miercuri, 30 ianuarie 2013
marți, 4 septembrie 2012
"Revoluţionari" prinşi în insectar de Andrei Pleşu
Parlamentul
4%-6%!
Tocmai. Unde e „legitimitatea“ în cazul ăsta? De ce o instituţie care are 4% încredere publică pretinde că reprezintă poporul şi dă lecţii tuturor?
Publicat de Unknown la 23:44 3 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Crin Antonescu, politica, referendum 2012, USL, Victor Ponta, Zoe Petre
Artigos Relacionados:miercuri, 3 august 2011
Cum manipulează adevărul unii "analişti": crima nu e patologie, ci eroare politică
Publicat de Unknown la 10:27 24 comentarii
Etichete: analize si comentarii politice, Andrei Plesu, atacul de la Oslo, extrema dreapta, fascism, presa, Uniunea Europeana
Artigos Relacionados:sâmbătă, 30 iulie 2011
Andrei Pleşu, despre recenta omagiere în stil ceauşist a patriarhului Daniel:
Slujitorul credincios şi înţelept
În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).Publicat de Unknown la 07:44 12 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Biserica Ortodoxa Romana, cultura si credinta, ortodoxie, patriahul Daniel
Artigos Relacionados:vineri, 25 februarie 2011
De ce citim?
Publicat de Unknown la 00:43 5 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, TVR
Artigos Relacionados:luni, 7 februarie 2011
Pleşu şi Liiceanu, despre invidie şi ură...
...lustraţie, comunism, dreptate, holocaust, filetism şi naţionalism. Cred că ar fi de comentat :-)
Publicat de Unknown la 20:21 0 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, comunism, filetism, Gabriel Liiceanu, holocaust, nationalism, TVR
Artigos Relacionados:duminică, 9 ianuarie 2011
Andrei Pleşu, despre parabolele Mîntuitorului
Publicat de Unknown la 01:53 18 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, conferinta, dezbatere, ideologie, Iisus Hristos
Artigos Relacionados:joi, 16 decembrie 2010
În apărarea Eugeniei Vodă
Sursa: Hotnews
---------------------------------------
Publicat de Unknown la 13:18 19 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, cenzura, comunism, Consiliul National al Audiovizualului, Corneliu Zelea Codreanu, Eugenia Voda, Gabriel Liiceanu, Ion Cristoiu, miscarea legionara, Nicolae Manolescu, presa
Artigos Relacionados:luni, 29 noiembrie 2010
Subiecte de dezbatere: Mişcarea Legionară, noua dreaptă, asasinate politice şi repere intelectuale
---------------------------------------------------------------------------
UPDATE (30 nov. 2010)
Pe Reporter Virtual, Spartakus scrie un foarte bun pamflet, din care citez:
Ion Cristoiu putea face foarte bine, în emisiunea cu pricina, apologia satanismului, putea sacrifica niscaiva găini născătoare de pui vii şi stropi cu sângele lor microfoanele, ca ritual de fertilizare. Putea să declare război în direct Iranului şi Coreei de Nord, putea să ameninţe vreo zece şatre de ţigani cu deportarea în Groenlanda, putea să facă vrăji contra homosexualilor şi să le ureze tuturor de Crăciun să se umple de SIDA, putea să facă lobby live pentru eutanasierea tuturor câinilor din România, că probabil n-ar fi păţit nimic. Dar să-şi arate simpatia faţă de Codreanu, asta nu. Nu putea face. Nu era kusher. Pentru asta, evreii îl vor pune la zidul plângerii şi îi vor scoate ochii şi dinţii, conform Legii Talionului art. 69, punctul g.
Intelectualii ofuscaţi pe considerente de gintă ar trebui să ştie mai întâi că acuzele aduse lui Cristoiu sunt de-a dreptul absurde, dacă nu cumva caraghioase. Sorginea fascistă şi hitleristă a mişcării legionare e doar în capetele lor, fiindcă legionarismul a fost ceva cu totul diferit de ce voia Hitler să facă în Germania şi Mussolini în Italia, fie şi numai prin prisma importanţei acordate religiei creştin-ortodoxe – un aspect pe care, din păcate, Ion Cristoiu a omis să-l semnaleze.
Pe subiectul acesta a mai scris şi colegul Mihnea Măruţă, aici.
UPDATE (30 nov. 2010)
Pe blogul În linie dreaptă este postată, de asemenea, o relatare interesantă, chiar dacă discutabilă în cel puţin cîteva puncte, după opinia mea. Iar unele comentarii din subsolul textului il completează excelent. Merită citit totul.
Citez din articol:
De la bun început, ţin să remarc că dezbaterea românească despre dreapta este sufocată de o corectitudine politică sinistră ce caută să atace şi să pună la punct orice opinie care ar putea fi suspectată că trimite favorabil spre trecutul interbelic. Este uimitor cât de prezentă este, în mintea intelectualilor noştri, obsesia legionară şi teama de a nu fi asimilaţi ca urmaşi ai anilor ’30 ai secolului trecut. Disputa lui Liiceanu si Plesu cu Alexandru George a pornit întocmai de aici. [...]
