Se afișează postările cu eticheta Andrei Plesu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Andrei Plesu. Afișați toate postările

miercuri, 30 ianuarie 2013

Spectacol cultural marca Andrei Pleşu (VIDEO)

Conferinţa ţinută de Andrei Pleşu marţi seara la Cluj, pornind de la cartea sa Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, a umplut pînă la refuz Sala Mare a Casei Universitarilor. Mulţi dintre cei o mie de clujeni prezenţi au stat în picioare timp de aproape două ore. Veţi vedea că a meritat.
Îi mulţumesc lui Mihnea Măruţă pentru că a furnizat înregistrarea video.


marți, 4 septembrie 2012

"Revoluţionari" prinşi în insectar de Andrei Pleşu

Parlamentul

Sunt oameni care votează şcolăreşte ceea ce le spune d-l diriginte, oameni care, de fapt, nu iau în serios lucrurile astea: le tratează ca pe nişte „figuri impuse“, care trebuie executate fără prea multe comentarii. Dar nu e vorba numai de superficialitate. E vorba şi de capacitatea de a înţelege aceste texte. Trebuie să ai o anumită experienţă, o anumită formaţie, ca să înţelegi cum trebuie un text. Mulţi parlamentari nu au pregătirea necesară.
[…] Ca să nu mai spun că, dacă invocăm „poporul“, trebuie să ne re­a­mintim şi de sondajele de opinie care ne spun că par­lamentul e pe ultimele locuri în materie de încredere „populară“.
4%-6%!
Tocmai. Unde e „legitimitatea“ în cazul ăsta? De ce o instituţie care are 4% încredere publică pretinde că reprezintă poporul şi dă lecţii tuturor?

Referendumul
Ce fel de conducere de ţară e asta, care a decis că, din 19 milioane de români, nu merită respect decât 7,5 milioane? Ce fel de conducere de ţară e asta în care un preşedinte şi un prim-ministru îşi in­s­tigă propria populaţie la răzmeriţă? Eu n-am mai auzit aşa ceva. E un caz unic pe lume în care pre­şedintele unei ţări spune votanţilor lui: „pro­tes­taţi, ieşiţi în stradă“ împotriva celor care au votat altfel decât voi.

Presa
Pledez pentru o lege a presei, o lege bine gândită, care să nu suspende libertatea de exprimare, dar care să nu îngăduie pornografia (folosesc cuvântul în sensul cel mai larg). Nu se poate ca, în numele libertăţii de exprimare, să lăsăm orice ţăcănit şi orice ţoapă să ne spargă geamurile. Libertatea trebuie onorată cum se cuvine, nu folosită pentru cafturi de cartier. E nevoie şi de o recalibrare a meseriei de gazetar, care are rigorile ei.

Zoe Petre
Îmi pare foarte rău de această evoluţie a d-nei Zoe Petre. Eu am socotit-o întotdeauna şi continui s-o socotesc un om cultivat şi bine orientat în plan geopolitic. În plus, e un om cu experienţă. A fost direct implicată în politica externă a ţării sub Emil Constantinescu. Am fost alături de ea la diverse dezbateri în Statele Unite, în Europa, cu privire la aspiraţiile noastre (de atunci!) de integrare europeană şi euro­atlantică. Or, s-o văd acum, dintr-o dată, susţinând un discurs care seamănă cu discursul naţional-comunist despre „agenturi“ şi despre nedreptăţile pe care ni le face mapamondul, când de fapt, în ţărişoară, totul e în ordine (în afară de Băsescu), să o văd în acelaşi cor cu Ion Iliescu, după ce, ca partizan al lui Emil Constantinescu, a spălat pe jos cu el ani de zile, e mai mult decât o surpriză. E o dramă. Am sfârşit prin a-mi spune că e vorba de umorile maternităţii... Numai mamă să nu fii! Te trezeşti că faci tot felul de nefăcute. Vrei ca flăcăul tău să ajungă ministru, ei bine „faci totul“: îi scrii lui Barroso, „muşti şi rupi“ la televiziune etc.

Andrei Marga
Luaţi cazul bietului Andrei Marga: s-a zbătut ce s-a zbătut, a apărut, cu un surâs suficient, seară de seară, luni (ani?) de-a rândul, în emi­siunile Antenei 3, combătând drastic tot ce-i mi­rosea a „fascism“ în Guvernul Boc (şi totul îi mirosea a fascism, fiind în privinţa asta foarte aproape de Iliescu, care şi el a redescoperit zelul antifascist al tinereţii), iar acum a fost evacuat scurt, ca o anexă nesemnificativă, de chiar „beneficiarii“ săi. Să treci de la o instalare prepotentă şi iradiind mulţumire de sine la o poziţie de şomer politic trebuie să fi fost o mare dezamăgire, o lecţie dură. A fost vizibil ofensat, dar se pare că promisiunea unei alte şefii (ce-i drept, mai modeste) l-a biruit din nou. Îmi pare rău şi de alţii. De Daniel Barbu, de pildă. Băiat deştept şi citit. Dar la cât a fost de activ şi fioros în „tabăra cea bună“ merita şi el ceva mai mult decât două săptămâni de consilierat prezidenţial. Mă mir că n-au căpătat câte ceva şi alţii, care de vreo doi-trei ani trăiesc în regim de front.

Claudiu Săftoiu
Doar Claudiu Săftoiu a prins un mic post la televiziune...
Cum mic? E mare. E PDG.
El are talentul de a face din orice post pe care îl obţine un post mic. A mai încercat şi la Preşedinţie, şi la SIE. Este într-o permanentă luptă cu imaginea lui despre sine.

Victor Ponta
Domnule, în cazul lui Victor Ponta avem de a face cu un om, care, după mine, e blocat în ultimele faze ale pubertăţii: are un fel de euforie a poziţiei în care a ajuns mai repede decât şi-a imaginat. E important: a dat mâna cu Barroso şi cu alţii, a apărut în poze prin ziare, a fost luat în serios de diverse televiziuni, drept care nu se mai poate sustrage unui copilăros zâm­bet fudul şi şmecher. Abia dacă te poţi supăra pe el.
Chestia cu plagiatul m-a indispus grav, până am realizat că reacţia nonşalantă a d-lui Ponta vine din faptul că el nu înţelege, de fapt, despre ce e vorba, nu e încă familiarizat cu zona academică în care enormitatea gestului lui e evidentisimă. E inocent. Nu pricepe că greşelile politice ale unui tânăr aspirant la carieră îi pot afecta viitorul. Nu poţi să faci tumbe tot timpul şi toată lumea să te aplaude, chiar dacă ţi se întâmplă cam des să cazi în cap.
[…] Eu cred că PSD, cu toate rezervele pe care le poate avea, e un partid destul de mare şi destul de divers ca să fi oferit variante ceva mai plauzibile. Cum să pui în braţele unui începător veleitar o ase­menea răspundere, când ai zi de zi probe că e încă nealcătuit, că trage când hăis, când cea, că as­cultă când de Y, când de X, că ba vrea şi nu poate, ba poate dar nu vrea, ba nu e lăsat să vrea, ba nu e lăsat să poată?

Crin Antonescu
D-l Crin Antonescu s-a comportat mai mult decât iresponsabil.Nu e normal ca, dintr-o ambiţie personală, să vrei să disloci o naţiune întreagă din propria ei tradiţie europeană şi să o împingi spre furii demne de anii `50. Un om care a făcut o facultate, un om care, când îşi ia concediu, nu se duce la Isaccea, ci pleacă în Occident, un om care iubeşte atât de mult limba engleză încât ţine s-o vorbească chiar dacă n-o ştie, n-ar trebui să se complacă în retorica lui Jirinovski.
[…]Vorbesc de această nulitate volubilă care se numeşte Crin Antonescu. Dar o nulitate volubilă poate să fie pâ­nă la urmă strict decorativă. El însă este periculos. Comportamentul lui e de o neliniştitoare inadecvare. În plus, e într-o poziţie de putere. A practica un dis­curs în care reapar toate poncifele anilor `50, cu „cli­că băsistă“ în loc de „clică burgheză“, cu „agenturi străine“, cu anticolonialisme băţoase, de activist „pe linie“, e a suferi de o dezordine interioară foarte ris­cantă, mai ales dacă se manifestă la vârf.
D-l Antonescu şi mulţi dintre sus­ţi­nă­torii săi vor să inducă ideea că, întrucât au votat con­tra lui Băsescu, s-au pronunţat, fatalmente, pentru Crin Antonescu. Ca şi cum s-ar face un referendum în care am fi întrebaţi dacă mai vrem sau nu mor­covi, s-ar vota antimorcovi, şi atunci ar apărea, ve­sel, un castravete şi ar spune: „am înţeles, vreţi toţi să treceţi pe castraveţi. Mă vreţi pe mine!“. Oamenii ăia s-au dus, au votat DA, dar nu e nicio garanţie că la toamnă vor vota pentru cine cred actualii gu­ver­nanţi. Mai ales că mai sunt până atunci vreo două-trei luni şi, în ritmul în care USL reuşeşte să se facă de râs, s-ar putea să ajungă la cote de ridicol ma­xi­me.

