Despre libertate, supunere şi iubire în cazul “Charlie Hebdo”

BOGDAN MUNTEANU:

"O cutumă a bunului simţ spune să nu batjocoreşti simboluri care pentru alţi oameni au un caracter sacrosanct.

(...) Tot ceea ce trebuie să stea la baza unor relaţii interumane decente şi paşnice e acest principiu, prezent în mai toate culturile şi religiile lumii.

Din păcate, oamenii nu găsesc întotdeauna calea aurită a dreptei măsuri. Uneori ajung să se ciocnească formele extreme şi intolerante ale unor principii care îşi asumă, fiecare pentru sine, supremaţia, caracterul absolut: libertatea şi supunerea necondiţionată.

(...) Cei zece jurnalişti de la revista pariziană “Charlie Hebdo”, alături de doi poliţişti care îi păzeau, au murit în numele a ceea ce aveau ei mai “sfânt”: principiul unei libertăţi de exprimare neîngrădit de nimeni şi de nimic. Iar ucigaşii lor au acţionat tot în numele a ce era pentru ei “sfânt”: Allah şi profetul său Mahomed, a cărui onoare ar fi fost batjocorită prin caricaturile acid-persiflante ale redactorilor revistei. O provocare conştientă în numele unei libertăţi absolute, paşnică în trup dar considerată de unii vătămătoare în spirit, a sfârşit tragic, sub gloanţele unor adepţi ai supunerii absolute faţă de un sistem rigid de precepte şi dogme.

(...) Totuşi, nu asistăm doar la înfruntarea ireductibilă din binomul libertate-supunere, ci poziţiile alcătuiesc de fapt un triunghi. Al treilea colţ, a treia poziţie posibilă, este cea creştină. În opoziţie cu ateismul, creştinismul mărturiseşte, asemeni islamului, credinţa într-un Dumnezeu unic, într-o Fiinţă Supremă creatoare şi proniatoare. Dar, în opoziţie cu autoritarismul rigid al islamului, creştinismul este totodată o religie a libertăţii, chiar dacă nu a bunului plac.

(...) Taina aceasta a armonizării dintre libertate şi supunerea faţă de Creator este străină oricărei alte religii.

Noţiunea de “libertate”, chiar dacă înţeleasă de unii ca fiind una fără limite sau supusă doar propriilor capricii, a putut apărea doar pe fondul unei credinţe creştine (e drept, din ce în ce mai diluate). Spre deosebire de islam, creştinismul e o religie a libertăţii, fie ea prost înţeleasă de către copiii săi vitregi, adică ateii de astăzi. Fericitul Augustin spunea: “iubeşte şi fă ce vrei”. Libertatea e prin urmare un ingredient fundamental al credinţei creştine, dar nu însuşirea sa cardinală. Aceasta este şi va rămâne iubirea, cea dintâi dintre virtuţi, după cum spune Sf. Apostol Pavel. Dacă avem iubire de Dumnezeu şi de semeni, suntem de fapt liberi. Cu iubirea aceasta în suflet, putem face cu adevărat ceea ce vrem, căci voia noastră e aceeaşi cu voia lui Dumnezeu. În sufletul nostru se sălăşluieşte harul Său, ca izvor al tuturor faptelor noastre."

Textul intregal aici.

Două întrebări despre familia de azi

Modernitatea a transformat femeia din matca familiei, din regina-mamă în albină lucrătoare sau, mai precis, în muncitoare pentru societate. Femeia a preluat din rolurile bărbatului, aspirînd la egalitatea de tratament cu acesta şi ajungînd, prin unele părţi de lume, la egalitatea de comportament şi confuzia de gen.
Acum, femeia are dreptul la educaţie şi la vot, munceşte cot la cot cu bărbatul, are – măcar teoretic, dacă nu întotdeauna şi practic – şanse egale de ascensiune în carieră etc.
Unii specialişti (nu neapărat americani) pun în relaţie de cauză-efect emanciparea femeii cu declinul familiei. Cum alţii găsesc imaturitatea bărbatului modern drept pricină a numărului mai mic de căsătorii şi a ratei în creştere a divorţurilor.
Se pare că pe măsură ce femeia a luat roluri masculine, bărbatul a început să renunţe la orice rol. 

 

Bref, am două întrebări pentru dvs, cititorii mei:

1. Cum credeţi că îşi împart astăzi rolurile într-o familie femeia şi bărbatul?
[ De pildă, bărbaţii care astăzi fac curat în casă, mîncare şi au grijă de copii sînt o excepţie, ceva des întîlnit sau regula? Sau: femeile care întreţin din veniturile lor familia constituie excepţia sau norma? ]

2. Ce rol trebuie să deţină femeia şi ce rol bărbatul pentru ca o familie să reziste în timp cît mai mult (dacă se poate, pentru totdeauna)?
[Cu alte cuvinte: mai este de actualitate distincţia „patriarhală”, de unde şi „diviziunea muncii”, ori ba?]