1. Nu există sisteme totalitare de dreapta. Totalitarismul a fost o creaţie politică a stângii, iar fascismul şi nazismul sunt nimic mai mult decât erezii socialiste. Aruncarea lor în ograda dreptei dovedeşte o formidabilă lipsa de corectitudine a stângii, atât faţă de dreapta, cât mai ales faţă de proprii ei copii. Fascismul şi naţional-socialismul meritau mai mult respect din partea mamei lor. [...]
4. Centrul ca o mare familie, stânga şi dreapta ca revolute şi secundare. Ei bine, am mai auzit ideile astea, din multe alte surse şi nu sunt deloc originale ori demne de a fi promovate. Stânga şi dreapta nu sunt secundare, iar principiul revoluţiei permanente se află la rădăcina stângii, nu a dreptei, fie şi “radicală” (alt cuvânt de care s-a abuzat atât de mult, încât nici nu mai ştim ce înseamnă).
Publicat de Unknown la 17:08 35 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, bloggeri, dreapta, Evenimentul Zilei, legionari, PDL, presa, Razvan Codrescu, Reporter Virtual
Artigos Relacionados:miercuri, 24 noiembrie 2010
Care ne sînt reperele?
Fostul jurnalist Cristian Pătrăşconiu a scos la Humanitas (finanţat de Institutul de Studii Populare - un fel de aripă ideologică a PDL) o carte cu un titlu pretenţios şi care ridică mai multe întrebări: Repere intelectuale ale dreptei româneşti. Este un volum de interviuri cu zece personalităţi publice: Neagu Djuvara, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George.UPDATE (25 nov. 2010)
Hotnews a avut lăudabila iniţiativă de a transmite live dezbaterea de azi şi să extragă şi în scris cîteva dintre informaţiile pe care le-a considerat importante. Dovadă că n-am greşit în presupunerile mele stau chiar cuvintele unora dintre cei consideraţi repere ale dreptei de către Cristi Pătrăşconiu. Găsiţi pe Hotnews înregistrarea întregii dezbateri. Redau aici cîteva fragmente:
Neagu Djuvara:
- Titlul cartii este foarte interesant: repere intelectuale ale dreptei. Cum adica, sunt si eu unul dintre repere? Bun, dar asta n-am inteles-o de la inceput.
- In fond, aceasta carte este povestea lui Neagu Djuvara, povestea lui Gabriel Liiceanu, povestea lui Pleşu şi aşa mai departe. Interesant este că ni se spune că suntem repere. Bun, accept să fiu reper.
- In carte, cu exceptia dlui Stoica si a dlui Plesu, nu se prea vorbeste despre ce este si ce nu este dreapta.
- Spuneam ca m-am lasat si eu sedus de Legiunea Arghanghelul Mihail. Domnule a fost o nebunie, dar o nebunie care a atins pe unii dintre oamenii cei mai interesanti din vremea de atunci. Eram prieten cu unii intelectuali, cu Noica, cu Cioran, dar erau şi alţii, la fel de valoroşi, ca Eliade, Alexandru Cioranescu, au fost si mii si mii de tineri din generatia mea care s-au lasat molipsiti. Am fost cu totii otraviti in acel moment, si eu m-am vindecat...
- Trebuie să-i dau replica unui veteran, caci dl Djuvara e cu zece ani mai mare decat mine, si sa-i spun cum a fost posibila Miscarea Legionara. A fost foarte simplu: o reactie la carlism, o reactie la abuzurile lui Carol al II-lea si a camarilei sale. Problema a disparut prin asasinarea lui Codreanu, care a fost unul dintre cele mai mari acte de banditism ale istoriei noastre nationale din ultimii 150 de ani. Depaseste orice limita a intelegerii.
- Si daca Nicolae Iorga a facut intr-adevar gestul care i se atribuie si a lovit cu piciorul in unul dintre morti, si-a iscalit actul de deces. Pentru ca nimic nu e mai abominabil pentru un roman decit insulta cadavrului.
- Practic vorbind, am intrat, fara acordul majoritatii, intr-un regim liberal, odata cu executarea lui Ceausescu.
- Imi pare rau ca n-a venit dl Lucian Boia, cu care am mai avut o discutie - si atunci l-am pus la punct -, care a facut o afirmatie naucitoare: ca marxismul si comunismul sunt cele mai egalitariste regimuri din lume.
- De ce e nevoie de repere intelectuale ale dreptei? Lucrurile stau cam asa: in lupta care se naste intre stanga si dreapta se pierde cumva sistemul de referinta al valorilor.
- Este nevoie de cineva care sa vegheze nordul moral al societatii.
- De ce intelectualii? Care e vocatia lor? Care e rostul lor intr-o societate care incearca sa functioneze prin mecanisme democratice. Intelectualii nu au de urmat decat trei cai: politicieni, atunci cand vor sa slujeasca in mod pragmatic valorile binelor; organizatori ai urii, cand sunt exponentii unei ideologii, multi dintre intelectualii romani sunt organizatori ai urii in continuare; intelectualii care isi pastreaza functia bimilenara de repere, intr-un spatiu al valorilor care spre deosebire de politicieni se instituie ca moralisti. Eu cred ca intelectualii care nu se angajeaza direct in lumea politica au datoria sa ramana moralistii societatii, oameniic are isi pastreaza liber judecata pt a putea cenzura ceea ce politicienii in focul disputei lor nu mai protejeaza.
- Este intelectual-moralist cel care poate formula ceea ce restul societatii nu ere puterea sau capacitatea de a spune pe intelesul tuturor.
