în lume. Dar să nu-i facem ai lumii. Vedeţi care e vocaţia lor, de ce natură e libertatea lor. Vedeţi care sunt darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Educaţi-le acele daruri. Ajutaţi-i să înflorească, nu să se “aranjeze”. [9] Nu e întâmplător faptul că actualul dezastru socio-cultural al României e “administrat” de o elită alcătuiă din fiii, “aranjaţi”, ai nomenclaturiştilor anilor ’50-’80.
Dau aceste exemple concrete pentru că mi s-au cerut mereu exemple concrete şi pentru că mi se pare că cel mai greu ne e să vedem cum se leagă ideile de practică. Asta e tocmai pentru că nu vrem să înţelegem că, pentru creştin, nu există teorie şi practică. Există un mod de viaţă. Dacă trăieşti cu o icoană în gând, atunci vei vedea totul în jurul tău într-un mod care îţi va reordona înţelegerea lumii şi priorităţile. Când vei înţelege ce ţi se întâmplă, vei înţelege şi cum trebuie să trăieşti. Luciditatea, integritatea morală şi intelectuală (care nu exclude “înţelepciunea şarpelui” dacă e însoţită de “curăţenia turturelei”, deşi parcă prea mult “duh pitonicesc” s-a manifestat în noi în toţi aceşti ani) nu sunt mofturi, fleacuri, imposibilităţi. Ar trebui să fie modul nostru de a locui, lucra şi privi lumea.

4. Cum şi de ce să vorbim când Dumnezeu ne-o cere
Acum, dacă stai în lume, trebuie să şi comunici, să conlucrezi. Am auzit de multe ori în decursul ultimilor ani că trebuie să facem ascultare, să fim mici, umili, ascultători. Mesajul venea din surse pseudoisihaste de inspiraţie fie ecumenică, fie înalt-ierarhică, de la ierarhi interesaţi în menţinerea discursului ortodox la nivelul unui triumfalism mieros, al unei smerenii viclene şi al ascultării împotriva lui Hristos. Elitele ierarhice ne spun că trebuie să facem ascultare. Că suntem laici. Dar iată ce spun Sfinţii Părinţi.
Sf. Grigore de Nyssa spune, în scrisorile sale, că: “Atunci când biruiau învăţăturile eretice, era un lucru bun să îţi asumi riscul de a te opune autorităţilor datorită cărora doctrina adversarilor lui Dumnezeu părea să biruiască, trebuie să te împotriveşti astfel încât cuvântul mântuitor să nu fie aservit puterilor omeneşti.” [10] Fratelui său Petru, episcopul Sevastiei, Sf. Grigore de Nyssa îi scrie că i s-ar fi părut: “Ruşinos şi complet lipsit de nobleţe, atunci când inamicii nu îşi camuflează absurdităţile, să nu vorbească cu îndrăzneală pentru adevăr.” [11] Iar Petru îi răspunde îndemnându-l să nu abandoneze lupta împotriva inamicilor lui Hristos şi să străpungă cu spada scrierilor sale şarpele aciuat în scrierile ereticilor: “Cât despre iritarea care transpare din tratatul tău, ea procură sufletului plăcerea sării.” [12] Creştinul, monahul, episcopul, laicul, are a vorbi puterii în numele lui Dumnezeu, şi când episcopul se manifestă doar ca “putere omenească”, are a îndrăzni să-i vorbească şi acestuia în numele lui Dumnezeu. “Pustia” nu e o fugă de lume, ci un loc de unde poţi să vorbeşti liber lumii.
Astfel încât Părintele Iustin Pârvu e în perfectă simfonie cu tradiţia patristică atunci când spune: “Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit.” [13]
Să ne întrebăm: oare ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Hristos ar fi făcut ascultare faţă de Sanhedrin? Dar dacă ar fi recunoscut în Pilat un agent civilizator, reprezentantul unui imperiu care a adus ţăranilor Samariei, Iudeii, Galileii şi Idumeii drumuri, un sănătos sistem de taxe, băi publice şi toate celelalte elemente ale civilizaţiei? Iisus nu a confundat mântuirea cu civilizaţia. Hristos nu a fost nici anarhist. Nici măcar un subversiv de debara. A predicat prin pieţe, a vorbit cu oamenii, a trimis apostoli. Nu a vrut să dărâme imperiul. A vrut să mergem pe Calea Lui prin imperiu, nu pe drumurile imperiului.
Într-un imperiu trăim şi noi astăzi. E un imperiu care are sclavi. “Sclavi fericiţi”, cum le spune Ovidiu Hurduzeu apusenilor, şi sclavi nefericiţi, cum ne apar mulţi români astăzi. Sf. Vasile cel Mare vorbea de mai multe tipuri de sclavi. Unii sunt sclavi pentru că au fost cuceriţi militar. Aşa am fost noi sub comunism. Alţii, spunea Sf. Vasile cel Mare, sunt sclavi pentru că, din cauza sărăciei lor, au fost înrobiţi “precum egiptenii, Faraonului”. Aşa sunt românii obligaţi astăzi să se dezrădăcineze sau să-şi vândă sufletul pentru a putea să supravieţuiască. Creştinii primelor veacuri încercau să răscumpere sclavii creştini a căror virtute era periclitată de stăpânii lor. Astfel, şi politica ortodoxă ar trebui văzută ca o încercare de a dezrobi “sclavii” români, creştini a căror virtute e siluită de stăpânii politici, corporaţi, intelectuali. Din păcate, politica românească de astăzi pare a avea un singur obiectiv (dacă îl are!): acela de a transforma sclavii nefericiţi în sclavi fericiţi. Atât. Nimeni nu vorbeşte de libertate. [14] Ba, mai mult, sclavia e denumită libertate, după cum a făcut teologul Mihail Neamţu, care, atunci când am deplâns urmările emigrării în masă a românilor, consecinţele dezrădăcinării lor prin inginerii sociale, a numit această dezrădăcinare o fructificare a “darului libertăţii”. Da, copiii care se sinucid din cauză că le e dor de mamele lor plecate să schimbe scutece la pensionarii italieni trebuie trecuţi la rubrica “darul libertăţii”: o nouă victorie a integrării României în imperiul UE!
Aceasta e opinia elitelor politico-intelectuale, şi a clonelor ei de mâna a doua, despre tragedia românească a ultimelor două decenii: “darul libertăţii”. Vorbesc astfel pentru că sunt interesaţi doar de rubrici, de statistici, de programe de finanţare, de “obiectivele integrării”, de inginerii sociale şi financiare. Nu sunt interesaţi de om, de român, de tragediile eşecului lui în ţară, sau de durerile ascunse şi prăbuşirile eşecului sau împlinirilor lui departe de ţară. Pentru că şi împlinirea departe de ţară are durerile ei: durerea de a nu fi alături de cei dragi, durerea de a fi departe de biserica ta, de duhovnicul tău, durerea de a fi trebuit să te înstrăinezi, tu şi copiii tăi, pentru a putea supravieţui, în condiţiile în care ţara îţi e spoliată de o hoardă de hoţi şi prostită de o mână de ideologi cinici. Nu, elitele noastre nu sunt interesate de om, ci de “integrare”. Oamenii sunt grafice, statistici, baterii biologice ale sistemului. Dacă îndrăzneşti să iei apărarea României profunde (profunde pentru că adevărate), a lumii organice căreia biserica i-a fost temei sute de ani şi în care a stat ca miezul în nucă, eşti numit “păşunist”, “legionar”, “paseist”. Ţi se spune să te modernizezi, şi tu şi ortodoxia ta. Să mergi cu lumea. Să urli cu lupii.
Pornind de la constatarea enormului preţ omenesc pe care îl plăteşte România de 20 de ani încoace, cred că Biserica are a merge nu cu lumea, ci în lume. Nu trebuie să se modernizeze, ci să răspundă modernităţii. Să lucreze cu Hristos în lumea modernă. Biserica nu există ca să ne izoleze de lume. Mai mult încă: nu există ca să ne izoleze de lume în trecut. Biserica nu există ca seif al trecutului. Biserica nu ne restituie trecutul cu dobândă. Biserica există ca vindecare a vremelnicului întru Hristos. Biserica nu e club paseist. Nu e cenaclu de împletit. Nu e streaşină sub care te ascunzi până trece furtuna lumii moderne. Biserica e locul luptei şi al victoriei întru Hristos asupra vremelniciei, asupra păcatului şi a morţii. Şi noi, creştinii, suntem cei chemaţi să dăm acestă bătălie, cu rugăciunea şi cu fapta, cu rugăciunea ca faptă şi cu fapta ca rugăciune.
Există un mic amănunt al istoriei literaturii creştine de care nu se prea vorbeşte în România. E vorba de faptul că, în primele veacuri după Hristos, majoritatea lucrărilor apologetice - a scrierilor menite să apere creştinii de persecuţiile Imperiului Roman şi să prezente cinstit viaţa şi învăţăturile creştinilor – a fost scrisă de laici. [15] Există aşadar un atac asupra Bisericii şi, dincolo de viaţa liturgică, laicii au înţeles să apere Biserica în faţa autorităţilor. Or, astăzi, ce observăm? Există un atac, o presiune asupra Bisericii, şi Biserica răspunde prin doctoranzi în cele mai obscure subiecte de teologie academică. Nu neg nici utilitatea aprofundării studiilor dogmatico-istorice. Nu neg nici faptul că există şi excepţii la starea de fapt descrisă aici de mine. Dar disproporţia dintre cantitate şi calitate e strivitoare. Avem, în ultimele două decenii, generaţii întregi de studenţi în patristică. Unde mă întorc, numai de doctori în latină şi în greacă veche dau. Dar când vreau să aflu ceva esenţial, important pentru mine, laic, astăzi, pentru ca să pot apăra pe cineva de persecuţiile imperiului, pentru ca să pot să-l transform pe astăzi în “veacul ce va să vie”, nu pot apela la aceşti doctori în pustiu. Trebuie să merg singur la surse. Şi apoi, dacă îndrăznesc să spun ce am găsit acolo, la surse, doctorii îmi strigă că nu sunt “teolog”. Că nu sunt “specialist”. Că nu am studiat la Sorbona, la King’s College sau la Wissenschaftskolleg zu Berlin, locuri de înaltă spiritualitate isihastă în original. Şi eu le răspund acestor doctori că să fie sănătoşi, că mi se pare că au ajuns specialişti doar în a le aminti altora că nu sunt specialişti. Nu ştiu, asemenea doftorilor lui Molière sau Goldoni, decât să ne “ia sânge”. Nu mă interesează oamenii care trăiesc nu pentru ortodocşi, ci de pe urma ortodocşilor, nu pentru Hristos, sau cultură, sau ce mai vor ei, ci de pe urma lui Hristos, sau a culturii. M-am săturat de căpuşe, fie ele şi docte. Mai ales dacă sunt docte, semidocte şi sfertodocte, adică îşi fac iluzii în privinţa adevăratei lor naturi de căpuşe. [16]