Ioan Mircea Paşcu
Chiar ieri l-am auzit pe un fost ministru al Armatei, Ioan Mircea Paşcu, susţinând ideea că ICR era un cuib de agenţi de in­fluenţă. Domnule, mi se face frică când mă gândesc că omul ăsta a fost ministru al Armatei. Asta e o ins­tituţie importantă, nu poţi s-o dai pe mâna unei mă­tuşi care face scenarii.

miercuri, 3 august 2011

Cum manipulează adevărul unii "analişti": crima nu e patologie, ci eroare politică

Un bezmetic omoară aproape o sută de oameni. Compatrioţi. Nevinovaţi. Aleşi la întîmplare. Ca orice nebun, are „motivaţii" complexe. Vrea să salveze Europa, Norvegia şi omenirea de imigraţia islamică. [...] Orice minte normală va conchide rapid, fără exces de fineţuri hermeneutice, că individul e ţăcănit. [...] Însă analiştii de toate culorile veghează. Anders Breivik nu e nebun. E produsul tipic al unor ideologii pernicioase. [...] Avem de a face cu punerea în practică a unui program nazist, cu o manifestare a extremei drepte, cu o excrescenţă a creştinismului totalitar. Crima nu e patologie, ci eroare politică. Culpa e ori a bigotismului fascist, ori - căci s-a spus şi asta! - a Uniunii Europene care nu sesizează pericolul arabizării globale şi nu ia măsuri. [...] Una peste alta, suntem confruntaţi cu o personalitate „complexă". Concluzia ar fi că orice pasionat de jocuri pe computer, orice politician de dreapta, orice credincios, orice copil crescut de părinţi divorţaţi, orice amator de filme cu vampiri, orice anti-musulman, orice anti-multiculturalist, orice norvegian, orice fost membru al Partidului Laburist, orice francmason, orice blond cu aspect „arian" - oricare din cei clasabili într‑una sau alta dintre aceste categorii e un potenţial criminal. Trebuie ţinut sub observaţie. Şi, de fapt, cel mai bine ar fi ca toate aceste categorii să fie interzise prin lege. 
Simetric, trebuie să fim pregătiţi să spunem şi că, dacă un dement intră într-o catedrală şi împuşcă toată asistenţa, e vina ateismului militant, a stângii marxizante, a raţionalismului iluminist. E mai prudent ca şi ele să fie interzise. Toate astea pentru că a spune despre cineva că e, pur şi simplu, nebun, e simplist. E discriminatoriu. Trebuie să facem psihanaliză, psiho-istorie, analiză ideologică politiceşte corectă. Orice om trebuie să aibă dreptul de a fi absolvit de delirul propriu. Prezumţia de nevinovăţie trebuie cuplată cu prezumţia de vinovăţie a ideologiilor antipatice, a religiilor, a partidelor duşmane...
 

sâmbătă, 30 iulie 2011

Andrei Pleşu, despre recenta omagiere în stil ceauşist a patriarhului Daniel:

Slujitorul credincios şi înţelept

de Andrei Pleşu

În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).
Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolul său, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.
Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarul Lumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

vineri, 25 februarie 2011

De ce citim?

Tema unei recente discuţii dintre Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu la TVR1 este: "De ce citim?". Cei doi au încercat să răspundă la întrebări pe care le consideră actuale: Se poate şi fără carte? Cîtă lume mai citeşte astăzi? Sînt şi societăţi fără carte? E mai bine să nu citeşti? De ce e bine să citeşti? Şi de aici altele, cum ar fi: ce este un intelectual?
Pur şi simplu îmi face bine să-i ascult pe oamenii ăştia. Iar Pleşu face cîteva sublinieri care m-au uns la inimă. Le veţi descoperi singuri, nu mă îndoiesc.

luni, 7 februarie 2011

Pleşu şi Liiceanu, despre invidie şi ură...

...lustraţie, comunism, dreptate, holocaust, filetism şi naţionalism. Cred că ar fi de comentat :-)

duminică, 9 ianuarie 2011

Andrei Pleşu, despre parabolele Mîntuitorului

Probabil că iar or să mă beştelească unii că îl promovez pe dl Andrei Pleşu, dar n-o să mă abţin de la a vă propune să urmăriţi o conferinţă a domniei sale, ţinută la sfîrşitul lunii octombrie, anul trecut, la  Universitatea  "Al. I. Cuza" din Iaşi. Cred că subiectul, abordarea şi punctul său de vedere merită o discuţie serioasă. Dacă s-ar putea argumentată, calmă şi instructivă - aş fi fericit. Dincolo de unele exprimări colocviale, nepotrivite în context, după opinia mea, dl Pleşu încearcă să lămurească un lucru important: modul în care Iisus Hristos a comunicat cu oamenii. Şi vorbeşte despre parabolele Mîntuitorului, despre cînd şi cu cine se poate purta  şi merită  să porţi un dialog, despre libertate, despre ideologie (şi aici vine cu o afirmaţie tare: că Biserica s-a ideologizat, taman ce n-a vrut Iisus, pentru că ideologia anulează libertatea), despre exterioritatea lumii  şi  năzuinţa noastră naturală spre înăuntrul unei opţiuni spirituale...
Cu siguranţă, teologii şi filologii care citesc acest blog ne-ar putea desluşi mai bine unde are şi unde nu are dreptate dl Pleşu. Eu unul aş fi foarte interesat, de pildă, să aflu opinii pertinente vizavi de afirmaţia dlui Pleşu privind ideologizarea învăţăturii de credinţă a Mîntuitorului de către Biserică.

Andrei Plesu - Parabolele lui Iisus. O analitica a receptivitatii from UAIC Iasi on Vimeo.