- Ce-i pandeste pe intelectualii-moralist? II pandeste oboseala. In acest volum se afla cativa oameni care, cred eu, au obosit ingrozitor. Vreme de 20 de ani au spus cam aceleasi lucruri. Culoarea lor era a unei minti, nu a unei camasi politice. Acesti moralisti trebuie sa aiba nervii tari, sa spuna mereu ceea ce cred.
- Marota acestor intelectuali-moralisti este stransa in egala masura de indemnul obsesiv de a ne cunoaste trecutul. Atat vreme ca nu vom explica ca exzista un chip istori cal raului si ca el este comunismul, marota asta are un sens.
- Faptul ca dreapta lanseaza azi cartea asta intr-un cadru select, in timp ce ceilalti au patru posturi de tv si ziarele tarii prin care fac ca trecutul sa fie mistificat, arata cat de ineficace este dreapta in pragmatica ei in ziua de azi.
- Omorarea unui intelectual ca Iorga este una din cele mai mari marsavii. Credeam ca Ceausescu a asasinat poporul roman, nu ca poporul roman l-a asasinat pe Ceausescu.
Daca toata revolutiile sau rasturnarile care se termina cu condamnari la moarte se numesc asasinate si nu judecati istorice, inseamna ca nu am inteles nimic
Andrei Plesu:
- Cartea asta arata ce plurala este gandirea de dreapta la noi
- Parerea mea ca la aceasta masa sunt mai multi oameni de dreapta autentici decat in partidele politice.
- Am mari dificultati care sa depaseasca degetele de la o mana daca e sa numesc politicieni autentic de dreapta. Politicienii nostri au un profil incert si preocupari doctrinare minime sau nule
- Salut constituirea primului grup de dreapta compact din Romania. Si trebuie sa adaug ca nu contam...
- Intrebarea e cati romani sunt de dreapta, ce electorat are dreapta in acest moment. Astia suntem toti, nu contam si nu avem electorat. Sa nu facem dintr-o aspiratie descrierea unei realitati de fapt.
- Cuvantul repere m-a tulburat putin ca si pe dl. Djuvara pentru ca si aici imi pun intrebarea "cine a hotarat ca suntem repere?", multi spun ca noi ne-am intitulat astfel. Dau vina pe domnul Patrasconiu si va multumim foarte mult, dar cuvantul "repere" pune mai multe probleme
- E bine sa devii exemplar, dar e bine sa nu os tii si, in orice caz, sa nu o declari. M-a linistit ce a spus dl Stoica cum ca aceasta carte nu este o antologie de militanti sau vreun program politic. Este o conversatie cu mai multi parteneri pe care ii leaga, printre multe alte lucruri, si o oarecare orientare de dreapta
- Am impresia ca am capatat o constiinta de dreapta, mai mult scos din minti de stanga.
- Cand aud ca multi oameni ca spun ca comunismul e o idee buna, cand vad ca Che Guevara este o figura monumentala a secolului nostru si asa mai departe, ma irita chestia asta atat de mult incat simt brusc ca imi creste un profil asa de dreapta.
- Liiceanu a vorbit de trei tipuri de aparitii a intelectualui pe scena publica. Dupa mine toate trei suna prost. Aia care devin politicieni nu sunt tocmai in pielea lor in aceasta postura. Locul intelectualului nu este pe cena politica, o spun eu care sunt patit.
- Problema e cu reperele. Daca e sa numesc un risc si aici as spune ca acei intelectuali se smintesc, exista riscul unui complex de superioritate. In limba romana cuvantul moralist are o conotatie negativa.
- Trebuie sa chestionam in permanenta istoria noastra personala daca vrem sa capatam acel profil de reper.
- Oridecate ori simti ca libertatea ta este pusa in pericol de o idee politica, de o conjuctura privata, de o utopie personala trebuie sa faci un pas inapoi sa nu cazi in capcana unui partizanat.
- Nu mi s-a parut fericita ideea sa demaram in acest simpozion vorbind oarecum intelegator despre un episod al politicii care, cu toate ale lui, ramane pana la urma un spectru apasator al constiintei noastre publice. Eu cred ca o doctrina care se termina cu Duca, a lui Iorga si alte cadavre nu este una care poate fi scuzata sau lamurita. Mi se pare o doctrina neromaneasca si necrestineasca.
- "Ce inseamna sa fii de stanga sau de dreapta?". Exista un criteriu obiectiv si non-istoric? E cu putinta sa formulam un astfel de criteriu?
- In stiintele umane cand se adopta o metodologie tip descriere-tipologica, notele dominante, elementul definitoriu pentru o tema data, acel criteriu trebuie abandonat si trebuie cautat un altul
- Pe ce fundal s-a proiectat prima distinctie moderna stanga-data? Si raspunsul meu este sa ne gandim ce anume functiona ca reprezentand valorile centrale ale Europei in acel moment. Am numit acest lucru "modernitatea clasica".
- Ea poate fi definita succint prin cateva elemente: Rationalitatea, un loc nou al ratiunii in economia facultatilor sufletesti; Rationalism si Spirit Stiintific.
- Aranjament negociabil intre individ si stat. Limitele acestei negocieri sunt dictate de un aranjament, in engleza "rule of law", statul de drept. Gradul in care se poate negocia sau renegocia aranjamentul este limitat de statul de drept.
