FORMULA AS: Apocalipsa după Chevron. Adevărul despre exploatarea gazelor de şist

Premierului Victor Ponta (mincinosul patentat care una a promis în campanie, alta face acum), preşedintelui iresponsabil Traian Băsescu (care susţine şi proiectul criminal de la Roşia Montană) şi altora care nu s-au lămurit pînă azi ce înseamnă exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică le recomand să citească numărul curent al revistei "Formula As". Dia Radu a publicat un excelent reportaj-anchetă despre răul imens pe care îl produc companiile de exploatare a gazelor prin această metodă.

Ca să ştiţi ce ne aşteaptă, citez: "Aţi văzut vreodată copii cu tălpile picioarelor putrede, de pe care carnea cade fîşii, fîşii? Curtea de Justiţie din Ecuador a văzut şi a obligat compania [Chevron] la plata a 18 miliarde de dolari despăgubiri pentru decimarea comunităţilor indigene, pentru miile de cazuri de cancer de care au murit şi vor mai muri aceşti locuitori şi pentru contaminarea şi distrugerea pădurii tropicale amazoniene. [...] De rîurile contaminate de pe teritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite şi de întinderile uriaşe de pămînt pe care nu mai creşte nici o plantă ce s-ar mai putea spune? [...] Un bărbat aprinzînd cu o brichetă lichidul gălbui care curge la robinet. Apa arde şi asta nu mai e o metaforă, ci un adevăr cu care nu se poate trăi. O femeie pe cîmpul din jurul casei sale, adunînd broaşte otrăvite şi iepuri morţi. Un fermier pe un cîmp inundat de ape negre, care bolborosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola".

Şi ca să fim bine înţeleşi, noi, românii, nu vom cîştiga nimic din exploatarea gazelor de şist. Aşa-zisa independenţă energetică faţă de ruşi e o minciună pentru proşti. În fapt, nu vom mai cumpăra de la ruşi, ci de la americani, dar la acelaşi preţ sau la unul mai mare decît pînă acum. România se alege totuşi cu ceva: "Îi rămîn costurile uriaşe de decontaminare a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămîne infrastructura rutieră distrusă... Îi rămîn un potenţial seismic greu de controlat... [...] şi un teritoriu enorm scos din circuitul agricol şi din cel turistic... Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta, fîntînile contaminate şi o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma la care a fost estimat de specialişti consumul necesar de apă pentru exploatare..."

Citiţi în acelaşi număr şi interviul cu Douglas Shields, un jurist american care a reuşit să obţină în justiţie interzicerea exploatării gazelor de şist în Pittsburgh, Pennsylvania!

Călătorie "Formula As" pe vechi urme româneşti în Alpii Dolomiţi

CIASA VALACIA

Ai putea jura că sunt româneşti! Case din lemn, vechi de sute de ani. Deşi nu mai locuieşte nimeni în ele, sunt păstrate şi venerate ca dovezi ale unui trecut fabulos, rătăcit în memoria timpului .

Cătunul Misci

Cu degete groase şi tăbăcite scoate o ţigară din pachet şi o aprinde calm. Privirea i se ri­dică, odată cu primul fum, peste acope­rişuri, plu­tind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor şi afundându-se o vreme în albul munţilor, acoperiţi de o pulbere subţire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copa­cilor, dar iar­na şi-a tri­mis deja avan­­garda în Alpii Do­lo­miţi. Poa­te la asta se gân­deşte, cu pri­virea îm­pot­molită pe vâr­fu­rile în­zăpezite, Ci­rillo Clara. Aşa cum stă în mij­locul drumu­lui, cu cămaşa în ca­rouri şi pă­lăria din fe­tru verde tra­să uşor peste ochi, pare nehotărât în­cotro s-o apu­ce: în jo­sul drumu­lui, spre bise­rica înaltă, cu turn, care ob­turează ori­zontul, spre cas­telul mă­reţ, ca­re stră­juieşte ca­pătul de sus al locali­tăţii San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în faţa căreia pare că s-a înveşnicit tră­gând din ţigară. Un ceai fierbin­te, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme aşa de pâcloa­să şi ume­dă. Dar până să se de­cidă, i-o luăm îna­inte. Îi spunem bună ziua, cine suntem şi de unde ve­nim, şi-l ru­găm să ne răspundă la o în­tre­bare pentru care am străbătut jumătate din Eu­ropa:
- Ştiţi să fi trăit vreo­dată prin locurile aces­tea vlahi? Velşi, volci, va­laci...
Omul ne priveşte uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.

- Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munţi.
- Valacii erau ladini?
- Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri şi localităţi care se cheamă Valacia. Şi multe case. În majoritatea satelor de pe Val Badia există case cu numele de Valacia. Case vechi, de sute de ani. Locuitorii lor au murit, dar numele a rămas. Aici, la noi, în satele ladine din munţi, casele poartă numele celor care le-au construit. Strămoşii. Cei dintâi.
- Ne puteţi duce la un valac?
- Ultimul om din casa Valacia, aflată în satul meu, a murit. Am fost coleg de şcoală şi prieten cu el. Dar vă pot arăta casa în care a trăit, precum şi alte case Valacia. Sunt la câţiva kilometri de-aici. Exis­tă un cult pentru vechile case Valacia. Ni­meni nu le dărâmă până ce nu vor muri de la sine, îmbă­trânite de timp. E o mândrie pentru noi să existe. Ele arată vechi­mea. Neamul. Tradiţia. Dacă vrea cineva să înalţe o casă nouă, o ridică alături. Nu se atinge nimeni de casa ve­che. Ea reprezintă viaţa tuturor celor ce au vie­ţuit în ea. Un motiv de mândrie şi de res­pect. Cine strică o casă veche e atins de bles­tem.