joi, 16 decembrie 2010

În apărarea Eugeniei Vodă

Suntem cu totii de acord ca spatiul public trebuie protejat de efectele oricarui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar cand se manifesta, trebuie amendate prompt. Pe de alta parte, o asemenea precautie nu este legitima decat ca expresie a unui discernamant exercitat in deplina libertate. A contracara o ideologie pernicioasa in numele unei ideologii de sens contrar, izvorata din partizanat, calcul strategic sau inregimentare conformista nu e de natura sa rezolve lucrurile.
Spiritul conformist presupune sa gandesti potrivit unui canon, sa spui nu ce crezi, sau ce este adevarat, ci doar ceea ce se asteapta de la tine sa spui; sau sa te indignezi pentru ca ti se cere s-o faci, pentru ca e la moda indignarea, pentru ca "da bine" sa te manifesti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astazi, "corectitudinea politica". E un tip de comportament adoptat de numerosi ganditori oportunisti, dispusi sa afiseze, la tot pasul, o combativitate de circumstanta si sa arunce anatema in toate directiile, montand perfide procese de intentie.
Gandindu-ne la aceasta forma, arbitrara, de corectitudine, atragem atentia Consiliului National al Audiovizualului ca s-a grabit sa judece fara o argumentatie solida cazul Eugeniei Voda, ca urmare a emisiunii "Profesionistii", difuzata pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.
1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic al autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, inainte de orice, liberticid. Nu intra aici nici o clipa in discutie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale carui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decat discutabile. Atata doar ca, pentru a fi discutate, ele trebuie mai intai sa fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului sa aduca la cunostinta publicului o paleta cat mai larga de pozitii, pareri, tipuri de discurs. In cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Voda, asculta, isi incita partenerul de discutie si lasa telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzata? Pentru ca nu a manifestat acea pioasa indignare, atat de draga spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei in formatul emisiunii. Rolul ei este "de a scoate la iveala" si tocmai acest rol da miezul deontologiei jurnalistului. El nu va practica cenzura "mironositei virtuoase", spunandu-ne dinainte ceea ce se cuvine sa spunem, luandu-ne dreptul de a gandi si de a vorbi cu mintea si cu vocea noastra.
2. Sanctionand emisiunea Eugeniei Voda, CNA se face vinovat si de practica dublei masuri. El invoca art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit caruia este interzisa "prezentarea apologetica a crimelor si abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte". Or, e greu sa ne explicam felul in care CNA se grabeste, in cazul Eugeniei Voda, sa invoce un articol de care a uitat cu desavarsire cand, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fara sanctiuni, emisiuni intregi incurajand, explicit, nostalgia fata de regimul comunist. Cel mai recent exemplu: acum cateva saptamani, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Paunescu, majoritatea posturilor TV din Romania au facut zile in sir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar "vinovat de crime si abuzuri".
Nu credem ca asemenea masuri sunt probe de vigilenta adevarata si ca ele pot intretine o atmosfera de libertate responsabila. Si nu credem ca a te solidariza cu astfel de actiuni cochet conformiste doar pentru a-ti confectiona un portret convenabil este un model de atitudine civica. Dimpotriva.

Marie-France Ionesco (Franta)
David Esrig (Germania)
Gabriel Liiceanu
Cristian Mungiu
Toma Pavel (SUA)
Lucian Pintilie
Andrei Plesu
Corneliu Porumboiu
Cristi Puiu
Silviu Purcarete

Sursa: Hotnews
----------------------------
Nota mea, C.T.:
Semnalez atitudinea celor zece din două motive: 1. sînt plăcut surprins de această luare de poziţie pe un asemenea subiect de aceşti oameni şi 2. mi se pare o poziţie bine argumentată, mai ales că merge la principii, şi echilibrată în ton şi conţinut. Aştept contraatacul reclamagiilor la CNA şi eventual replica acestui organism de stat. Poate şi a unor conformişti cu ştaif, de teapa lui Nicolae Manolescu, care deunăzi aplauda slugarnic şi mincinos decizia de CNA de sancţionare publică a Eugeniei Vodă.
Sublinierile din text sînt făcute de mine.
---------------------------------------
UPDATE

Foştii deţinuţi politici protestează împotriva sancţiunii CNA
Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti îşi exprimă deopotrivă indignarea şi îngrijorarea cu privire la sancţiunea acordată de CNA la adresa TVR1 şi a realizatoarei emisiunii “Profesioniştii”, d-na Eugenia Vodă, în legătură cu afirmaţiile d-lui Ion Cristoiu referitoare la Corneliu Zelea Codreanu.
Un astfel de act, pe care noi îl considerăm neprocedural şi abuziv, este cu neputinţă de imaginat la 21 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, când, cu preţul sângelui vărsat de tineretul său, poporul român şi-a câştigat Libertatea, concept care include şi libertatea de expresie. După cum, de neconceput considerăm că este îndrăzneala cu care, semnatarii scrisorii de protest, care se erijează în apărători ai intereselor etniei evreieşti din România, înţeleg să-şi manifeste public comportamentul abuziv, purtător al unor reminiscenţe de natură totalitară.
Aceşti domni trebuie să ştie că, prin sacrificiile făcute în închisorile şi lagărele comuniste, în rezistenţa armată anticomunistă, precum şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, neamul românesc şi-a câştigat Libertatea, iar principiile pluralismului, libertăţii de expresie şi statului de drept, sunt cuceriri la care nu are dreptul să atenteze nimeni, indiferent cine ar fi.
Noi, foştii luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, cei care am dus greul acestei lupte, plătind cu ani grei de detenţie politică, ne rezervăm dreptul moral de a condamna cu fermitate acest atentat la Libertatea câştigată de poporul român cu atât de multe sacrificii.
Dar cel mai îngrijorător ni se pare faptul că o instituţie precum CNA, în mod inadmisibil şi contrar deontologiei profesionale, înţelege să cedeze în la presiunile morale şi politice exercitate de semnatarii scrisorii de protest.
Pe această cale, noi, foştii deţinuţi politici, luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, condamnăm sancţiunea acordată postului TVR1 şi emisiunii realizate la standarde de excelenţă de profesionista Eugenia Vodă, şi cerem în mod imperativ acestei instituţii să revină asupra deciziei luate. CNA nu are voie să uite că este  o instituţie a Statului de Drept şi că are datoria de a apăra deontologia profesională, neavînd voie să abdice de la această menire în urma lobby-ului desfăşurat de terţe persoane, indiferent cât de influente ar fi acestea pe plan intern sau internaţional.
Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti
Preşedinte,
dr. Constantin Iulian
fost deţinut politic
Secretar,
Gheorghe Jijie
fost deţinut politic

luni, 29 noiembrie 2010

Subiecte de dezbatere: Mişcarea Legionară, noua dreaptă, asasinate politice şi repere intelectuale

1. Prietenul Răzvan Codrescu a postat pe blogul său un articol mai vechi, apărut cîndva şi în revista Rost, despre asasinarea lui Nicolae Iorga. Subiectul, încă fierbinte şi după 70 de ani de la comiterea crimei, (28 noiembrie 1940) a stîrnit o dezbatere interesantă, nu lipsită de afirmaţii contondente. La fel cum s-a întîmplat în subsolurile textelor pe acelaşi subiect din Evenimentul Zilei şi Reporter Virtual.
Simptomatic este că dl Codrescu a fost atacat şi de fanaticii "neolegionari" şi de antilegionari. Primii sînt, de fapt, nişte bieţi proşti agresivi, care îşi închipuie că şansa lor de a se ridica de la condiţia de nevertebrate este să-şi justifice ura, lipsa de discernămînt şi violenţa prin asumarea unei direcţii ideologice - neînţelegînd nimic nici din asta, desigur. A doua categorie e împărţită în două subcategorii: stîngiştii, de la care n-ai ce să  aştepţi, şi dreptacii "demistificatori" - care, din dorinţa de a rosti adevărul cu orice preţ, ajung să-l compare pe Che Guevara cu Corneliu Codreanu şi pe Teodor Baconsky cu nu ştiu ce acefal anonim.
În focul luptei de idei, s-a trecut abrupt de la uciderea lui Iorga la greşelile lui Corneliu Codreanu - omorît în noaptea Sf. Andrei, 30 noiembrie 1938, tocmai la instigarea savantului - şi la antisemitismul Mişcării Legionare. Prietenul Alexandru Racu are o intervenţie lungă în această din urmă chestiune. Nu vreau să adaug la răspunsurile care i s-au dat decît îndemnul acesta: să nu judecăm trecutul cu măsurile prezentului. Altminteri, va trebui să ne dezicem de un număr de mari intelectuali români - de la Eminescu,  Hasdeu, Alecsandri şi Kogălniceanu pînă la N. Paulescu, Nae Ionescu şi Iorga însuşi - şi să ignorăm o parte a devărului istoric, fapt care ar însemna să ne minţim.  