- Diferenta dintre dreapta si stanga, fundamentala, este data de nota specifica prin care stanga a intrat in lumea moderna prin revolutia franceza. Acesta este spiritul revolutionarii in politica moderna.
- Inseamna dreptul nelimitat a unei entitati de a revolutiona in chip nelimitat societatea pentru a obtine ceva ce acea grupare considera ca este un bine absolut.
- Daca dreptul meu este nelimitat in sine, atunci si mijloacele mele trebuie sa fie nelimitate. Astfel numesc eu spiritul revolutionarii
- Intr-un fel, epitaful monstruos al principiului revolutionarii nelimitate este experienta devastatoare a totalitarismelor de dreapta si de stanga din secolul 20.
- Daca sunteti de dreapta si de stanga trebuie sa vedeti in interiorul vostru daca acceptati sau respingeti acest principiu al revolutionarii nelimitate
- Pentru mine, a fi de dreapta sau de stanga este secundar. Ma definesc prin centralitatea modernitatii clasice
- Concluzia mea este urmatoarea: Secolul 20 ne obliga sa refundam in mod radical pozitionarea de stanga sau de dreapta.
Publicat de Unknown la 21:21 7 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, carte, dreapta, Humanitas, neoconservatori, ortodoxie, PDL, presa, sfintii inchisorilor
Artigos Relacionados:miercuri, 29 septembrie 2010
Pleşu: "Dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia, aş pretinde o statuie"
Redau doar cîteva pasaje, invitîndu-vă să citiţi restul la sursă.
# Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba română. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte. Una la mână. [...] Doi la mână, eu mai fusesem în Occident în 1975, aveam experienţa asta. Am simţit în permanenţă că nu aş fi fericit şi, în general, după cum probabil ştiţi, românii emigrează prost. Sunt alte naţii care emigrează mai uşor.
# [...] Aveam ambiţii mai mari, nu voiam să fiu un gazetar de exil. Voiam să-mi văd de cercetările mele. Pe vremea aceea începusem să mă ocup intens de istoria religiilor. Nu mă vedeam rezumându-mă la o carieră de ziarist de front anticomunist.
# [...] Te poţi întreba, de pildă, cum au putut apărea o serie de cărţi în perioada aceea în România. Mă mir şi eu, mă mir şi azi cum de au apărut "Jurnalul de la Păltiniş", "Epistolarul", "Minima moralia". Dar au apărut şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu şi atîţia alţii, nu neapărat conformi ideologic. Uneori depindea de un om binevoitor care lăsa cartea să treacă, uneori depindea de o conjuctură în care altele erau marile probleme, iar acestea treceau neobservate, alteori era o strategie de a arăta că la noi este libertate. [...] Şi cu paşaportul era la fel. Sunt foarte mulţi oameni care au ieşit în perioada aia şi asta nu înseamnă, automat, că erau toţi informatori. Când eram cu Liiceanu la Heidelberg a apărut cartea lui Pacepa "Orizonturi Roşii". Şi acolo se spunea la un moment dat că 98% dintre românii care călătoresc în străinătate sunt informatori. Ne-am uitat brusc unul la altul şi ne-am spus că ori suntem ăia doi la sută, ori sîntem noi înşine suspecţi.
# Ceea ce mi se pare curios până în ziua de azi - vă mărturisesc foarte deschis - este că nu mi-au cerut niciodată să semnez un angajament, respectiv să dau note informative. Nu mi-au cerut niciodată să devin informator. Chestia mă intrigă. De ce altora le-au cerut iar mie nu?
# La Tescani, au spus mai multe persoane, aţi fi fost vizitat pe 23 august 1989 de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Ce s-a întâmplat de fapt?
Este o drăcovenie! Despre Măgureanu nu ştiam la data aceea nimic. Nu ştiam că există, nu ştiam cum arată, nu aveam nici o reprezentare despre Măgureanu. Chiar dacă ar fi fost acolo, nu aş fi ştiut că el e Măgureanu, pentru că nu aveam nici un reper.
# Ce m-a deranjat pe mine în deceniul prim de după Revoluţie au fost două categorii de oameni. Una o reprezintă foştii care au rămas în funcţii, (cărora le-a vorbit Liiceanu în "Apel către lichele").
# Cea de-a doua o reprezintă foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii.
# Eu i-am văzut şi pe Iliescu, şi pe Constantinescu în postura de manipulaţi ai serviciilor.
# Traian Băsescu e alt gen. E influenţat de servicii, dar, în plus, psihologic vorbind, are un fel de duioşie puberă faţă de tot ce poartă uniformă. E un fel de spirit de corp. Îi plac uniformele, îi place armata, îi place disciplina, îi place stilul ostăşesc. [...] Pe scurt, am plecat fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de ordonanţe. Într-un fel sau altul, am lucrat cu toţi preşedinţii post-decembrişti. Vreţi să ştiţi concluzia mea? La capitolul "preşedinţi" n-am prea avut noroc....