PS: Probabil aţi intuit deja că, pornind de la răspunsul la aceste întrebări, discuţia poate merge mai departe: de soliditatea şi permanenţa familiei depinde soliditatea şi permanenţa unei societăţi. Nu degeaba se duce un război nemilos împotriva familiei.

Ce putem face contra marxismului cultural?

"În decursul ultimei jumătăţi de secol, cineva ne-a furat cultura. (...) Pe scurt, cultura tradiţională americană, bazată şi formată de-a lungul generaţiilor pe rădăcini occidentale şi iudeo-creştine a fost înlăturată şi înlocuită cu o "ideologie".

Această ideologie o cunoaştem cel mai bine sub denumirea de “corectitudine politică“ sau multiculturalism. Este vorba, în realitate de aşa numitul “marxism cultural“.

(...) Obiectivul numărul 1 al marxismului cultural este distrugerea culturii occidentale şi a religiei creştine.

(...) Strategia: un „lung marş” al marxiştilor prin instituţiile occidentale care formează cultură: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie. Acest "lung marş prin instituţii" a început să fie expermentat în America, începând cu anii 1960.

(...) Răspunsul la întrebarea de bază "Cine a furat cultura noastră ?" este: marxiştii culturali ai Şcolii de la Frankfurt.

(...) Şcoala de la Frankfurt a decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

(...) Membrii Şcolii de la Frankfurt ei au înteles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică.

În zilele de azi , când marxismul cultural al Hollywood-ului doreşte să normalizeze ceva cum ar fi de exemplu „homosexualitatea” (eliberându-ne asfel de represiune) ei programează la TV show-uri după show-uri în care se evidenţiază ca personaj normal , pozitiv numai masculul homosexual. În acest fel lucrează condiţionarea psihologică: oamenii absorb o lecţie de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

Şcoala de la Frankfurt era tocmai pe drumul construirii conceptului de „corectitudine politica” când deodată , în 1933 a apărut Hitler şi Partidul Nazist , a preluat puterea în Germania unde era stabilită Scoala de la Frakfurt. Întrucât şcola era de tip marxist, pe care naziştii îi urau şi pentru că marea majoritate a membrilor săi erau evrei, s-a decis ca aceasta să părăsească Germania. În 1934 Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania, se restabilesc în oraşul New York, cu ajutorul Universităţi Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite. Ceea ce se va dovedi ca fiind un real succes.

(...) Pentru a servi scopului său de "negare" a culturii occidentale Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte "teoria critică".

(...) Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfarsit. Se critică prin punerea la îndoială a oricărei instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

(...) Teoria critică este baza de "studii" pentru departamentele colegiilor şi universitatilor americane. Nu este surprinzător că aceste departamente au devenit originea academică a corectitudinii politice.

(...) Astăzi, termenul preferat, utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţa de oricine nu este de acord cu el este "fascist".

(...) Membrii Şcolii de la Frankfurt au preluat de la Nietzsche şi au încorporat în marxismul lor cultural "transvaluarea tuturor valorilor". Ceea ce înseamnă că toate păcatele vechi devin virtuţi iar toate virtuţile vechi devin păcate. Asa încât homosexualitatea, de exemplu, este un lucru bun şi fin, iar oricine crede că bărbaţii şi femeile ar trebui să aibă roluri sociale diferite în societate este un "fascist diabolic".

(...) Nu este nici un accident faptul că industria de divertisment este acum cea mai puternică armă folosită de marxismul cultural.

(...) Cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revolutiei marxiste? În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de: studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, adică chiar cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele “sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre. Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit şi anume cel denumit “toleranţa” pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga , inducând antonimul de intoleranţa pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

(...) Întrebarea pe care ne-o punem în acest moment este: ce avem de gând să facem în această privinţă, noi creştinii şi ca adepţi ai culturii conservatoare?

Putem alege între două strategii:

- Prima este aceea de a încerca să ne luăm înapoi instituţiile existente: şcolile publice, universităţile, mass-media, industria divertismentului şi cele mai multe dintre bisericile tradiţionale - de la marxiştii culturali.

- Putem să ne separam noi şi familiile noastre de controlul instituţiilor culturale marxiste şi să construim noi instituţii pentru noi înşine instituţii care să reflecte şi să ne ajute să recuperăm cultura tradiţională occidentală.

Acum câţiva ani, colegul meu Paul Weyrich a trimis o scrisoare deschisă mişcării conservatoare sugerând această strategie.