2. Cîţiva evrei din România protestează împotriva unei emisiuni a Eugeniei Vodă în care a fost invitat Ion Cristoiu. Gazetarul a avut îndrăzneala de a-l caracteriza pe Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul şi liderul de pînă în 1938 al Mişcării Legionare, drept un "erou romantic", incoruptibil şi charismatic. Evreii protestatari cer sancţionarea Eugeniei Vodă că a dat pe post o emisiune prin care "este ignorat adevărul istoric", "caracterul fascist şi terorist" al Mişcării Legionare şi "contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România". Vedeţi fragmentul incriminat mai jos:


Care adevăr istoric a fost ignorat de Ion Cristoiu cînd l-a portretizat pe Codreanu? Nu era charismatic, incoruptibil şi idealist (sau, mă rog, dacă vreţi, romantic)? Cînd şi ce dovezi sînt că Mişcarea Legionară a pregătit asasinarea în masă a evreilor? Uciderea în masă a evreilor a fost comisă de regimul Antonescu, după ce legionarii înfundaseră puşcăriile, în cîteva episoade pe care istorici serioşi le consideră accidente ale istoriei, nu ca făcînd parte dintr-un program de eliminare fizică a tuturor etnicilor evrei din România.
---------------------------------------------------------------------------
UPDATE (30 nov. 2010)
Pe Reporter Virtual, Spartakus scrie un foarte bun pamflet, din care citez:

Ion Cristoiu putea face foarte bine, în emisiunea cu pricina, apologia satanismului, putea sacrifica niscaiva găini născătoare de pui vii şi stropi cu sângele lor microfoanele, ca ritual de fertilizare. Putea să declare război în direct Iranului şi Coreei de Nord, putea să ameninţe vreo zece şatre de ţigani cu deportarea în Groenlanda, putea să facă vrăji contra homosexualilor şi să le ureze tuturor de Crăciun să se umple de SIDA, putea să facă lobby live pentru eutanasierea tuturor câinilor din România, că probabil n-ar fi păţit nimic. Dar să-şi arate simpatia faţă de Codreanu, asta nu. Nu putea face. Nu era kusher. Pentru asta, evreii îl vor pune la zidul plângerii şi îi vor scoate ochii şi dinţii, conform Legii Talionului art. 69, punctul g.
Intelectualii ofuscaţi pe considerente de gintă ar trebui să ştie mai întâi că acuzele aduse lui Cristoiu sunt de-a dreptul absurde, dacă nu cumva caraghioase. Sorginea fascistă şi hitleristă a mişcării legionare e doar în capetele lor, fiindcă legionarismul a fost ceva cu totul diferit de ce voia Hitler să facă în Germania şi Mussolini în Italia, fie şi numai prin prisma importanţei acordate religiei creştin-ortodoxe – un aspect pe care, din păcate, Ion Cristoiu a omis să-l semnaleze.
-------------------------------------------------------------------------------
3. Tot cu referiri la Mişcarea Legionară a pornit şi dezbaterea despre "reperele intelectuale ale dreptei" de joi, 25 noiembrie. Dl Neagu Djuvara, cel care a început discuţia, s-a gîndit că nu poţi vorbi despre o nouă dreaptă fără să te delimitezi de vechea dreaptă. Domnia sa a avut chiar un accident retoric, ca să zic aşa, afirmînd că dl Valeriu Stoica (pare-se artizanul acestei operaţiuni de imagine cu titlu pompos) propune o dezbatere "despre ceva ce noi am mai trăit" şi continuînd cu a-şi exprima mirarea că Mişcarea Legionară a sedus o întreagă generaţie de intelectuali, între care şi pe el însuşi. Nu cred că dl Djuvara a vrut să spună ce a spus: că dl Stoica vrea o nouă Mişcare Legionară, avîndu-i drept ideologi pe cei zece intervievaţi în carte, dar cam aşa s-a înţeles.
Discuţia a luat o turnură primejdioasă pentru toţi cei consideraţi noile "repere intelectuale ale dreptei" cînd dl Al. George l-a dumirit pe dl Djuvara de ce a aderat la Legiune aproape toată elita vremii.  La care dnii Liiceanu şi Pleşu s-au simţit obligaţi să se delimiteze şi ei de Mişcarea Legionară, speriaţi poate să nu fie trecuţi din nou pe "lista neagră" a evreilor, avînd în vedere că magistru le-a fost un ilustru legionar.

4. Trecînd peste episodul legionar, manifestarea despre care am făcut vorbire mai sus mi-a lăsat impresia de aflare în treabă. Dl Pleşu a recunoscut că nu este de dreapta decît pentru că momentan stînga îl enervează mai tare. Dl Liiceanu a fost singurul care s-a simţit confortabil ca "reper intelectual" - noţiune pe care a şi teoretizat-o niţel - dar n-a vorbit deloc despre ce este şi ce vrea dreapta. Dl Patapievici a reuşit să spună, într-un mod destul de complicat, că nu e nici de dreapta, nici de stînga. Dl Stoica n-a izbutit să insufle din entuziasmul său celor prezenţi şi nici să lipească imaginea acelor "repere" de cea a partidului său mai mult decît este deja. La final, din toată vorbăria a persistat deasupra adunării, ca un motto trist, verdictul dlui Pleşu: "De dreapta sîntem numai noi, ăştia de la masă, dar nu contăm şi nu avem electorat".
În general, nu s-a înţeles de ce s-au mai obosit oamenii să vină acolo, de vreme ce nici ei nu sînt repere ale dreptei şi nici dreapta nu există.

Pe subiectul acesta a mai scris şi colegul Mihnea Măruţă, aici. 
Interesul major în această apariţie comună nu este al acestor intelectuali, ci al Partidului Democrat Liberal, “patronul” ISP-ului, care încearcă să se folosească, pe de o parte, de prestigiul lor, pentru a se agăţa de electoratul cultivat, iar, pe de altă parte, de influenţa lor în mediile culturale. Cu alte cuvinte, ei nu vor să se “murdărească” şi, în consecinţă, refuză eventualul rol de tutori ideologici, iar PDL se străduieşte ca această asociere mediatică să pară o reuniune fericită pe tărâmul spiritual al “dreptei”.
În fapt, aşa cum a spus şi Andrei Pleşu la întâlnirea cu pricina, aceşti intelectuali (poate cu excepţia lui Neagu Djuvara, care a trăit şi alte vremuri) au ajuns la dreapta oarecum “împinşi” de ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. “Dreapta” lor este mai degrabă un ataşament faţă de valorile democratice, o contrapondere la ne-despărţirea de comunism. Ei au poposit la “dreapta” ca reacţiune, aşa cum, ulterior, grupul de tineri literaţi care-i contestă s-a poziţionat la stânga tot ca manifestare secundă, ca “răspuns” sau ca efect natural de umplere a vidului.

UPDATE (30 nov. 2010)

Pe blogul În linie dreaptă este postată, de asemenea, o relatare interesantă, chiar dacă discutabilă în cel puţin cîteva puncte, după opinia mea. Iar unele comentarii din subsolul textului il completează excelent. Merită citit totul.
Citez din articol:
De la bun început, ţin să remarc că dezbaterea românească despre dreapta este sufocată de o corectitudine politică sinistră ce caută să atace şi să pună la punct orice opinie care ar putea fi suspectată că trimite favorabil spre trecutul interbelic. Este uimitor cât de prezentă este, în mintea intelectualilor noştri, obsesia legionară şi teama de a nu fi asimilaţi ca urmaşi ai anilor ’30 ai secolului trecut. Disputa lui Liiceanu si Plesu cu Alexandru George a pornit întocmai de aici. [...]

1. Nu există sisteme totalitare de dreapta. Totalitarismul a fost o creaţie politică a stângii, iar fascismul şi nazismul sunt nimic mai mult decât erezii socialiste. Aruncarea lor în ograda dreptei dovedeşte o formidabilă lipsa de corectitudine a stângii, atât faţă de dreapta, cât mai ales faţă de proprii ei copii. Fascismul şi naţional-socialismul meritau mai mult respect din partea mamei lor. [...]

4. Centrul ca o mare familie, stânga şi dreapta ca revolute şi secundare. Ei bine, am mai auzit ideile astea, din multe alte surse şi nu sunt deloc originale ori demne de a fi promovate. Stânga şi dreapta nu sunt secundare, iar principiul revoluţiei permanente se află la rădăcina stângii, nu a dreptei, fie şi “radicală” (alt cuvânt de care s-a abuzat atât de mult, încât nici nu mai ştim ce înseamnă).

miercuri, 24 noiembrie 2010

Care ne sînt reperele?