Publicat de Unknown la 09:52 5 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Basescu, comunism, Meditatia Transcedentala, Securitatea
Artigos Relacionados:marți, 25 mai 2010
MŢR se pregăteşte de vremuri grele
Din cîte ştiu, omul e preferatul lui Valeriu Stoica (PDL) şi a lui Kelemen Hunor, ministrul Culturii (UDMR), care l-a şi numit interimar. Niţulescu are faima unui politruc (a)cultural şi cu toate astea, în cîteva rînduri, a primit posturi grase în Ministerul Culturii.
Acum, vine hotărît să desfiinţeze expoziţia permanentă Horia Bernea de la MŢR, sub pretextul renovării şi spunînd că oricum niciunde nu este păstrată o expoziţie mai mult de cîţiva ani.
Între contestatarii lui Niţulescu se află unul care pînă acum avea un cuvînt hotărîtor în numirea şefilor MŢR, Andrei Pleşu.
În 1990, pe cînd era ministru al Culturii, Andrei Pleşu l-a numit pe Horia Bernea director la MŢR. De asemenea, în calitate de intelectual public şi de şef de gazetă culturală, şi-a dat acordul pentru Dinu C. Giurescu, la începutul anilor 2000, şi a intervenit pentru demisia acestuia în 2005 şi pentru numirea lui Vintilă Mihăilescu, colegul său de la "Dilema".
Acum, Andrei Pleşu pare-se că nu mai are trecere.
"Un zvon în care nu vreau să cred e că unul dintre aspiranţii la directorat ar fi fostul secretar de stat Virgil Niţulescu, de la Ministerul Culturii. Îl ştiu de mult.
Iniţial, am crezut în candoarea lui. Între timp s-a instalat în postura unei mediocrităţi vesele, de funcţionar hârşit în rele. Mi-e greu să înţeleg de ce vrea acest directorat. În materie de etnografie e nul. În materie de caracter e, ca să zicem aşa, aproximativ. Se crede un administrator? Să caute vreun şantier sau vreo circă financiară. Altfel, va rămâne în memoria noastră ca un demolator de duzină, înălţat pe ruinele unui lucru bine făcut" - Andrei Pleşu, în Muzeul Ţăranului Român, Adevărul, 27 apr. 2010.
Publicat de Unknown la 21:23 3 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Horia Bernea, Muzeul Taranului Roman, Virgil Nitulescu
Artigos Relacionados:miercuri, 10 martie 2010
Dl Pleşu descoperă noua "revoluţie culturală"
A trebuit să citesc de curând peste trei sute de dosare cu proiecte de cercetare ale unor candidaţi la bursele New Europe College. E o operaţiune care se repetă de peste cincisprezece ani şi care, de la o vreme, include şi studioşi din străinătate: din Australia până în Kenya, din Statele Unite până în Germania. Dintr-odată însă, anul acesta am fost confruntat cu o experienţă radical nouă. [...]
În anii trecuţi, oferta tematică a proiectelor era cât se poate de cuprinzătoare. Era vorba de arheologie, teologie, filologie, ştiinţe politice, lingvistică, ştiinţe juridice, psihologie, istorie, antropologie, estetică, etc. Nu lipseau nici proiectele de tip conjunctural, „trendy", alese anume pentru a răspunde presupuselor obsesii ale unui juriu politically correct. [...]
Ceea ce s-a întâmplat de data aceasta are aerul unei violente schimbări de orientare: cca. optzeci la sută din subiecte se învârt în jurul câtorva cuvinte-cheie, folosesc cam acelaşi limbaj, valorifică lecturi asemănătoare, „strategii metodologice" asemănătoare şi o croială ideologică de circumstanţă. [...]
Cuvintele-cheie sunt: drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism, probleme „manageriale" (organizare, comunicare etc.), probleme ecologice şi altele din aceeaşi categorie. [...]
Mi se pare mai plauzibil să-mi imaginez că totul e rezultatul unui calcul „abil", stimulat de ipocrizia cochetă a unei retorici la modă, pe care mediile academice, experţii Comisiei Europene şi finanţatorii de pretutindeni au adoptat-o orbeşte. Cercetătorii au înţeles că pentru a căpăta bani trebuie să se înregimenteze într-o anumită tematică şi într-un anumit limbaj. Şi o fac.
Ce nu spune dl Andrei Pleşu că la această nouă "revoluţie culturală" au contribuit cu asupra de măsură şi două instituţii pe care le-a fondat, New Europe College şi Dilema, ca şi majoritatea cuvîrşitoare a celor care au trecut prin acestea şi i-au fost ucenici filosofului.
Dacă îngrijorarea pe care o exprimă în articolul din Adevărul este autentică, Andrei Pleşu ar trebui să încerce să schimbe macazul, deşi e foarte tîrziu. Ar putea să nu mai dea burse celor care vin cu teme de cercetare "corect politice", ci doar celor cu teme de un real interes, şi ar mai putea să umble niţel la conţinutul revistei pe care o păstoreşte şi care azi e tribuna celor care nu cred în nimic - şi necrezînd, nici nu construiesc nimic.