Cu toate că alţi lideri conservatori au protestat (republicanii), scrisoarea lui a rezonat puternic mai ales la populaţia conservatoare. Mulţi membrii ai acestei comunităţi sunt deja parte a mişcării ce doreşte separarea de cultura dominatoare coruptă, dorind crearea de instituţii paralele cum ar fi libera educaţie la domiciliu. Mişcari similare au început şi în alte aspecte ale vieţii, încercând să ofere variante viabile. Un exemplu este cea care promovează fermele mici, familiale care cultivă produse organice, ocupându-se de dezvoltarea pieţelor pentru produsele lor . 

(...) Contra-strategia noastră este să începem şi noi un marş lung de creare a propriilor noastre instituţii. Schimbarea nu se va produce repede sau uşor. Va fi o muncă ce va dura generaţii , asa cum a fost şi a lor."

Sursa: Dincolo de ştiri 

UPDATE

Obiective comuniste în SUA, anul 1963:

17. Get control of the schools. Use them as transmission belts for socialism and current Communist propaganda. Soften the curriculum. Get control of teachers' associations. Put the party line in textbooks.
18. Gain control of all student newspapers.
19. Use student riots to foment public protests against programs or organizations which are under Communist attack.
20. Infiltrate the press. Get control of book-review assignments, editorial writing, policymaking positions.
21. Gain control of key positions in radio, TV, and motion pictures.
22. Continue discrediting American culture by degrading all forms of artistic expression. An American Communist cell was told to "eliminate all good sculpture from parks and buildings, substitute shapeless, awkward and meaningless forms."
23. Control art critics and directors of art museums. "Our plan is to promote ugliness, repulsive, meaningless art."
24. Eliminate all laws governing obscenity by calling them "censorship" and a violation of free speech and free press.
25. Break down cultural standards of morality by promoting pornography and obscenity in books, magazines, motion pictures, radio, and TV.
26. Present homosexuality, degeneracy and promiscuity as "normal, natural, healthy."
27. Infiltrate the churches and replace revealed religion with "social" religion. Discredit the Bible and emphasize the need for intellectual maturity which does not need a "religious crutch."
28. Eliminate prayer or any phase of religious expression in the schools on the ground that it violates the principle of "separation of church and state." 
(...) 40. Discredit the family as an institution. Encourage promiscuity and easy divorce. 

Sursa: http://www.uhuh.com/

Naţionalismul fără identitate şi Statele Unite ale Europei

Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.

Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul - 1 Decembrie - să pună în discuţie "problema naţională". La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă "chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare". Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.

Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una... europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, chiar lipsiţi de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de "primejdia naţionalismului". Perfect logic.

Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre "filosofia ateniană" a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă "dreptul roman" şi "demnitatea umană" conferită de creştinism. Adică, despre "spiritul european".

Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.

Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că "solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională" şi că "dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui". Apocaliptic!

Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui "despot luminat", pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate...

UPDATE
Cîteva observaţii de interes sînt făcute şi de fraţii de la Război întru Cuvînt.

Teroristul norvegian e mason, nu creştin

Un norvegian în vârstă de 32 de ani a fost arestat pentru atacul armat de pe insula Utoya, din apropiere de Oslo. Anders Behring Breivik a intrat în tabără pretinzând că vrea să asigure securitatea participanţilor după explozia de la Oslo şi a deschis focul asupra celor prezenţi la eveniment. Cel puţin 84 de persoane au murit numai în cursul atacului armat - scrie Adevărul.

Presa norvegiană susţine că bărbatul, care a fost pus sub acuzare pentru terorism, ar fi "creştin, conservator şi apropiat de extrema dreaptă". Din fotografia omului, care însoţeşte ştirea, reiese mai degrabă că e mason, nu creştin. De altfel, între Dreapta şi creştinism, pe de o parte, şi Francmasonerie, pe de alta, este o incompatibilitate absolută.

UPDATE (25 iul. 2011)