Fostul jurnalist Cristian Pătrăşconiu a scos la Humanitas (finanţat de Institutul de Studii Populare - un fel de aripă ideologică a PDL) o carte cu un titlu pretenţios şi care ridică mai multe întrebări: Repere intelectuale ale dreptei româneşti. Este un volum de interviuri cu zece personalităţi publice: Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George.
Probabil că Humanitas ar fi editat această carte şi dacă autorul interviurilor nu era director adjunct al Institutului de Studii Populare, avînd în vedere numele celor intervievaţi.
Cristi Pătrăşconiu anunţă că mîine, de la 15.30, la hotel Mariott va avea loc şi o dezbatere pe marginea acestei cărţi.
N-am citit cartea încă, deci îl cred pe cuvînt pe autor cînd spune că ea "graviteaza tematic în jurul ideii de dreapta în politica românească".  Din acest enunţ, nu devine clar dacă personalităţile cu pricina sînt chestionate şi despre ele însele în calitate de "repere" ale dreptei. Şi dacă nu e aşa, mă tem că titlul cărţii nu se suţine, ca să nu spun că e înşelător şi linguşitor.
Mai am însă şi alte nedumeriri: dacă aceştia zece sînt figuri emblematice ale dreptei, ne definesc ei, dimpreună cu autorul interviurilor, ce înseamnă dreapta? Şi dacă da, definiţia lor are de-a face mai degrabă cu aceea dată de corifeii internaţionali ai neoconservatorismului (cum mă şi aştept) sau cu cei ai conservatorismului? Pentru că dacă e valabilă prima variantă, după umila mea părere sîntem de două ori înşelaţi, căci neoconservatorismul e doar dreapta stîngii, niciodată dreapta autentică. Sau, mă rog, dacă acceptăm la dreapta mai multe "nuanţe", atunci titlul cărţii trebuia să ne spună despre care dintre ele e vorba, căci aceste nume nu sînt reprezentative pentru toate "nuanţele" dreptei.
Sigur, mi s-ar putea reproşa că îmi pun întrebări la care este posibil să găsesc răspunsul în carte. Dar o fac tocmai pentru că intuiesc răspunsurile, cunoscînd personajele. Pînă acum aveam o problemă în a-i considera de dreapta pe un Andrei Pleşu şi un H.-R. Patapievici, cu ale căror opinii am fost uneori de acord şi pe care îi ştiu mai sensibili la valorile dreptei (credinţă, familie, patrie). M-am îndoit la un moment dat şi de un Virgil Nemoianu, pe care însă îl văd cel mai apropiat de conservatorism. Aşadar, cum o să-i consider de dreapta pe un ateu ca Nicolae Manolescu, un antiromân (chipurile, demitizant) ca Lucian Boia, un antiortodox ca Neagu Djuvara? Cum o să fie Tismăneanu o personalitate a dreptei?
Într-un panteon al dreptei (iertată să-mi fie exprimarea) se potrivesc aceste nume lîngă cele ale lui Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nicolae Paulescu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ernest Bernea, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, George Racoveanu? Mă îndoiesc. Or, cei pe care i-am amintit aici sînt indubitabil repere intelectuale ale dreptei româneşti. Mai mult, alături de alţi intelectuali, ca  Valeriu Anania, Valeriu Gafencu, Nicu Steinhardt, Gabriel Constantinescu, Gheorghe Calciu,  sînt şi repere morale, nu numai ale dreptei, ci ale întregii societăţi româneşti. Şi cum dreapta pune accent pe morală, mi se pare important să nu o despărţim de inteligenţă atunci cînd vorbim despre dreapta.
Sînt curios dacă, la dezbaterea de mîine, vor fi abordate chestiunile de mai sus. Dar nu cred, pentru că volumul alcătuit de Cristi Pătrăşconiu e o operaţiune de imagine, în care trebuie ocolite astfel de subiecte, pentru a transmite mesajul programat fără bruiaj. 
PDL îşi revendică spaţiul dreptei, ca să se diferenţieze de opoziţie, şi are nevoie de legitimarea unei elite intelectuale, deci îşi fixează anumite personalităţi-reper. Însă, o carte nu poate suplini nici o elită intelectuală şi politică autentic de dreapta, nici măsurile de dreapta.

UPDATE (25 nov. 2010)

Hotnews a avut lăudabila iniţiativă de a transmite live dezbaterea de azi şi să extragă şi  în scris cîteva dintre informaţiile pe care le-a considerat importante. Dovadă că n-am greşit în presupunerile mele stau chiar cuvintele unora dintre cei consideraţi repere ale dreptei de către Cristi Pătrăşconiu. Găsiţi pe Hotnews înregistrarea întregii dezbateri. Redau aici cîteva fragmente:

Neagu Djuvara:
  • Titlul cartii este foarte interesant: repere intelectuale ale dreptei. Cum adica, sunt si eu unul dintre repere? Bun, dar asta n-am inteles-o de la inceput.
  • In fond, aceasta carte este povestea lui Neagu Djuvara, povestea lui Gabriel Liiceanu, povestea lui Pleşu şi aşa mai departe. Interesant este că ni se spune că suntem repere. Bun, accept să fiu reper. 
  • In carte, cu exceptia dlui Stoica si a dlui Plesu, nu se prea vorbeste despre ce este si ce nu este dreapta.
  • Spuneam ca m-am lasat si eu sedus de Legiunea Arghanghelul Mihail. Domnule a fost o nebunie, dar o nebunie care a atins pe unii dintre oamenii cei mai interesanti din vremea de atunci. Eram prieten cu unii intelectuali, cu Noica, cu Cioran, dar erau şi alţii, la fel de valoroşi, ca Eliade, Alexandru Cioranescu, au fost si mii si mii de tineri din generatia mea care s-au lasat molipsiti. Am fost cu totii otraviti in acel moment, si eu m-am vindecat...
Alexandru George:
  • Trebuie să-i dau replica unui veteran, caci dl Djuvara e cu zece ani mai mare decat mine, si sa-i spun cum a fost posibila Miscarea Legionara. A fost foarte simplu: o reactie la carlism, o reactie la abuzurile lui Carol al II-lea si a camarilei sale. Problema a disparut prin asasinarea lui Codreanu, care a fost unul dintre cele mai mari acte de banditism ale istoriei noastre nationale din ultimii 150 de ani. Depaseste orice limita a intelegerii. 
  • Si daca Nicolae Iorga a facut intr-adevar gestul care i se atribuie si a lovit cu piciorul in unul dintre morti, si-a iscalit actul de deces. Pentru ca nimic nu e mai abominabil pentru un roman decit insulta cadavrului.
  • Practic vorbind, am intrat, fara acordul majoritatii, intr-un regim liberal, odata cu executarea lui Ceausescu. 
  • Imi pare rau ca n-a venit dl Lucian Boia, cu care am mai avut o discutie - si atunci l-am pus la punct -, care a facut o afirmatie naucitoare: ca marxismul si comunismul sunt cele mai egalitariste regimuri din lume.
 Gabriel Liiceanu:
  • De ce e nevoie de repere intelectuale ale dreptei? Lucrurile stau cam asa: in lupta care se naste intre stanga si dreapta se pierde cumva sistemul de referinta al valorilor.
  • Este nevoie de cineva care sa vegheze nordul moral al societatii. 
  • De ce intelectualii? Care e vocatia lor? Care e rostul lor intr-o societate care incearca sa functioneze prin mecanisme democratice. Intelectualii nu au de urmat decat trei cai: politicieni, atunci cand vor sa slujeasca in mod pragmatic valorile binelor; organizatori ai urii, cand sunt exponentii unei ideologii, multi dintre intelectualii romani sunt organizatori ai urii in continuare; intelectualii care isi pastreaza functia bimilenara de repere, intr-un spatiu al valorilor care spre deosebire de politicieni se instituie ca moralisti. Eu cred ca intelectualii care nu se angajeaza direct in lumea politica au datoria sa ramana  moralistii societatii, oameniic are isi pastreaza liber judecata pt a putea cenzura ceea ce politicienii in focul disputei lor nu mai protejeaza. 
  • Este intelectual-moralist cel care poate formula ceea ce restul societatii nu ere puterea sau capacitatea de a spune pe intelesul tuturor.
  • Ce-i pandeste pe intelectualii-moralist? II pandeste oboseala. In acest volum se afla cativa oameni care, cred eu, au obosit ingrozitor. Vreme de 20 de ani au spus cam aceleasi lucruri. Culoarea lor era a unei minti, nu a unei camasi politice. Acesti moralisti trebuie sa aiba nervii tari, sa spuna mereu ceea ce cred.
  • Marota acestor intelectuali-moralisti este stransa in egala masura de indemnul obsesiv de a ne cunoaste trecutul. Atat vreme ca nu vom explica ca exzista un chip istori cal raului si ca el este comunismul, marota asta are un sens.
  • Faptul ca dreapta lanseaza azi cartea asta intr-un cadru select, in timp ce ceilalti au patru posturi de tv si ziarele tarii prin care fac ca trecutul sa fie mistificat, arata cat de ineficace este dreapta in pragmatica ei in ziua de azi. 
  • Omorarea unui intelectual ca Iorga este una din cele mai mari marsavii. Credeam ca Ceausescu a asasinat poporul roman, nu ca poporul roman l-a asasinat pe Ceausescu.
    Daca toata revolutiile sau rasturnarile care se termina cu condamnari la moarte se numesc asasinate si nu judecati istorice, inseamna ca nu am inteles nimic

