RĂZVAN CODRESCU: SIC CREDO

La Editura Christiana, în pragul acestei luni, a văzut lumina tiparului volumul meu intitulat Sic credo. Mărturisiri dialogale, dedicat "Celor care m-au ajutat să calc smerit pe urmele lor şi să aspir, în puţinătatea mea, la un plus de învrednicire". Cuvîntul înainte (Costion Nicolescu) şi coperta (Valentin Dan) au fost cele mai frumoase daruri primite anul acesta de ziua mea, alături de prietenescul "portret" de pe Blogul lui Claudiu Târziu (prezent, ca partener de dialog, şi în Sic credo, autorul cuvîntului înainte fiind de părere – cf. p. 9 – că "[interviurile] cele mai multe, mai inteligente şi mai incitante sînt cele consemnate de Claudiu Târziu"). Le mulţumesc încă o dată tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au fost "naşii" acestei cărţi (ce poate fi procurată prin reţeaua de difuzare deservită de SC Supergraph SRL, str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod poştal 031216, tel. 021/3206119, fax 021/3191084, inclusiv prin serviciul de carte prin poştă al acesteia).

Reproduc mai jos, cu titlu de semnal, tabla de materii a cărţii şi scurta lămurire editorială. O dată cu apariţia volumului, am scos de aici, din raţiuni editoriale, cîteva postări mai vechi (pagini ce se regăsesc acum, adnotate, între copertele lui). (Răzvan Codrescu)

SUMAR

Cuvînt înainte (Costion Nicolescu) – pag. 7

Notă editorială – 19

În loc de introducere:

"Am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea"

(Dialog în pridvor cu Răzvan Codrescu) / Claudiu Târziu – 21

REPERE SPIRITUALE

"Biserica este bastionul nostru de permanenţă

într-o istorie atît de vitregă şi de schimbătoare"

(Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 35

"Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat

sînt două extreme păguboase..."

(Mihnea Măruţă întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 45

"Maica Domnului este fiinţa creată

care a atins cel mai înalt grad de desăvîrşire"

(Cristina Pop întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 53

REPERE SECULARE

"Dreapta este trăirea Tradiţiei în actualitate"

(Gabriel Stănescu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 63

"Martirii din închisori ar trebui să fie

reperele sau pilonii renaşterii naţionale"

(Tudor Petcu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 75

"Una este evaluarea corectă a Legiunii

şi alta este reînvierea ei..."

(Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde) – 85

În loc de încheiere:

"Persistă un anumit divorţ păgubos

între religie şi cultură"

(Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu) / Ciprian Chirvasiu – 105

Addenda

Răspunsuri la o anchetă a revistei Origini – 125

Crezul meu naţional (O epistolă lămuritoare) – 129

Cărţi publicate de Răzvan Codrescu – 153

NOTĂ EDITORIALĂ

Am adunat între copertele acestui mic volum, la su­gestia cîtorva prieteni şi colaboratori apropiaţi, o selec­ţie din interviurile pe care s-a întîmplat să le dau de-a lun­gul vremii unor publicaţii periodice sau cotidiene [1] (am indicat de fiecare dată sursa, iar uneori şi circum­stan­ţele fiecărui dialog reţinut în carte).

În publicaţiile respective, interviurile au apărut une­ori cu anumite ajustări redacţionale; aici le-am redat pe toate în forma lor iniţială şi integrală, dîndu-le şi titluri editoriale noi [2], decupate din răspunsuri, care trimit la te­­­ma predilectă a fiecărei convorbiri. Am menţionat în­să, fie în şapouri, fie în note, şi titlurile cu care figurează în surse.

Se înţelege că am îndreptat, tacit, micile erori sau in­­­­­­­consecvenţe strecurate în textul tipărit iniţial.

În ce priveşte structura cărţii, am ales ca "poartă de in­­trare" interviul pe care mi l-a luat, pentru Formula AS, prietenul Claudiu Târziu cu puţin înainte ca eu să fi îm­pli­­nit 50 de ani şi care conţine şi cîteva mărturii bio­gra­fice. Apoi materia­lul selectat a fost distribuit în do­uă sec­ţiuni tematice: "Repere spirituale" şi "Repere se­cu­lare" (în cadrul fie­căreia textele succedîndu-se cro­no­lo­gic). "În loc de în­che­iere" am aşezat interviul cel mai recent şi mai cu­­prinzător, luat de domnul Ciprian Chir­vasiu pentruAde­vă­­rul, în care se întîmplă să revină – oarecum sin­tetic şi con­clu­ziv – multe dintre problemele dezbătute în cele ante­ri­oare.

Toate notele de subsol – de care am căutat să nu fac abuz – îmi aparţin, aducînd precizări pe care le-am so­co­tit de folos în context.

Ţin să-i mulţumesc în mod deosebit domnului Cos­tion Ni­­colescu pentru generosul cuvînt înainte, pe care mi-ar plă­cea să-l onorez pe de-a-ntregul măcar în viitor.

Cartea este, pînă la urmă, expresia unui crez, pe ca­re am încercat să-l slujesc, după puteri, în tot scrisul meu, dar şi "în viul vieţii", şi pe care, la 55 de ani, sînt încă prea tînăr ca să-l supun bilanţului şi deja prea bă­trîn ca să-l supun schimbării. Nu-mi rămîne decît să de­­­­vin pînă la capăt ceea ce sînt şi să-L rog pe bunul Dum­nezeu să fie cu mine mai îngăduitor decît o merit.

R. C.

[1] Nu se regăseşte aici nici unul dintre interviurile – mult mai nume­roase – acordate unor posturi de televiziune sau radio (fie şi numai din seria realizată cu regretatul Florin Oancea, la Antena 1 – Sibiu, ar pu­tea ieşi un volum mai substanţial decît cel de faţă). Cine să-şi asume însă oste­nea­la cronofagă a transcrierii de pe înregistrările video sau a­u­­dio? Pînă la urmă, şi în acest caz, verba volant, scripta manent...

[2] Numai cel folosit "în loc de introducere" a rămas cu titlul din publi­caţia în care a apărut (Formula AS).

Vă recomand...