5. De ce şi cum trebuie să lucrăm: cum ne înmulţim talanţii?
Am auzit multe voci care mi-au spus: bine, bine, am înţeles, aşa e, aşa ne-am gândit şi noi, suntem de acord, dar acum spuneţi-ne care e soluţia. Şi am obiectat întotdeauna la acest tip de reorientare. Oamenii nu au nevoie de mai mult “Mircea Platon”, ci de Hristos. Eu nu scriu pentru ca să devin un guru. Nu vreau ca oamenii să schimbe dependenţa de “elită” pe dependenţa de Mircea Platon. Sau, pentru că nu e nici un pericol în acest ultim sens, pe dependenţa de Dan Puric, de exemplu. Şi spun asta pentru că am auzit voci care spuneau că atât de mult îl iubesc pe Dan Puric încât şi-ar dori ca el să se lase de regie/actorie şi să umble prin ţară predicând. Şi m-am revoltat, pentru că oamenii aceia, bine intenţionaţi, voiau ca Dan Puric să se lase de actorie pentru ca să “joace” după cum le place lor, pentru ca să-l fixeze într-un “rol”. Şi m-am bucurat când Dan Puric a spus că el mărturiseşte şi luptă cum luptă din cauză că mulţi din cei care ar trebui să o facă, “profesioniştii” mărturisirii şi slujirii ca să zic aşa, nu o fac. Dan Puric e un artist creştin. Mărturiseşte cu putere şi convingător. Dar el e artist. Dacă un artist poate mărturisi, de ce profesioniştii teologiei, slujirii şi mărturisirii nu-şi fac treaba? Unde e vocaţia lor? Care e vocaţia lor? Unde-şi înmulţesc talanţii?
Răspunsul la această întrebare trece prin elucidarea altei chestiuni, cea a negării valorii şi însemnătăţii creştine a lucrului în lume. Ortodocşii au ajuns parcă să semene cu monahii catolici, cei împărţiţi pe specializări: unii lucrează, unii sunt contemplativi, unii tac, unii cerşesc. Această înţelegere schizoidă a ortodoxiei e complet străină de duhul ei adevărat, pentru care rugăciunea e lucrare şi lucrarea e rugăciune nu pentru că se substituie una celeilalte, ci pentru că se contopesc, asemenea rugăciunii lui Iisus cu bătăile cordului.
Pentru laic, Ortodoxia nu e doar post şi rugăciune, doar bătut mătănii la tine în camera ta de bloc. Nu doar asta mântuieşte. Lucrul bun mântuieşte. Să faci un lucru bun mântuieşte. De ce? Pentru că nu poţi face nici un lucru bun fără ajutorul lui Dumnezeu, fără mila şi harul lui Dumnezeu: „Fără Duhul Sfînt nu poţi să faci nici măcar o ciorbă”, spunea părintele Galeriu [17]. A face un lucru bun înseamnă a-l face de la început la sfârşit. A lua de la bun început şi a duce la bun sfârşit. Or cine e Alfa şi Omega întregii firi? Cine e Cuvântul de la început şi de la sfârşit? A face un lucru bun înseamnă a-l primi de la Hristos, a-l lucra întru Hristos pentru a-l duce la bun sfârşit în Hristos.
A-l lua de la Hristos înseamnă a lucra pentru că aşa ne-a rânduit Dumnezeu în această lume. Şi pentru că ne-a rânduit, ne-a dat şi anumite vocaţii, chemări, înclinaţii, talente. Şi de aceea am spus că părinţii nu trebuie să-şi “aranjeze” copiii, ci să-i ajute să-şi urmeze vocaţia. Pentru că talentul e “dar de la Dumnezeu”: e talant. Şi trebuie să lucrăm, cu ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Şi a lucra pentru Dumnezeu înseamnă a lucra nu pentru noi, ci pentru aproapele, pentru familie, pentru prieteni, pentru vecini, pentru duşmani. [18] Lucrezi ca să trăieşti, lucrezi ca să trăieşti întru Hristos, lucrezi ca să poţi face bine, lucrezi ca să faci milostenie. Actualul dispreţ arătat lucrului în lume are drept urmare, în România, abandonarea vieţii reale, cotidiene, tuturor ticăloşiilor şi mafioţilor şi înmulţirea falşilor profeţi, a “fachirilor” ortodocşi. Ne trebuie, în Biserică, nu mai multă lumină, că de “iluminaţi” suntem sătui şi lumina candelei şi a lumânărilor de ceară curată e bună, dar mai mult aer! Mi-e teamă că în aer atât de stătut şi cu obloanele atât de bine trase, nici Sfântul Duh nu va mai avea pe unde sufla.
De ce credeţi deci că are Dan Puric ecou? Pentru că mărturisirea sa e cea a unui om viu, care încearcă să trăiască cu Hristos. Dan Puric e un om care îşi ascultă chemarea, în lume. Aşa cum Părintele Iustin Pârvu, sau Părintele Arsenie Papacioc, îşi ascultă chemarea, în monahism. Aşa cum Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească, şi-a ascultat chemarea, în lume. Sunt oameni care mărturisesc şi au mărturisit cu folos pentru noi pentru că au ce mărturisi. Sunt oameni reali, fie că sunt în lume, în mănăstire, în exil sau în temniţă. Nu ocolesc realitatea, ci o prefac. Or, în România zilelor noastre, fuga de realitate îmbracă şi forme hedonist-consumiste şi forme religioase. Şi forme “tătucic” sfătoase. Dispreţuind lucrul în lume în favoarea unui aşa-zis isihasm pentru care de fapt nu avem nici o chemare, nu facem nimic bun. Nu e lucrul lui Hristos, ci al nostru.
Creştinii primelor trei veacuri veacuri, trăind într-un imperiu ostil, au lucrat liturgic, apologetic, misionar şi caritabil. Creştinii Bizanţului au trăit într-un imperiu legat organic de Ortodoxie. Monahii, după cum scria Alexandru Schmemann, au recuperat libertatea pe care legătura intimă dintre ortodoxie şi împărăţie o putea periclita. Monahii au apărut ca semn că Biserica nu e din lume, nu e un minister, nu e poliţia bunelor-moravuri a unui imperiu pravoslavnic. Creştinismul e libertate. Monahii nu au fugit de lume. Ci au fugit din lume pentru ca să-l poată aduce pe Hristos în lume. De la Sf. Maria Egipteanca întrebând în pustia ei pe un vizitator ce se mai întâmplă în lume, ce se mai întâmplă cu regii, cum e administrată biserica, [19] pâna la sfinţii stâlpnici care făcea dreptate între păstorii de diferite religii care veneau la ei la “judecată”, până la Sfinţii Părinţi care-i sfătuiau pe împăraţi aşa cum Daniil Sihastru a făcut mai târziu cu Ştefan cel Mare, până la Sf. Simeon al Tesalonicului care s-a opus şi unirii cu Roma şi a îndemnat şi la rezistenţa armată împotriva Otomanilor, până la creştinii care fugeau în deşert ca să se despătimească pentru ca apoi să se întoarcă şi să scandalizeze ortomocşii vremurilor lor umblând prin cartierele rău famate ale Bizanţului căutând să salveze de la pierzanie suflete de prostituate, până la laicii care au mărturisit prin scris sau prin martirajul care transformă trupul în Cuvânt, Ortodoxia nu a fost niciodată o formă de fachirism, o afacere privată de shaolin duhovnicesc.
În creştinismul premodern, ascetismul, retragerea din lume era combinată cu denunţarea mai-marilor lumii, o denunţare a lumii înţelese ca scop şi cauză în sine. Or, în ortodoxia noastră de astăzi ascetismul pseudoisihast e combinat cu slujirea mai-marilor lumii, cu botniţa pusă omului mic în numele ascezei şi ascultării, o asceză şi o ascultare care nu mai sînt cerute în vederea eliberării de patimi, ci în scopul unei slujiri necondiţionate, mecanice. După cum îmi scria recent Gheorghe Fedorovici: “În esenţă, monahismul creştin constă în a-i aminti lumii că nu se poate salva decît lepădîndu-se de sine, adică de orice pretenţie de dominaţie. Hristos singur e Domn peste toate şi tocmai de aceea a fost dat morţii: de iudei, care nu credeau că Iisus Hristos este Domn al veacului viitor; de romani, care nu-L puteau primi pe Iisus Hristos ca Domn al veacului acestuia. Astăzi, lucrurile au rămas la fel în ce-i priveşte pe iudei cît şi pe romani. Cu menţiunea că, pentru a controla totuşi veacul acesta, romanii au inventat o instituţie, papalitatea, care reprezintă în mod simbolic autoritatea exclusiv eshatologică a lui Hristos. Numai că, separînd istoria de eshaton, monahismul ortodox deviant repetă logica iudeilor sau a romanilor după cum avem de-a face cu un monahism de tip ‘ortomops’ sau ‘ortobox’. Monahismul, care era o desprindere de lume, devine în formele lui deviante o esenţă a spiritului lumesc: o dată, atunci cînd se raportează la lume în termeni de putere, de stăpînire; a doua oară, cînd neagă lumea nu pentru că îi este potrivnică lui Hristos, ci pentru că este materială şi ‘captivă’ în timp, în istorie.”
Sfinţii părinţi interveneau deseori pentru a normaliza relaţiile dintre comunităţile săteşti şi autorităţile statului, îi apărau pe ţărani de cei care strângeau birurile în mod abuziv, de exemplu. [20] Rolul episcopului era şi acela de a-şi proteja turma de nedreptăţile magistraţilor care îi urau pe creştini. [21] Episcopul nu dădea din umeri în faţa nedreptăţii magistratului, oferind o rugăciune pentru oprimat şi un zâmbet mieros autorităţii de la care urma să extragă ceva bani pentru “un acoperiş nou la catedrala mitropolitană”. Rugăciunea ar trebui să fie prezenţă, nu absenţă. De prea multe ori episcopul e doar o absenţă “rugătoare”: un linguşitor al autorităţilor, un manager al unei Biserici SRL. Biserica nu are răspundere limitată, ci totală. Liturghia nu este o obligaţie care ne sîcîie în week-end, ci singurul eveniment inovator şi singura sursă a oricărui eveniment veritabil, adică a oricărui gest, întîlniri sau priviri exersate de persoane în lume. Biserica nu poate lipsi motivat, nu poate absenta “în rugăciune”. Biserica trebuie să fie o prezenţă a rugăciunii, o prezenţă care transfigurează, care responsabilizează.
De aceea, de vreme ce Biserica nu mai trăieşte astăzi în lumea ortodoxiei organice de altădată, rostul Bisericii nu e acela de a se retrage paseist în zonele “pure” ale “trăirii” pseudo-isihaste, ci de a izbucni cu puterea Sfântului Duh în lume, de a frământa lumea. Biserica ortodoxă nu există pentru a se salva pe sine – că doar nu suntem “aleşi” puritani -, ci pentru a salva lumea. Şi nu poate salva lumea doar “rugându-se” pentru ea. Nu poţi să-i vorbeşti de dragoste sclavului şi de libertate celui împietrit la inimă. Trebuie să ne facem tuturor toate: să le facem pe toate tuturor întru Hristos. Celui flămând sa-i dăm o rugăciune şi un loc de muncă sau doar o bucată de pâine dacă nu putem altfel. Celui în robie, o rugăciune şi o chemare la eliberarea lui, celui orfan o rugăciune şi un cămin etc. Nici să nu credem că suntem atât de îmbunătăţiţi încât rugăciunea noastră ajunge, nici să nu credem că trebuie să facem noi totul şi că ne putem mântui fără Dumnezeu.
Dacă eroii clasici acţionau mânaţi de dorinţa de a fi lăudaţi de semenii lor şi de posteritate (amor laudis humanae), mărturisitorii creştini acţionează motivaţi de dragostea de adevăr (amor veritatis), nu pentru glorie, ci pentru dreptate. [22] Adevărul pentru care mor creştinii e singurul care dă viaţă veşnică, nu doar umbra ei. Şi adevărul acesta poate fi trăit şi domestic, în lume, după cum ne arată vieţile sfintelor laice Maria cea Tânără şi Thomaïs din Lesbos, două sfinte căsătorite a căror viaţă ne poate folosi drept model şi drept dezminţire afirmaţiilor unor istorici catolici români care au scris că Bizanţul nu a avut sfinţi laici şi nu a propus alt model de sfinţenie decât pe cel al monahului.
Iată de exemplu ce spune altminteri asceticul Sf. Ioan Hrisostom despre rolul soţiei, fără de care, spune el: “Nici afacerile politice nu ar putea fi conduse corect. Căci dacă grijile lor domestice ar fi într-o stare de confuzie şi neorânduială, cei implicaţi în treburile obşteşti ar trebui să stea acasă, şi treburile politice ar fi prost administrate.” [23] Aşadar, bărbaţii, creştinii, au a face politică, au a se ocupa de treburile cetăţii, fie că sunt sfinţi, fie că nu. Nu e abuz de putere, e datorie creştinească pentru cei care au rămas în lume şi au această vocaţie. Sf. Vasile cel Mare îi scria unui vechi funcţionar să nu neglijeze funcţiile publice de dragul vieţii retras-pioase pentru că astfel va scăpa ţinutul gospodărit de el de necazurile unei proaste administraţii şi îşi va atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu, va fi “răsplătit de Dumnezeu”. [24] E legitim, după cum considera şi Sf. Ioan Hrisostom, să te ocupi, ca şi creştin, de treburile cetăţii. Politica nu e mai “căzută” decât o facem noi să fie. E uluitor până şi faptul că a ajuns să trebuiască să argumentăm aceste lucruri. Şi asta se întâmplă pentru că şi “elita” ortomopsă şi “rezistenţa” ortoboxă acuză creştinismul de “prea multă istorie” şi ar vrea să-l ţină izolat ermetic, primii, de naţionalism, ceilalţi, de realitatea de dincolo de debaraua lor de apartament de bloc în care stau ca oul clocit în cofraj de alimentară ceauşistă. Şi elita gnostică şi “îmbrobodiţii” se vor astfel doar administratori ai creştinismului, administratori de “texte” din Sfinţii Părinţi. Oricine e viu e suspect: e fie “necivilizat”, fie insuficient de “sfânt”.
Când eşti bolnav, iei un leac. Când îţi arde casa, chemi pompierii. Şi medicul sau pompierii respectivi ar face bine, chiar şi din perspectivă creştină, să fie pricepuţi şi cu mintea trează la momentul intrării lor în acţiune. Biserica se roagă la litughie pentru “mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, uşurarea şi iertarea păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu”, pentru “enoriaşii, epitropii, ajutătorii şi ostenitorii” bisericii. Lui Dumnezeu, la Sf. Liturghie, îi dăruim “de toate”, îi dăruim toată lumea, toată viaţa noastră spre prefacere. [25] În pâinea şi în vinul euharistice Dumnezeu binecuvântează şi munca celor care au lucrat via şi ogorul. Călugării de la Lavra Muntelui Athos ştiau aceste lucruri când îi scriau împăratului Alexios Comnenos că: “În pacea ta ne ducem şi noi traiul nostru eremitic, rugându-ne la Dumnezeu să-i dea ani lungi de domnie Măriei Tale.” [26] Nu-i spunea nimeni împăratului să lase tronul că oricum politica e rea şi lumea păcătoasă. Dacă, datorită modului său de a domni, imperiul era în pace şi dreptate, atunci credinţa putea înflori. Avocatul Tertullian, în secolul al II-lea, se ruga şi el pentru împăraţi (păgâni la acea dată): “Pentru viaţă lungă, pentru pacea imperiului, pentru protecţia casei imperiale, pentru armate pline de vitejie, un senat fidel, un popor virtuos şi pace în lume”. Cosmas Indicopleustes, scriitor bizantin din secolul VI, scria, cu bogate trimiteri la sfinţii părinţi, că “Roma se împărtăşeşte din meritele Împărăţiei lui Hristos”. Ortodocşii care nu vor să îmbunătăţească nimic în jurul lor pretinzând, din chietism neortodox, că aşa a lăsat Dumnezeu şi că aşa e bine pentru mântuirea noastră, că ar trebui doar să ne rugăm pentru mântuirea noastră, nu să încercăm să îmbunătăţim ceva pentru fratele nostru, îmi aduc aminte de un ziarist de la Scânteia care îmi spunea că tirania produce literatură bună, că libertatea moleşeşte talentul, şi că, de dragul culturii, ne-ar trebui un nou Stalin.
Nu spun că toţi creştinii sunt obligaţi să “facă politică”. Implicarea în lume, ca şi rugăciunea, e o vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E important să se recunoască legitimitatea, limitele, condiţiile şi foloasele lucrului în lume pentru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, faptei. Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata să se împace profitabil cu moartea altora, dar şi combinaţia de teoria conspiraţiei şi pseudoisihasm care se predică astăzi ca scuză a absenţei din cetate, toate acestea nu au nimic de a face cu libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia celui viclean, care a ajuns să stăpînească lumea fiindcă creştinii s-au lepădat de ea şi de Cel care a venit în lume şi s-a dat morţii pentru ea. Cine crede că Dumnezeu nu ne va judeca pentru mizeria anarhică şi anticreştinismul programat al României de azi se înşală. Şi cine, deşi ar putea să-i dea adăpost săracului, cine, deşi ar putea să-i ofere un cămin orfanului, cine, deşi ar putea să-i zidească un cămin pribeagului, cine, deşi ar putea să dea o educaţie şcolară mai bună unui copil, cine se închide în debara ca să-şi “vadă de suflet” şi să nu se contamineze cu “răutatea lumii”, acela să ştie că bate doar mătăniile nimicniciei.