Andrei Plesu:

  • Cartea asta arata ce plurala este gandirea de dreapta la noi
  • Parerea mea ca la aceasta masa sunt mai multi oameni de dreapta autentici decat in partidele politice.
  • Am mari dificultati care sa depaseasca degetele de la o mana daca e sa numesc politicieni autentic de dreapta. Politicienii nostri au un profil incert si preocupari doctrinare minime sau nule
  • Salut constituirea primului grup de dreapta compact din Romania. Si trebuie sa adaug ca nu contam...
  • Intrebarea e cati romani sunt de dreapta, ce electorat are dreapta in acest moment. Astia suntem toti, nu contam si nu avem electorat. Sa nu facem dintr-o aspiratie descrierea unei realitati de fapt.
  • Cuvantul repere m-a tulburat putin ca si pe dl. Djuvara pentru ca si aici imi pun intrebarea "cine a hotarat ca suntem repere?", multi spun ca noi ne-am intitulat astfel. Dau vina pe domnul Patrasconiu si va multumim foarte mult, dar cuvantul "repere" pune mai multe probleme
  • E bine sa devii exemplar, dar e bine sa nu os tii si, in orice caz, sa nu o declari. M-a linistit ce a spus dl Stoica cum ca aceasta carte nu este o antologie de militanti sau vreun program politic. Este o conversatie cu mai multi parteneri pe care ii leaga, printre multe alte lucruri, si o oarecare orientare de dreapta
  • Am impresia ca am capatat o constiinta de dreapta, mai mult scos din minti de stanga.
  • Cand aud ca multi oameni ca spun ca comunismul e o idee buna, cand vad ca Che Guevara este o figura monumentala a secolului nostru si asa mai departe, ma irita chestia asta atat de mult incat simt brusc ca imi creste un profil asa de dreapta.
  • Liiceanu a vorbit de trei tipuri de aparitii a intelectualui pe scena publica. Dupa mine toate trei suna prost. Aia care devin politicieni nu sunt tocmai in pielea lor in aceasta postura. Locul intelectualului nu este pe cena politica, o spun eu care sunt patit.
  • Problema e cu reperele. Daca e sa numesc un risc si aici as spune ca acei intelectuali se smintesc, exista riscul unui complex de superioritate. In limba romana cuvantul moralist are o conotatie negativa.
  • Trebuie sa chestionam in permanenta istoria noastra personala daca vrem sa capatam acel profil de reper.
  • Oridecate ori simti ca libertatea ta este pusa in pericol de o idee politica, de o conjuctura privata, de o utopie personala trebuie sa faci un pas inapoi sa nu cazi in capcana unui partizanat.
  • Nu mi s-a parut fericita ideea sa demaram in acest simpozion vorbind oarecum intelegator despre un episod al politicii care, cu toate ale lui, ramane pana la urma un spectru apasator al constiintei noastre publice. Eu cred ca o doctrina care se termina cu Duca, a lui Iorga si alte cadavre nu este una care poate fi scuzata sau lamurita. Mi se pare o doctrina neromaneasca si necrestineasca.
Horia-Roman Patapievici:
  • "Ce inseamna sa fii de stanga sau de dreapta?". Exista un criteriu obiectiv si non-istoric? E cu putinta sa formulam un astfel de criteriu?
  • In stiintele umane cand se adopta o metodologie tip descriere-tipologica, notele dominante, elementul definitoriu pentru o tema data, acel criteriu trebuie abandonat si trebuie cautat un altul
  • Pe ce fundal s-a proiectat prima distinctie moderna stanga-data? Si raspunsul meu este sa ne gandim ce anume functiona ca reprezentand valorile centrale ale Europei in acel moment. Am numit acest lucru "modernitatea clasica".
  • Ea poate fi definita succint prin cateva elemente: Rationalitatea, un loc nou al ratiunii in economia facultatilor sufletesti; Rationalism si Spirit Stiintific.
  • Aranjament negociabil intre individ si stat. Limitele acestei negocieri sunt dictate de un aranjament, in engleza "rule of law", statul de drept. Gradul in care se poate negocia sau renegocia aranjamentul este limitat de statul de drept.
  • Diferenta dintre dreapta si stanga, fundamentala, este data de nota specifica prin care stanga a intrat in lumea moderna prin revolutia franceza. Acesta este spiritul revolutionarii in politica moderna.
  • Inseamna dreptul nelimitat a unei entitati de a revolutiona in chip nelimitat societatea pentru a obtine ceva ce acea grupare considera ca este un bine absolut.
  • Daca dreptul meu este nelimitat in sine, atunci si mijloacele mele trebuie sa fie nelimitate. Astfel numesc eu spiritul revolutionarii
  • Intr-un fel, epitaful monstruos al principiului revolutionarii nelimitate este experienta devastatoare a totalitarismelor de dreapta si de stanga din secolul 20.
  • Daca sunteti de dreapta si de stanga trebuie sa vedeti in interiorul vostru daca acceptati sau respingeti acest principiu al revolutionarii nelimitate
  • Pentru mine, a fi de dreapta sau de stanga este secundar. Ma definesc prin centralitatea modernitatii clasice
  • Concluzia mea este urmatoarea: Secolul 20 ne obliga sa refundam in mod radical pozitionarea de stanga sau de dreapta.

miercuri, 29 septembrie 2010

Pleşu: "Dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia, aş pretinde o statuie"


Evenimentul Zilei de azi publică un foarte bun interviu cu Andrei Pleşu despre episoade nebuloase ale biografiei sale, care i-au atras diverse suspiciuni. El vorbeşte despre necazurile pe care le-a avut după participarea la cîteva şedinţe ale grupului pentru Meditaţia Transcedentală, despre bursele pe care le-a avut în Germania şi de ce nu a vrut să rămînă în Occident, despre "relaţia" cu Securitatea, despre dezamăgirea suferită cu CNSAS, legea lustraţiei şi preşedinţii români postdecembrişti - toţi influenţaţi sau manipulaţi de serviciile secrete.

Redau doar cîteva pasaje, invitîndu-vă să citiţi restul la sursă.

# Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba română. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte. Una la mână. [...] Doi la mână, eu mai fusesem în Occident în 1975, aveam experienţa asta. Am simţit în permanenţă că nu aş fi fericit şi, în general, după cum probabil ştiţi, românii emigrează prost. Sunt alte naţii care emigrează mai uşor.

# [...] Aveam ambiţii mai mari, nu voiam să fiu un gazetar de exil. Voiam să-mi văd de cercetările mele. Pe vremea aceea începusem să mă ocup intens de istoria religiilor. Nu mă vedeam rezumându-mă la o carieră de ziarist de front anticomunist.

# [...] Te poţi întreba, de pildă, cum au putut apărea o serie de cărţi în perioada aceea în România. Mă mir şi eu, mă mir şi azi cum de au apărut "Jurnalul de la Păltiniş", "Epistolarul", "Minima moralia". Dar au apărut şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu şi atîţia alţii, nu neapărat conformi ideologic. Uneori depindea de un om binevoitor care lăsa cartea să treacă, uneori depindea de o conjuctură în care altele erau marile probleme, iar acestea treceau neobservate, alteori era o strategie de a arăta că la noi este libertate. [...] Şi cu paşaportul era la fel. Sunt foarte mulţi oameni care au ieşit în perioada aia şi asta nu înseamnă, automat, că erau toţi informatori. Când eram cu Liiceanu la Heidelberg a apărut cartea lui Pacepa "Orizonturi Roşii". Şi acolo se spunea la un moment dat că 98% dintre românii care călătoresc în străinătate sunt informatori. Ne-am uitat brusc unul la altul şi ne-am spus că ori suntem ăia doi la sută, ori sîntem noi înşine suspecţi.