Publicat de Unknown la 09:44 1 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, corectitudinea politica, Dilema, New Europe College
Artigos Relacionados:miercuri, 4 noiembrie 2009
Apel către... moderatori
Un apel către moderatorii de televiziune, făcut de Andrei Pleşu, pe care îl consider îndreptăţit:
Publicat de Unknown la 23:38 1 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, moderatorii de televiziune, nevroza telespectatorului
Artigos Relacionados:joi, 9 iulie 2009
Pleşu, despre vot obligatoriu, politică externă şi Băsescu
Cristian Tudor Popescu publică astăzi în Gândul un dialog excepţional cu Andrei Pleşu. Cu o precizie şi un sînge rece de chirurg, CTP îl urmăreşte prin tot ringul pe Pleşu, îl bagă în corzi, îl ironizează, îl enervează şi scoate de la el ce n-ar fi vrut să spună. E un interviu-şcoală, pe care vi-l recomand. Aştept cu nerăbdare partea a doua. 
Iată cîteva din afirmaţiile lui Andrei Pleşu:
Eu spun că, cel puţin din raţiuni pedagogice, un vot obligatoriu introdus pe o anumită perioadă de timp, poate avea efecte bune. Nu bag mâna în foc, pentru că niciodată nu bag mâna în foc când românii trebuie să se supună unei legi. Românii sunt foarte inteligenţi, sunt foarte imaginativi şi găsesc procedee greu de anticipat de a fenta o structură legală sau alta. În chestia cu puşcăria… l-am văzut şi pe domnul Victor Rebengiuc „speriat“ că ar putea fi arestat dacă nu merge la vot… Nicăieri în lume nu sunt arestaţi oameni pentru că nu se duc la vot.[...]
Dacă vrem un preşedinte cu putere redusă, trebuie să-l facem ales de Parlament. Dacă vrem un preşedinte puternic, atunci trebuie să-i dăm şi puterile care coincid cu legitimitatea lui. Eu nu pledez nici pentru una, nici pentru alta, dar spun pur şi simplu că nu e normal să ai această contradicţie flagrantă în chiar inima Constituţiei naţionale, astfel încât, ăla care e ales de mai multă lume e delegitimat din punct de vedere executiv, iar ăla care e numit, şi nu ales, e legitimat. Aici e o neregulă. Această neregulă se poate rezolva într-o direcţie sau alta. Asta mi-e egal. Ei bine, nu s-a putut discuta serios subiectul ăsta, pentru că s-a spus: „A, ăsta e un grup care vrea să-l facă pe Băsescu rege”. Aşa şi-aici: „A, vreţi dictatură, vreţi să scoateţi oamenii cu japca la vot, vreţi să-i forţaţi să intre iar în regimul lui Ceauşescu”. E puţin simplu să vedem lucrurile aşa.[...]
Ce văd că se întâmplă pe piaţa electorală. Adică suntem într-o situaţie în care există tendinţa să meargă la vot o minoritate confuză. În schimb, majoritatea care, dacă s-ar duce, ar putea influenţa lucrurile în bine, nu se duce.[...]
Preşedintele nu pune preţ pe opiniile altora în funcţie de profesiunile lor şi, în general, are tendinţa să pună preţ mai ales pe opiniile proprii. De exemplu, trebuie să spun cinstit că simt, în problema politicii externe a preşedinţiei, o certă precaritate. Şi-asta nu pentru că nu are consilieri buni. Nu consilieratul este cel care i-a lipsit. În locul meu a rămas o doamnă foarte bine pregătită, pe care am invitat-o de la Externe. Cu toate astea, în cei cinci ani care au trecut cred că profilul extern al ţării n-a avut nici relieful şi nici măcar ponderea pe care ar fi trebuit să le aibă. Senzaţia mea este că dl preşedinte pur şi simplu nu se simte bine în postura de voiajor, ceea ce e paradoxal, de vreme ce, s-a ocupat cu călătoriile o viaţă întreagă. Ei bine, postura asta o evită cât poate. Dacă are de făcut o călătorie lungă, o scurtează cât poate. E o limită personală, aş putea spune. Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc.[...]
După mine, am manevrat foarte aproximativ episodul Moldova şi o facem în continuare destul de aproximativ. Nu e nimic fatal, dar e departe de a fi ideal. Ar trebui să se gândească preşedintele Băsescu, dacă va fi reales, că asta e o zonă în care trebuie să fie mai vocal. În orice caz, mult mai vocal decât în disputele cu ziariştii sau cu unii miniştri, apropo de mici chestii locale.
Publicat de Unknown la 10:52 0 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, Cristian Tudor Popescu, democratie, Elena Udream, politica externa, Traian Basescu, vot obligatoriu
Artigos Relacionados:marți, 16 iunie 2009
Polemică: Andrei Pleşu vs Mircea Platon
În definitiv, ceea ce trece drept necesar în Belgia ar trebui să fie bun şi pentru România. (Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele...).
Propunerea dnei Adriana Săftoiu (cu privire la obligativitatea votului) mi se pare, deci, raţională. Cum era de aşteptat, foarte mulţi politicieni reacţionează prost. N-am înţeles prea bine comentariile dlui Crin Antonescu.
În schimb, declaraţia dlui Geoană e de o limpezime caracteristică. Amuzant ca de obicei, dl Geoană a ales stilul patriotic: „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“. E genul de bla-bla care nu spune nimic. Sau spune ceva doar despre emiţător.