După cum bănuiam (şi am scris într-un comentariu în subsolul textului ăsta), omul nu e nici creştin, nici mason. Că nu e creştin o dovedesc faptele. Că nu e mason veritabil reiese chiar din declaraţiile sale. El susţine că a reînfiinţat Ordinul Templierilor, împreună cu alţi opt zănatici, la Londra, în 2002. Aşa, oricine poate îmbrăca orice haină şi comite orice blestemăţie în numele unei idei sau organizaţii, fără să fie nici slujitorul acelei idei, nici cu adevărat membru în acea organizaţie. S-au mai vazut cazuri.
Dincolo de asta, remarc stupizenia sau numai ticăloşia unor publicaţii internaţionale, care se grăbesc să treacă atrocităţile comise de acest dezaxat în contul creştinismului şi al "extremei-drepte". Unele ziare publică azi tot soiul de "analize" prin care încearcă să demonstreze că faptele lui Breivik au fost declanşate de "discursul populist şi islamofob al extremei-drepte europene". Şi iau la rînd partidele pe care le consideră de extremă-dreapta din Europa, pentru a le acuza de incitare la crimă în masă.
La noi, aceste "analize" le prilejuiesc stîngiştilor adevărate "revelaţii". Iată de pildă ce scrie Costi Rogozanu: "Deruta a început. Pentru că gîndurile teroristului se mulau perfect pe un val ideologic din ce în ce mai apreciat şi votat în Europa şi pe o scară de valori extrem de prezentă în Est, în România nu mai vorbesc. Fobia de multiculturalism şi corectitudine politică a făcut carieră la noi, deşi, cum am zis-o de atîtea ori, n-am suferit niciodată de vreun exces de multiculturalism sau “pc”."

"Războinicul luminii" vs. "dracul" Pavel Coruţ

Sunat aseară de un părinte drag, indignat de ce se întîmpla la OTV, am deschis şi eu televizorul pe postul ăsta preţ de cîteva minute. Pe ecran se lăfăia, cu figura sa de securist capitalizat, Pavel Coruţ, deasupra unui titlu mare: "Iisus nu este fiul lui Dumnezeu". Grafomanul a terminat cu toate conspiraţiile lumii contra României şi a trecut la alt nivel, zice el: se ocupă niţel de "diversiunea" religiei creştine, care, vezi bine, nu-i decît o afacere iudeo-masonică. Astfel, după mintea lui Coruţ, Iisus e un oarecare, nici vorbă de ipostas al Sfintei Treimi, şi "n-a mântuit pe nimeni în 2000 de ani", iar diavolul nu există "pentru că Dumnezeu e atotputernic şi nu are contracandidat".

La un moment dat, a intrat în direct prin telefon Gigi Becali, care a înţeles să sară în apărarea Mântuitorului şi a creştinătăţii, abătînd o ploaie de înjurături asupra lui Coruţ. Prin spume de nervi, cei doi au avut şi un schimb de "argumente". Coruţ a afirmat că dracul e o invenţie omenească, pentru că draco în latină înseamnă şarpe! Iar Becali i-a replicat, în stilul său, că dracul înseamnă pe româneşte Pavel Coruţ.
O scenă grotescă peste care, din cînd în cînd, se auzea rîsul aţîţător al maestrului de ceremonii Dan Diaconescu, care, pentru urechile CNA arunca şi cîte un neconvingător: "nu jigniţi".
N-am rezistat să asist mai mult la "acuzarea" conspiraţionistului decerebrat şi blasfemiator şi la "apărarea" nevrotic-ofensatoare.

Si ca sa nu mai avem discutii, ca vad ca unii comentarori au dubii:




Pe subiect se pronunta si parintele Savatie Bastovoi.

Sensul vieţii

Dl. Andrei Pleşu ridică puţin perdeaua de fum cotidian spre lucrurile esenţiale. Ne oferă astfel prilejul să ne mutăm gîndul înspre noi înşine - dacă asta nu ne stă în obicei.

Pentru mine unul, creştin ortodox fiind, problema pusă de dl. Pleşu are un singur răspuns posibil. Sensul vieţii mele este mîntuirea. Fără credinţa în necesitatea şi posibilitatea mîntuirii, viaţa nu are nici un sens.
Orice om religios are un sens al vieţii limpede. Indiferent cum se numeşte capătul de drum.

Am fost ateu şi mă cutremura lipsa de sens. Sînt curios dacă vreun ateu îşi poate preciza sensul vieţii.

Aşadar, mă mir că dl. Pleşu spune că e mai importantă căutarea sensului vieţii decît aflarea lui, că nu există un sens colectiv şi că, dacă ne-ar spune cineva dinainte care ne este sensul - de pildă Biserica -, am muri sufleteşte, pentru că restul vieţii nu ne-ar fi decît un "program de lucru", văduvit de mister şi de chip. Dimpotrivă, îmi pare că a şti care ţi-e sensul vieţii este o înviere a sufletului, iar urmarea acestui sens, cel puţin în creştinism, este plină de mister.

Şi mă mai nedumereşte ceva: dacă sîntem de acord că sensul vieţii nu se confundă cu un program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională etc), atunci ce alt sens al vieţii ar putea avea un om - mai ales unul botezat creştin? Şi încă: este creştinismul o ideologie, cum îmi pare a sugera dl. Pleşu spre final? (C.T.)

Sensul vieţii - punctaj pregătitor -

de Andrei Pleşu

1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.