# Ceea ce mi se pare curios până în ziua de azi - vă mărturisesc foarte deschis - este că nu mi-au cerut niciodată să semnez un angajament, respectiv să dau note informative. Nu mi-au cerut niciodată să devin informator. Chestia mă intrigă. De ce altora le-au cerut iar mie nu?

# La Tescani, au spus mai multe persoane, aţi fi fost vizitat pe 23 august 1989 de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Ce s-a întâmplat de fapt?
Este o drăcovenie! Despre Măgureanu nu ştiam la data aceea nimic. Nu ştiam că există, nu ştiam cum arată, nu aveam nici o reprezentare despre Măgureanu. Chiar dacă ar fi fost acolo, nu aş fi ştiut că el e Măgureanu, pentru că nu aveam nici un reper.

# Ce m-a deranjat pe mine în deceniul prim de după Revoluţie au fost două categorii de oameni. Una o reprezintă foştii care au rămas în funcţii, (cărora le-a vorbit Liiceanu în "Apel către lichele").

# Cea de-a doua o reprezintă foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii.

# Eu i-am văzut şi pe Iliescu, şi pe Constantinescu în postura de manipulaţi ai serviciilor.

# Traian Băsescu e alt gen. E influenţat de servicii, dar, în plus, psihologic vorbind, are un fel de duioşie puberă faţă de tot ce poartă uniformă. E un fel de spirit de corp. Îi plac uniformele, îi place armata, îi place disciplina, îi place stilul ostăşesc. [...] Pe scurt, am plecat fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de ordonanţe. Într-un fel sau altul, am lucrat cu toţi preşedinţii post-decembrişti. Vreţi să ştiţi concluzia mea? La capitolul "preşedinţi" n-am prea avut noroc....

marți, 25 mai 2010

MŢR se pregăteşte de vremuri grele

Ceea ce se zvonea s-a întîmplat: în locul demisionarului Vintilă Mihăilescu, la conducerea Muzeului Ţăranului Român a fost numit interimar Virgil Niţulescu. De aici, pînă la a "cîştiga" concursul pentru funcţia de director, Niţulescu nu mai are decît un pas politic de făcut. De la PNL la PDL.

Din cîte ştiu, omul e preferatul lui Valeriu Stoica (PDL) şi a lui Kelemen Hunor, ministrul Culturii (UDMR), care l-a şi numit interimar. Niţulescu are faima unui politruc (a)cultural şi cu toate astea, în cîteva rînduri, a primit posturi grase în Ministerul Culturii.
Acum, vine hotărît să desfiinţeze expoziţia permanentă Horia Bernea de la MŢR, sub pretextul renovării şi spunînd că oricum niciunde nu este păstrată o expoziţie mai mult de cîţiva ani.

Între contestatarii lui Niţulescu se află unul care pînă acum avea un cuvînt hotărîtor în numirea şefilor MŢR, Andrei Pleşu.
În 1990, pe cînd era ministru al Culturii, Andrei Pleşu l-a numit pe Horia Bernea director la MŢR. De asemenea, în calitate de intelectual public şi de şef de gazetă culturală, şi-a dat acordul pentru Dinu C. Giurescu, la începutul anilor 2000, şi a intervenit pentru demisia acestuia în 2005 şi pentru numirea lui Vintilă Mihăilescu, colegul său de la "Dilema".
Acum, Andrei Pleşu pare-se că nu mai are trecere.

"Un zvon în care nu vreau să cred e că unul dintre aspiranţii la directorat ar fi fostul secretar de stat Virgil Niţulescu, de la Ministerul Culturii. Îl ştiu de mult.
Iniţial, am crezut în candoarea lui. Între timp s-a instalat în postura unei mediocrităţi vesele, de funcţionar hârşit în rele. Mi-e greu să înţeleg de ce vrea acest directorat. În materie de etnografie e nul. În materie de caracter e, ca să zicem aşa, aproximativ. Se crede un administrator? Să caute vreun şantier sau vreo circă financiară. Altfel, va rămâne în memoria noastră ca un demolator de duzină, înălţat pe ruinele unui lucru bine făcut" - Andrei Pleşu, în Muzeul Ţăranului Român, Adevărul, 27 apr. 2010.

miercuri, 10 martie 2010

Dl Pleşu descoperă noua "revoluţie culturală"

Dl Andrei Pleşu descoperă de-abia acum noua "revoluţie culturală" de la noi:

A trebuit să citesc de curând peste trei sute de dosare cu proiecte de cercetare ale unor candidaţi la bursele New Europe College. E o operaţiune care se repetă de peste cincisprezece ani şi care, de la o vreme, include şi studioşi din străinătate: din Australia până în Kenya, din Statele Unite până în Germania. Dintr-odată însă, anul acesta am fost confruntat cu o experienţă radical nouă. [...]

În anii trecuţi, oferta tematică a proiectelor era cât se poate de cuprinzătoare. Era vorba de arheologie, teologie, filologie, ştiinţe politice, lingvistică, ştiinţe juridice, psihologie, istorie, antropologie, estetică, etc. Nu lipseau nici proiectele de tip conjunctural, „trendy", alese anume pentru a răspunde presupuselor obsesii ale unui juriu politically correct. [...]

Ceea ce s-a întâmplat de data aceasta are aerul unei violente schimbări de orientare: cca. optzeci la sută din subiecte se învârt în jurul câtorva cuvinte-cheie, folosesc cam acelaşi limbaj, valorifică lecturi asemănătoare, „strategii metodologice" asemănătoare şi o croială ideologică de circumstanţă. [...]

Cuvintele-cheie sunt: drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism, probleme „manageriale" (organizare, comunicare etc.), probleme ecologice şi altele din aceeaşi categorie. [...]

Mi se pare mai plauzibil să-mi imaginez că totul e rezultatul unui calcul „abil", stimulat de ipocrizia cochetă a unei retorici la modă, pe care mediile academice, experţii Comisiei Europene şi finanţatorii de pretutindeni au adoptat-o orbeşte. Cercetătorii au înţeles că pentru a căpăta bani trebuie să se înregimenteze într-o anumită tematică şi într-un anumit limbaj. Şi o fac.

Ce nu spune dl Andrei Pleşu că la această nouă "revoluţie culturală" au contribuit cu asupra de măsură şi două instituţii pe care le-a fondat, New Europe College şi Dilema, ca şi majoritatea cuvîrşitoare a celor care au trecut prin acestea şi i-au fost ucenici filosofului.

Dacă îngrijorarea pe care o exprimă în articolul din Adevărul este autentică, Andrei Pleşu ar trebui să încerce să schimbe macazul, deşi e foarte tîrziu. Ar putea să nu mai dea burse celor care vin cu teme de cercetare "corect politice", ci doar celor cu teme de un real interes, şi ar mai putea să umble niţel la conţinutul revistei pe care o păstoreşte şi care azi e tribuna celor care nu cred în nimic - şi necrezînd, nici nu construiesc nimic.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Apel către... moderatori

Un apel către moderatorii de televiziune, făcut de Andrei Pleşu, pe care îl consider îndreptăţit:

„Stimaţi moderatori! Înainte de a intra în emisiune, amintiţi-vă de limitele exacte ale rolului dumneavoastră. Nu sunteţi nici experţi în domeniiile invitaţilor dumneavoastră, nici procurori, nici înţelepţii cetăţii, nici copiii ei minune. În general, nu v-aţi distins nici prin mari fapte, nici prin mari texte, care să legitimeze aroganţa, postura de diriginţi ai neamului, stilul casant, nerăbdarea partizană. Sunteţi gazde. Adică nişte domni binevoitori şi nişte doamne gentile, atenţi la bunele maniere şi preocupaţi să întreţină conversaţia, colocvialitatea, atmosfera de symposion destins şi fertil. De asemenea, sunteţi, prin vocaţie, intermediari şi moaşe. Treaba dumneavoastră e să mediaţi între invitaţi, opinii şi temperamente diverse şi să conduceţi discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, telespectatorul să vadă născându-se un adevăr, o idee, o temă de meditaţie. Nu tenebrosul Marte ar trebui să fie patronul dumneavoastră, ci Socrate. Cu un asemenea model, ar fi de dorit să vă simţiţi îndemnaţi la nobleţe şi inteligenţă, la ironie fină nu la retorsiunea barbară, la umor şi nu la băşcălia de tarabă. N-aveţi voie să fiţi partizani, să aveţi cine ştie ce trăiri private, să daţi de pământ, sau să-i neglijaţi, pe cei care au răspuns amabil invitaţiei dumneavoastră. E de preferat, de altfel, să nu chemaţi în studiou inşi pe care îi detestaţi. Probabil că nu veţi avea tăria să vă ţineţi firea şi veţi ajunge, inevitabil, la râcă şi mitocănie. Nu vorbiţi în acelaşi timp cu invitaţii dumneavoastră şi, în nici un caz nu vorbiţi mai mult decât ei. Nu răspundeţi singuri la întrebările pe care le puneţi. Nu arboraţi ştaiful ministerial al dlui Răzvan Dumitrescu, volubilitatea tălâmbă a dnei Firea, sau măcăiala isterică a dnei Grecu. Toate se învecineză, în ultimă analiză, cu ridicolul. Aveţi, e drept, o scuză: uneori, şi să vreţi să vă purtaţi mai bine, n-aveţi cu cine...“

joi, 9 iulie 2009

Pleşu, despre vot obligatoriu, politică externă şi Băsescu

Cristian Tudor Popescu publică astăzi în Gândul un dialog excepţional cu Andrei Pleşu. Cu o precizie şi un sînge rece de chirurg, CTP îl urmăreşte prin tot ringul pe Pleşu, îl bagă în corzi, îl ironizează, îl enervează şi scoate de la el ce n-ar fi vrut să spună. E un interviu-şcoală, pe care vi-l recomand. Aştept cu nerăbdare partea a doua.
Iată cîteva din afirmaţiile lui Andrei Pleşu:

Eu spun că, cel puţin din raţiuni pedagogice, un vot obligatoriu introdus pe o anumită perioadă de timp, poate avea efecte bune. Nu bag mâna în foc, pentru că niciodată nu bag mâna în foc când românii trebuie să se supună unei legi. Românii sunt foarte inteligenţi, sunt foarte imaginativi şi găsesc procedee greu de anticipat de a fenta o structură legală sau alta. În chestia cu puşcăria… l-am văzut şi pe domnul Victor Rebengiuc „speriat“ că ar putea fi arestat dacă nu merge la vot… Nicăieri în lume nu sunt arestaţi oameni pentru că nu se duc la vot.[...]

Dacă vrem un preşedinte cu putere redusă, trebuie să-l facem ales de Parlament. Dacă vrem un preşedinte puternic, atunci trebuie să-i dăm şi puterile care coincid cu legitimitatea lui. Eu nu pledez nici pentru una, nici pentru alta, dar spun pur şi simplu că nu e normal să ai această contradicţie flagrantă în chiar inima Constituţiei naţionale, astfel încât, ăla care e ales de mai multă lume e delegitimat din punct de vedere executiv, iar ăla care e numit, şi nu ales, e legitimat. Aici e o neregulă. Această neregulă se poate rezolva într-o direcţie sau alta. Asta mi-e egal. Ei bine, nu s-a putut discuta serios subiectul ăsta, pentru că s-a spus: „A, ăsta e un grup care vrea să-l facă pe Băsescu rege”. Aşa şi-aici: „A, vreţi dictatură, vreţi să scoateţi oamenii cu japca la vot, vreţi să-i forţaţi să intre iar în regimul lui Ceauşescu”. E puţin simplu să vedem lucrurile aşa.[...]

Ce văd că se întâmplă pe piaţa electorală. Adică suntem într-o situaţie în care există tendinţa să meargă la vot o minoritate confuză. În schimb, majoritatea care, dacă s-ar duce, ar putea influenţa lucrurile în bine, nu se duce.[...]

Preşedintele nu pune preţ pe opiniile altora în funcţie de profesiunile lor şi, în general, are tendinţa să pună preţ mai ales pe opiniile proprii. De exemplu, trebuie să spun cinstit că simt, în problema politicii externe a preşedinţiei, o certă precaritate. Şi-asta nu pentru că nu are consilieri buni. Nu consilieratul este cel care i-a lipsit. În locul meu a rămas o doamnă foarte bine pregătită, pe care am invitat-o de la Externe. Cu toate astea, în cei cinci ani care au trecut cred că profilul extern al ţării n-a avut nici relieful şi nici măcar ponderea pe care ar fi trebuit să le aibă. Senzaţia mea este că dl preşedinte pur şi simplu nu se simte bine în postura de voiajor, ceea ce e paradoxal, de vreme ce, s-a ocupat cu călătoriile o viaţă întreagă. Ei bine, postura asta o evită cât poate. Dacă are de făcut o călătorie lungă, o scurtează cât poate. E o limită personală, aş putea spune. Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc.[...]

După mine, am manevrat foarte aproximativ episodul Moldova şi o facem în continuare destul de aproximativ. Nu e nimic fatal, dar e departe de a fi ideal. Ar trebui să se gândească preşedintele Băsescu, dacă va fi reales, că asta e o zonă în care trebuie să fie mai vocal. În orice caz, mult mai vocal decât în disputele cu ziariştii sau cu unii miniştri, apropo de mici chestii locale.

marți, 16 iunie 2009

Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon

Andrei PLEŞU
Votul obligatoriu

Sînt pentru. Nu în principiu, nu din raţiuni teoretice, ci cu gîndul la circumstanţele particulare ale vieţii politice româneşti. Cred că e preferabil să consolidăm, prin lege, anemicul simţ civic autohton, decît să fim campionii absenteismului european şi să ne lăsăm conduşi de opţiunile (aproximative) ale unei minorităţi active sau manipulate. Cred că nervii sînt mai buni decît lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decît satisfacţia unei libertăţi fără reguli. S-a spus că votul celor care merg la urne constrînşi e, oricum, nesemnificativ. Sînt de altă părere: chiar dacă o parte dintre alegători depun, intenţionat, un vot alb sau unul nul, vom avea o mai corectă imagine a ceea ce sîntem şi a rezultatului electoral, decît încercînd să ne imaginăm ce ar fi votat cei care n-au votat.
Dacă 60% dintre cetăţenii ţării votează nul, aflu ceva mai semnificativ despre judecata lor politică, decît dacă 60% dintre ei nu votează deloc (din motive infinit diferenţiate şi deci nesistematizabile: dezgust, plictiseală, lene, apolitism, tembelism, somnolenţă, mahmureală etc).
În România, uneori, pentru a fi responsabili, oamenii trebuie, din păcate, să fie provocaţi, aţîţaţi, împinşi de la spate. Multe alte ţări au introdus votul obligatoriu (nu întîmplător multe ţări din America Latină). Unele l-au abandonat, dar după decenii întregi de funcţionare „pedagogică“. Nu văd de ce la noi ideea ar fi contraproductivă.

În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).

Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.

În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.

Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?

Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.

Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)






Mircea PLATON
Schmitt şi Smith

În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.

Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.

Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.

Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.
Inchiziţia UEurosocialistă ne vrea la cuminecarea cu votul cu febrilitatea rezervată cândva doar cuminecării cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar, vorba aceea, dacă nu noi (la vot), atunci cine? Şi dacă nu ei (cu salarii şi beneficii de parlamentari europeni de sute de mii de euro pe an), doar nu noi?!

Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.

De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.

Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.

Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.

După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”

Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.

La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.

Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).

Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.

Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.

Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.

România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)

miercuri, 11 martie 2009

Sensul vieţii

Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.


Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.

Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.


Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens.
Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.

Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.


Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)



Sensul vieţii - punctaj pregătitor -

de Andrei Pleşu

1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.