Îi spunem lui Cirillo că şi la noi, în România, există vlahi. Că adevărata patrie a vlahilor este în Munţii Carpaţi. Valahia Mare. A auzit vreo­dată pe cineva vorbind despre ea? Despre nişte rude îndepărtate din Europa de răsărit? N-a auzit. El ştie doar despre valacii din Dolomiţi, dar po­ves­tea noastră i se pare interesantă, şi când îi pro­pu­nem să ne fie călăuză într-o călătorie pe la ve­chile case Valacia, acceptă bucuros. Îşi dă pălăria pe spate, îşi mai aprinde o ţigară, şi ochii albaştri-albaştri îi strălucesc. (Între două fumuri trase adânc în piept, glumim şi îl întrebăm pe Cirillo dacă nu cumva numele lui adevărat e Chirilă. Râde şi dă din cap. Poate că da, Cirillo vine de la italieni.) [Continuare]

Casa Valacia din Longiaru - Campil.

Casa Valacia din Lagoscel.

Din aceeaşi serie, vă recomand şi reportajele: 

Urme româneşti în Alpi - LADINIA, patria mea

Pe aici nu se trece! "Regolele" ladine şi obştile noastre

VALACIA - Muntele păstorilor pierduţi

O istorie scrisă cu inima: ÎNTOARCEREA VLAHILOR

Călătorie în poveste

De cate ori iau drumul unei manastiri, ma pregatesc sa intru in poveste. Dincolo de rav­na, evlavie, dragoste si nadejde - punc­tele cardinale ale pelerinului -, se afla un copil tanjind dupa povesti minunate, cu sfinti coborati din icoane si cu oameni care primesc aripi ingeresti. Stiu ca povestea ma asteapta vie, puternica si pul­sand ca inima unei fiinte nemaiin­talnite. Stiu ca vrea sa fie spusa, dar nu se da oricui. Si sper sa mi se dea mie, asa cum poetului i se da de Sus versul care il poarta spre lumi nebanuite. Cine stie de cate ori am ratat o po­ves­te extraordinara, fara s-o banu­iesc, sub straiele modeste ale unei apa­rente normalitati? Pen­tru ca intot­deauna povestea este as­cunsa, taini­ca, nevazuta decat de ochii inimii, daca ii ai deschisi. Asa­dar, cand pleci la drum spre o manastire, trebuie sa-ti deschizi bine ochii inimii, ca sa traiesti po­vestea adevarata. Putin a lipsit sa trec orb si pe langa povestea Schi­tului Cucuis, din judetul Alba. A­veam ochii legati de griji lumesti, si sufletul prea tulburat de mirosul in­ceputului de primavara. Dar cine­va de Sus a vrut altfel...

Cititi reportajul in Formula As.

Stîlpii morţilor şi Pasărea Suflet

Un obicei străvechi de înmormîntare, pare-se chiar de pe timpul dacilor, se păstrează pînă în ziua de azi, în cîteva sate din judeţul Alba. În loc de cruce, bărbaţii sînt îngropaţi cu un stîlp pus la căpătîi, iar feciorilor neînsuraţi li se pune pe stîlp o pasăre din lemn. Deşi adevărata semnificaţie a obiceiului s-a pierdut, tradiţia continuă să trăiască.

Citiţi reportajul în Formula As!

SCHITUL TARNIŢA - Locul unde vezi minunile "la ochi"

# Nicaieri ca in Muntii Vrancei, manastirile nu par sa fuga si sa se ascunda asa de tare de oameni. Dar nici oamenii nu par atat de hotarati sa le afle, in cea mai indepartata salbaticie a muntelui. Foamea de credinta si dorul de Dumnezeu nu cunoaste oprelisti. Poate din acest motiv, Tara Vrancei seamana cu o duminica nesfarsita #

Magura Odobestilor era cuprinsa de noapte. Nici o stea nu licarea pe cerul prabusit peste varfurile copacilor. Nici un zgomot nu valurea aerul rece si greu. Dar obstea schitului Tarnita mai trecuse prin multe nopti din acestea, de primavara, cand vazduhul n-are nici limpezimea de gheata a iernii, nici seninatatea calma a verii, ci e cotropit de nori negri si grei.

Se apropia slujba de miezul noptii si maicile erau inca la pravila, in chiliile lor. Atunci a inceput prapadul! In linistea desavarsita s-a auzit, deodata, un trosnet mare, iar biserica, primenita si gatita pentru noaptea Invierii,

s-a transformat, pe loc, intr-o pala uriasa de foc. Intai s-a aprins acoperisul, si flacarile au tasnit, nebuneste, in toate partile, pe deasupra brazilor, imprastiind lumina distrugatoare la mare departare, de parca ar fi ars toata padurea. Apoi, focul a incolacit zidurile batranei biserici. Icoanele vechi isi pierdeau chipurile in cateva clipe, sub lacomia flacarilor. Odoare scumpe curgeau de pe pereti si de pe masa altarului, in paraiase de aur si de argint. Innebunite de groaza, maicile au alergat dupa apa, insa la cismeaua din curte se strecura numai un firisor din viata muntelui, care de-abia putea ostoi setea unui crestin, nici vorba sa opreasca sinistrul. Atunci, calugaritele au cazut in genunchi in fata peretilor de foc, frangandu-si mainile, neputincioase. Dar s-a petrecut o minune: in lumina napraznica a incendiului s-a ivit, deodata, parintele Ioanichie, duhovnicul schitului, care, rugandu-se cu voce tare si inalta, a intrat in biserica cuprinsa de flacari, apoi in altar, de unde a luat Sfintele Taine si o veche Evanghelie, iesind apoi din biserica si impotrivindu-se focului cu rugaciuni. Scos afara din sfantul lacas, duhul bisericii, care crescuse frumos, ca o paine, la caldura altui "foc", cel al rugaciunilor permanente, al suspinelor de cainta si al lacrimilor duhovnicesti, timp de trei sute de ani, fusese salvat. Acum, dinaintea preotului nu mai era decat un trup cuprins de pojar, care se contorsiona si capata chipuri amenintatoare. Fara teama, parintele Ioanichie a implorat mila lui Dumnezeu, ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nicolae, carora le era inchinata biserica, pana cand a potolit furia mistuitoare. Incet, incet, flacarile si-au pierdut vigoarea si, intr-un tarziu, s-au sfarsit cu vaiet si prabusire, in jar si cenusa. Inca multa vreme dupa aceea, parintele Ioanichie a continuat sa multumeasca Domnului ca n-au ars si chiliile, padurea si satele dimprejur. Cand cuvintele catre Dumnezeu nu s-au mai auzit, preotul era ca scos din scaldatoare, plin de sudoare, cu un chip luminat si obosit, de parca venea dintr-o alta viata.

Manastirea ascunsa

Drumul spre Schitul Tarnita incepe din marginea satului Bolotesti, trecand peste un islaz inveselit de flori primavaratice. Cat tine campul acesta verde, pascut de o turma de oi si de cateva vaci razlete, calea e usoara. Dar cand intri in padure, fasia de pamant batatorit devine un labirint plin de capcane. Urme adanci de tractor, valuri de noroi latite in gropi cu apa, bolovani taiosi ca lama unui cutit si cate un copac doborat de vant te descurajeaza sa mai inaintezi.

Continuarea în Formula As.

Sensul profund al vieţii, la mănăstirea Pasărea

Sa-ti iubesti aproapele, sa faci raiul pe pamint cu miinile tale si cu mintea ta, sa faci bine neincetat si sa te rogi chiar si pentru cel care te uraste. Sunt invataturile dupa care traiesc maicutele de la manastirea Pasarea.

Un reportaj despre credinţă, dragoste şi speranţă la "România, te iubesc!", pe PRO TV.

Viorel Ilişoi: „Sper să scriu reportaj până în ultima zi a vieţii mele”

Ani de zile, Viorel Ilişoi, poate cel mai bun autor de reportaje din presa scrisă de la noi, a practicat o formă de rezistenţă rară: s-a încăpăţânat să facă reportaj clasic, de anvergură, cu pre-documentare, mers pe teren, verificări şi scriitură cvasi-literară – o specie marginalizată de mulţi directori de publicaţii din cauza costurilor mari de „producţie”. Şi, în timp ce păstra principiile, Viorel adapta continuu forma, trecând de la cuvinte la foto şi video, din ziar pe net şi de la poveste la versuri, în funcţie de subiect şi de pretenţiile şefilor.

De vreo lună, Viorel Ilişoi este din nou în avangarda blazatei noastre prese. Tot el, „dinozaurul”, are curajul de a ieşi din pluton şi de a propune ceva diferit. De data asta, riscă şi mai mult, pentru că intră şi pe un alt teritoriu, cu orgoliile şi „asasinii” lui, cel al literaturii. Viorel Ilişoi şi-a convins şefii de la „Jurnalul Naţional” să-i publice acum, în epoca internetului, un roman-foileton cu frecvenţă zilnică. Episodul pe care-l scrie dimineaţa apare seara pe site şi a doua zi în ediţia tipărită.

Romanul se numeşte „Paişpe” şi are ca „agăţătoare”, cum se spune în gazetărie, un eveniment care astăzi, când mulţi jurnalişti se transformă seară de seară în procurori, pare neverosimil: în 1992, Viorel Ilişoi a fost condamnat şi a făcut închisoare pentru un pamflet (puteţi citi sentinţa la final). Interviul nostru porneşte de la tema romanului şi ajunge, uşurel, în sufletul autorului său.

 

Citiţi interviul realizat de Mihnea Măruţă aici.

Minunile de la Schitul Huta

La Huta, undeva pe o creasta a muntilor Codru-Moma, departe de orice alta asezare omeneasca, intr-un mic schit, se intampla minuni. De la parintele Eftimie Mitra, calugarit in chip miraculos, si pana la porumbeii care au fost adusi aici cu rugaciune, totul poarta amprenta interventiei divine. Dar atentia lumii crestine asupra locului a fost atrasa de plansul Maicii Domnului.

Cititi un reportaj in Formula As. 

Povestea Sânzianei Pop spusă de ea însăşi

Colega mea Dia Radu a descoperit pe youtube şi a postat pe facebook o emisiune a Eugeniei Vodă, pe TVR, cu Sânziana Pop, directorul şi proprietarul revistei Formula As. Dia scrie: "De ce lucrez la Formula As?! Răspunsul în interviul de mai jos, în şase părţi, cu Sânziana Pop. Cam vechiuţ, din 2003, dar valabil 100% şi azi." 

Subscriu şi vă invit să vedeţi acest interviu, dacă nu l-aţi prins la vremea lui. Veţi afla multe lucruri interesante şi neaşteptate şi poate că veţi fi curioşi să citiţi şi Formula As, dacă nu o aveţi deja printre publicaţiile pe care le urmăriţi constant.

Povestea părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului, tatăl a 328 de copii

Pro TV reuşeşte să mă suprindă plăcut tot mai des, în ultima vreme. Ieri a difuzat o serie de reportaje despre români excepţionali, între care şi cel pe care vă invit să-l vedeţi mai jos. Acesta e un mod exemplar de a sărbători Ziua Naţională.

1 Decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

StirileProTV.ro

Viorel Ilişoi se întoarce. În copilăria presei postdecembriste

 

Autodenunţ: cum am luat prima şpagă

de Viorel Ilişoi

Ştiu cu precizie când am luat prima șpagă: în martie 1990, la mai puţin de trei luni de la debutul în presă. Am fost precoce. Tehnic vorbind – fiindcă orice lucru analizat din punct de vedere tehnic nu mai are nicio valoare, nu mai rămâne nimic din el -, aș putea spune acum că nu a fost șpagă. Pentru că am luat obiectul, m-am și folosit de el, dar nu am scris nimic. Deci au existat și subiectul și obiectul, dar nu și efectul.

Viorel Ilişoi, în redacţia săptămînalului Atitudinea, 1990. Foto: Constantin Cristescu

Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, “Atitudinea” – un “ziar săptămânal”, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era “Gazeta de Botoșani”, fostă “Clopotul poporului”, (da!), fostă “Clopotul”, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau “Atitudinea”, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai “Gazeta de Botoșani” (fostă…) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la “Atitudinea”, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, “ziarul nostru săptămânal” era privit cu egală indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum “Atitudinea” ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie nu doar din judeţ, dar chiar din ţară.

La începutul lui martie ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Mi s-a părut un subiect bun. Păcat că nu l-am scris.

La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n… Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ, trebuia să faci comandă  prin centrală. Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut domnișoarei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa.

Am sunt luni după-amniază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua, dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie.

Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu mă apuc să rod receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa!

Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din Ungureni. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon.

La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la “Atitudinea”, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la “Gazeta de Botoșani” și vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină…

N-aveam nicio idee despre ce voi scrie. În “Atitudinea” puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai tarziu, în București -, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit.

A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, să-l caut pe primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer:

- Du-te, bre, la dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar!

- Domnule, eu…, încerc să mă prezint.

- De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici!

Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă:

- Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci? Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului “Atitudinea”, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare.

- Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… –  îngaimă omuleţul elastic și, parcă-l lovisem în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată speriat spre mașina cu care am venit, parcată la poartă.

Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud:

- Mama! Mama!

Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din astea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă pe o ţidulă oarecare.

Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă:

- Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina!… Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele.

Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva!

Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani. Pe de altă parte, unul dintre fondatorii “Atitudinii”, chiar principalul, era Constantin Cristescu (Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef de la autobază. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… “Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul”, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic.

- Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei.

- Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa?

- Dar ce are? E o mașină. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea.

- Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist,  eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar!

Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă.

- Serios, zice el, luîndu-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată…

- Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat.

Îmi răsucesc capul spre șofer, îl rog din ochi să mă ajute, să mă scoată din încurcătură. Cred și acum că șoferii pot să te scoată oricând din orice belea, la fel de ușor cum te și bagă. Şoferul vine grăbit spre noi și intrăm toţi trei o dată în biroul primarului.

De la prima vedere ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal.  Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis și mă ţintește amorţit prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Şi, ca trase pe roată, două păsări cu maul luat și gata jumulite și pârpălite. O gâscă și o găină, fără îndoială, amândouă galbene de grăsime. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.

Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar “Gazeta de Botoșani”, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mere, alta cu nuci.

- Eu am pregătit așa, ca la oameni, na!, cum se face –  zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta?

- Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu…

- Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Dar nu cu basculanta!

- Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni…

- Lasă, lasă… Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare.

Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist. Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba și-a înfipt și mai tare pintenul în solul roșu, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i dau ceva, dacă pot să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut.

I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre… Mă salvează primarul:

- A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, “Clopotul” ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo.

Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie: “Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte…”…

- Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ia din articolul ăla.

- Da, mai bine așa, spune tovarășul Domnu’ Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date din registre. Şi declaraţiile sunt la fel. Că și cine le-a scris le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, ca să nu fie probleme.

Nu am regretat nicio clipă că i-am luat primarului toate bunătăţile alea. Ce să zic, mi-au prins bine. Regret altele, de mai târziu. Atunci am întors Raba spre Săveni, peste deal,  și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre Ungureni n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Sursa

Vlahii din Austria

Săptămînalul Formula As îşi continuă campaniile de recuperare istorică. De data aceasta, vă propune un documentar de excepţie despre vlahii din inima Austriei. Nimeni n-a mai vorbit în presa românească despre mica Valahie din Burgenland. Citiţi: Copii ai Vlahiei suntem noi.

O parte din echipa Formulei As care a descins în Austria. De la stînga: Florentin Popa, Sînziana Pop, Bogdan Lupescu (autorul reportajului la care fac trimitere) şi subsemnatul.

"Paişpe"

Jurnalistul Viorel Ilişoi e pe cale sa scrie o premieră pentru presa românească post-decembristă: un roman-foileton, Paişpe, pentru Jurnalul Naţional. Cel puţin eu nu-mi mai amintesc să fi publicat aşa ceva vreun ziar în ultimii 20 de ani. Deci, bravo Jurnalul! Se reia o tradiţie interbelică şi poate că aşa, cătinel, cătinel, ne întoarcem la obiceiurile bune şi-o să lasăm deoparte perversiunile tabloidale.

Romanul, inspirat din viaţa jurnalistului, va începe să apară de luna viitoare. Pînă atunci, Viorel ne deschide gustul cu un fragment publicat aici.

Drum de toamnă pe Valea Frumoasei şi în Ţara Pădurenilor

Iată-mă întors on line, după o evadare de cîteva zile în munţi :) De fapt, a fost o călătorie de documentare pentru Formula As.
M-am încărcat de toamnă, că în Bucureşti n-apucasem s-o simt şi cam tînjeam după ea.

N-am avut conexiune la internet, n-am avut reţea de telefonie mobilă decît pe alocuri, n-am deschis televizorul. În schimb, am făcut off road în Ţara Pădurenilor, am cutreierat Valea Frumoasei şi m-am bucurat de-o vecernie la Mănăstirea Oaşa (Alba).
Aşa se explică de ce n-am mai postat nimic şi nici n-am dat drumul la comentarii pînă aseară.
Din păcate, am avut probleme cu bătrînul meu aparat de fotografiat şi n-am cine ştie ce fotografii. Las' că poate-i mai bine aşa, că în mintea mea amintirea acestei călătorii va căpăta dimensiuni de legendă :)
Totuşi, cîteva imagini mi-au ieşit. Iar la Oaşa, maestrul George Crăsnean ne-a suprins în cîteva ipostaze. Îi mulţumesc mult.

"Biserica roşie" de la Groş - Hunedoara.

Biserica de piatră de la Cerbăl - Hunedoara, în Ţara Pădurenilor.

Culorile toamnei peste Ţara Pădurenilor.

Întîlnire la Mănăstirea Oaşa: Sînziana Pop, Cristian Curte, Claudiu Târziu şi Cătălin Apostol.

Reportaj din România reală

Într-o vreme în care reportajul de presă scrisă se află în suferinţă (pentru că este un gen publicistic costisitor), mai sînt totuşi cîteva gazete (Formula As, Jurnalul Naţional, Esquire, Decât o revistă, Mişcarea) care îl cultivă şi o seamă de reporteri care fac performanţă (Bogdan Lupescu, Sorin Preda, Cătălin Apostol, Dia Radu, Cătălin Manole, Viorel Ilişoi, Remus Radu, Cristian Lupşa, Vlad Mixich). Şi e reconfortant să vezi că nu toate publicaţiile s-au stricat şi că nici n-au murit toţi reporterii de vocaţie.

De aceea, îmi voi face un obicei de a semnala aici toate reportajele care îmi plac. Azi, vă invit să citiţi reportajul în foileton "Gustul amar al mărului românesc", de Viorel Ilişoi: I, II, III, IV, V.

Aş vrea să vă aflu părerea.

Explore the danubian bushes

de Viorel Ilişoi

Se tot discută de câteva zile despre brandul turistic al României. Toţi nepricepuţii vin la televiziune să-şi dea cu părerea, şi numai pe mine, mai nepriceput decât toţi la un loc, nu m-a întrebat nimeni ce părere am. N-am fost niciodată în viaţa mea într-un concediu, nicăieri, ca turist. În 20 de ani de scris la gazetă am avut concediu doar de două ori, dar nu şi bani să plec o săptămână într-o staţiune. În afară de anul dintre iulie 2008 şi iulie 2009, tot timpul am avut un salariu care îmi ajungea de chirie, de mâncare şi de ţigări. De când nu mai fumez şi ţin şi regim, am reuşit să-mi iau bicicletă şi am vizitat tot Bucureştiul (dar tot, ceea ce nu e puţin lucru!), Chitila, Măgurele şi Chiajna. Dar şi aşa, tot n-am habar de turism, deci sunt în continuare frustrat că nu sunt invitat la televiziune să-mi dau părerea cot la cot cu ceilalţi nepricepuţi.

După ce am scris un reportaj despre obezi, mi s-a pus brandul de grăsan care a slăbit câteva kile şi de atunci sunt invitat numai la emisiuni despre obezitate, în ciuda faptului că am învăţat câte ceva despre boala asta. Despre turism nu mă întreabă nimeni. Turist cu adevărat n-am fost nici o singură zi, dar am umblat destul de mult ca ziarist şi am şi eu câteva sugestii pentru brandul turistic.

Eram în Orşova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru Cotidianul. Cristian Cioacă, şoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ţinut de la Bucureşti până la Orşova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam şi Vijelie. Şi Guţă. Mult Guţă. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de 20 de ani, şi tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun-simţ, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână şi lui 10-20 de lei la o deplasare, nu îşi făcea program separat, nu era pretenţios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren şi nu zicea nu.

Fiindcă l-am văzut aşa amărât, de-i venea să rupă volanul cu dinţii, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniştească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouţă, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori să stea în cameră şi să revadă a nu ştiu câta oară, la un videoplayer din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câştiga. Sun la pensiune şi, foarte amabil, patronul îmi explică pe înţelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe nişte străduţe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieşim din oraş şi ne înfundăm între nişte dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem şi el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. "Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de ţară, dom' patron, e numai hopuri şi hârtoape." "Păi ăsta e, spune patronul bucuros, ţineţi-o tot înainte şi ajungeţi imediat."

Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. "Aşa-ţi trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacţie!", încerc eu să fac haz de necaz. Şoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub maşină, zice că nu e grav. Şi dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilometru. Nici nu trece o oră şi ajungem într-un luminiş. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul şi ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus, munte şi pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Nici urmă de pensiune. În poieniţă nu se vede decât un chioşc. Păi, să vedeţi, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt nişte căsuţe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.

Cum nu eram pretenţioşi, mă înţeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuţă să văd ce condiţii are pensiunea care nu e chiar aşa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat aşa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, şi o băiţă în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Şi un gemuleţ cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuţei alăturate. Şi un televizoraş la care nici nu ştiu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică şi pentru filme româneşti. Parcă eram în "Albă ca Zăpada".

Era târziu şi noi, obosiţi, nu mai aveam nici un curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraş. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi şi în căsuţă, totuşi. La urma-urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domneşte. "Dar mâncarea?", întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. "Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceţi dumneavoastră... un cârnat, mici, o fleică... găsiţi în oraş. Noi vă oferim grătarul şi cărbuni să vă frigeţi singuri." Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. "Şi n-aveţi dumneavoastră aici nişte cârnaţi, ca să nu ne mai ducem până în oraş?" "Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău." Avea numai pufuleţi, la chioşc, biscuiţi şi sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre şi-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiştii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undiţe. Şi tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreţ. Nu puteai să te superi pe el.

"Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice peşte." Şi mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am făcut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic... moldoveneşte, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă şterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu', nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniaţi ca răţuştele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în ţara asta!

Jos, se iţea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieşea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuţă, direct în Dunăre, în guşa crapului.
Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moţaţi în tufiş. "E frumos aici, se vede şi Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveţi internet. Ne pare rău." Şi am plecat. Cu adidaşii în pungă.

A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutaţi orşovenii din vechiul oraş, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau aşezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-şi sape nişte veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai nişte adâncituri de-o şchioapă. Şi când se umpleau, orşovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, şi o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că şi acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.

Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin '60 şi ceva în Orşova şi-şi făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Şi tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea şi n-a mai fugit din ţară. Şi zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: "Am venit aici să-mi caut libertatea şi m-am împotmolit în căcat!". Replica lui ar fi bună de slogan pentru turismul local, de aventură, dar mie tot "Explore the danubian bushes", adică "Exploraţi tufişurile dunărene!" îmi place mai mult.
Şi s-ar potrivi perfect cu frunza Elenei Udrea, izotipul ăla de un milion de dolari: o frunză, de fapt o formă de relief cu un curs de apă la bază. Iar pe malul cursului de apă să mai adauge, ca o picătură de rouă ce se scurge de pe frunză, o spirală micuţă, cu moţ. S-o deseneze Mardale, de la Caţavencu. (Va urma)

Sursa: Jurnalul National

Moartea reportajului. În cotidiene

Viorel Ilişoi a postat pe Facebook textul de mai jos, pe care îl preiau aici, pentru că pune o problemă serioasă. Mai jos vă dau şi opinia mea, pe care am postat-o la comentarii :)

Prietenul Claudiu Tarziu mi-a imprumutat aceasta carte de negasit la anticari. Acum pot spune ca am citit (cam) tot ce a fost esential in reportajul romanesc de pana la revolutie. Si mai pot spune asmenea Magistrului Ursachi: si nu mi-a folosit la nimic. Reportajul de astazi este, din pacate, cu totul altceva. O schita de cateva mii de semne, mai putin decat "Bubico", rupta in casete si subtitluri, neaparat cu un titlu agatator si chapeau rezumativ. Reporterul e scos din cadru, ramane doar un ochi care inregistreaza din fuga, pe sarite, impersonal. Toata greutatea reportajului pica pe senzationalul faptelor. Stilul nu se cauta, nu e pretuit. Un stil chinuit, impiedicat, este la fel de bun ca unul sclipitor. Totul se numara la semne si la bucata pe taraba de hartie si - mai nou - virtuala. Poate internetul va resuscita reportajul intrat in coma profunda dupa primii ani ai tranzitiei, cand "Opinia studenteasca" a cazut. Dar pe langa mijloacele oferite de internet ar mai trebui si o noua generatie de reporteri si, mai ales, o noua generatie de sefi de gazete. Citesc reportajele din cartea asta si imi spun ca tot ce facem noi, autorii de reportaje de azi, e o mare si plina de ifose l... militareasca (cenzurat de mine, C.T.). Scuzati, dar asta e.

-----------------------------
Viorel, fii optimist, miine va fi mai rau :)) Prietene, ai si tu partea ta de dreptate, dar mai avem si motive de bucurie. Te referi la reportajul facut la cotidiene. Insa, nici Nistorescu nu a scris reportajele astea in cotidiene, ci prin saptaminale si lunare - apoi le-a revazut si adaugit (si-nca mult) cind le-a strins in carte. Se mai face reportaj adevarat in Romania pe la periodice. Si-tii dau doua exemple: Formula As si Esquire. Asa ca, nici reporterii n-au murit, nici toti sefii nu s-au timpit :)

Viorel Ilişoi revine cu un reportaj de excepţie: despre obezitate

Vă recomand insistent să citiţi reportajul despre obezi şi obezitate de Viorel Ilişoi, din Jurnalul Naţional de azi: Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi. Veţi plînge, veţi rîde, vă veţi îngrijora, vă veţi întrista, veţi spera alături de autor, care este şi personaj. Forţa scriiturii şi insolitul confesiunii te emoţionează pînă în prăsele, să zic aşa. După părerea mea, acest text este unul dintre cele mai bune scrise de Viorel. Bravo lui!
Sper că mulţi vor învăţa ceva despre criminalul, aparent inofensiv, care ne ameninţă pe toţi: obezitatea.
Lectură folositoare!

Reportajul n-a murit...

Reportajul şi investigaţia sînt genuri de presă pretenţioase. Nu pot fi făcute de oricine. E probabil să-ţi însuşeşti anumite tehnici, să capeţi niscaiva dexterităţi, dar fără talent şi nas de reporter nu vei face performanţă în reportaj sau investigaţie. În plus, documentarea costă scump - şi sînt tot mai puţine redacţii care-şi permit să finanţeze reportajul şi investigaţia -, durează mult, iar rezultatul lor deranjează deseori diferite cercuri de interese.

Însă, reportajul şi investigaţia, alături de interviu (făcut de reporteri adevăraţi, nu de suporturi de reportofon) şi analiză, constituie coloana vertebrală a oricărui produs media. Bun, dăm ştiri, relatări, cronici, glumiţe, cancanuri, dar trebuie să avem şi ceva consistent, de care să ne amintim şi mîine.

Reportajul şi investigaţia n-au murit încă la noi, dar nici mult nu mai au. Iată de ce îmi ridic pălăria în faţa instituţiilor media care finanţează şi promovează aceste genuri.

Formula As rămîne una dintre puţinele publicaţii româneşti unde reportajul este rege. Această revistă a publicat mereu reportaj de cea mai bună calitate.
Vă dau o mostră recentă: un reportaj emoţionant despre românii din Italia, semnat de Dia Radu.

Şi, după lacrimi, un zîmbet amar, cu Viorel Ilişoi prin cartierele bucureştene asaltate de cîinii vagabonzi. Viorel face de ceva vreme un alt fel de reportaj, care i-a adus şi un nou premiu.

Campania revistei Formula As despre Basarabia, în Viaţa Românească

În general, colegii noştri de breaslă ignoră campaniile şi nenumăratele articole de mare interes ale revistei Formula As. Le este mai simplu să tacă asupra unui săptămînal care se vinde mai bine decît majoritatea cotidianelor. Sau, dacă nu pot sa tacă, ricanează: revistă pentru "gospodine" (cu aluzie la faptul că Formula As acorda largi spaţii tratamentelor naturiste, problemelor sentimentale, divertismentului şi modei). Un săptămînal format magazin trebuie să conţină toate acestea. Dar tot Formula As are şi interviuri cu mari duhovnici sau cu intelectuali din Biserică, reportaje de la mănăstiri pe unde altminteri nu calcă picior de reporter de la ziarele centrale, analize politice pertinente, reportaje despre urme româneşti pe unde nu gîndeşti (caravanele revistei au trecut deja prin Spania, Italia, Franţa, Anglia, Scoţia, Croaţia, Macedonia, Grecia, Albania..., iar rezultatele pot fi citite în arhiva publicaţiei - inclusiv în cea de pe internet), rubrici culturale consistente şi campanii răsunatoare, cum au fost cele pentru Roşia Montană şi, mai recent, pentru Basarabia.
În această atmosferă tăcută, cînd nu pizmaşă, un articol ca acesta de mai jos, din Viaţa Românească, este mirabil şi, în egală măsură, onorant.



BASARABIA, ALTFEL…

• Ce se întâmplă cu Basarabia şi cu cele trei milioane şi jumătate de români trăitori dincolo de Prut, cum o mai duc aceşti conaţionali ai noştri, din cealaltă ţară românească, sub guvernarea comunistă rusofilă de la Chişinău? – se întreabă, cu cuvintele mele, şi răspunde în felul ei, Formula As. Pentru documentare la faţa locului, parte din redacţie a trecut Prutul şi a luat la scanat, cu tot arsenalul publicisticii, spaţiul basarabean. Articole, interviuri, reportaje, foto-ilustraţii, dau seama, în paginile mai multor numere successive de peste vară, despre o stare de lucruri complicată, contradictorie, tensionată, nu o dată tragică. În registre stilistice şi tonalităţi purtând marca aceleiaşi “şcoli” lesne recognoscibile, semnează de-a lungul acestei campanii de presă, care cu pixul ori tastatura, care (şi) cu aparatul foto, Sânziana Pop, Claudiu Târziu, Aurora Peţan, Sorin Preda, Bogdan Lupescu, Ion Longin Popescu, dar şi “moldovenii” Alecu Reniţă, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. ”Specialitatea” Formulei As, şi în chestiunea basarabeană, e să dezvăluie partea plină, luminoasă, a paharului. Să focuseze pe ea, dintr-o perspectivă optimizatoare, benefică, infuzată de sacru. Fără a ascunde sub preş drama Basarabiei. O spune în editorialul numărului 835, limpede, directoarea revistei, Sânziana Pop: “După ’89, sperasem atât de mult în minunea Unirii, aşteptasem cu atâta nădejde ca ea să se întâmple cu adevărat, fusesem aşa de mândră pentru românismul manifestărilor de la Chişinău, aşa de bucuroasă că istoria nu se făcuse nici praf, nici scrum. Era acolo, întreagă, în puhoiul de oameni ce ocupaseră piaţa centrală din capitala Moldovei, purtând pe piept tricolorul. Ce a urmat a fost groaznic. Mocirlă, şi de o parte şi de alta a Prutului. Dezinformare, demagogie, minciuni. Pe scena Unirii urcaseră păpuşarii. Inclusiv la televizor şi în presă, unde «sora» înstrăinată devenise brusc o latifundie comunistă, iar «fraţii» regăsiţi, nişte oameni duplicitari, nehotărâţi între România şi Rusia. Leneşi, alunecoşi, băutori în exces. Hoţi de buzunare şi racheţi. Şi de un patriotism depăşit, plângăcios… Sigur, simţeam că ceva nu e în regulă în poveste. Că se exagerează, ca-ntotdeauna, pe negativ, dar era un negativ promovat cu atâta insistenţă, încât devenise convingător.”
În teren, partea euforizantă a paharului basarabean pare să narcotizeze figurativ întreg desantul „aşilor”, să-l proiecteze esteticeşte în expresia unui lirism pur. Basarabia – dă tonul experimentata reporteriţă-directoare –, este, ca într-un vers din Nichita, „cu totul şi cu totul de aur. Cu totul şi cu totul altfel decât scenariul mizerabil difuzat de televiziunile româneşti. Frumoasă! Bogată! Vie!...”. Pentru Claudiu Târziu „Basarabia este mâna noastră dreaptă, de care am consimţit prea mult să ne lipsim”. Aurora Peţan clamează paseist, cu simţ poetic, „bucuria vechiului, bucuria locului românesc”. Reportajul ei, „Minunile de Ţâpova”, e o lecţie de istorie deghizată în pitoresc auster şi melancolie grea, dusă pe picioare, de citat cap-coadă. Sub condeiul lui Sorin Preda „vara, în mijlocul lui iulie, Basarabia miroase a tei şi apricoase, caise pline de arome şi culori solare, de un galben tandru, uşor alămit, ca pământul lutos al Orheiului”. Bogdan Lupescu alege să scrie, aplicat, despre mânăstirile moldoveneşti îndepărtate de România, „mânăstiri cu adevărat româneşti, «patriotice», altfel decât multe din cele «arhicunoscute» din centrul ţării, renovate adesea pe banii «puterii» tot pentru aceeaşi propagandă comunistă”. Acelaşi reporter produce un documentar răscolitor despre istoria bisericii monument de la Căuşeni, „cea mai veche şi mai preţioasă din Basarabia”, construită pe vremea tătarilor, sub pământ, şi preschimbată de comunişti în grajd şi afumătoare. Dar păstrându-şi, în credinţa localnicilor – „simplele ziduri, biserica întreagă” – puterea făcătoare de minuni. Un miracol este, crede reporterul, că frescele capodoperă din veacul XV s-au păstrat, cu toată vitregia istoriei, ca intacte. Vlad Pohilă, scriitor, jurnalist, lingvist, intervievat de Ion Longin Popescu, vorbeşte despre sărbătoarea limbii române în Basarabia, ţinută cu sfinţenie la fiecare 31 august (din 1989 încoace). Neobositul, sobru şi elegant stilistic, Longin Popescu scrie şi despre „cea mai mare colecţie de vinuri nobile existente pe Terra”, aflată la Mileştii Mici, care „anul trecut a atras 22 000 de vizitatori din toată Europa”. Ce e de văzut în „cel mai mare depozit natural de vinuri din lume? Mii de butoaie pline şi peste două milioane de sticle.” Impresionant în interviu este poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, „cea mai importantă publicaţie care susţinea, în anii 1988-1989, revenirea «limbii moldoveneşti» la grafia latină, recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română şi decretarea ei ca limbă oficială în R.S.S. Moldovenească.” Parte din aceste idealuri au fost atinse. Cu ce preţ aflăm din interviul luat de Claudiu Târziu. Reporterul: „–…Având în vedere implicarea dvs. în lupta naţională, nu vă este teamă că veţi fi lichidat, cum se întâmplă adesea într-un regim comunist?” Răspunsul lui Dabija îţi dă fiori.: „ – Mi-e frică. Sunt şi eu om, şi dacă aş zice că nu mi-e frică aş trişa. Dar cel mai mult mi-e frică de frică. A mea şi a celorlalţi. La 7 noiembrie 1989 noi, un grup de intelectuali, am îndemnat mulţimile să se culce sub tancuri, dar primii care s-au aşezat sub şenile am fost noi. Şi tancurile s-au oprit. Deşi ştiam că în luna aprilie din acel an tancurile trecuseră deja peste mulţimile care tot astfel se culcaseră în piaţa centrală din Tbilisi, iar apoi carele de luptă au trecut şi peste protestatarii din Vilnius, acele evenimente soldându-se cu sute de mii de morţi şi răniţi… De atunci sunt în permanenţă ameninţat, târât prin instanţe – de regulă, sub acuzaţia de «subminare a statalităţii» –, în câteva rânduri am fost agresat fizic, fiind necesar să stau multă vreme în spital. O atitudine pe care actuala guvernare o are faţă de toţi care simt şi gândesc româneşte.” Concluzia încercatului poet e, în toată durerea bunului său simţ, plină de speranţă: „Suntem una din puţinele ţări din lume în care adevărul este politizat. Dar instinctul naţional se trezeşte în mulţi dintre oamenii obişnuiţi, muncitori şi ţărani, intoxicaţi altădată de manualele de propagandă sovietică. Generaţii de copii cunosc adevărul şi ei nu mai pot fi minţiţi. Timpul lucrează în favoarea noastră. Şi sunt convins, acesta va da roade…” Încrezător în viitorul european al Basarabiei se declară şi tânărul primar al Chişinăului, liberalul Dorin Chirtoacă, ales în urmă cu un an, intervievat de Longin Popescu: „Chiar dacă ne gândim la revenirea R. Moldova la ţara Mamă, aceasta se va produce, sperăm, în cadrul Uniunii Europene, şi nu doar în beneficiul românilor, ci al tuturor cetăţenilor republicii… Comuniştii au ajuns în situaţia să vorbească singuri, nu-i mai crede nimeni, s-au epuizat, iar oamenii sunt nemulţumiţi şi revoltaţi.”
Ce aşteaptă basarabeanul obişnuit de la România, mai exact de la puterea politică de la Bucureşti, o spune sec jurnalistul Alecu Reniţă: „Să nu ne uite şi să nu ne poarte cu vorba, să nu tacă adevărul despre noi.”
…Frumoasă! Bogată! Vie! – da. Dacă ar fi nelocuită. Basarabia propriu-zisă, istorică, locuită, disputată, spoliată, e cea mai săracă ţară din Europa, spune statistica. E ţara în care poetul Nicolae Dabija mărturiseşte că tremură, încă mai tremură de frică, pentru curajul şi demnitatea de a scrie, de a milita să se scrie în limba naţiei lui. E ţara în care prozatorul Nicolae Rusu, năpăstuit fix din acelaşi „motiv”al apărării drepturilor identitare, îşi retrăieşte noapte de noapte coşmarul sticlei de vitriol primite în faţă, pe stradă, când era tânăr, frumos şi sănătos, şi care l-a mutilat, cu toate cele 17 operaţii, pe viaţă. Aceasta e pentru mine imaginea Basarabiei postsovietice, „culeasă” din Formula As, cu asta m-am ales deocamdată, dintr-un demers publicistic recunosc că ambiţios, complex, pornit cu tact redacţional, aflat într-o desfăşurare tot mai aplicat-realistă.
Cât despre revista Formula As, doar atât: cuvintele atribuite de Sânziana Pop Basarabiei o caracterizează mănuşă. Scrisă într-o română pur şi simplu frumoasă, adevărată „foaie” pentru/despre trup şi suflet, inimă şi minte, e poate – prin semnăturile unor Sorin Preda, Horia Ţurcanu, Bogdan Lupescu, Claudiu Târziu, Cătălin Manole, Otilia Ţeposu, Aurora Peţan, Valentin Iacob – cea mai tare şcoală de reportaj din presa actuală. Fac ei ce fac, cei numiţi, scriind când/cum scriu despre istorie, tradiţii, Biserică, iubire, terapii alternative, sfinţenie şi Dumnezeu, că ridică părul pe tine. Balsam pe rană mi se pare, o dată pe lună, analiza politică a Tiei Şerbănescu. Reporter (cu majusculă) realmente implicat se dovedeşte, număr de număr, în articole şi interviuri, Ion Longin Popescu. Cronicheta literară scrisă de Adriana Bittel cu un instinct sigur al opţiunii, mereu vie şi interesantă, face din rafinata prozatoare optzecistă criticul cu audienţă maximă la ora asta, dacă e să luăm în calcul tirajul publicaţiei, cel mai consistent la un săptămânal, şi bineînţeles ştiinţa cronicăresei de-a scrie nuanţat, dar în tuşe precise, direct, la obiect, pe gustul a tot omul încă interesat de carte. E acesta un serviciu adus literaturii, pentru care Adriana Bittel, şi Formula As, merită, chiar merită, lauda oricărui năzuros cititor.

MARIAN DRĂGHICI