[1] Vezi eseul lui Karl Löwith, “Poate exista un gentleman creştin?”, tradus şi prefaţat de Gheoghe Fedorovici, la http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-crestin.html.
[2] Gheorghe Fedorovici, Şapte peceţi, Făgăraş, Agaton, 2007, 56.
[3] “E smerit mândruleţul”, zice părintele Arsenie Papacioc de asemenea smerenie plină de sine.
[4] Despre Sfântul Duh, I, 2, III, 2.
[5] Vezi Fedorovici, Şapte peceţi, 61-66.
[6] Sf. Vasile cel Mare scria că nimic nu e rău în sine, de vreme ce totul e creat de Dumnezeu. De aceea, nu suntem condamnaţi pentru simplul fapt că, de exemplu, avem familie, servicii, case, şi bunuri. Buna întrebuinţare a acestora, libera lor întrebuinţare în conformitate cu învăţătura lui Hristos, ne ajută, spune Sf. Vasile cel Mare, şi să ne “purificăm de păcate şi să moştenim Împărăţia cerurilor” (vezi regula 92 din Regulile morale ale Sf. Vasile cel Mare). Pentru modul firesc, organic, de viaţă creştină în lume - departe de actuala afectare ortomoxă care asimilează ortodoxia unei tehnici de autosuprimare - vezi şi predicile lui Leontius, un preot bizantin din secolul VI, în Fourteen Homilies, trand. Paul Allen şi Cornelis Datema, Brisbane, Australian Association for Byzantine Studies, 1991. Smulşi din lumea ortodoxiei organice, românii tind fie să se adapteze, să se asimileze coioţilor şi androizilor deşertului postmodern, fie să tânjească după lumea veche pe care o văd “conservată” în “cămara” bisericii. Un singur lucru nu îndrăznesc să facă: să purceadă la prefacerea lumii împreună cu Hristos, să lupte pentru o nouă organicitate. Nu vor să umble cu Hristos în lume, vor fie să uite de Hristos în lume, fie să uite de lume în Biserică.
[7] Vezi cum dezvoltă conceptul de “vecinătate” Ovidiu Hurduzeu, în Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Bucureşti, Ed. Logos, 2008.
[8] Vezi, pentru discutarea cazului unui fost apologet al lui Corneliu Zelea Codreanu, actual vânător de “legionari”, “slavofili” şi “păşunişti”, aici: http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/iulian-capsali-despre-mihail-neamu.html
[9] Vezi, pentru importanţa educaţiei în vieţile sfinţilor ortodocşi, şi pentru sănătoasa tensiune dintre “cultură” şi “rusticitate”, Evelyn Patlagean, “Ancienne hagiographie byzantine et histoire sociale”, în Structure sociale, famille, chretiente a Byzance IV-XI siecle, London, Variorum Reprints, 1981, V.
[10] Grégoire de Nysse, Lettres, trad. Pierre Maraval, CERF, 1990, 131.
[11] Grégoire de Nysse, Lettres, 315.
[12] Grégoire de Nysse, Lettres, 319.
[13] Şi convorbirea continuă: “- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat? - Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav. - Şi când trebuie să taci? - Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului (...) - Cine-i îndreptăţit să mărturisească? - Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.”
[14] “Acceptă să pierzi orice în afară de libertate”, spunea Sf. Vasile cel Mare în omilia aspura psalmului XIV.
[15] Vezi Athenagoras, Embassy for the Christians. The Resurrection of the Dead, trad. Joseph Hugh Crehan, New York, Newman Press, 1955, 3.
[16] Sf. Nicolae Velimirovici spunea, referindu-se la “intelectuali”: “Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane” (Învăţături despre bine şi rău, trad. Teofil Petrescu, Bucureşti, Sophia, 2001, 93). Esenţială pentru lămurirea căderilor morale şi intelectuale ale lumii ortodoxe şi apusene e şi o altă carte a Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, apărută la mica dar excelenta editură Predania în 2008.
[17] Precizare a dlui Gheorghe Fedorovici.
[18] La întrebarea unui monah legată de talantul evanghelic care trebuie fructificat, Sf. Vasile cel Mare a răspuns: “Cred că părabola se referă la toate darurile lui Dumnezeu. Fiecare, dacă Dumnezeu a judecat că e bine să-l binecuvânteze astfel, trebuie să multiplice roadele acestui dar şi să-l facă să servească binelui şi folosului cât mai multor oameni. Căci nu e nimeni care să nu fie părtaş la binefacerile lui Dumnezeu” (Stanislas Giet, Les idees et l’action sociale de Saint Basile, Paris, Gabalda, 1941, 38) În altă parte, Sf. Vasile spune că, “printr-o viaţă socială (politeias) bine orânduită putem atinge demnitatea îngerilor”. Mântuirea nu e aşadar legată doar de pseudo-nevoinţa autistă, ci de întreaga viaţă creştină, în lume sau în afara lumii (Giet, 26).
[19] Holy Women of Byzantium, ed. Alice-Mary Talbot, Dumbarton Oaks, 1996, 78.
[20] Vezi cazurile Sf. Nil şi Sf. Elias(Ilie) Spelaiotes în Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109.
[21] Vezi, în corespondenţa sa, modul cum Sf. Vasile cel Mare intervenea la autorităţi pentru apărarea văduvelor, a unor sate persecutate, a uşurării sărăciei unor creştini etc. Vezi şi Giet, 374, 388-389.
[22] Robert Dodaro, Christ and the Just Society in the Thought of Augustine, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, 53.
[23] Omilia X despre II Timotei. Vezi şi Aideen M. Hartney, John Chrysostom and the Transformation of the City, Londra, Duckworth, 2004.
[24] Giet, 372.
[25] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei: O însoţire liturgiucă pentru preoţi şi mireni, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2005, 207.
[26] Rosemary Morris, Monks and laymen in Byzantium, 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, 109.
[27] Milton Anastos, “Political Theory in the Lives of the Slavic Saints Constantine and Methodius”, Harvard Slavic Studies, ed. Horace G. Lunt, Cambridge, Harvard University Press, 1954, II, 23-24.

* Ţin să ii mulţumesc aici publicistului creştin Gheorghe Fedorovici pentru lucidele observaţii ale domniei-sale. Orice eroare, neinspirată teologumenă sau stangăcie imi aparţine, desigur, doar mie.

joi, 16 octombrie 2008

Impozit pe blogareala

Florin Budescu atrage atentia asupra unei initiative incredibile. Sint perfect de acord cu el, inclusiv in privinta concluziei despre capacitatea mentala a initiatorilor - asta ca sa ma exprim elegant.

Se intentioneaza modificarea conditiilor de utilizare a muzicii pe Internet, cu efecte economice dure asupra majoritatii site-urilor si blogurilor din Romania. Astfel, un blog sau un site care va contine linkuri catre videoclipuri sau melodii preluate de pe site-uri de tip Youtube, Trilulilu si care are bannere de orice natura (platite sau gratuite), pentru a promova produse/servicii, va trebui sa plateasca minim[um] 1.000 RON pe luna (taxa pentru mai putin de 100.000 de afisari pe luna) pentru acele linkuri.

Parintele Mina Dobzeu e bolnav


Parintele Mina Dobzeu, de la Husi, cel care l-a botezat in inchisoare pe Nicu Steinhardt, este grav bolnav in spital, la Iasi. Pomeniti-l la rugaciune, iar cei care puteti, mergeti sa-l mingiiati si sa-l incurajati. Il gasiti la Spitalul Sf. Spiridon, sectia Infectioase, pavilionul 4, salon 5.

UPDATE

ANUNŢ UMANITAR pentru părintele Mina Dobzeu!

Părintele arhimandrit Mina Dobzeu (binecunoscut ca fiind cel care l-a botezat în închisoare pe monahul Nicolae Steinhardt), se află în stare foarte gravă (!!!) la spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. În urma administrării medicamentului biseptol, a făcut un fel de alergie, ce s-a transformat într-o infecţie ce cuprinde tot corpul.

Facem APEL către toţi oamenii cu inimă bună, care pot să facă ceva pentru ameliorarea durerilor groaznice prin care trece părintele.

Momentan ne confruntăm cu problema găsirii unui unguent, foarte necesar pentru vindecarea rănilor deschise şi oprirea infecţiilor, întrucât depozitele farmaceutice se află în grevă. Se numeşte ACTOVEGIN 20% gel hemoderivat deproteinizat din sânge de viţel, 0,8%.

Într-o zi sunt necesare 3 tuburi pentru a acoperi toate rănile. Vă rugăm să căutaţi acest unguent prin farmaciile din oraşul dvs. şi să le trimiteţi la adresa Spitalul Sf. Spiridon Bd. Independentei nr. 1, cod 700111, IASI Tel/fax:0232-217781 cu menţiunea PENTRU PĂRINTELE MINA DOBZEU, internat la secţia infecţioase, pavilion 4, salon 5.

Campanie pentru gratierea "lotului Tanacu"


Cateva persoane au initiat o campanie civica in sprijinul cererii de gratiere a "lotului Tanacu", cerere formulata de familia preotului Daniel Corogeanu.
Persoanele care doresc pot sprijini campania completand si trimitand prin posta clasica o "declaratie de sustinere". Formularul cererii il aveti aici: /gratiere.doc

In continuare, o lamurire despre "cazul Tanacu".

Cazul Tanacu

monahul Filotheu Balan
de la Manastirea Petru-Voda

M-am îngrozit citind ziarele românesti care relateaza despre cazul parintelui Daniil de la Tanacu. "Criminalul cu barba rosie" trebuie sa moara, striga la unison toata presa. "Rastigneste-l", striga presa. Si daca el a fost acuzat de practici medievale, acuzatorii lui traiesc în plina antichitate, asta e limpede.
Ce a facut parintele Daniil? A primit în manastirea sa de maici o sora declarata ca avînd serioase probleme psihice. A facut bine? Daca el a crezut ca o poate ajuta punînd multa dragoste si atentie si luptînd cu armele Bisericii (rugaciunea si postul) împotriva bolii ei, atunci Dumnezeu sigur ca nu a trecut cu vederea fapta sa. Învatatura Sfintilor Parinti spune ca, traind înconjurat de oameni cu multa dragoste si facînd ascultare, chiar daca esti bolnav mintal, boala se poate vindeca, într-o mai mare sau mai mica masura. Si, cu adevarat, a primi în obstea ta, în familia ta, un asemenea caz este dovada de barbatie (unii vor zice mîndrie draceasca, dar as întreba un asemenea om mîndru cît poate sa rabde lînga un bolnav psihic; va zic de pe acum: nici macar o zi; e nevoie de multa smerenie si dragoste ca sa rabzi neputintele acestor oameni pe care de multe ori familia îi leapada prin spitatele de psihiatrie). Eu cred ca fapta parintelui a fost dupa Evanghelie (care spune clar: "Pe cel ce vine catre Mine nu-l voi scoate afara" (Ioan 6:37).
Aspectul 2: ce competenta are un medic pentru a face diferenta între un schizofrenic si un îndracit? Raspunsul: nici una. Si iarasi nu înteleg de ce credem un medic care pune un diagnostic (si cît de priceputi sînt ei la diagnostice se vede din faptul ca alearga lumea pe la 3-4 spitale ca sa afle ce boli are) este crezut pe cuvînt, iar un duhovnic care se lupta cu duhurile cele rele zi de zi este catalogat drept nebun? Din cîte am auzit, parintele Daniil era duhovnic de ceva ani, iar cît de bun duhovnic este s-ar putea vedea si din faptul ca obstea sa numara aproape 25 de suflete (cel putin asa am citit în ziare). Sa fie limpede tuturor: nimeni nu vine la manastire pentru ca nu are ce face acasa si nimeni nu se da pe mîna unuia care nu are habar de duhovnicie. Am auzit, cu mult înainte de scandal, ca îl cauta lumea din zona Vasluiului pentru spovedanie, si ca parintele ar fi scos multi atei si multe suflete pierdute în noaptea patimilor si le-ar fi adus la Hristos. Mie mi-e limpede ca parintele Daniil face parte dintre generatia de duhovnici tineri foarte cautati de lumea de azi pentru priceperea lor în ale duhovniciei. Si daca parerea lui a fost ca Irina nu e nebuna cu capul (si cum ar fi putut sa fie nebuna o fata care a lucrat ca baby-sitter în Germania? S-ar presupune ca trebuia sa aiba capacitatea de a vorbi o limba straina si ca avea suficienta dragoste ca sa stea cu copiii altora, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul medical a fost o minciuna), ci ca s-a îndracit, atunci ar fi trebuit crezut pe cuvînt.
Sora Irina a început sa aiba crize. Sa zicem ca presa si medicii sai au dreptate, iar crizele erau de schizofrenie si nu de îndracire. Dar cum te apuca crizele tocmai cînd se fac slujbe în biserica si ti se citesc rugaciuni? Mi-a fost dat sa vad doua cazuri de schizofrenie pîna acum si va pot spune ca oamenii aceia nu reactionau deloc la slujbe si nu intrau în criza cînd erau în biserica si li se citeau rugaciuni. Mai mult, nu se linisteau aproape deloc prin citirea molitfelor, ci doar dupa ce-si luau pastilele. Iarasi, din ceea ce am citit în presa, înteleg ca, dupa ce i se citeau rugaciuni, sora Irina îsi revenea. Si atunci nu îi vom da dreptate parintelui Daniil o data mai mult?
Am fost la multe Sfinte Masluri în multe manastiri si am vazut multe cazuri de îndraciti (îndracirea nu se poate cataloga cu mijloacele medicinei care neaga existenta sufletului). Pe multi i-am tinut cu mîna mea si i-am imobilizat în vremea Maslului. Am vazut limpede ce putere ne-omeneasca au diavolii cînd un îndracit intra în criza. Am vazut jumatate de biserica golindu-se în jurul unei fete care a fost trîntita si a început sa scoata sunete înfioratoare. Va rog sa ma credeti ca duhurile cele rele raspîndesc o senzatie de teama, o frica ce îti intra în oase si te trimite departe de cel posedat. Putini sînt cei care dau dovada de barbatie la un Maslu cînd e vorba de a imobiliza un îndracit.
A fost un caz în care atîta putere avea diavolul în fiinta ce o tineam încît eram patru insi si cu greu, cu toata puterea noastra, abia puteam sa o tinem la podea. Un om nu poate sa aiba asemenea putere, nu. Si aici vine cazul Tanacu: puteau maicile sa tina o îndracita cînd avea crize? Nicidecum. Trebuia legata. A fost legata cu funii, de mîini si de picioare, dar s-a dovedit ca nu e de ajuns, pentru ca era înca cu neputinta de stapînit. Si atunci au imobilizat-o. Presa spune ca au imobilizat-o pe o cruce. Eu nu stiu daca a fost asa, dar cînd am citit despre caz am zis: ce idee buna! Stiu, aici veti spune despre mine ca sînt nebun, retrograd, fanatic, etc, dar eu nu am de spus decît "Crucea Ta, Doamne, arma împotriva diavolului ne-ai dat-o noua", asa cum cînta Biserica de la Hristos încoace. Asa ca nu pot sa spun decît ca, singurul pericol pe care îl vad este de a batjocori Crucea lui Hristos prin legarea unui îndracit pe ea. Dar cum nu pentru a batjocori Crucea a fost legata saraca fata, ci pentru a se însanatosi, cred ca Dumnezeu nu ma va bate pentru ca m-am bucurat de ideea de a o lega pe cruce si nici pe cei care au facut-o nu îi va osîndi. Dar pîna acum nu am aflat din presa daca a fost o cruce sau au fost niste scînduri, nu am vazut nici o fotografie. I-au pus calus în gura? Numai cei ce au vazut îndraciti la slujbe pot spune ce tulburare pot face acestia. Iar daca vrei sa faci o slujba în tihna, cel mai bine e sa îl scoti afara. Dar si ei, îndracitii, au mult folos din prezenta la slujba. Avem cazul de la Sihastria, din 1992, cînd o fata, Maria, care avea multime mare de draci, s-a tamaduit dupa 7 Sfinte Masluri si 9 Sfinte Liturghii.
Parintele Daniil era singurul slujitor la manastirea Tanacu. Pravila Bisericii spune ca preotul nu poate face singur Sfîntul Maslu, ci este nevoie de doi preoti, cel putin. În situatii de mare necesitate preotul singur poate face Sfîntul Maslu, Taina pe care Biserica o are pentru însanatosirea tuturor celor bolnavi, trupeste sau sufleteste. Asa încît ceea ce i-a ramas parintelui de facut era doar citirea rugaciunilor din Molitfelnic. Si pentru însanatosirea celor bîntuiti si stapîniti de duhuri necurate avem în molitfelnic mai multe rugaciuni, între care cele mai puternice sînt cele ale Sfîntului Ioan Gura de Aur si mai ales cele ale Sfîntului Vasilie cel Mare. Toti preotii pot sa citeasca aceste rugaciuni, ori de cîte ori li se cere. Parerea unui reprezentant al Patriarhiei ca Molitfele (Rugaciunile) Sfîntului Vasilie se citesc o data pe an, de 1 ianuarie, este cea mai mare minciuna posibila, de vreme ce în Molitfelnic scrie clar ca sînt pentru alungarea duhurilor necurate si tamaduirea bolilor. A, ca este obligatoriu (dupa tipic) sa se citeasca Molitfele de 1 ianuarie, acesta e un alt aspect. Deci nimic spectaculos în faptul ca un preot citeste Molitfele. Ba chiar laudabil, pentru ca arata ca îi pasa de durerea sufletelor crestinilor. Si nimic spectaculos în citirea Molitfelor, pentru ca îndrazneala cea mare a unui preot, care îl ridica în cinste mai mult decît orice împarat si stapînitor al lumii, este savîrsirea Sfintei Liturghii, adica aducerea pe Sfînta Masa a Facatorului si Ziditorului tuturor celor vazute si nevazute, adica a lui Hristos Dumnezeul nostru. Caci cu Dumnezeu ne împartasim în Sfînta Împartasanie. Si daca am îndrazneala de a savîrsi Dumnezeiasca Liturghie, nu am îndrazneala de a citi niste rugaciuni de alungare a dracilor?
Ceea ce într-adevar trebuie stiut este ca ura diavolului împotriva celor ce citesc Molitfele este foarte mare. Si orice citire a Molitfelor fara un pic de pregatire duhovniceasca se lasa cu mari ispite. Acesta este motivul pentru care majoritatea preotilor se tem sa citeasca Molitfele Sfîntului Vasilie cel Mare. Teama! Deci s-ar cuveni sa ne uitam cu atentie la cei ce citesc Molitfele, pentru ca acestia pot fi de doua feluri: ori niste crestini traitori si tematori de Dumnezeu, carora nu le este teama de draci, ori niste nebuni. Si cred ca am aratat mai sus ca parintele Daniil nu poate fi considerat nebun. Un nebun nu face o manastire din nimic si nu reuseste sa adune în jurul sau atîtea suflete. Si pentru ca am vorbit de pregatire, e bine sa stiti ca, dupa pravila, cel mai bine ar fi ca si preotul, si cel bolnav sa posteasca înainte de citirea rugaciunilor. Mîntuitorul le-a zis foarte clar Sfintilor Apostoli: "Acest neam [de draci] nu iese decît cu rugaciune si cu post" (Matei 17:24). Si am aflat din presa ca au postit cu totii: si fata, si parintele, si obstea. E bine ca au postit? Raspunsul cred ca îl aveti. Mai ales ca îmi aduc aminte de niste îndracite carora li se dadea mîncare de post, iar ele strigau: "Nu vrem, nu vrem! Dati-ne carne si vin!"
Dupa cele trei zile de post si rugaciune purtarea de grija a lui Dumnezeu a rînduit ca Irina sa-si revina. A fost deplin constienta si a vorbit cu maicile. Au dezlegat-o si i-au dat sa manînce. Toata lumea a fost bucuroasa ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile facute la Tanacu. Dupa aceea au mers în gradina si s-au asezat pe iarba. Aici este momentul cînd a intrat în coma. M-am gîndit ca dupa zbuciumul avut în acele zile, la care daca adaugam postul ajungem repede la concluzia ca sora a fost vlaguita pur si simplu, prin faptul ca au mers si au stat la soare e cu putinta ca pricina caderii în coma sa fie insolatia. Asta e parerea mea si nu vreau sa fie însusita de nimeni, dar va pot spune ceea ce am trait pîna acum. De aici maicile au chemat salvarea. A fost dusa la spital în coma. La spital a murit.
Avem un alt aspect, daca se mai putea face ceva. Nu stim, aceasta doar Dumnezeu o stie. Din presa am înteles ca unii medici ar fi afirmat ca fata era deja moarta cînd au luat-o. Dar tot din presa am aflat ca i-au pus perfuzii. Or la morti nu le pui perfuzii, nu?
Moare un om care este posedat. Ce spune Biserica în astfel de cazuri? Pai e cît se poate de limpede: daca dracii sînt pricina mortii, si nu patimile în care te-ai aruncat de buna voie, atunci sulfetul acela este mîntuit. Hristos îl primeste împreuna cu Mucenicii, pentru ca a rabdat chinuri mucenicesti. Pacat ca în cazul de la Tanacu sora Irina nu poate sa vina si sa-si spuna si parerea sa. Cred ca ea ar fi fost omul cel mai în masura sa îsi dea cu parerea.
Cred ca am fost suficient de limpede în ce am scris pîna aici ca sa întelegem ca tot ce s-a întîmplat acolo a fost dupa pravila si nu s-au calcat întru nimic rînduielile Bisericii. Si atunci Dumnezeu le va purta de grija tuturor celor care au fost implicati în caz.
Tot ceea ce este pe lînga cele scrise mai sus tind sa cred ca este de la diavoli, care insufla mintile omenesti fara ca oamenii sa priceapa lucrul acesta atît de subtire. Afirmatii precum "drac de popa", "criminalul cu barba rosie", "maici idolatre", "oameni inculti", "practici medievale", "teroare dupa metode inchizitoriale", "maica crucificata", "preot nebun si exaltat", sau ca niciodata în istoria Bisericii nu s-a procedat astfel, sau ca Molitfele Sfîntului Vasilie se citesc doar pe 1 ianuarie, sau ca parintele Daniil nu era vrednic sa slujeasca ori sa citeasca rugaciuni, sau ca manastirea Tanacu este "eretica, nesfintita", sînt cu adevarat spre rusinea celor ce le-au facut si vor da seama pentru ele. Sa nu credeti vreodata ca Dumnezeu se uita la etichete. El judeca dupa inima si plateste fiecaruia dupa vrednicie, indiferent daca este mirean, preot sau arhiereu.
Boala cea mare a neamului nostru este datul cu parerea. Nimeni nu se poate abtine sa dea mai departe ceea ce aude, fara sa înfloreasca, fara sa puna de la el, fara sa aiba contributia sa proprie. Cu cît o minte este mai slaba si mai bolnava, cu atît ceea ce aude si vede va fi dat mai departe mai deformat. Nu-mi revin dupa ce citesc articolele presei în cazul Tanacu si vad cum un caz nefericit a fost transformat de niste minti antihristice într-o crima abominabila, cu iz de inchizitie papistasa.
Alta boala a noastra este invidia, care se naste din mîndrie si care e mama razbunarii. Multe nu s-ar fi întîmplat si spus, mai ales în sînul Bisericii, daca am fi fost crestini, daca Evanghelia noastra ar fi fost cea propovaduita de Mîntuitorul Hristos si nu anti-evanghelia televizorului si a mass-mediei. Aici s-a vazut cît sîntem de departe de Hristos si cum ne lepadam de El prin faptele noastre. "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este Împaratia Cerurilor", zice Iisus Hristos Dumnezeul nostru. Fericit esti, parinte Daniil, daca toata lumea te uraste, iar Hristos te iubeste!
Si sa zicem ca toata minciuna din presa nu ar fi minciuna, ci adevar (ceea ce sa dea Domnul sa nu fie!). Unde este, dar, Sfîntul Ioan Gura de Aur care sa zica si azi: "dati-mi un preot care a gresit, ca sa îl acopar cu haina mea"?


Sursa: www.nistea.com

marți, 14 octombrie 2008

E clar si legal: icoanele ramin in scoli

Odata cu comunicarea in scris a Deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie in procesul Ministerul Educatiei + Asociatia Provita Bucuresti vs. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii + Moise Emil, se incheie (deocamdata) campania 'Salvati Icoanele Copiilor' care a debutat in noiembrie 2006 cu formarea 'Coalitiei pentru Respectarea Sentimentului Religios'.

Prin aceasta Decizie a ICCJ, datata 11 iunie 2008, Recomandarea nr. 323/2006 a CNCD de interzicere a prezentei simbolurilor religioase in scolile publice, a fost anulata ca nelegala.

Puteti citi textul Deciziei ICCJ aici.

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Un reportaj de exceptie la TVR: "De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?"


Astazi dimineata, incepind cu ora 07:30, pe TVR 1, la emisiunea SEMNE, a fost difuzat un reportaj-documentar exceptional, realizat de Rafael Udriste. Cu patos, dar fara rabat de la profesionalism, Rafael Udriste raspunde, prin intermediul celor intervievati, la intrebarea din titlu: "De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?". Pentru ca structurile de putere sint inca in mina fostilor nomenclaturisti si securisti comunisti, pentru ca Sinodul BOR este vinovat si fricos, pentru ca marea masa a crestinilor e ignoranta si nepasatoare. Interlocutori: PS Justinian Chira, Episcopul Maramuresului, Părintele Augustin, duhovnicul schitului Înălţarea Sfintei Cruci, Aiud, Părintele Ioan, mănăstirea Petru Vodă, jud. Neamţ, Maica Inochenţia, mănăstirea Sf. Maria, Techirghiol,Emilia Corbu, istoric, Muzeul Judeţean Slobozia, Claudiu Tarziu, asociaţia "Rost", Ştefan Ruxanda, revista "Atitudini".
In reportaj se pune inclusiv chestiunea inchiderii abuzive a expozitiei "Destine de martiri" de la Iasi.
De piatra sa fii si acest reportaj te emotioneaza si te revolta.
Pacat ca ora de difuzare este atit de matinala si intr-o zi de week-end. Cei care nu l-au vazut dimineata il pot insa descarca de aici. Cei care n-au rabdare sa-l descarce, il pot vedea direct pe blogul lui Rafael Udriste.

miercuri, 8 octombrie 2008

Panica ne va veni de hac

Umbla un zvon alarmist în piaţă cum că numeroşi cetăţeni care au pus bani albi (mă rog...) pentru zile negre la bănci, acum şi-i retrag în ritm alert, temîndu-se că vine peste noi criza americană (un soi de boala vacii nebune a sistemului financiar). Zvonul este întreţinut inclusiv prin sms - trimise din toate părţile în toate părţile. De unde îmi şi miroase a oleacă de intoxicare şi ceva mai multă manipulare. Cine are interes să dea ţara peste cap în prag de alegeri? Ar fi mulţi, şi din interior, şi din exterior.
Bogaţii care au relaţii pe la ştabii din presă, sună şi cer consultaţii gratuite: "Ce să fac, Gicule, îi mai las sau îi scot acum, cît încă mai am ce?" Îşi imaginează că ziariştii au mai multe informaţii decît ei. O fi. Dar eu mă gîndesc că şi dacă scot banii ăia, şi nu-i bagă repede în ceva foarte, foarte sigur, tot vor rămâne cu praful de pe tobă în caz de criză fatală. Se va prăbuşi moneda naţională în aşa hal încît grămezile de bani scoase din bancă n-or să mai valoreze mare lucru.
Poate nu mă pricep, cred însă că panica este cel mai rău lucru în care ţi se poate întîmpla în momente de cumpănă. Dacă îşi retrage toată lumea banii din bănci acum, e ca şi cum s-ar năpusti cu toţii pe scară la cutremur. Nu scapă nimeni.

PS:
Confratele Florin Budescu zice alte lucruri interesante pe blogul său, ca unul care se pricepe la economie mult mai bine decît mine.


UPDATE
BNR cere populatiei sa nu-si scoata economiile din banci.Cititi aici.

luni, 6 octombrie 2008

Un trăitor de poveşti incredibile: MARCEL PETRIŞOR


Nascut pe 13 aprilie 1930 la Ocisor (in inima Ardealului, intre Tebea si Halmagiu), din parinti invatatori si bunici si strabunici preoti, scriitorul Marcel Petrisor este unul dintre putinele modele de rectitudine care ne-au mai ramas din lumea veche romaneasca.

Am publicat un interviu cu domnia sa in Formula As. Va dau citeva fragmente aici; restul puteti citi la sursa, facind click pe numele revistei :)

- Satul este in patrimoniul nostru mitic si mistic. Misterul crestin s-a grefat pe mitul antic, dublandu-si forta de impact cultural. Taranii de pana acum cateva zeci de ani traiau intr-o poveste continua. Satul era o lume paralela, magica, in care nu te-ai fi mirat sa-l intalnesti aievea pe Dumnezeu. La Ocisor, in satul meu, este inca vie istoria despre cum a fost hranit Zeus de o capra neagra in muntii aceia, care, de fapt, ar fi Olimpul. Pe de alta parte, sunt la fel de proaspete povestile cu Dumnezeu care se plimba prin sat cu Sfantul Petru si faceau minuni.

- Cand eram in beciurile Ministerului de Interne, in ancheta, nu stiam cand e noapte sau zi, iar interogatoriile, lipsa de somn, spaimele ma aduceau in pragul nebuniei. Atunci am fost obligat sa ma sondez, sa-mi gasesc reazem in trecutul meu, in ceea ce traisem. Copilaria mi-a oferit acest sprijin. Imi reveneau intotdeauna in minte imagini si intamplari din copilarie, care ma calmau si-mi dadeau o stare de bine. Cu cat simteam mai aproape moartea, cu atat amintirile din copilarie imi deveneau mai pregnante, mai limpezi, si in ele desluseam intelesul mistic si mitic. Iar unele peisaje pe care le vazusem imi erau loc de odihna pentru suflet, ma leganau ca bratele mamei.

- Omul care are sentimente profunde, niciodata nu va face parada de ele. Daca iubesti cu adevarat, te manifesti ca atare, fara sa strigi asta pe strazi. Daca suferi groaznic, decenta te opreste sa o arati. Cu cat faptele au o mai mare incarcatura sufleteasca, deci nu sunt pornite doar din ratiune, ci si din simtire, cu atat sunt mai discrete.

- Uneori, rugaciunea a functionat si ca avertisment. Ma pomenesc spunand rugaciunea inimii, mai mult sau mai putin, cateodata si o ora, neincetat. Asa s-a intamplat candva, in anii '70, in timp ce mergeam cu masina, impreuna cu trei elevi de-ai mei mai silitori, intr-o excursie prin Banat. Eram aproape de schitul "Piatra Scrisa", conduceam, glumeam, eram veseli, cand am inceput sa-mi spun rugaciunea in gand. Peste vreo jumatate de ora, am incercat sa depasesc un car incarcat cu fan si, pentru ca nu vedeam dincolo de el, am intrat pe contrasens tocmai cand se apropia cu viteza un TIR. Si eu si soferul TIR-ului am franat tare si ne-am oprit la un metru unul de altul. Am scapat printr-o minune. Cred si azi ca rugaciunea m-a salvat, ca un inger m-a indemnat sa o spun inainte de posibilul accident.

- Si pentru Petre Tutea am fost arestat, in primavara lui '89. Ne-au ridicat pe toti cei care mergeam mai des la Tutea acasa, alaturi de mine fiind si cativa studenti, intre care Marian Munteanu, ajuns mai tarziu liderul Ligii Studentilor. Am fost eliberati dupa o zi, securitatea constatand ca nu puneam nimic la cale. Aveam doar grija de batran si il ascultam, ca avea ce sa ne impartaseasca. Securistii ne-au impus atunci sa nu-l mai vizitam pe nea Petrache. Pe studenti i-am sfatuit sa stea deoparte, dar eu am continuat sa merg la Tutea, ca nu avea cine sa-l ingrijeasca, sa-l scoata la plimbare...

vineri, 3 octombrie 2008

Despre ideea de naţiune

Am observat că, în ultima vreme, a început un nou asalt împotriva ideii de naţiune cu argumente dintre cele mai “filologice”, “politologice” şi “fiziologice”. La argumentele istorice nu se uită, ca de obicei, nimeni. În aşteptarea deconstruirii finale a istoriografiei şi istoriei, argumentele istorice continuă să fie ignorate de o elită esenţialmente ignorantă în ceea ce priveşte istoria. Reiau textul de mai jos în speranţa că va clarifica unele puncte controversate. E un text academic şi constructiv. Îmi cer iertare pentru fragmentele lăsate, netraduse, în engleză, dar nu am avut timp să le traduc. Cum adversarii noşti sunt însă oameni versaţi în limbi dintre cele mai clasice şi mai exotice, bănuiesc însă că nişte simple citate în engleză nu vor dăuna inteligibilităţii textului.

Mircea Platon

Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?


Dezbaterea despre natura şi cronologia naţiunii şi naţionalismului a intrat într-o fază nominalistă. Lucru care ar putea fi privit drept o victorie, oarecum seacă, pentru ceea ce John Breuilly a numit “şcoala perenialistă”, adică pentru acei istorici care susţin că naţiunea şi conştiinţa naţională au precedat epoca modernă. Dar singurul rezultat al acestei victorii e replierea tranşeelor conceptuale. Abandonând unele dintre poziţiile lor iniţiale în faţa asaltului perenialist, “moderniştii”, adică istoricii care insistă asupra caracterul exclusiv modern al naţiunilor şi naţionalismului, pretind că de fapt şi-au întărit poziţia. Într-o recenzie la perenialista lucrare The Construction of Nationhood a lui Adrian Hastings, Robert Tombs încheia cu afirmaţia că Hastings: “Nu penetrează reduta modernistă; de fapt, multe dintre dovezile pe care le aduce nu fac decât să adauge câteva noi pietre la cazematele moderniste.” Având în vedere această situaţie, obiectul acestui articol nu e de a urmări rapidele desfăşurări de trupe ale unui Blitzkrieg istoriografic, ci de a descrie un război de tranşee.
Acest blocaj se datorează probabil agendei prezentiste a moderniştilor. Nesatisfăcuţi cu “dezvrăjirea” miturilor istoriografiei secolelor XIX şi XX, moderniştii şi-au asumat sarcina de a anunţa iminenta moarte a naţionalismului şi a naţiunilor. În general, moderniştii acţionează ca agenţi electorali ai unei Uniuni Europene a regiunilor, ai identităţii europene, şi ai unei “Noi Ordini Modiale” definite în termenii unui “Market Empire” (apud De Grazia) postnaţional. Asociind discuţia asupra naturii naţiunii şi naţionalismului variatelor întreprinderi trans- or supranaţionale, moderniştii au dat astfel întregii dezbateri un caracter prezentist. În cazul Europei, insistenţa lor asupra naturii fundamental moderne şi artificiale a naţiunilor ruinează mai degrabă decât ajută ideii de “naţiune europeană” de vreme ce accentuează natura sintetică a unei eventuale identităţi europene.
Paradoxal, nu decesul, ci renaşterea naţionalismului, după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est, a injectat noi energii în teza modernistă. Faptul sugerează o dată în plus caracterul de “agendă de lucru” al modernismului, încercarea de a răspunde unor provocări ale prezentului prin modificarea ADN-ului istoric, prin rescrierea interesată a genealogiilor. Lichidând naţiunile medievale, moderniştii tranformă naţiunile moderne în bastarzi lipsiţi de legitimitate istorică. Hotărâte să exorcizeze necuratul duh naţionalist din trupul Europei , elitele politico-ideologice ale Uniunii Europene au procedat la consolidarea unui complex aulico-mediatic menit să asigure nivelarea şi omogenizarea europeană. După cum era firesc, acest proces a fost balansat de o acutizare a reacţiilor naţionaliste care a dus la o “monstruoasă coaliţie” între stânga şi dreapta care a reuşit să pună pe butuci proiectul Constituţiei Europene. Miza politică a dezbaterii e însemnată şi, deşi nu intenţionez să politizez acest articol, nu pot pretinde că nu observ faptul că liniile istoriografice sunt şi linii politic-ideologice, temperate uneori de profesionalism. Dar energia risipită pe cuprinsul acestei dezbateri a făcut clar faptul că - la fel ca şi în cazul dezbaterii despre Reformă în Anglia, or al Revoluţiei Franceze, ori al analogiei dintre Comunism şi Fascism - nu e vorba de “ştiinţă pură”, sau măcar dezinteresată, ci de o căutare istoriografică a înţelesului prezentului şi a improbabilelor căi ale viitorului.
Asumpţia modernistă e, în esenţă, cum că înainte de a doua jumătate a secolului XIX nu existau naţiuni. Naţionalismul a creat naţiunile, nu invers. Şi naţionalismul, adică politica unui scop naţional, politica naţiunii, nu a putut apărea înainte de dezvoltarea unei “sfere publice burgheze”, a industrializării şi uniformizării statelor moderne. Naţionalismul e o ideologie modernă, apărută după decesul vechilor forme, bisericeşti sau feudale, de solidaritate socială. Naţiunea e o “comunitate imaginată” (“imagined community” o numeşte Benedict Anderson) de tip nou, dependentă de educaţia şi cultura de mase. Conform lui Anderson şi lui Eugen Weber, naţiunea e un produs identitar pe care îl “consumăm” doar pentru că am fost condiţionaţi astfel de către stat. Naţiunea e un “construct” al Centrului politico-ideologic. Combătând aceste teze, Peter Sahlins a arătat că, departe de a fi “impusă şi construită de la centru înspre exterior”, identitatea naţională “a apărut la periferie înainte de a fi fost construită acolo de către centru”. Mai nuanţat decât Anderson, Hobsbawm a argumentat că, deşi putem descoperi exemple de aşa-zise “proto-naţiuni”, nu putem găsi state naţionale înainte de epoca modernă. Acestea deci erau poziţiile iniţiale ale moderniştilor, exprimate în clasicele de acum lucrări semnate de Anderson, Ernst Gellner şi Hobsbawm.
Replicile date acestor idei s-au concentrat asupra următoarelor puncte: 1. cum că a existat o conştiinţă naţională şi înainte de epoca modernă; 2. cum că au existat naţiuni şi înainte de perioada modernă; 3. cum că au existat state-naţiuni şi înainte de epoca modernă. Tezele de mai sus au fost iscusit ilustrate de autori precum Anthony D. Smith, Adrian Hastings, Jonathan C. D. Clark, Patrick Wormald, Susan Reynolds sau Colette Beaune.
În ordine cronologică, primul apărător al poziţiei “perenialiste” a fost sociologul Anthony D. Smith, în lucrările Ethnic Origins of Nations (1986), National Identity (1991) şi Nationalism and Modernism (1998). Smith susţine că naţiunile şi naţionalismele moderne sunt înrădăcinate în etnii premoderne. Iar etniile sunt: “Populaţii umane care au un nume şi care împărtăşesc anumite mituri ale originilor, istorii şi culturi, fiind asociate cu un teritoriu specific şi având un anumit simţ al coeziunii.” Diferenţa dintre protonaţiunile lui Hobsbawm şi etniile lui Smith e că pentru Hobsbawm existenţa acestor formaţiuni nu are nici un impact asupra “invenţiei” moderne a naţiunilor, croite la discreţia ideologilor naţionalişti. Pentru Smith, etniile sunt într-adevăr diferite de naţiunile moderne – care au unitate legislativă, politică şi economică şi o cultură de masă – dar ele determină structurile culturale şi instituţionale care influenţează mai apoi opera constructorilor moderni de naţiuni. Cu alte cuvinte, Smith socoteşte naţiunea un fenomen modern, dar nu şi o realitate modernă. E o manifestare modernă a ceva ce există în longue durée. Naţionalismul nu e o “falsă conştiinţă”, aşa cum argumentează marxiştii, ci conştiinţa modernă a unui străvechi nucleu etnic. În măsura în care acest aggiornamento – prin cultura, educaţia, mobilizarea şi politica de mase – a afectat acest miez, naţiunile sunt un fenomen modern. În măsura în care expresiile ideologice, culturale şi politice sunt determinate peste timp de acest miez etnic, naţiunea şi naţionalismul preced într-adevăr epoca modernă.
Într-unul dintre cele mai recente articole pe acest subiect, Smith admite că naţiunea, ca “territorial and legal community of participant citizens with membership by birth and residence and a distinctive public culture”, e într-adevăr modernă, aşa cum a argumentat Hobsbawm. Smith consideră că naţiunea modernă, aşa cum e ea concepută de istoricii modernişti, e caracterizată de următoarele trăsături:
“(1) the nation is a geographically bounded community, with clear and recognized borders, within which the members reside, and with a clear center of authority; (2) the nation is a legal community, that is, its members have common rights and duties as members under a single law code; (3) as a result, the nation is a mass participant community, with all classes participating in politics and society; (4) the culture of the nation is eăually a mass, public culture, with culturally distinctive elements inculcated through mass educational institutions; (5) the nation is an autonomous community, and the members are accordingly citizens of a national state; (6) the nation and its state are part of a wider inter-national system of national states, of which they are sovereign members; (7) the nation is a human community that owes its conception and legitimation to nationalism, the ideology.”

Smith continuă prin a nota că acesta e un “tip ideal” weberian care e foarte mult produsul unui anumit timp, al unui anumit loc şi al unei anumite ideologii: e naţiunea “modernă, occidentală şi civic-teritorialistă”. Non-europenii tind să accentueze nu teritoriul şi comunitatea legală, ci: “Fictive genealogical ties, vernacular culture and religion, nativist history and popular mobilisation.”
Mai departe Smith observă că noţiuni precum “etnie” sau natio au o lungă istorie şi că pe baza înţelesurilor lor am putea construi un model alternativ celui al naţiunii europene moderne. Etniile sunt, conform lui Smith, “named human populations with myths of common descent, shared memories and one or more elements of common culture such as language, religion and customs, and a sense of solidarity, at least among the elites”. Prin comparaţie cu naţiunile, etniile pot funcţiona ca şi comunităţi emigrante pentru că nu depind atât de mult de un teritoriu anume, ci de mituri ale originii comune care în cazul naţiunii sunt mai puţin importante decât ocuparea şi aproprierea legală a unei “patrii”. În aceste condiţii, “tipul ideal” al naţiunilor non-europene ar fi unul care ar include următoarele trăsături:
“(1) the discovery and forging of a common self-image, including a collective proper name, which symbolises ‘us’ as opposed to others around us; (2) the cultivation of distinctive shared memories, myths, symbols and traditions of the historic culture community formed on the basis of one or more ethnic categories and communities; (3) the occupation, residence in and development of a common ancestral homeland with a clear and recognized borders; (4) the creation and diffusion of a distinctive public culture for the members of the collectivity; (5) the observance of distinctive common customs and the framing of common laws for the members.”

O naţiune deci, conform lui Smith, ar putea fi descrisă drept: “A named and self-defined human community whose members cultivate shared memories, myths and symbols, occupy and develop an ancestral territory, create and spread among themselves a distinctive, public culture, observe common customs and are bound by common laws.” Conform acestei definiţii, care include şi unele din ideile lui Steven Grosby referitoare la rădăcinile biblice ale naţionalităţii, Smith consideră că Armenia şi Iudeea ar putea fi privite drept exemple de state-naţiuni antice, de naţiuni combinând ceea ce Smith numeşte “intimitatea culturală cu cea politică”.
Argumentele lui Smith au fost în general bine primite de şcoala perenialistă, deşi Tim Blanning a criticat modul în care defineşte Smith naţiunea ca făcând prea multe concesii şcolii moderniste. Dar poate că cea mai puternică lucrare antimodernistă e cartea teologului Adrian Hastings, The Construction of Nationhood. Deşi utilizează unele dintre ideile lui, Hastings îl plasează pe Smith în rândul moderniştilor. Şi aceasta în primul rând datorită faptului că Smith nu acceptă existenţa Angliei ca stat-naţiune înainte de sfrşitul secolului XV. Pentru Hastings, statele-naţiuni sunt evidente în acea “nettle of medieval nations”. Contestând ideea că naţiunea e un produs al secolului XVIII şi naţionalismul un produs secular modern, Hastings susţine că atât naţiunile cât şi naţionalismul au fost de fapt produse ale culturii religioase vernaculare medievale. Moderniştii în schimb văd naţiunea ca pe ceva hrănindu-se pe seama declinului culturii medievale, cultură care datorită universalismului ei religios şi fragmentării ei politice a inhibat formarea statelor-naţiuni. Pentru modernişti, naţiunile sunt produsul unor ficţiuni naţionaliste inventate de statele naţionale moderne dornice să câştige legitimitate. Iar state naţionale moderne sunt doar cele în care asistăm la afirmarea unei burghezii după prăbuşirea societăţii medievale a ordinelor , la sedimentarea unei sfere publice burgheze care îngăduie cetăţenilor să-şi “imagineze” naţiunea, şi la dezvoltarea statului ca şi complex militaro-industrial-birocratic care asigură uniformizarea legislaţiei, limbii şi manierelor (după modelul descris de Weber în Peasants into Frenchmen). Pentru Hastings, catalizatorul naţiunilor şi naţionalismului au fost exact creştinismul medieval şi literatura vernaculară. Limba şi lupta împotriva unui inamic extern sau intern sunt, pentru Hastings, elementele care au dus la transformarea etniilor în naţiuni. Naţiunile, argumentează Hastings, nu au fost produse ale naţionalismului, ci surse ale lui, şi au produs naţionalism în două variante: teritorial (precum în cazul Franţei), sau etnocentric (precum în cazul Germaniei).
Etnia e, în accepţiunea dată de Hastings, un “grup de oameni cu o identitate şi limbă comune”, în vreme ce naţiunea e, mai mult decât o sumă de etnii, o entitate cu o “literatură proprie”, şi care “possesses or claims the right to political identity and autonomy as a people, together with the control of specific territory, comparable to that of biblical Israel and of other independent entities in a world thought of as one of nation-states”. Diferenţa dintre Hastings şi Smith e aşadar mai mult de natură cronologică decât ontologică, pentru că nu implică termenii care definesc naţiunea, ci momentul exact în care o anumită populaţie face dovada tuturor calităţilor specifice unei naţiuni. Dacă pentru Smith Anglia a devenit o naţiune spre sfârşitul secolului XV, pentru Hastings momentul trebuie mult devansat: cu Beda Venerabilul, în secolul VIII, “percepem” naţiunea, iar cu regele Alfred the Great, în secolul IX, asistăm la “întemeierea unui stat naţional”.
Secolul XV a fost, după Hastings, extrem de nefavorabil edificării unui puternic spirit naţional de vreme ce a coincis cu o perioadă de războaie civile şi de rare întruniri parlamentare (ale stărilor). Hastings îşi sprijină afirmaţiile pe cercetări ale medieviştilor referitoare la comerţul, administraţia locală, Biserica şi literatura Angliei medievale. Considerând Anglia drept prototipul statului-naţiune, Hastings îşi ia ca punct de plecare History of the English People a lui Beda, scrisă în jur de 730 d.H.. Hastings descoperă trei nivele de unitate în cartea lui Beda: unitatea geografică a Albionului ca insulă; unitatea ecleziastică centrată în jurul Arhiepiscopului de Canterbury şi a “celei mai scrupuloase obedienţe faţă de scaunul apostolic al Romei” ; şi unitatea lui “gens Anglorum”, adică unitatea Englezilor (saxoni, angli şi juţi) ca naţie distinctă faţă de celelalte popoare ale Britaniei precum britoni, scoţi şi picţi. Conform lui Hastings, între domnia lui Alfred (r. 871-899) şi cea a lui Edward the Confessor (r. 1042-1066), asistăm la afirmarea unui stat naţional construit pe temelia unei “naţiuni” de felul celei descrise Beda. Acest stat naţional avea o limbă naţională, o literatură naţională, mai ales religioasă, o legislaţie naţională, o unitate administrativă construită pe “shire”, şi o unitate presupusă de reprezentativitatea “sfatului înţelepţilor”, Witan, împreună cu unitatea, economică dacă nu încă politică, creată de Londra ca motor economic al insulei.
Printre medieviştii citaţi de Hastings, un rol special îl joacă James Campbell şi Patrick Wormald. Atât Campbell cât şi Wormald susţin, pe baza analizei structurii de putere a Angliei medievale timpurii, că în 1066 Anglia era deja un stat naţional. Conform lui Wormald, “shires”, adică “self-government at the king’s command”, au fost, înainte şi după 1066, cea mai importantă instituţie a orânduirii Angliei, fapt dovedit şi de longevitatea acestui tip de organizare: “The huge eleventh-century gelds were raised by shire courts which distributed the allotted burden among their constituent hundreds; the land tax that financed the defeat of Louis XIV was collected in much the same way.” Banii şi legile regelui aveau trecere în toate colţurile ţării, fără ca monarhul să fie capabil să obţină cu forţa obedienţa altminteri rebelilor lorzi, ceea ce l-a făcut pe Wormald să conchidă că: “The key to the realm’s operation was the mutual dependence of the king and a decidedly broad political nation. The one offered the other a local government role and the security of his courts, in return for revenues which they collected for him.” Se poate deci afirma că încă în acea perioadă asistăm la “un nivel de solidaritate de masă pe care o putem cu îndreptăţire numi ‘naţională’”.
O demonstraţie similară, ignorată de Hastings, a construit Colette Beaune, pentru cazul Franţei, în The Birth of an Ideology: Myths and Symbols of Nation in Late-Medieval France. Concepându-şi cercetările ca pe un studiu al unei ideologii, Beaune notează că ceea ce e important pentru o ideologie e capacitatea de a “genera fidelităţi”. Departe deci de a fi doar un studiu imagologic, excursul lui Beaune priveşte modul în care conştiinţa naţională a informat structurile mitice, religioase şi politice ale Franţei medievale. Conştiinţa naţională nu a fost sufocată de creştinism, scrie Beaune, astfel încât naţionalismul nu a emers ca liant social doar după secularizarea modernă a Europei. Din contra, naţionalismul a funcţionat perfect în versiune creştină, Franţa “croindu-şi o imagine de sine religioasă şi pretinzând un rol providenţial”.
Studiind destinul francez al Sfinţilor Denis, Clovis, Louis, şi Michel, Beaune a indicat cum: “Francezii s-au autotransformat în al doilea Popor Ales [...] Franţa a devenit de asemenea naţia prea-creştină: care nu a cunoscut schisma sau erezia.” Dacă regele Franţei era sfânt şi lucra miracole, ca un adevărat rege taumaturg, spre sfârşitul secolului XV ideea a cunoscut o importantă modificare naţionalistă: “Acum, mai mult decât o expresie a voii lui Dumnezeu, a devenit o manifestare a unicităţii naţiunii franceze.” În secolul XV, Saint Michel îi luase deja locul lui Saint Denis ca sfânt patron al Franţei. Sf. Denis, ca evanghelizator al Galiei, jucase un rol primordial în delimitarea teritoriului naţional al Franţei, dar Saint Michel era protectorul frontierelor: “Veghea asupra teritoriului naţiunii aşa cum veghease şi asupra lui Mont-Saint-Michel, păstrându-l inviolabil şi asigurând ascultarea faţă de regele natural şi legitim [...] El proteja regele şi regatul mai presus de toate, o sarcină pe care va continua să o îndeplinească vreme de câteva secole.”
Religia, indică Beaune, era foarte importantă pentru modul în care francezii (nu numai elitele) îşi concepeau originile naţionale, teritoriul şi conducătorii. Departe de a fi o surdină, religia a fost un catalizator al naţionalismului, o alianţă larg recunoscută în cazul “conflictelor etnice” moderne, dar cumva neglijată în cazul Europei premoderne când catolicismul, se presupune, ar fi stânjenit apariţia unei conştiinţe naţionale şi unei politici naţionaliste. Franţa a jucat un rol important în cruciade, şi faptul că mulţi dintre legendarii săi eroi au fost de asemenea sfinţi a sporit gloria naţională, concepută în termeni religioşi, nu secular-raţionalişti. În termeni politici şi ideologici, Beaune a accentuat importanţa Legii Salice, percepută şi promovată ca legea “primordială” a poporului francez, mitul descendenţei din troieni, şi importanţa limbii franceze, opusă limbii italiene. La nivelul culturii de elite, Beaune indică importanţa “crinilor Franţei”, a oriflamei, şi a “grădinii Franţei” ca metaforă a teritoriului naţional, distinct de Ţările de Jos văzute ca ţinuturi pâcloase înţesate de oraşe comerciale. Cât despre audienţa populară şi circulaţia de masă a unor asemenea ceremonii sau simboluri, Beaune a documentat sentimentele loialiste ale clerului francez de mir şi crescânda disponibilitate a francezilor, începând cu invazia engleză din 1415-1416, de a muri pentru ţară. La sfârşitul acestei lente evoluţii a emers idealul unei naţiuni monarhice, clericale şi aristocratice. Pe la 1500 a început “secularizarea mitului originilor naţionale”: Pharamond, legendar rege păgân, a început treptat să devină mai important decât Clovis. Franţa descrisă de Beaune nu era Franţa lui Weber, dar era totuşi Franţa.
Principalele obiecţiuni la aceste argumente a venit de la John Breuilly, poate cel mai tăios apărător al ortodoxiei moderniste. În opinia lui Breuilly, chiar dacă putem detecta fragmente de discurs naţional în evul mediu, perioadei premoderne îi lipsesc anumite elemente esenţiale pentru dezvoltarea unei adevărate identităţi naţionale. Astfel, în perioada premodernă “identitatea culturală” nu a “fuzionat” cu “interesul politic”, impactul ei fiind doar trecător, contingent şi elitist, circumscris la elitele de curte, aristocratice şi clericale. Doar statul modern a putut iniţia procesele care “menţin, reinterpretează şi transmit” valorile naţionale. Ceea ce au identificat perenialiştii nu sunt decât “aparente procese ale identităţii naţionale identificate în discursuri fragmentate” din care au încercat să “construiască o arhi-coerentă idee de naţiune”. Nesatisfăcut de aceste eforturi, Breuilly a accentuat “nevoia de a identifica procese ale producerii identităţii naţionale care sunt mai mult decât o simplă demonstraţie că ‘naţiunea’ şi termenii înrudiţi pot fi întâlniţi în texte” medievale.
Trecând în revistă argumentele referitoare la rolul jucat de “shires”, de “shire courts”, de obiectivele naţionale ale parlamentelor începând cu secolul al 13-lea, sau de consolidarea unei structuri ecleziastice naţionale în construirea unui sistem naţional de guvernământ, Breuilly a reacţionat cu aciditatea caracteristică:
“Well – possibly [...] First this is a process over time. What may be the case in the fourteenth century cannot be read back into the tenth. The continuity of the name ‘English’ does not mean continuity in the meaning of the name. Second, the existence of an institution does not produce some determinant, matching consciousness. We may regard the shire courts as a national institution, but we need independent evidence to show that people using such courts thought about them like that.”
Dacă Heraclit spunea cândva că nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă, se pare că, pentru Breuilly, medievalii nu se judecau de două ori la acelaşi tribunal. Dar totul e un proces desfăşurat în timp: “Ce-un secol o zice, ceilalţi o dezic.” Acest lucru e adevărat şi în cazul epocii moderne, o perioadă în care s-a dezvoltat o industrie istoriografică fără precedent, care descoperă, procesează şi arhivează urme ale trecutului, dar în care oamenii nu mai trăiesc în cadrele tradiţiilor de care se leapădă cu viteză din ce în ce mai mare pentru a le reconstitui în scop academic şi turistic. Chiar dacă statul are capacitatea de a iniţia şi întreţine procese formatoare de identitate, el nu e singurul sponsor al acestor identităţi care evoluează imprevizibil, în pas cu o lume în forţată schimbare, sfâşiată între opţiuni capitaliste, comuniste, imperiale, supranaţionale, globaliste, şi regionale.
Cât despre nevoia de a şti dacă oamenii priveau cu adevărat un “shire” ca pe o instituţie naţională, ştim noi oare dacă ţăranii provensali, bretoni sau algerieni ai lui Weber, transformaţi în “cetăţeni francezi” de a Treia Republică, masonică şi secularizantă, priveau tribunalele ca pe o instituţie cu adevărat naţională? Ştim noi oare cum le priveau ei cu adevărat? Putem noi oare să descâlcim complicata reţea de interese şi de identităţi rasiale, sociale, sexuale, profesionale şi intelectuale care se suprapun în mintea unui “cetăţean”? De vreme ce nu ştim cum citeşte cineva o carte, de unde să ştim cum citeşte cineva o instituţie? Poate că raritatea documentelor medievale referitoare la acest subiect face imposibilă elucidarea lui. Dar zarva modernă poate fi tot atât de greu de înţeles ca şi tăcerea medievală. Vastitatea materialului arhivistic modern face ca orice răspuns precis să poată fi pulverizat în miriade de excepţii bazate pe varii combinaţii de clasă, rasă, provincie, vârstă, opinii politice şi chiar “preferinţe de consumator”.
Vorbind de naţiune ca de o “comunitate imaginată”, Breuilly acceptă că “shire courts” au avut un impact asupra conştiinţei naţionale a unor persoane din Anglia anglo-saxonă, dar nu uită să precizeze că era vorba doar de o “extrem de mică elită cuprinzând regele şi oficialii săi”. Încercând să susţină această linie de argumentare, Breuilly întreabă: “Dacă naţiunile contau, de ce nu au scris despre ele gânditorii politici?” La această întrebare există patru răspunsuri posibile: 1. scritorii medievali nu au scris nimic despre acest subiect în ciuda importanţei sale; 2. istoricii moderni ai gândirii politice nu au dat atenţie la ceea ce au scris medievalii pe această temă; 3. existenţa naţiunilor era de la sine înţeleasă pentru gândirea politică medievală astfel încât nimeni nu a simţit nevoia să scrie despre acest subiect la modul explicit; 4. naţiunea nu juca nici un rol în gândirea medievală. Invocând “lama lui Occam”, Breuilly a ales cel de al patrulea răspuns. Şi totuşi medievista Susan Reynolds a susţinut exact contrariul. În opinia lui Reynolds, legătura dintre statul medieval şi naţiune era făcută de tradiţie. Guvernarea era bazată pe tradiţie, şi tradiţia “implică o comunitate care o sedimentează şi urmează” : “Kingdoms were perceived as belonging not just to their kings but to the communities of their peoples [...] All government rested, in both theory and practice, on the advice and consent of its greater subjects, who were supposed to represent the rest. Government came in layers [...], but at every level units of government were perceived as communities bound by custom and mutual obligations.”
În cuvintele lui Stephen J. Harris, “medievalii nu imaginau comunităţi, ci şi le explicau”, şi acesta e motivul pentru care opera lui Anderson nu a reuşit să explice miturile de origine ale Europei medievale timpurii. Diferitele mituri ale originilor – mitul troian sau genealogiile biblice altoite naţionalist – împreună cu istoria misiunilor evanghelizatoare ale Sfinţilor Sava, Patrick sau Denis au ajutat la delimitarea regatelor ca unităţi naturale sau geografice astfel încât “Europa medievală pare să fi conceput regatele drept cea mai înaltă şi mai importantă unitate de guvernământ”. În spirit cu adevărat revizionist, Reynold a argumentat că vechea idee “de manual” a imperiului universal trebuie să fie coborâtă la statutul de simplă unealtă polemică în lupta dintre papi şi împăraţi, “never a serious threat to the supremacy of kings as the archetype of rulers and kingdoms as the archetypes of political communities.” La acelaşi nivel trebuie coborâtă şi cealaltă idee de manual şcolar expirat, cea a “loialităţilor medievale care ar fi fost exclusiv locale şi fragmentate de feudalism”, pe care Reynolds o combate în numele a ceea ce A. B. White numea “self-government at the king’s command.”
Breuilly consideră că nu putem trece cu vederea că “au existat uzanţe timpurii ale termenilor naţionali, etnografici şi politici”, dar că aceştia aveau importanţă limitată pentru proiectele politice, definite ca “a câştiga ori a folosi puterea”. Primul înţeles al ideii naţionale premoderne a fost cel etnografic: însemna contrastul dintre “civilizat şi barbar”. Înţelesul politic cuprindea autodescrierea elitelor de la curte, a parlamentelor (adunărilor de stări) şi a clerului drept “naţiunea politică”: “The modern and enduring transformation of the national idea into one of a ‘whole society’ understood not as an ethnographic category but as political actor was usually the work of political opposition. This involved detaching the national idea from dominant institutions. This new idea combined national labeling with demands for reformed political institutions.” Relaţia dintre înţelesul premodern al termenilor naţionali şi naţionalismul modern e, crede Breuilly, cea dintre materialele de construcţie şi arhitectură: materialele limitează “scala posibilelor clădiri”, dar nu determină “exact modelul clădirilor ce se vor construi”. Dar poate că analogia nu e întrutotul potrivită. Un mai fidel termen de comparaţie ar fi poate cel al unui model cultural, al unui arhetip, al unei anumite proto-identităţi de felul celor descrise de Anthony D. Smith. Abordarea lui Breuilly seamănă celei a lui Hobsbawm, pentru care elementele naţionale premoderne sunt doar o “trusă” din care ideologii moderni şi actorii politici au selectat şi folosit doar anumite elemente, după bunul plac.
Esenţa statică şi tautologică a abordării moderniste a naţiunii, naţionalismului şi statelor-naţiuni e poate cel mai bine evidenţiată de afirmaţia lui Hobsbawm referitoare la faptul că: “În sensul lui modern şi în esenţă politic conceptul de naţiune e foarte recent din punct de vedere istoric”. Moderniştii au început prin a susţine precedenţa naţionalismului asupra naţiunii. Naţiunile au fost create de naţionalism, adică de încercarea de a împerechea o naţiune cu un corp statal, de a prelungi pretinsa unitate spirituală a naţiunii în unitatea politico-geografică a statului. Pentru modernişti, naţionalismul a trebuit astfel studiat ca parte a istoriei ideilor. Acest lucru a însemnat că naţionalismul a fost tratat ca esenţial “artificial”, ba chiar contrafăcut. Conştiinţa naţională premodernă, naţionalismul şi statele naţiuni ar fi existat astfel numai în formă fragmentară, diluată, rudimentară sau discontinuă şi ar fi fost aduse la lumină şi reambalate pentru consum popular doar de istoriografiile naţionale inspirate de naţionalismul programatic al statului naţional. Negând orice deosebire între “naţionalismul cultural şi cel politic” şi accentuând rolul unificator, omogen şi omogenizator al naţiunii/naţionalismului, moderniştii transformă o forţă verticală precum naţionalismul într-una orizontală. Şi aceasta doar pentru a o adapta interpretării marxiste a istoriei pentru care noţiuni orizontale precum “clasele” sunt mai importante decât concepte verticale precum “naţiunile”.
Breuilly a argumentat că naţionalismul trebuie văzut în primul rând în termeni ideologici pentru că a-l concepe în termeni de etnicitate înseamnă a sucomba “ispitei sociologice” denunţate de Elie Kedourie, adică pericolului de a nu realiza că “political ideas and related actions possess an autonomy which cannot be reduced to an expression or manipulation of some pre-existing sentiment, interest or dilemma”. Breuily - pe urmele lui Kedourie şi al întregii şcoli de istorie politică engleză adeptă a lui “pure politics in absolute space” (apud Dale Van Kley) – pare a refuza să facă pasul spre reducţionismul marxist al naţionalismului la interese de clasă. Dar mai vechea sa idee conform căreia “naţionalismul îşi are rădăcinile în soluţiile intelectuale ale problemei moderne a relaţiilor dintre stat şi societate” nu e diferită de cele ale lui Gellner, Hobsbawm, Anderson sau ale oricărui alt teoretician modernist. Toate acestea, fie marxiste, fie weberiene, postulează că “naţionalismul a apărut ca un mod de a rezolva o criză de legitimitate decurgând din decăderea vechilor forme de autoritate”.
Când perenialiştii aduc la lumină sentimente naţionaliste şi o conştiinţă naţională precedente epocii moderne, moderniştii răspund că epoca premodernă nu a avut instituţiile care să asigure omogenitatea şi perpetuarea acelor sentimente. Şi chiar dacă au existat instituţii naţionale – cum ar fi monarhia, adunările de stări/parlamentele sau bisericile -, nu ştim dacă erau percepute ca “naţionale” de trăitorii acelor vremuri. Conform moderniştilor, acestea erau instituţii şi idei de elită, fără puterea de a crea o “sferă publică”, o comuniune în numele sentimentului naţional. Când perenialiştii argumentează că depunerea de jurăminte de loialitate, înfăptuirea de lucrări publice, literatura vernaculară, sărbătorile, pelerinajele şi tradiţiile au permis diseminarea ideilor şi înfiriparea de solidarităţi naţionale, moderniştii obiectează că ele nu aveau intensitatea sentimentelor naţionale moderne, a propagandei naţionale sponsorizate de stat, uniformitatea legislaţiei sancţionate de stat şi precisa delimitare a graniţelor şi cetăţeniei statelor naţionale moderne.
Ajunşi în acest punct se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva conceptul modern de “naţiune” e victima unei simplificări care îl face să pară mai precis şi mai omogen decât e el în realitate. Mai întâi trebuie să ne întrebăm cât de lungă a fost epoca naţiunilor? Dacă criteriile care trebuie respectate pentru a fi inclus în selectul club al statelor naţionale, aşa cum sunt ele descrise de modernişti, sunt atât de greu de îndeplinit, avem oare cu adevărat naţiune/naţionalism/state-naţiuni moderne? De exemplu, în cazul în care căutăm, cu Smith, cetăţeni care să aibă “drepturi şi datorii egale” în cadrul naţiunii există vreo naţiune în secolul XIX, când femeile nu aveau dreptul de a vota (în Franţa până după al doilea război mondial), când în unele părţi ale Europei era încă sufragiu censitar (în Franţa până în 1848, în România până în 1923), sau când în S.U.A. încă mai existau sclavi? Sunt alegerile manipulate de mass-media, sau legile rezultate din târguieli şi bacşişuri parlamentare mai democratice sau mai reprezentative decât legile bazate pe cutume sau pe jurisprudenţă (“common law”)? Democratizarea vieţii politice în secolele XIX şi XX s-a datorat numai în parte idealului naţional-democratic, în parte el datorându-se mişcărilor (de la sufragete la sindicate) care au făcut politica interesului specific, şi mai puţin pe cea a interesului naţional, prelungind astfel în modernitate politica privilegiilor medievale. Aşadar procesul democratic nu a mers mână în mână cu o aşa-zisă cultură naţională unitară. Din contra, consensul cultural a devenit din ce în ce mai fragmentat, o mare parte a istoriei moderne şi contemporane fiind una de schisme ideologic-religioase, facţionalism politic, tensiuni sociale sau de clasă, anarhism intelectual şi uriaşe diferenţe între culturile diferitelor straturi ale populaţiei. Un nobil feudal avea poate mai multe în comun cu ţăranii săi decât un PDG/CEO are cu subordonaţii săi.
Trebuie să aplicăm şi naţiunii moderne şi celei premoderne aceleaşi criterii de judecată. Nu putem să despicăm cu grijă în patru înţelesul naţiunii premoderne doar pentru a îngrămădi laolaltă într-un presupus “tot unitar” naţiunea modernă. De exemplu, după cum a arătat Peter Sahlins, folosirea unui dialect nu înseamnă respingerea naţionalităţii, aşa cum presupunea Eugen Weber. Modul în care a zugrăvit societăţile medievale Ernst Gellner, care accentua adânca separaţie dintre conducători şi supuşi în Evul Mediu, e acum recunoscut ca fiind “primitiv până la caricatură”, după cum au arătat Len Scales şi Oliver Zimmer: “A broad, numerous – though not necessary wealthy or well-connected – stratum of secular arms-bearers appears to have been prominent in sustaining notions and sentiments of political solidarity [...] The political culture of the Middle Ages, it is now clear, was in general more participatory, less apt to exclude people on principle, than Gellner’s view suggests.”
Grăbind moartea naţiunilor de dragul edificiilor supranaţionale se uită că principalii protagonişti ai Primului Război Mondial au fost imperii sau naţiuni imperiale (Anglia, Franţa, Rusia, Germania şi Austro-Ungaria). Care a fost relaţia dintre naţionalism şi imperiu, în ce măsură sunt noţiuni complementare, şi în ce măsură au ideologii, rădăcini şi scopuri diferite? Dacă Primul Război Mondial a avut drept rezultat crearea multor state naţionale în Estul Europei, al Doilea Război Mondial poate fi văzut şi ca un război ideologic/religios, nu numai ca unul naţionalist. Dacă luăm în consideraţie experienţa colonială pe care Hannah Arendt şi Isabel Hull o consideră esenţială pentru întrega oroare militară a Războiului European de 30 de ani (1914-1945), vedem că a contrasta imaginea unor paşnice, multiculturale şi civilizate imperii cu cea a unor naţiuni însetate de sânge nevinovat nu e tocmai o poziţie realistă.
Aş vrea să închei cu o ipoteză. Poate că naţiunea nu e una dintre primele creaţii ale lumii moderne, ci ariergarda lumii vechi. Poate că naţiunea nu a înlocuit Biserica, ci doar a supravieţuit refluxului social-instituţional al acesteia. Globalizarea economică, migraţiile de masă, internaţionalismul politico-economic sau supranaţionalismul (de la Liga Naţiunilor la UE şi ONU) şi mişcările regionalist-separatiste au deteriorat mult suveranitatea şi teritoriile statelor naţionale în ultimii nouăzeci de ani. Dacă momentul naţiunii în istorie e doar o sclipire de un secol, 1850-1950, atunci poate că ar fi mai rezonabil să ne gândim la ea în termeni de “persistenţă”. În orice caz, după cum a scris Gregory Jusdanis: “Laudele ecumenismului au fost întptdeauna cântate de [...] biruitori, fie ei Alexandru, Augustus, Constantin, Mahomed Cuceritorul, Napoleon, Coca-Cola, sau NATO [...] Naţiunile continuă să slijească drept unul din locurile de rezistenţă împotrivă acestor sisteme universale”.

(Text publicat în volumul Cine ne scrie istoria?, Iaşi, Ed. Timpul, 2007)

[Nota mea, C.T.: Am fost nevoit să suprim notele de subsol, intrucât textul este deja foarte lung si ar fi fost greu de citit pe blog.]