Dl Geoană ar fi bine sfătuit să nu mai cultive acest fel de generalizări simpatice. Lasă că bieţii români au răspuns, vreme de 45 de ani, numai la constrîngeri, dar dl Geoană însuşi s-a încurcat de cîteva ori în convingerile proprii: cînd pro-iliescist, cînd pro-constantinescist, cînd iar pro-iliescist, dovedind, astfel, cît de „imparţial“ poate fi românul cînd pofteşte la o savarină. Convingeri? Care va să zică să las derbedeul să scuipe pe trotuar pînă cînd un cutremurător Damasc îl va aduce la convingerea că un asemenea comportament e inestetic, neigienic şi necetăţenesc?
Dl Geoană crede că regulile de bună purtare sînt chestie de „convingeri“. Poate. Dar abia după ce au fost chestie de dresaj: în familie, la şcoală, în viaţa socială. Alţii cred că democraţia este triumful facultativului la toate nivelurile: eşti liber să faci tot ce-ţi trece prin cap şi să nu faci nimic impus din afară. O asemenea „convingere“ poate duce la anarhie, la balamuc egolatru, la frenezia arbitrarului, numai la normalitate democratică nu.
Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din „convingerea“ că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice. Evident, legile trebuie să fie clare, inteligente, nuanţate, permisive la excepţia rezonabilă şi, mai ales, respectate. În rest, constrîngerile pot fi, e drept, tiranice, dar, practicate cu înţelepciune şi bună credinţă, pot fi şi formative. Chiar şi dl Geoană ar avea numai de profitat, dacă şi-ar administra, din cînd în cînd, mici porţii de autocenzură. Pentru asta nu trebuie să aştepte să ajungă la vreo convingere. (Dilema Veche)
Mircea PLATONSchmitt şi Smith
În ţările Europei de Vest, absenteismul de la recentele alegeri europarlamentare a provocat o generală spăşire a clasei politice care a recunoscut că prezenţa slabă la vot se datorează deficitului de substanţă şi de reprezentativitate al Parlamentului European. În România însă, atunci când nu se acuză unii pe alţii, membrii clasei politico-ideologice tind să se plângă la unison de prezumtiva lipsă de spirit civic, de patriotism şi de recunoştinţă a românilor faţă de condiţiile de muncă şi de viaţă create de mult-iubitul şi stimatul nostru conducător împreună cu tovarăşa sa de viaţă, UE.
Deşi nu ne-a lăsat să votăm pentru “constituţia europeană”, respinsă prin referendumuri în ţări mai cu moţ şi ratificată pe furiş în debaralele parlamentare din România, oligarhia noastră politico-intelectuală a propus o măsură energică pentru combaterea, pe viitor, a absenteismului: votul obligatoriu.
Aştept, pe lângă amenda de rigoare, şi introducerea altor măsuri, specifice, de civilizare a “ţăranului” român: spânzurarea cu capul în jos, afumarea cu fum de ardei roşu, exproprierea, Canalul, Piteştiul şi poate chiar, într-un viitor şi mai luminos, cipul electoral: un mic implant care, în caz de neprezentare la vot, unde urmează să fie citit şi dezactivat automat, să explodeze în craniul electorului român absenteist.
Ieşit astfel din arealul drepturilor cetăţeneşti, votul comunitar îşi dezvăluie adevărata natură punitiv-milenaristă, de instrument poliţienesc al instaurării “raiului” pe pământ.
Noi. Şi ei. Trăim, de douăzeci de ani, într-o relaţie ambiguă. Mulţi dintre ei sunt urmaşii celor care ne-au decimat. Sistematic. Şi care au beneficiat de această decimare. Sunt golurile care au pretins să astupe golul lăsat de masacrarea, exilarea şi persecutarea celor care au fost şi sunt capabili şi doritori să-şi slujească ţara, nu doar să trăiască de pe urma ei.
De douăzeci de ani, poporul român le stă în gât acestor oameni care nu recunosc drept legitimă îngrijorarea românilor faţă de rarefierea suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale şi a economiei naţionale. Ei ar vrea şi să ne civilizeze, şi să ne facă prosperi, şi să ne facă ecumenici, şi să ne facă toleranţi, şi buni, şi frumoşi, şi devreme acasă. Dar noi suntem prea “fundamentalişti”, “naţionalişti”, “ortodocşi” şi “păşunişti” pentru a ne lăsa creierii spălaţi, scrobiţi, călcaţi şi înnodaţi, la gât, drept papion.
Citind vaierele analiştilor împotriva “electoratului” român, mi-am amintit că această oligarhie politico-intelectuală trăieşte, mărturisit, sub semnul lui Carl Schmitt şi al lui Adam Smith. Pe baza lui Schmitt, politicienii şi analiştii lor de buzunar au redus politica la ecuaţia “prieten/duşman”. De aici, instrumentalizarea neruşinată a tuturor criteriilor, spiritul facţional, manipularea istoriei sau a memoriei recente, dublul standard şi corupţia generalizată aşezată pompos sub semnul machiavelienei “virtu”. Nu contează ce spui, ci al cui eşti. Şi în funcţie de al cui eşti ştii şi ce trebuie să spui.
Pe baza lui Smith (citit complet aiurea), se operează o reducţie economică a vieţii româneşti. Totul devine economie. Omul, ni se spune, trăieşte pentru profit. Nu vrea nimic altceva. Identitatea naţională, tradiţia, religia, natura, cultura, totul trebuie să fie profitabil. Pentru că aşa e natural. Aşa e normal. Şi ce nu e profitabil trebuie să dispară, chiar dacă aparenta ineficienţă e fie rezultatul corupţiei politice care sabotează un mic întreprinzător sau un ţăran, fie al unui calcul pe termen scurt, care nu ţine cont de durata lungă, de istorie, de priorităţile naţionale sau de morala creştină.