...dacă vreţi să mai aflaţi cîte ceva despre mine :-)

"Există oameni în care coabitează perfect poetul şi soldatul. Cred că mă număr printre ei"

Pr. GABRIEL CĂŢE - "Marea izbândă este să aduci cât mai mulţi oameni la credinţă"

Părintele Gabriel Căţe (n. 1969), de la biserica "Sfânta Vineri" - Berceni, are o istorie per­sonală pe cât de spectaculoasă, pe atât de pilduitoare.
Fiu de preot, a absolvit mai întâi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pentru ca imediat să urmeze Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu", iar după aceea, să facă un doctorat în Filosofie, cu tema "Opera de artă în modelare şi reprezentare". Însă, după o excelentă carieră de tenor liric la Opera Naţională, a ales să se preoţească şi să-şi construiască propria bise­rică. Sufletul lui tânjea după ceva mai mult decât gloria lu­meas­că, deşi s-a bucurat din plin şi de aceas­ta. A înţeles, într-un târziu, că mai mult decât să cânte lumii, vrea să-i cân­te lui Dumnezeu. Astăzi, cu un pas mai aproape de El, părintele Gabriel mai are o singură mare dorinţă: să trezească cât mai mulţi semeni la viaţa du­hovni­cească.

Citiţi interviul din Formula As !

Arhim. Vasile Prescure: "Dumnezeu a binecuvântat România când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca”

Cu fiecare an care trece, faima părintelui Ar­senie Boca sporeşte. De ce ne îndepărtăm mai tare de 1989, data trecerii sale la cele veşnice, evlavia pentru "Sfântul Ardealului” e mai puternică. Pentru că tot mai mulţi creştini care îi cer ajutorul, îndreptându-se către mormântul său de la Prislop, mărturisesc minu­nile pe care le face cu ei. Şi tot mai mulţi merg, an de an, la parastasul său, de pe 28 noiembrie, ziua în care s-a născut în cer.

De multă vreme, "Formula As” caută izvoarele aces­tei legende: cum a fost, de fapt, părintele Arsenie Boca? Cum a rămas în amintirea celor care l-au cunos­cut şi, mai ales, în aceea a ucenicilor săi? Deşi numărul lor s-a împuţinat, recent, am avut bucuria de a vorbi cu unul dintre cei mai discreţi dintre ei, părintele arhi­mandrit Vasile Prescure (n. 1927), duhovnic al Mâ­năstirii Prislop şi profesor al Seminarului de maici de acolo. Absolvent al Facultăţii de Teologie de la Sibiu, cu un masterat în Teologie la Bucureşti, a fost profesor de Dogmatică şi Morală la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, unde i-a avut elevi pe unii dintre cei care fac parte astăzi din ierarhia bisericească: mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, mitropo­litul Irineu al Olteniei, episcopii Nicodim al Severinu­lui şi Gurie al Hunedoarei. A fost egumen al mânăstiri­lor Sadova şi Coşuna - Bucovăţul Vechi, şi exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. În urmă cu vreo doi ani, sim­ţind că se apropie, după cum spune, întâlnirea cu părin­tele Arsenie Boca, s-a dat mai aproape de mor­mân­tul său, pentru a încheia un cerc perfect: lângă "Sfântul Ardealului” a început, lângă el va termina...

Minunea de pe Muntele Athos

- Preacuvioase părinte, cum l-aţi cunoscut pe avva Arsenie Boca?

- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţi­neau adunările Oastei Dom­nului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în drep­tul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: "Care din­tre părinţii tăi au fost la mâ­năstire?”. Mânăstirea, se-nţe­legea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi părintele Arsenie. Intimi­dat, i-am răspuns: "Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine - un copil de la ţară, îm­brăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la semi­nar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu. (Continuare)

Pr. Cătălin Dumitrean, despre credinţa tinerilor de azi

"Avem o credinţă comodă, pentru că ne-am schimbat modelele. Dacă la înce­pu­tul anilor '90, generaţia noastră îi avea ca modele pe mărturisi­torii din temniţele comuniste, astăzi, genera­ţia tânără se orientează după modele occiden­tale, de tip protestant, care duc la o dedublare a comportamen­tului. Şi nu trebuie să ne mire, pentru că aceste modele îi influenţează şi pe preoţi. Mulţi dintre păstori trăiesc Sfânta Li­turghie în smerenie, iar când ies din biserică conduc o maşi­nă ultramodernă, scumpă, ca să ajun­gă într-o casă somptuoasă. Smerenia ar trebui să fie starea noastră per­manentă, nu doar ocazionată de par­ti­ciparea la slujbele Bisericii. Când nu e aşa, înseamnă că am că­zut în mrejele Vrăjmaşului. Cel rău ne vrea for­mali, fără evlavie. Lui îi convine de minu­ne ortodoxul care merge la biserică, dar nu trăieşte slujba, că e cu mintea tot la grijile lu­meşti, sau cel care spune că are o relaţie per­so­nală cu Dumnezeu şi n-are nevoie să mear­gă la biserică, ori cel care vânea­ză împărtăşa­nia ca pe o recompensă, căci nu năzuieşte la ea ca la unirea cu Hristos, deci la îndumne­zei­rea sa."

Vă recomand un interviu cu un tînăr şi vrednic preot din Sibiu, Pr. Cătălin Dumitrean, în Formula As.

Părintele Teofan de la Nera: "Pe oamenii bucuriei se clădește nădejdea”

Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea "Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană, jud. Caraş-Severin), fondată de re­numitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilă­riei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici vieţuiesc şaizeci de maici şi surori, după rânduiala atho­nită. Viaţa aspră, cu trudă multă, priveghere înde­lungată, rugăciune permanentă şi hrană puţină, le-a transformat pe măicuţe într-un soi rar de fluturi trans­parenţi, care, când străbat aerul, împrăştie miros de flori de câmp şi de smirnă. Chip al ascezei este şi du­hov­nicul lor, părintele Teofan, un monah ascuţit în ne­voin­ţe şi cu un veşnic zâmbet pe buze. Căci, deşi este sever în păzirea temeiurilor de credinţă, părintele Teofan e mereu plin de bu­cu­rie. Foarte căutat de tineri, nu numai pentru că şi sfinţia sa este tânăr (39 de ani), ci, mai ales, pentru că ştie să deschidă sufletele şi să găsească leac fiecăruia, părin­tele Teofan a renunţat de câţiva ani să mai spovedească credincioşi din afara obştii de la Nera. Însă primeşte oameni cu beteşuguri du­hovniceşti şi îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învăţătură, cu un sfat. 

Născut la Bârlad, a copilărit în munţii Buzăului, la Mânzăleşti, unde au mers cu serviciul părinţii lui, care erau profesori. Primind o educaţie atee în fa­milie şi la Liceul Militar din Breaza, viitorul părinte Teofan a căutat alte căi de desăvârşire spirituală decât cea orto­doxă, trecând, ca mulţi alţii din generaţia sa, prin prac­tici orientale. După primul an la Academia Teh­nică Militară din Bucureşti, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie a fost rezultatul unui "pro­ces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahis­mu­lui.” 

A fost în vizită pentru peri­oade mai lungi la mâ­năstirile Fră­sinei, Sihăstria şi Sihla, dar s-a aşezat la Cras­na, în Prahova. Aco­lo a fost călugărit şi hirotonit. De aco­lo a fost trimis în Grecia, să în­veţe limba greacă, devenind unul dintre traducătorii ro­mâni cei mai buni. O vreme a stat şi la mânăs­tirea Vato­pedu, din Sf. Munte Athos, şi spune că i-a folosit mult. Du­pă întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecu­vân­tare pentru a clădi, împre­ună cu câteva maici, mânăs­tirea de la Nera. Smerit şi doritor de linişte, părintele Teo­fan acordă foarte rar inter­viuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin în­tâlnirea faţă către faţă. To­tuşi, a acceptat să stea de vor­bă cu noi despre problemele generaţiei tine­re, care îl preo­cupă în chip deose­bit.

Citiţi interviul cu părintele Teofan în Formula As!

Despre traditiţie, cu fostul profesor universitar Ion Pătrulescu, acum rasoforul Iona

L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul.

Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba, imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot "mobilierul". Peretii sunt decorati cu legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este "apa, ceapa si cartofi". Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, te fixeaza cu ochii sai verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet.

Cititi interviul in Formula As.

Formula As: Interviu cu Radu Preda

"Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o "cariera""

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost "Jurnal cu Petre Tutea" (1992), o evocare a ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este "Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice" (2011).

"Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat"
"Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul"
"Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania"
"Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului"

Cititi interviul integral aici.

Schitul cu trei episcopi şi un făcător de minuni

Am ajuns la Schitul "Învierea Sf. Lazăr" din Alba Iulia, într-o zi de primăvară timpurie, care făcea să strălucească, mai mult decât de obicei, bisericuţa albă şi delicată, primenită parcă anume pentru a  întâmpina anotimpul cel nou.

Ce-am găsit acolo şi interviul pe care i l-am luat vrednicului duhovnic al schitului, părintele Dan Popovici, puteţi citi în Formula As online. 

Pr. Jan Nicolae: "La altarul lui Dumnezeu, stai cu orice neam crestin, dar vii cu haina de sarbatoare a neamului tau"

Prin voia lui Dumnezeu, am avut bucuria sa-l cunosc pe unul dintre cei mai strasnici preoti din tara, parintele Jan Nicolae de la Alba Iulia. Om inca tanar (n. 5 dec. 1967), cu obarsie si temperament muntenesti (Dambovita), posesor a trei licente, in chimie alimentara, teologie si filosofie, cu studii doctorale in Germania si un titlu de doctor in teologie, obtinut la Bucuresti, parintele Jan s-a casatorit cu o ardeleanca din Cugir si s-a stabilit in Transilvania. Este profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia si slujitor la biserica memoriala "Mihai Viteazul" din oras, dar lucreaza la constructia unei noi biserici, inchinata Sfintilor Martiri Brancoveni, in Cartierul Nou.
Parintele Jan te fascineaza deopotriva prin discursul fierbinte, pasionant, cult si intelept, si prin entuziasmul sau molipsitor. Preocupat de traditie si folclor, ca mijloace de transmitere a credintei, parintele Jan a devenit un animator cultural de prim rang in Cetatea Unirii. 

Intr-un dialog cu sfintia sa, am aflat cum a ajuns de la producerea industriala a piinii si a vinului la prefacerea lor in Trupul si Singele Mantuitorului si ce bogatii ale culturii populare crestine a descoperit in drumul sau de la fabrica la altar.

Cititi interviul in Formula As.

Cu Alin Mureşan despre "Fenomenul Piteşti"

Tanarul istoric Alin Muresan (28 de ani) este initiatorul si coordonatorul unui amplu proiect de popularizare a istoriei represiunii din timpul regimului comunist. El si-a ales ca subiect de cercetare cumplitul "experiment Pitesti", singular in blocul comunist. Pentru ca romanii sa afle si sa inteleaga "reeducarea de la Pitesti", Alin Muresan a scris o carte: Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate (Editura Polirom, 2007 - editia I, si 2010 - editia a II-a, revazuta si adaugita), apoi un scenariu de film documentar, "Demascarea" (2010) - care a si fost pus in opera de regizorul Nicolae Margineanu, si a deschis un site pe internet, intitulat "Fenomenul Pitesti".
Nascut la Oradea, Alin Muresan este absolvent al Facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii, sectia Jurnalism - Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj Napoca, si expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Pe 15 februarie a.c., in Aula Magna a Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti, in prezenta a peste 400 de persoane, a fost lansat proiectul lui Alin Muresan despre "Fenomenul Pitesti", cu cele trei componente ale sale: cartea, filmul si site-ul.

Pe marginea proiectului sau, acum citeva saptamini i-am luat un interviu care a aparut in revista Formula As. Daca ati pierdut editia pe print, va invit sa-l cititi in cea pe internet: Alin Muresan - "Oricat de adanca este caderea noastra, ne putem ridica".

Preot SABIN VODA - "Cine nu s-a intalnit in viata aceasta cu Hristos nu se va intalni nici dincolo"

Are 40 de ani, traieste in Alba Iulia si este proaspat paroh peste o mana de case de la hotarul orasului. Redactor la radio Romania, apoi director al postului Reintregirea, si-a dorit din tot sufletul sa intre in viata activa a Bisericii si slujeste, cu multa pasiune si daruire, intr-o baraca pe care a transformat-o in paraclis. Asezat in dreptul ferestrei prin care lumina inserarii aureste bland icoanele de pe pereti, parintele Sabin Voda isi asteapta viitorul ca pe o implinire. Preotia e pentru el bucurie. Asa cum a invatat de la duhovnicul sau, parintele Teofil Paraian.

Cititi interviul cu parintele Sabin in Formula As.

Dan Puric: „Dacă ne pierdem simţul umorului, ieşim din istorie”

VIDEO Dan Puric: „Dacă ne pierdem simţul umorului, ieşim din istorie”

www.adevarul.ro

# Clasa politică din 1990 încoace este, aşa cum a declarat-o domnul Florin Constantiniu, „cea mai criminală clasă politică" din istorie. Foarte bună remarca.

# P.P. Carp spunea: „Nimic pentru noi, totul pentru ţară". La ăştia a fost o răsturnare de paradigmă: „Totul pentru noi, nimic pentru ţară".

# S-a dat drumul la mitocani, pe toate posturile. Şi ăştia te sufocă, ei decid. Totuşi, calitatea supravieţuieşte. Supravieţuieşte... Asta e tot.  

# Din când în când apare câte o străfulgerare de umor, românească, care rearanjează, rerostuieşte lucrurile. Umorul te salvează. Înseamnă că inteligenţa, gena asta de umor nu a fost poluată.

# Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public. Publicul are un sistem nervos. El este îngrijorat peste măsură. Biserica spune că poţi să ai griji, dar să nu fii îngrijorat.

Când eşti îngrijorat ţi-ai tăiat raportul acesta teandric cu Dumnezeu. 

# Acum este un experiment. La nivel majoritar, lumea are această tristeţe. Este setată pentru că aşa se lucrează: du-l pe om la deznădejde şi îi rupi lumea interioară. Un om care nu mai are lume interioară este supus tuturor ordinelor.

# Mai nou, ăştia în clasa politică seamănă cu seminţele alea sinucigaşe - nu ştiu dacă aţi auzit de ele - care au distrus agricultura americană. Ele fac fructe mari, arătoase, dar sunt nocive, fără gust, distrug pământul şi sistemul ecologic. Prin polenizare le distrug şi pe celelalte. Seminţele sinucigaşe sunt ca şi clasa politică - apar tot timpul. Pe ăştia noi parcă îi fac în laborator. E un fenomen de „science-fiction".

# Acum se merge pe linia consumerismului. Îi creezi omului dependenţe cât mai multe. Spre exemplu, sunt oameni nefericiţi în România pentru că nu se găseşte brânză franţuzească.

# Ţigani sau rromi, cum ar trebui să le spunem?
Ţigani, evident, pentru că aşa e normal şi asta nu-i umileşte. E numele care li se dă în toate limbile Europei. Aia cu „rromi" creează confuzie şi a fost făcută special. Noi am coexistat cu ei foarte bine. Pe vremea domnitorului Caragea, dacă un ţigan fura o curcă era lăsat în pace. Se ştia că-i vai de capul lui. Acum, ei au păţit-o prin faptul că au minţit şi s-au dus la francezi, iar ăia îi tratează în mod fascist. Noi nu i-am tratat niciodată aşa.

# Mie mi-a zis o doamnă o chestie extraordinară, la Turnu Severin, după o conferinţă: „Domnule Puric, dumneavoastră sunteţi o lumânare". „Sărut mâna, mulţumesc!", îi zic. „Nu, nu. Staţi un pic că n-aţi înţeles rostul lumânării - e o chestie genială! Domnule Puric, lumânarea e mai valabilă decât soarele", îmi spune. „Ei, doamnă, cum puteţi să spuneţi aşa!?". „Nu domnule Puric, lăsaţi-mă să spun până la capăt!". Era o doamnă din asta... „interbelică". „De ce vă repeziţi?! Lumânarea face ce nu poate face soarele". „Ce, doamnă?", o întreb. „Luminează pe întuneric!"

Pr. Vasile Bota de la Oradea: "Sa ne cinstim sfintii dati de acest pamant"

Pe cerul de toamna al Oradei se profileaza, inalta si vie, una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am vazut vreodata. O lucrare maiestrita in caramida rosie si galbena, care respira ortodoxie. De pe frontispiciul turnului-clopotnita, care masoara 37 de metri, domina piata, icoana in mozaic a Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat, ocrotitorul Romaniei si patronul lacasului. Ferestrele prelungi ii dau bisericii un aer de fortareata, iar detaliile ii vadesc eleganta.
La fel de impresionant este interiorul. Mai intai, "paraclisul" - o biserica in toata puterea cuvantului, aflata la demisol. Gandit in stil "catacomba", pentru a aminti de crestinismul primar, paraclisul inchinat Sfantului Andrei este un monument de arhitectura religioasa. Sobra dantelarie de caramida, grinzile de lemn incastrate in tavan, iconostasul simplu, cu minunate picturi suflate in aur, locurile speciale pentru pregatirea spovedaniei, usile imparatesti si candelabrele de fier forjat, prapurii din catifea rosu-bizantin si vasele cu flori din dreptul icoanelor la care te inchini, cand intri in biserica, te transporta intr-o lume tihnita, prielnica rugaciunii si privegherii neincetate.

In cea de-a doua biserica, "de sus", care are hramul Sfintilor Romani, smerenia crestinului lasa loc slavei Ortodoxiei. Fresca respecta canoanele picturii bizantine, cupola interioara ne infatiseaza un Hristos Pantocrator poleit in aur pur, catapeteasma este sculptata in marmura, icoanele sunt pictate pe lemn de tei, pardoseala e din granit, iar policandrul, ca si celelalte candelabre si aplice, sunt din bronz, aduse din Grecia, ca de altfel toate obiectele liturgice.
Am aflat povestea acestei biserici-minune si a credinciosilor ei de la parintele paroh Vasile Bota. O marturie plina de emotie, care intregeste tabloul credintei la romani, in secolul XXI.


Cititi interviul cu Pr. Vasile Bota in Formula As.

Povestea Sânzianei Pop spusă de ea însăşi

Colega mea Dia Radu a descoperit pe youtube şi a postat pe facebook o emisiune a Eugeniei Vodă, pe TVR, cu Sânziana Pop, directorul şi proprietarul revistei Formula As. Dia scrie: "De ce lucrez la Formula As?! Răspunsul în interviul de mai jos, în şase părţi, cu Sânziana Pop. Cam vechiuţ, din 2003, dar valabil 100% şi azi." 

Subscriu şi vă invit să vedeţi acest interviu, dacă nu l-aţi prins la vremea lui. Veţi afla multe lucruri interesante şi neaşteptate şi poate că veţi fi curioşi să citiţi şi Formula As, dacă nu o aveţi deja printre publicaţiile pe care le urmăriţi constant.

"In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta"

Vazuta din strada, biserica ortodoxa romaneasca din Viena nu este deloc impresionanta. Mai degraba scunda, prinsa intre umerii altor doua cladiri. Se distinge, insa, printr-o combinatie izbutita de traditie si modernitate. Mozaicul de pe frontispiciu si usile de sticla pe care sunt gravati doi ingeri vestesc un loc de inchinaciune. Iar modesta clopotnita de deasupra, cu cruce in varf, te duce cu gandul acasa. Inauntru, pictura in linie neobizantina si in culori profunde, catapeteasma aurita si stranele de lemn masiv compun o atmosfera familiara, plina de pace. Ca si cum ai intra in odaia cea buna a bunicii, cu miros de gutui si de busuioc, pe peretii careia stau cuminti tablourile de familie. Printre sfinti, Ioan Iacob Hozevitul este infatisat cu un papirus in mana, pe care scrie: "Fii pribegi ai tarii mele, necajiti intre straini, nu uitati menirea voastra, de romani si de crestini". Un indemn pe urmele caruia parintele dr. Nicolae Dura, parohul bisericii, ne spune: "In biserica trebuie sa te simti acasa, chiar daca esti departe de tara ta".
Am ajuns la Viena intr-o zi senina de toamna si am avut bucuria sa stam la "ceas de taina" cu parintele Nicolae.

Cititi interviul cu parintele Nicolae in Formula As.

Pr. Radu Ilaş: "Tratamentul medical trebuie însoţit de o terapie a sufletului"

Un bucovinean darz, luptator, cu trasaturi aspre, dar cu un suflet sa-l pui la rana - acesta este parintele Radu Ilas, preot la Spitalul "Prof. Dr. Alexandru Obregia" din Bucuresti - mai cunoscut ca Spitalul 9. Printr-o ravna exemplara si cu mult ajutor de Sus, dupa cum marturiseste, parintele Radu a cladit in curtea spitalului, chiar la iesirea spre Soseaua Berceni, o mandrete de biserica in stil bucovinean. "Am vrut sa aduc Putna in Bucuresti", spune sfintia sa. Si asta pare sa si fi facut, caci sfantul lacas seamana izbitor cu biserica manastirii Putna.

Parintele Radu Ilas (n. 10 febr. 1957, Vicovu de Sus - Suceava) a primit cateva lovituri napraznice de la viata, despre care crede ca l-au pregatit sa devina preot de spital. Pe cand era foarte tanar, i-au murit ambii parinti. Pe urma, in 1982, i-a murit sotia, lasandu-l sa creasca singur doi copii. Nu s-a mai casatorit. La inceputul anilor 90, a lasat meseria sa de tehnician in proiectarea barajelor, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti si a devenit profesor de religie. In 1997, a absolvit Teologia, iar un an mai tarziu a fost preotit la biserica din Silistea Snagovului. Din 2003, este preot celib la Spitalul "Obregia". In 2008, a obtinut titlul de doctor al Facultatii de Teologie din Cernauti, cu lucrarea "Misiunea Bisericii in scoala". Spune ca a facut doctoratul la Cernauti, "mai mult ca sa am un document din capitala Bucovinei, decat pentru titlu". Tot in 2008 a ispravit lucrarile la biserica spitalului si a sfintit-o. Crede ca prezenta preotului in spital este o necesitate absoluta, si cu atat mai mult intr-un spital de psihiatrie.


Cititi un interviu cu parintele Radu Ilas in Formula As.

Dialoguri in pridvor: Monica Pillat

"N-as lua cu mine nimic la judecata de-apoi, decat iubirea"

Profesoara, prozatoare, poetesa si traducatoare de literatura engleza, Monica Pillat (n. 1947) descinde dintr-o ilustra familie boiereasca si de artisti. Este fiica scriitorului Dinu Pillat (nepot al Bratienilor) si a reputatei specialiste in arta medievala, Cornelia Pillat. Bunicii sai paterni sunt poetul traditionalist Ion Pillat si pictorita Maria Pillat Brates. Inzestrata cu o sensibilitate aparte, Monica Pillat isi traieste viata modest, intr-un apartament din Drumul Taberei, ca intr-o chilie cu amintiri. Camerele mici sunt innobilate de mobile vechi, iar icoanele lumineaza fotografii de familie. O candela arde permanent pe o masuta joasa.

Monica Pillat gaseste in credinta in Dumnezeu ratiunea de a fi, iar in scris, drumul catre Imparatia Lui. Ultimii zece ani si i-a dedicat editarii operei parintilor si bunicilor sai, dar si publicarii unor volume proprii: "Cultura ca interior" (2001), "Drumul spre Emaus" (2002), "Povesti din lumea jumatatilor de zambet" (2004), "Dorul de rai" (2005).

Citiţi un interviu tulburător în Formula As.

Dialog în pridvor cu Răzvan Codrescu

Am publicat, în cel mai recent număr al revistei Formula As, un interviu zic eu interesant cu dl Răzvan Codrescu. Pînă acum nu ştiu să mai fi vorbit despre cum a devenit credincios şi de ce face un apostolat al credinţei în Dumnezeu şi în neamul românesc, de douăzeci de ani încoace.
Cum este unul dintre principalii promotori ai Dreptei creştine de la noi, dl Răzvan Codrescu a deranjat atît la stînga, cît şi la... "dreapta". Ceea ce l-a transformat într-o permanentă ţintă a diversiunilor, etichetărilor şi răstălmăcirilor de tot felul.
Prin aceste text, aveţi ocazia să-l cunoaşteţi puţin mai bine aşa cum este de fapt.

Sînteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să descoperiţi drumul spre Biserică mai tîrziu?

M-am născut din părinţi botezaţi ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, ţărănesc. Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ţi tălpile!”. Dar dacă nu erau prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ care-i împiedica să fie cu adevărat ireverenţioşi faţă de cele sfinte. Am fost botezat după rînduială, dar educaţie religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum fusesem învăţat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l citeam şi-l învăţasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat român în viaţă). Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au influenţat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ţinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am reuşit s-o întorc la credinţă şi pe mama...
Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Ştiu că există o cultură care poate sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele două fundături simetrice ale vieţii spirituale.

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeţi că aţi trăit o minune, că a fost mîna lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea – cînd păzindu-mă mîngîietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să fiu cu El.

Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd decît o singură dată faţă către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinereţe, mi-au fost din capul locului referenţiale. I-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la Evdokimov şi Soljeniţîn. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry...

Iubirea are mai multe trepte; căreia simţiţi că i-aţi acordat mai mult din timpul vieţii dvs. de pînă acum? Şi de ce? Aţi vrea să schimbaţi ceva?

Răsăritenele iubiri ale mele le-am divulgat liric într-un volum de versuri chiar astfel intitulat. Am investit iubire şi-n trecut, şi-n prezent, şi-n văzute, şi-n nevăzute, şi nu regret nimic decît faptul că n-am investit încă şi mai mult şi că n-am ajuns să iubesc întotdeauna necondiţionat... Măcar am învăţat, însă, că adevărata iubire e cea fără jumătăţi de măsură şi fără reciprocitate necesară. E o stare de graţie a fiinţei noastre la care ajungem foarte rar în absenţa sfinţeniei...

Ce a predominat în întărirea dvs. în credinţă: cunoaşterea livrescă, modelele vii sau cunoaşterea prin trăire?

Toate şi-au avut timpul şi rostul lor. Trăirea rămîne însă esenţială... „Ci trăieşte, chinueşte/ Şi de toate pătimeşte,/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte...”

Sînteţi foarte aproape de a împlini o vîrstă rotundă, 50 de ani [interviul a fost luat cu două săptămîni înainte de aniversare]. Cum îl simţiţi pe ortodoxul din dvs.? Ce vă doriţi pentru următorii 50 de ani?

La 50 de ani simt că ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient valorificat. Mă dojenesc că sînt mai puţin decît ştiu sau decît aş putea. Şi, desigur, infinit mai puţin decît ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, mă simt, ca să zic aşa, mai puţin „exemplar” decît mi-ar plăcea să fiu... Nu ştiu cîţi ani mi-o mai da Dumnezeu de aici înainte, dar mă rog să mai am puterea de a spori duhovniceşte şi de a duce la bun sfîrşit cîteva lucruri pe care le-am început, cum ar fi, de pildă, noua versiune românească a Divinei Comedii, sau coagularea unei noi sensibilităţi de dreapta în atît de ne-dreapta noastră lume românească...

Toată poezia dvs. e străbătută de un fior mistic. De ce aţi simţit nevoia să-L faceţi prezent pe Dumnezeu pînă şi în poemele de dragoste?

N-am „simţit nevoia” să-L fac prezent pe Dumnezeu, cît pur şi simplu am exprimat experienţa imperfectă, dar vie a unei prezenţe transfiguratoare. Neconectat într-un fel sau altul la „dragostea care nu se trece”, eros-ul riscă să fie doar risipă în interval.
Are legătură dragostea dvs. pentru limba veche românescă, pe care o cultivaţi asiduu în cărţi, în articole şi în poezie, cu sentimentul religios, sau e motivată de altceva?
Sigur că are şi sentimentul religios, în sensul apartenenţei la o veche tradiţie bisericească, ponderea lui, dar miracolul limbii române, care pe mine m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la „limba vechilor cazanii”, ci este infinit mai complex. Eu cred că limba română este cea mai mare şi mai indiscutabilă realizare istorică a neamului românesc. Păcat că astăzi bogăţia şi simţul limbii se pierd galopant, noile generaţii abia trecînd de o mie de cuvinte uzuale... Iar poezia – care de aceea se şi citeşte din ce în ce mai puţin – este în primul rând aventură extatică şi iniţiatică a limbii.

Eu unul v-am cunoscut pe vremea cînd eraţi mai ales un promotor al Dreptei politice, al unei Drepte principiale şi nu partinice. În ultimii ani, după ce aţi publicat Cartea îndreptărilor, aţi evitat discursul politic sau analiza politică, axîndu-vă mai ales pe o viziune ortodoxă asupra lumii. De ce?

Am încercat, alături de alţi cîţiva, ce s-a putut în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a tradiţiilor şi valorilor de dreapta, pe de altă parte ca reconstrucţie a dreptei în actualitate. Mare lucru nu s-a legat, poate şi din pricina confuziei vremurilor, poate şi din pricina insuficientei noastre vrednicii. Dar ce s-a legat în România postcomunistă?! Numai reţelele mafiote, numai complicităţile impure... Eu, de la revista Puncte cardinale (ce şi-a început lungul traseu în 1991) la revista Generaţia dreptei (reapărută sporadic, în serie nouă, prin 2001), şi de la volumul Spiritul dreptei (1997) pînă la volumul Cartea îndreptărilor (2004), am cam spus ce avusesem de spus în această privinţă. Poate cînd lucrurile se vor mai coace (dacă se vor mai coace vreodată), se va găsi oarecare folos şi în eseurile sau articolele mele cu tentă politică... Trebuie însă precizat că eu n-am crezut niciodată în primatul sau în autonomia politicului. Experienţa m-a învăţat multe sau mi-a confirmat intuiţiile iniţiale. Astăzi mi-e încă mai limpede decît îmi era ieri că există o ierarhie a priorităţilor în recuperarea axiologică a esenţialului pierdut: planul de bază rămîne cel religios sau moral-spiritual, apoi vine cel cultural, iar numai la urmă – şi numai în virtutea celor predecente – vine planul politic, în sensul greu, neconjunctural şi neideologic al cuvîntului: acela de participare principială, responsabilă şi jertfelnică la viaţa istorică a cetăţii (polis). Fără aşezare spirituală, fără rectitudine morală, fără deschidere culturală nici un proiect politic nu e cu adevărat viabil şi plăcut lui Dumnezeu. De aceea noi nu avem astăzi „clasă politică”, ci doar nişte aventurieri ieftini şi profitori ai unor pseudo-politici clientelare; de aceea nu avem politică, ci doar politicianism.
Se pare că vremea unei noi drepte autentice n-a venit încă, dar noi trebuie să găsim înţelepciunea şi răbdarea de a lucra, fie şi „marginal”, la temeiurile ei religioase şi culturale, ca să aibă pe ce sta, în eventualitatea că vremea îi va veni totuşi. Şi chiar dacă nu i-ar mai veni niciodată, lucrarea religioasă sau culturală rămîn foloase în sine, de un ordin mai înalt şi mai durabil.

L-aţi tradus în mod strălucit, după cum spun specialiştii, pe Dante, l-aţi tradus pe Sf. Ioan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici care a stîrnit bănuieli în tabăra radical ortodoxă. Cum aţi început aceste traduceri şi care a fost miza dvs. personală în acest demers?

Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Şi m-am străduit să dovedesc o dată în plus – nu ştiu dacă am şi reuşit – că limba română nu e mai prejos de rafinamentele lor artistice sau spirituale. Şi că Ortodoxia ştie să tălmăcească valorile pe limba ei, fără prejudecăţi sau complexe. Eu sînt pentru o Ortodoxie deschisă şi seniorială, capabilă să comunice fără să se pervertească. Aceasta n-are nici o legătură cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sînt decît simple compromisuri şi manevre ideologice.

Ca intelectual ortodox, ca om implicat activ într-o încercare de resurecţie moral-spirituală a românilor, cum vedeţi viaţa religioasă de la noi? Şi care credeţi că sînt păcatele cele mai grave de care suferă administraţia bisericească, dar şi turma credincioşilor?

Aş zice că viaţa noastră religioasă are şi mari virtuţi (care întrec media duhovnicească a Apusului, dar şi a altor ţări ortodoxe megieşe), dar şi mari defecte, resimţindu-se încă puternic de sechelele comunismului. Instituţional, mi se pare că Biserica naţională n-a reuşit o primenire semnificativă, iar la nivelul „turmei” Ortodoxia statistică nu se acoperă cu Ortodoxia reală. E mult de lucrat la comunicarea vie dintre păstori şi turmă, precum şi dintre credinţă şi intelectualitate. Există o anume eflorescenţă a vieţii mînăstireşti, dar şi temerea – exprimată încă de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment – că şi în domeniul acesta ceea ce cîştigă în extensiune riscă să piardă în intensitate... Cred că stăm pe o tradiţie extraordinară, fără să ne ridicăm decît sporadic la înălţimea ei. Avem, în orice caz, ca moştenire istorică, mult mai mult decît reuşim să transpunem în viaţă... Dar nu sînt eu cel mai în măsură să judec şi admit că s-ar putea să mă înşel în unele privinţe. Nu mi-aş dori nimic mai mult decît ca realităţile să mă contrazică.

Mai ales în ultima vreme, am văzut în spaţiul ortodox tot felul de manifestări frizînd protestantismul, dar şi nebunia în numele lui Hristos. Cum trebuie să fie un creştin ortodox?

Smerit, treaz, măsurat, rugător, comuniant, exigent cu sine şi indulgent cu fraţii, pesimist în perspectiva veacului şi optimist în perspectiva eternităţii. Alunecările, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorţi într-o ortodoxie sănătoasă. Dacă apar, şi mai ales dacă tind să se înmulţească, răspunderea o purtăm într-un fel cu toţii, chiar dacă în grade diferite. Ortodoxia suferă în noi şi răul irupe pe unde apucă, aşa, ca dintr-un organism debilitat...

O serie de evenimente din viaţa noastră bisericească au provocat o despărţire a apelor şi ne-am trezit cu toţii în situaţia de a opta sau de a ne situa, pur şi simplu, într-o „tabără” sau alta, deşi unii dintre noi am vrut să rămînem doar de partea lui Hristos. Mă refer la cazul ÎPS Nicolae al Banatului şi la dezbaterea privind introducerea paşapoartelor biometrice. Dvs. aţi fost unul dintre cei care aţi suferit atacuri grave din partea unora dintre cei pe care-i consideraţi prieteni sau măcar din aceeaşi Biserică. E bine, e rău? De ce credeţi că s-au petrecut lucrurile aşa şi că nu sîntem în stare să discutăm pe un subiect decît cu cuţitul pe masă? Ce-i de făcut pentru ca astfel de rupturi să nu mai aibă loc?

Ar trebui, cred eu, mai multă fermitate la nivelul de sus şi mai multă smerenie la nivelul de jos, un plus de educaţie, dar şi de autoeducaţie, un discernămînt mai atent între mizele religioase şi mizele ideologice. Faptul că eu am suferit atacuri abjecte e mai puţin important. Mult mai grav este că astfel de lucruri, indiferent de “expeditori” şi de “destinatari”, afectează imaginea însăşi a Ortodoxiei. Am mai spus-o şi altădată: noi avem un talent păgubos de a ne înfăţişa lumii mai primitivi şi mai răi decît sîntem. Şi pe urmă ne mirăm de cît de aspru ajung să ne judece alţii!
Din nefericire, trebuie spus că instituţia Bisericii a gestionat inabil – şi chiar nepărinteşte – mai toate tensiunile recente, ajungînd mai degrabă să le sporească decît să le dezamorseze. Îmi pun toată nădejdea în Dumnezeu şi mă încăpăţînez în continuare să mă aştept la mai mult şi la mai bine din partea cîrmuitorilor vremelnici ai Bisericii mele. Şi caut să-mi repet cît mai des în conştiinţa mea, cu părintele Calciu, că ierarhii trec, dar Biserica rămîne...

De foarte mulţi ani susţineţi canonizarea sfinţilor din închisori. Aţi cunoscut vreo persoană pe care aţi putea să o încadraţi la “sfinţii închisorilor”? În ce împrejurări? Ce aţi învăţat?

Mi-a fost dat să cunosc o droaie de oameni extraordinari printre foştii deţinuţi politici, ca să nu mai vorbesc despre cei de care ştiu doar din mărturiile cutremurătoare ale altora. Am învăţat de la ei că se pot birui vremurile în spirit şi că sîntem un neam mai mare decît părem. Nu-s eu îndrituit să mă pronunţ cine a fost sfînt sau nu, în sensul precis al canonizării bisericeşti. Mă gîndesc însă că atunci cînd, în alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au găsit cu sutele sfinţi recunoscuţi oficial ca atare, nu se poate să nu fi fost unii şi prin temniţele româneşti... Cred că un prim pas cumpănit şi binevoitor ar fi să se includă deocamdată în calendarul bisericesc o zi de cinstire globală şi nenominală a martirilor Crucii din vremea prigoanei comuniste, care la noi a fost mai cumplită chiar decît în alte părţi. Apoi să se urmeze răzbit cercetarea dosarelor de canonizare individuale, dar fără balastul prejudecăţilor ideologice. Suferinţa şi moartea pentru Hristos transcend orice ideologii politice sau condiţionări sociale. Iar mai marii Bisericii ar trebui să se pătrundă şi să se călăuzească cei dintîi de acest adevăr literalmente crucial. Altminteri, vorba părintelui Iustin Pârvu, “şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii”.

În actualul context intern şi internaţional, mai credeţi într-o schimbare la faţă a României pe temeiuri creştine?

Aici nădejdea prisoseşte asupra credinţei şi încerc să nu uit – cum, din păcate, ni se cam întîmplă adesea – că peste socotelile noastre omeneşti există bunul Dumnezeu, la Care toate sînt cu putinţă.

"Suntem datori copiilor noştri cu un Memorial la Aiud"

UPDATE:
Interviul integral poate fi citit acum aici.

Pentru cei care nu l-au auzit vorbind pe Dan Puric, pentru cei care încă nu ştiu ce vrea acest nou apologet ortodox, pentru cei care nu înţeleg de unde-i vine succesul, pentru cei care au început să se îndoiască de el sub presinea unei campanii de denigrare, pentru cei care vor să ştie ce se va construi la Aiud, în memoria şi întru pomenirea sfinţilor români din temniţele comuniste, am publicat un interviu cu maestrul în săptămînalul "Formula As" (deocamdată de găsit doar în ediţia pe print, la chioşcuri). Redau mai jos numai cîteva pasaje, cît să vă deschid gustul.



OMUL FRUMOS

- Omul frumos din România este acela care, cu discreţie, respinge toate încercările de schilodire a sufletului care vin asupra neamului nostru. [...] Pe omul frumos îl găsim de pază la ordinea morală creştină. [...] Prin suferinţă asumată jertfelnic şi prin rugăciune cu lacrimi, omul frumos românesc a transformat temniţele în mănăstiri.

MĂRTURISITORI

- N-am monopolizat eu discursul creştin şi patriotic din România. Dimpotrivă, din punctul ăsta de vedere, pot spune că sunt un... puric. [...] Supravieţuitorii temniţelor comuniste au vorbit exemplar despre Dumnezeu, neam, jertfă, în cărţile lor, dar aceste cărţi au fost ocultate de sistem. [...] Pe urmă, foştii deţinuţi politic au fost blasfemiaţi, că sunt nişte boşorogi extremişti şi resentimentari.
La fel s-a întâmplat cu marii noştri duhovnici, care au mărturisit. Ei au fost izolaţi în mănăstiri, au fost stigmatizaţi, că sunt talibani ortodocşi.
Eu am fost imprevizibil, că am apărut dintr-un spaţiu – culmea, foarte la vedere – de unde ei nu se aşteptau. Şi am deschis un canal de comunicare pe care nu erau pregătiţi să-l blocheze.

- Ştiu că atunci când sunt aplaudat este pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fac ceva bine. Nu m-am smintit într-atât încât să mă cred VIP. Nu sunt făcut să fiu vedetă. Tot ce fac îi dăruiesc lui Dumnezeu. Eu simt şi arta, şi conferinţele, şi cărţile pe care le scriu ca pe o singură respiraţie duhovnicească.

- [Falsa elită] Încearcă să eticheteze discursul meu, ca să-l compromită, să-l minimalizeze şi să-l încoloneze istoric. [...] Culturnicii noştri au „temeri” stipendiate şi, pentru că nu ştiu să încadreze fenomenul – că nu e fenomenul Dan Puric, e un fenomen care şi pe mine mă cuprinde – spun că e „extremist”.

DUŞMANII DINLĂUNTRUL ORTODOXIEI

- Pe urmă am încasat lovituri inclusiv dinspre ortodoxia românească – în care există forme de bigotism agresiv, de habtonicie, de îngălare sufletească şi de culturism mistic. Sunt nişte oameni care se visează olimpici la creştinism. Le mai lipsesc doar piroanele, să se crucifice, ca să arate lumii cât sunt de buni. Acestora nu le place Dan Puric, care nu e destul de pur. De fapt, ei vor să deţină monopolul lucrărilor în ortodoxie şi, cum apare altcineva, sar pe el, ca să nu le ia “vadul”. Poluează ortodoxia cu astfel de atitudini. Dar nu mă plâng că eu sunt ţinta unor astfel de acţiuni. Le privesc cu... compasiune.

- Sunt mulţi şi în cler, şi în monahism care, vorba părintelui Arsenie Boca, sunt doar cuiere de haine călugăreşti. Dar pentru nişte uscături, nu tai toată pădurea. Biserica Ortodoxă nu trebuie confundată cu o mână de rebuturi, de accidente.

CINSTIREA SFINŢILOR DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

- Am fost să mă închin la osemintele de la Râpa Robilor de la Aiud, unde este îngropată o întreagă elită a acestui neam, decimată de comunişti, şi, când am văzut câtă mizerie este acolo, m-a apucat o furie sfântă. Cum să laşi un câmp plin de moaşte sfinte să devină groapă de gunoi?

- La Râpa Robilor, foştii deţinuţi politic supravieţuitori, au ridicat, în urmă cu mai mulţi ani, un impunător monument în memoria celor martirizaţi în închisoarea Aiud. În apropierea acestui monument va fi o mănăstire ortodoxă, cu biserică, şi un Centru de Martirologie – care să păstreze memoria, pentru ca generaţii întregi să afle ce s-a întâmplat acolo. Memorialul, aşa cum a fost denumit de ÎPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Albei, va avea un muzeu şi un centru de cercetare. Suntem datori copiilor noştri cu acest Memorial. […] Nu ca să devină răzbunători, ci ca să afle şi să ţină minte, ca aşa ceva să nu se mai repete.

- [Iniţiativa au avut-o…] ÎPS Andrei Andreicuţ, pe care eu îl consider un ierarh de respiraţia ortodoxă majoră a lui Şaguna, şi Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, pe care îl cosider un sfânt în viaţă. Acestor doi mari părinţi ortodocşi li s-a adăugat un mare creştin al neamului nostru, dl. dr. Pavel Chirilă, care a avut ideea excelentă de a crea şi un Centru de Martirologie. Eu sunt un mijlocitor pe lângă autorităţi şi alte persoane care pot contribui la finalizarea proiectului.

----------------------

Precizări dincolo de interviu:

Dan Puric, dl. dr. Pavel Chirilă şi părintele Augustin de la Schitul "Înălţarea Sfintei Cruci" de la Aiud m-au asigurat că nu se va face acolo nici "moschee", nici "templu masonic", nici "biserică ecumenistă" - aşa cum pretind adversarii proiectului -, ci o mănăstire ortodoxă, cu o biserică aşijderea. La proiect încă se lucrează, după ce o primă variantă a fost abandonată, ca fiind prea modernistă.
Cei trei mi-au spus că acest proiect va fi pus în operă numai cu binecuvîntarea ÎPS Andrei al Albei şi consultarea părintelui Iustin Pârvu, de la Petru Vodă - ca iniţiator şi pătimitor la Aiud.

Dan Puric ţine mai multe conferinţe în toată ţara, pentru a strînge fonduri pentru Memorialul Aiud. El a contribuit în mod decisiv la obţinerea terenului pe care se va ridica mănăstirea de la Aiud.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, printr-o adresă semnată de dnii dr. ing. Iulian Constantin (preşedinte) şi ing. Gh. Jijie (secretar), m-au încredinţat că sprijină construirea Memorialului Aiud şi dezaprobă atacurile la care este supus Dan Puric - omul cel mai vizibil în acest proiect, dar nu si cel care ia decizia.

Fac aceste precizări pentru că, în ultima vreme, am tot fost întrebat pe acest subiect de către fraţi tulburaţi de campania dusă împotriva lui Dan Puric. Sper ca de acum lumea să fie lămurită şi să învăţăm a da mai repede crezare binelui decît răului.



V-am avertizat că, de la constituirea Forului Ortodox Român, a fost declanşat un război informaţional împotriva iniţiatorilor şi a celor care îl fac să funcţioneze.

Revedeţi fotografia prezidiului Conferinţei Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român din 29 nov. 2008, cînd a fost înfiinţat FOR, şi socotiţi cîţi dintre cei de acolo au fost deja terfeliţi în presă şi pe internet, şi cine urmează. Vă dau un indiciu: din nouă persoane, cinci deja au fost bălăcărite. Vedeţi cine sînt cei din prima linie a acestui front contra FOR, şi veţi putea discerne între adevăraţii şi falşii apărători ai ortodoxiei. (Claudiu Târziu)