După cum bine spunea un prieten al României profunde, economistul american John Medaille, vorbind despre incompatibilitatea dintre democraţia americană şi antropologia neoliberală: “Am reuşit să avem 200 de ani de democraţie fără eutanasie. ‘Dreptul’ la avort l-am căpătat după 160 de ani, dar doar după ce capitaliştii şi tovărăşii lor de drum din şcoala economică austriacă au convins pe toată lumea că oamenii (reificaţi ca ‘munca’) sunt doar o ‘comoditate’, cu un preţ de piaţă ca orice altă comoditate, care e ‘proprietatea’ cuiva care poate dispune de ea după bunul-plac.”
Această reducţie economică a vieţii româneşti e operată, la nivel discursiv, de o armată de “experţi” care produc necontenit o versiune strict utilitaristă a realităţii româneşti şi justificări mercenare ale “sistemului”.
La nivel practic, reducţia economică a vieţii româneşti cade în sarcina corporaţiilor multinaţionale, aceste veritabile forme de camping economic şi braconaj cultural, care au în comun cu România cât are sonda cu straturile geologice pe care le perforează sau acul unei seringi cu vena pe care o străpunge.
La prima furtună, corporaţiile îşi strâng corturile şi pleacă, lăsând în urmă doar deşeurile, şomerii şi datoriile contractate sub şantajul lor de către statul român.
Smith vede viaţa cetăţii ca pe o competiţie sportivă, în care nu există inamici, ci doar competitori şi fair-play.
Schmitt vede viaţa politică/socială ca pe un război, în care nu există competitori, ci doar inamici.
Pentru Smith, adeptul armoniei naturale deiste, important e ceea ce ne uneşte. Pentru Schmitt, susţinătorul unei teologii politice care urmăreşte menţinerea “purităţii” azimei sociale, important e ceea ce ne desparte.
Pentru membrii oligarhiei noastre intelectual-politice, important e că îi uneşte între ei, smithian, ceea ce îi desparte, schmittian, de poporul român: interesul. Clasa intelectual-politică românească e o facţiune.
Pornind de aici, putem înţelege reproşurile aduse de “elita” românească poporului român. Poporul român e ineficient (Smith). Deci poporul român e duşmanul (Schmitt).
Neprezentându-se la vot, poporul român nu a mai slujit intereselor “oligarhiei” noastre politico-ideologice. Care nu vrea decât ca poporul român să o legitimeze. Ei nu fac politică pentru noi. Ei fac politică pentru ei. Dar pe spinarea noastră. Noi suntem ghergheful pe care-şi înţeapă ei broderiile cu ponei roz şi svastici. Dar dacă noi refuzăm să îi mai slujim drept pretext, atunci “oligarhia” politico-ideologică face exact ceea ce spune Smith că fac “negustorii” care, urmărindu-şi propriul interes, vor să-i păcălească pe boieri şi pe ţărani şi ca atare încep să le vorbească de interesul general.
Dar, în opinia lui Smith, categoriile al căror interes particular coincide cu interesul general sunt doar două: boierii şi ţăranii/meseriaşii. Adică acele categorii sociale legate istoric-organic de soarta ţării.
Interesul “negustorilor”, în opinia lui Smith, e invers proporţional interesului general, deoarece ei vând scump în ţări sărace şi ieftin în ţări bogate. Cu alte cuvinte, atât timp cât ne vom lăsa prostiţi de această “elită” care ne vorbeşte de interesele naţiunii doar atunci când interesele ei particulare o cer, vom fi săraci: săraci material şi săraci sufleteşte. Pentru că interesul lor, ca negustori de suflete, e să ne menţină săraci, economic şi cultural, ca să poată să ne vândă scump dubioasele lor merite.
Interesul lor e să-şi menţină monopolul asupra noastră. Fie şi vorbindu-ne de “interesul naţional/european/global”.
Interesul oamenilor obişnuiţi, al oamenilor legaţi nu doar economic, ci identitar, de România, coincide cu interesul general al României. Interesul României care nu se vede la televizor, al României pe spinarea căreia trăieşte “România” elitelor televizate, acela e interesul României.
România profundă nu a votat pentru că interesele ei nu corespund cu interesele clasei politice, care cere votul unei ţări pe care nu înţelege să o apere şi să o reprezinte, ci doar să o folosească. Cred că România a început să realizeze că, de douăzeci de ani încoace, “elita” o consideră “duşman”. Şi acţionează în consecinţă. Deocamdată, întorcându-i spatele.(Convorbiri literare, iunie 2009)
Publicat de Unknown la 14:45 10 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, democratie, dictatura, Mircea Platon, polemica, Schmitt, Smith, votul obligatoriu
Artigos Relacionados:miercuri, 11 martie 2009
Sensul vieţii
Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.
Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.
Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.
Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.
Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.
Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)
Sensul vieţii - punctaj pregătitor -
de Andrei Pleşu
2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.
3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.
4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.
5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.
6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.
7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.
Publicat de Unknown la 10:37 26 comentarii
Etichete: Andrei Plesu, crestinism, sensul vietii
Artigos Relacionados:

