Paștele între ”corectitudinea politică” și Hristos

Iisus Hristos S-a întrupat pentru a aduce o Lege nouă, adică o nouă ordine a lumii. A vizat, deci, o revoluție, în sens etimologic: să restaureze omul, să-l readucă la condiția lui inițială de fiu al lui Dumnezeu, de care singur s-a îndepărtat. Degeaba zic unii că Mântuitorul a fost crucificat pentru că nu a promis revoluție – ceea ce așteptau evreii. Ba tocmai de aceea a fost răstignit, că a adus revoluția! Numai că fariseii și cărturarii a confundat-o cu o erezie, iar poporul – cu o încăierare politică.

Așadar, cu Legea divină în minte și modelul hristic în inimă, fiecare dintre noi este chemat la o revoluție personală. Prin comparație cu această misiune oricare alta devine irelevantă.

Totuși, omul e o ființă socială și nu poate rămîne indiferent la destinul comunității. Așa încît, cînd societatea nu doar că nu mai respectă Legea și că disprețuiește Modelul, dar face legi contra Legii și prigonește Modelul, atunci omul creștin are obligația să se opună acestui ”progres” (greșit numit ”revoluție”), printr-o nouă revoluție la nivel comunitar. Pentru că într-un mediu total viciat numai sfinții ar mai putea rămîne necorupți. Și chiar dacă toți avem vocația sfințeniei, nu toți avem puterea sfinților. Cei mai mulți avem nevoie de puncte de sprijin pământești în haosul acestei lumi.

Din perspectivă creștină, revoluția în cetate nu poate fi totalitară, adică nu urmărește instaurarea unei teocrații, ci revenirea la situația în care poți alege. Pentru că Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, iar noi nu avem dreptul ca, în numele Lui, să o suprimăm. Dimpotrivă, avem obligația să o apărăm.

Astăzi ne confruntăm cu o accelerare a ”revoluției” (neo-)marxiste, iar lumea veche, întemeiată pe și guvernată de preceptele creștine este amenințată cu extincția. Un instrument și în același timp un nume de scenă al acestei ”revoluții” este ”corectitudinea politică”. Acestei false revoluții creștinii trebuie nu doar să-i reziste, ci să i se opună, pînă la a o înfrînge. Și nu doar cu armele consacrate: rugăciune, post, spovedanie, împărtășanie, fapte bune. Ci și prin mijloace politice. Adică prin acționarea unor pîrghii de putere asupra cetății (comună, oraș, județ, stat).

Iată ce revoluție ne cere acum Iisus Hristos! El înviază pentru noi și așteaptă să înviem și noi întru El. Pentru ca Învierea Domnului să fie un fapt real, nu doar o evocare, ea trebuie să se petreacă în inima noastră. Și-o dată cu Învierea din noi va învia lumea toată.

Învierea Domnului în inimă vă doresc, frați creștini! Hristos a înviat!

The following two tabs change content below.

"Revoluţia bunului-simţ", la capăt de linie

"Revoluţia bunului-simţ", anunţată de Crin Antonescu acum trei ani, e pe cale să ajungă la final. S-a dovedit una de bun-simţ exact în măsura în care Cabinetul Ponta s-a dovedit "cel mai cinstit guvern" al ultimilor 20 de ani.
Oare de ce evidenţa este atît de greu de sesizat? Nu-i compătimeşte nimeni pe Băsescu, Anastase şi Blaga, căci îşi merită soarta, pentru cum au guvernat, la fel ca M.R. Ungureanu şi restul demnitarilor PDL mătrăşiţi. Unii dintre ei vor trebui să răspundă şi penal. Însă, cei care îi înlocuiesc o fac într-o manieră care ar trebui să ne cutremure. Dacă USL a călcat totul în picioare (legi, instituţii, oameni) pentru a-i evacua pe liderii pedelişti, vă închipuiţi cum se va purta cu românul simplu, cum va conduce ţara? Vom avea răspunsul foarte curînd.

Cei care gîndiţi că scopul scuză mijloacele, să nu vă plîngeţi cînd veţi fi victime ale aceleiaşi logici. Şi nu uitaţi: revoluţiile îşi devorează fiii, în general! Nu şi părinţii.

După moţiune

Ieri, am făcut eforturi substanţiale să urmăresc evenimentele politice: dezbaterea din Parlament pe marginea moţiunii de cenzură şi mişcările de stradă ale sindicatelor şi ale PSD. Am sfîrşit ziua într-o greaţă mai mare decît cea care mă încearcă în mod obişnuit cu privire la politica de pe malurile Dîmboviţei.

Un guvern incompetent şi ticălos se agaţă disperat de putere. O opoziţie impotentă şi tembelă vrea să schimbe puterea fără să vină ea acum la putere (ci eventual după ce trece criza). Dar nu această înfruntare aproape comică, dacă n-ar fi tragică, îmi stîrneşte sila. Ci mijloacele, limbajul şi purtătorii de mesaj. Şi, mai mult, lipsa de speranţă pe care mi-o pricinuiesc actorii politici.

Ce am văzut ieri? Ce vedem de prea multă vreme. Prostie, agresivitate, limbă de lemn, fugă de idei, populism deşănţat, demagogie fără har, lipsă de minima eleganţă la care te obligă statutul de demnitar, infantilism politic, ură...

Asta nu e politică, e casă de nebuni şi mahala.
Grav mi se pare că, dacă în alte perioade societatea civilă, aşa cum e ea, mai avea un cuvînt de spus, acum e ignorată cu desăvîrşire şi nu mai are nici un pic de influenţă. Altă dată, de gura ong-urilor şi a unor intelectuali mai vizibili, politicienii erau dispuşi măcar să mimeze un comportament responsabil, iar uneori chiar să susţină cîte o iniţiativă mai de Doamne-ajută! Acum, nu le mai pasă.

Sindicatele, mereu masă de manevră pentru acţiuni politice, au devenit de-a dreptul ridicole. Nu le mai ia nimeni în serios şi s-au fleşcăit cu totul. Dacă într-o situaţie atît de proastă ca a României de azi, sindicatele au nevoie de mobilizarea PSD ca să scoată cîteva zeci de mii de oameni în stradă, e bai mare.

În aceste condiţii, devine limpede că revoluţionarul de cîrpă numit Victor Ponta - acest Goe Guevara al politicii româneşti (apud Liviu Avram) - n-are nici o şansă să-l răstoarne pe tiranul de hîrtie de la Cotroceni prin mijloace de forţă. Mă îndoiesc că şi prin mijloace electorale, la ce lehamite a cuprins electoratul.

Dar nici Băsescu, nici guvernul n-ar trebui să se culce pe-o ureche, căci lipsa de speranţă duce mai mereu la gesturi extreme.
------------------------------

Vă recomand să citiţi cîteva comentarii de după moţiune :
PDL cade. Ia cu el şi România?, de C. T. Popescu

Cine scrie moţiunile?, de Liviu Avram

Cronica noii revoluţii române în direct, de Horia Ghibuţiu

Moţiunea Ceauşescu pentru revoluţia Ponta, de Sabina Fati
------------------------------

PS:

Abia scăpat de moţiunea de cenzură de ieri şi profitînd de o opoziţie slabă, guvernul şi-a asumat răspunderea pentru noua lege a educaţiei. O lege care marchează un nou compromis între PDL şi UDMR. Citiţi aici.

Criza aprinde revoluţia în presă

Cel puţin pentru presă, criza economică are valoare de revoluţie. Şi la revoluţie, ca la revoluţie: victime omeneşti, pagube materiale, răsturnarea valorilor, schimbarea instituţiilor... Partea neagră e dată de suferinţă, partea roz aparţine, eventual, viitorului. Una peste alta, orice revoluţie aduce, pe lângă durere şi abuz, şi multă speranţă.

Criza economică a grăbit lucrurile, în cazul presei, într-o direcţie spre care oricum mergeam.

Presa e lovită greu de criză. Pe de o parte pentru că majoritatea covîrşitoare a publicaţiilor se bazau pe publicitate, or industria de publicitate a cunoscut un recul groaznic. Pe de altă parte, difuzorii, răi-platnici dintotdeauna, au provocat un blocaj financiar, căci încasează, dar, din pricini numai de ei ştiute, nu întorc banii la furnizorii editori.

Rodipet a capotat şi a lăsat buzunarele tuturor mai goale. Dacă va putea fi readusă pe linia de plutire, ne va costa pe toţi o grămadă de banet, în timp de Awdi, arabul căruia guvernul Năstase i-a făcut cadou Rodipet-ul (iniţial, reţea a statului), huzureşte prin America.

Nici Hiparion nu se simte prea bine, deşi a rămas principalul angrosist de presă, şi plăteşte cu ţîrîita, numai după crizele de nervi, alternate de rugăminţile plîngăcioase şi acţiunile în instanţă ale furnizorilor. Ceilalţi difuzori contează mai puţin.
Nu intru în detalii, dar fapt este că publicaţii care, pînă mai ieri, erau pe cai mari azi sînt cu un picior în groapă. Drept pentru care, patronatele au trecut la reduceri drastice: de salarii, de personal, de costuri curente.
De vreun an încoace, toate marile trusturi au făcut concedieri masive. Asta a fost etapa cea mai dureroasă. Mai ales că operaţiunea nu a avut la bază, în prea multe cazuri, criterii de competenţă.
A doua măsură, în legătură directă cu prima: au fost blocate angajările. După ştiinţa mea, doar Adevărul, România liberă şi Evenimentul zilei au mai făcut angajări în ultimele luni. Însă, acum nici aceste ziare nu mai angajează.
Aşa se face că mulţi ziarişti buni au rămas fără slujbă - chiar dacă ziarele continuă să mustească de incompetenţi, la toate nivelurile.
A treia etapă a fost închiderea unor publicaţii. Alţi şomeri şi alţi cititori văduviţi de produse care le plăceau.

Toate acestea au forţat breasla la reorientare. Mulţi jurnalişti cunoscuţi au trecut exclusiv (sau preponderent, că unii mai au colaborări sporadice cu publicaţii pe print) pe internet: Cristian Grosu, Tiberiu Lovin, Dan Tapalagă, Dan Badea, Mirela Corlăţan, Cristi Şuţu, Florin Budescu, Mihnea Măruţă, Petrişor Obae, Iulian Comănescu, Nicoleta Savin, Bogdan Comaroni, Răsvan Moldoveanu, Adrian Pătruşcă, Pavel Lucescu...

Sorin Ovidiu Vîntu a simţit dincontro bate vîntu şi a anunţat că de-acum investeşte numai în online, printurile urmînd să se descurce cum or putea. Aşa că, după alegeri, se aşteaptă închiderea ziarelor Gardianu şi Ziua (care îi aparţin lui SOV prin interpuşi) şi mutarea pe online a Cotidianului.

Deunăzi, trustul lui SOV a anunţat că renunţă la editarea revistelor Tabu, Bucătăria pentru toţi, Aventuri la pescuit, Superbebe şi 24Fun, iar acestea vor fi preluate de managerii lor. După informaţiile mele, Bucătăria pentru toţi şi 24Fun sînt singurele încă profitabile.
În paralel, trustul Realitatea-Caţavencu a dezvoltat mult compania F5X-media care se ocupă numai de mediul virtual. Mai mult, a recuperat o serie din foştii comentatori ai Cotidianului, care n-au putut lucra cu Nistorescu, pentru care a făcut o platformă de bloguri. Şi nu doar ca să le dea un loc unde să scrie, ci pentru că a înţeles că importanţa mediului virtual e în creştere.

Dan Voiculescu a declarat şi el, într-un interviu publicat azi de Tiberiu Lovin, că este interesat de presa pe internet.

Evenimentul Zilei a alcătuit o redacţie paralelă, care lucrează doar pentru ediţia online a ziarului.
De asemenea, au fost deschise întreprinderi independente de jurnalism online. Şi au toate şansele de reuşită, Hotnews fiind un exemplu pentru asta (dintr-un site de revista presei a devenit principala agenţie de ştiri online, în doar cîţiva ani - şi nu discut aici despre cum îşi face treaba, ci doar că a avut succes).

Pe deasupra, începe să se simtă şi în România că, dacă nu eşti pe net, nu exişti. Nevoia de a obţine rapid informaţia, viteza de difuzare a ştirilor pe internet, comoditatea cu care ne-au învăţat deja motoarele de căutare, toate ne obligă să avem şi o faţă virtuală pentru brand-ul personal, pentru ong-ul sau firma la care lucrăm, pentru proiectele majore în care sîntem implicaţi, pentru hobby-urile noastre... De aceea, s-au înmulţit, printre altele, blogurile de calitate ţinute de scriitori, jurnalişti de top sau specialişti în diverse (de la economie şi arhitectură, până la sticlărit şi artă plastică).

O serie de bloggeri cîştigă deja bani din publicitatea online, pentru că au trafic mare. Publicitatea online este şi ea în creştere faţă de cea pe print. Deocamdată, în Vest se simte mai mult această schimbare. În România sînt încă diverse hibe care ne întîrzie şi aici ca în toate domeniile. Dar se va întîmpla şi la noi.

Pentru că se înregistrează o reorientare a investiţiilor spre internet şi pentru că tot mai mulţi jurnalişti valoroşi măresc credibilitatea informaţiilor vehiculate în spaţiul virtual, e firesc să fie redirecţionată şi publicitatea.
Din păcate, libertatea este greşit înţeleasă şi de majoritatea internauţilor, care sufocă forumurile publicaţiilor cu umori şi ticăloşii şi care fac să înflorească pe bloguri calomnia, insulta şi manipularea grosolană. Aşa încît era firesc să apară iniţiative de reglementare a internetului.

Personal, mă tem că încercarea de a pune reguli din afară, adică prin instrumente politice, aici, ca şi în presă, poate duce foarte uşor la cenzură. Aşa că ar fi bine dacă am reuşi să ne autoreglementăm. N-am prea făcut-o în presa clasică, să-i zic aşa, aşa că mă îndoiesc că o vom face în cea online.

Tendinţa de a da hîrtia pe net nu mă sperie. Nu cred că presa pe print va dispărea. Chiar dacă vom ajunge să avem cu toţii acces la ştiri în timp real pe telefonul mobil, vor exista suficient de mulţi oameni care vor prefera să citească un ziar sau o revistă pe hîrtie. Unii vor face din asta un tabiet, alţii – un semn de distincţie. Şi sper că asta va duce la o rafinare a presei pe print, o înnobilare a ei. Mondenităţile şi noutăţile politice pot fi aflate la radio, la televizor sau pe netul accesat de pe mobil, dar analizele de calitate, reportajele profunde, interviurile substanţiale, anchetele de amploare, nu. Pentru acestea din urmă va fi în continuare nevoie de un suport de hîrtie. Cum va fi nevoie şi pentru cărţi. Nimeni nu va sta să citească un roman de dragoste sau o culegere de eseuri politice pe internet. Şi nici plăcerea de a citi o carte ca un obiect frumos nu va putea fi înlocuită cu lectura lor pe foi scoase la imprimantă. Cititorii adevăraţi vor păstra ritualul de a ţine în mîini o carte cu coperte frumoase, de a răsfoi uşor un ziar cu o cafea în faţă... Ba s-ar putea ca pentru mulţi presa pe hîrtie să fie un semn de rezistenţă în faţa consumerismului, a fast-life-ului şi de nobleţe spirituală. Aşa că n-are decît să pună Google toată literatura lumii pe internet şi să devină doar online 90 la sută din ziare.

Nici o revoluţie nu a nimicit conservatorii.

20 de ani de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia

Anticipând viitorul...

Astăzi, 15 iunie 2009, se împlinesc 20 de ani de când săptămânalul Literatura şi arta apare tipărit cu grafie latină. Un eveniment care astăzi, când alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar părea lipsit de o relevanţă deosebită.

Până la 15 iunie 1989 apăruse în grafie latină un singur număr al ziarului Glasul, în luna martie 1989, tipărit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor noştri Leons Briedis şi Maria Macovei. Dar prima publicaţie care a apărut sistematic, săptămână de săptămână, după 1944, în spaţiul din stânga Prutului a fost Literatura şi arta. Acest lucru s-a întâmplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. Timp de 78 de zile „LA” a apărut „în afara legii”, cum era calificat acest lucru de către procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko.

Cine îşi mai aminteşte azi acel eveniment, care, de fapt, a pregătit trecerea întregii republici la scrisul nostru, fără emoţii?! În acea zi tirajul săptămânalului a crescut brusc: de la 189 000 – la 260 000 de exemplare.

Pentru prima dată dis-de-dimineaţă se făcuseră cozi lungi de sute de metri la chioşcurile de ziare din oraş.Fiecare solicitant cumpăra câte 10-20 de exemplare. Oamenii îşi făceau cadou unul altuia Literatura şi arta cu noua grafie.

În realitate, cum afirmau mulţi dintre cititori, în acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. Începând cu 15 iunie 1989 concetăţenii noştri învăţau de pe paginile săptămânalului să citească, deprindeau să-şi facă semnăturile în noua grafie încă ilegală, chiar dacă erau ameninţaţi de şefi, pe zidurile din oraş apăreau tot mai multe inscripţii în grafia nouă, iar în cimitire erau cioplite pe cruci inscripţii în alfabet latin (morţilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, până la acea dată, mulţi dintre cei care-şi caligrafiau doar semnătura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculaţi din facultăţi, daţi afară din serviciu, condamnaţi ca naţionalişti etc.).

În aceeaşi zi a fost convocată o şedinţă neordinară a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecărui membru al Biroului i s-a pus în mapă câte un exemplar de Literatura şi arta. Mircea Snegur, ex-preşedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. şi membru al Biroului, avea să consemneze astfel acel eveniment în cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului Literatura şi arta, moment de semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl Nicolae Dabija asumându-şi un mare risc. Conducerea nu a cutezat însă să întreprindă măsuri „represive”(Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chişinău, 2007, p.426).

Explic. Mi-am asumat cu adevărat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decât simplu: orheienii mă aleseseră la începutul acelui an deputat al poporului în Sovietul Suprem al URSS şi această poziţie îmi acorda imunitate parlamentară: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sancţionat în nici un fel decât cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. ştiau şi ei acest lucru, şi tocmai de aceea n-au cutezat să ia „măsuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur.

A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a apărut în presă cu o declaraţie în care a menţionat: „În RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor şi un ziar − Literatura şi arta, poporul nu doreşte acest lucru, pentru că introducerea acestui alfabet va lăsa populaţia analfabetă, el costând milioane de ruble…” Etc.

Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziaşti şi mari patrioţi: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Reniţă, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olărescu, Valentina Tăzlăuanu, Ion Caţaveică, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu ş.a., care au pregătit acel număr istoric în clandestinitate.

Aflasem că unica tipografie care avea în folosinţă alfabetul latin era „Ştiinţa”, care aparţinea Academiei de Ştiinţe. Câteva linotipiste, mai multe nopţi la rând, au cules, cu cea mai adâncă discreţie, acel număr. Odată pregătit şi aşezat pe hârtie de calc, numărul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut susţinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicaţii să fie tipărit.

În reţeaua de chioşcuri revista a fost pusă în vânzare a doua zi, pe când abonaţilor aceasta le-a fost înmânată abia peste 2-3 zile. Se motiva că ar fi o publicaţie nouă. Şi abia după ce am convins – cu unul şi acelaşi indice al săptămânalului trecut în nomenclatorul publicaţiilor periodice că Literatura şi arta e aceeaşi cu Литература ши aрта, la care se abonaseră cei aproape două sute de mii de cititori din republică şi de peste hotarele ei – săptămânalul a fost difuzat.

Menţionez că, la acea oră, în toată RSS Moldovenească nu exista nici o maşină de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe căi ocolite că la Bălţi există una. Ea aparţinea tânărului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am şi împrietenit cu distinsul om de cultură.

Împreună cu Grigore Vieru căutasem în acele zile o maşină cu grafie latină şi la Bucureşti. Dar ne-am pomenit cu toată securitatea ceauşistă pe urmele noastre.

În volumul Cartea Albă a Securităţii, apărut la Editura Presa Românească din Bucureşti în 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu următorul conţinut:

Iunie 1989 strict secret

“Nicolae Dabija şi Grigore Vieru din RSS Moldovenească, aflaţi în ţara noastră ca invitaţi la Simpozionul internaţional Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obţinerea unei maşini de scris cu caractere latine. Au precizat că, începând cu 15 iunie a.c., au obţinut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Literatura şi arta, al cărui redactor-şef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze şpalturile în limba română, întrucât în URSS nu se găsesc maşini de scris cu asemenea caractere, iar din România nu pot cumpăra, datorită restricţiilor prevăzute de reglementările legale. În ceea ce priveşte modalitatea de introducere în RSS Moldovenească a maşinii de scris, cei doi au afirmat că nu ar fi probleme, întrucât, fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlaţi la frontieră. Dumitru Radu Popescu preconizează să informeze cu această problemă Secţia de presă şi propagandă a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija şi Grigore Vieru vor pleca din ţară în seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113)

Iată cum comentează autorii acestui volum „raportul 487”:

„După opinia noastră, documentul este deosebit de elocvent în ceea ce priveşte impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceauşescu: doi scriitori români de dincolo de Prut, sosiţi cu mari speranţe în patria-mamă, nu-şi puteau procura la Bucureşti, unde soarele ar trebui să răsară pentru toţi românii, nici măcar o maşină de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Dacă au procurat-o totuşi, totul s-a petrecut pe sub mână şi cu aprobări speciale, ca şi cum ar fi fost vorba despre o hoţie”. (Cartea albă a Securităţii, Bucureşti: Presa Românească, 1996, p.508)

Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de părintele Vasile Ţepordei, care a şi găsit maşina de scris de care aveam nevoie într-un anticariat şi aprobarea pe care urma să o obţină D.R. Popescu, securitatea ceauşistă a făcut tot posibilul să nu scoatem din ţară maşina de scris (în ziua când am plecat, anticariatul respectiv a fost toată ziua închis „din motive tehnice”). Cel care ne-a salvat a fost tot părintele Vasile Ţepordei, basarabean născut la Cârpeşti, Cantemir, care ne-a adus la tren o pungă unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfinţia Sa le-a retezat cu un instrument de tăiat metalul chiar de la maşina sa de scris.

Aceasta a încăput într-un buzunar, ca să putem trece fără probleme frontiera în URSS. La Chişinău, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o maşină de dactilografiat literele ruseşti ca să le sudeze în locul lor pe cele latine. Aşa ne-am pricopsit cu o maşină de dactilografiat cu alfabet latin. Acel impact de la regăsirea scrisului nostru fusese unul deosebit.

În case, părinţii şi-au învăţat copiii să citească şi să scrie după articolele din ziar, îndemnându-i să transcrie texte, să le înveţe pe de rost.

În acele zile, în semn de apreciere pentru gestul nostru, în oraşul Orhei o stradă a fost botezată: Literatura şi arta, gospodăria agricolă din satul Sauca, raionul Ocniţa, la adunarea satului, şi-a schimbat denumirea în Literatura şi arta. În comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura şi arta are o fântână care-i poartă numele: chiar în inima satului, în acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumătate de localitate ia apă şi azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renaşterea noastră naţională transpuse în mozaic. (La el m-au dus să mi-l arate cu mai mulţi ani în urmă soţii Raisa şi Gheorghe Ciobanu).

Pictorul Ştefan Florescu din Bălţi ne-a donat un tablou (care poate fi văzut în redacţia noastră) intitulat: Literatura şi arta.

Dumitru Popovici, ex-ministru al Comerţului, mi-a povestit că un consătean din Sărătenii-Vechi a pus într-o casetă metalică acel exemplar de „LA”, zidindu-l, pentru viitorime, în fundamentul casei, pe care tocmai începuse să o ridice.

Aveam pe atunci abonaţi în 56 de ţări ale lumii şi aproape în fiecare oraş din URSS unde locuiau basarabeni.

Academicianul Petru Soltan îmi povesteşte despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci când a primit acel număr (nr. 25), i-a sunat pe toţi basarabenii şi bucovinenii pe care îi cunoştea în capitala nordică a Rusiei, invitându-i la o anumită oră dintr-o zi în una din aulele universitare. Când toţi s-au adunat, le-a prezentat acel număr de ziar, apoi a prins să le citească din el articol după articol. La un moment dat, cel care citea şi-a îndreptat ochii spre auditoriu şi a văzut că toată sala – profesori, doctoranzi, muncitori, foşti deportaţi – plângea. Erau lacrimi de bucurie. După ani de exil, scrisul nostru revenise Acasă.

Nomenclatura de la Chişinău era speriată: ea înţelesese că Moscova aproape că era de acord ca în Constituţia RSS Moldoveneşti „limba moldovenească” să fie trecută, ca limbă de stat, alături de limba rusă, dar nu susţinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.

În Enciclopedia sovietică moldovenească (Chişinău, 1974, vol.4, p.376) se sugera că prin faptul că „limba moldovenească foloseşte alfabetul rus”, ea se deosebeşte de limba română.

Odată cu trecerea la alfabetul latin urma să se descopere că regele este gol: limba moldovenească încetează să mai existe. Aşa basarabenii, îşi făceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla că limba lor e română. Iar dacă limba li-i română, înseamnă că şi ei sunt români. Iar dacă suntem români, ar fi firesc să dorească unirea RSS Moldoveneşti cu România.

Odată cu apariţia acelui număr de Literatura şi arta, nomenclatura de partid fusese pusă în faţa unui fapt împlinit.

Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai şovăitoare, pe când cele ale mulţimilor erau mult mai sigure. Războiul săptămânalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durată. Numai în perioada anilor 1987-1989 redactorul-şef fusese pus în discuţie la zece dintre şedinţele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegându-se cu diferite admonestări, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptând şi o Hotărâre a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldoveneşti „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului Literatura şi arta (vezi Moldova socialistă din 24 septembrie 1987”).

Pe parcursul a doi ani de zile, „LA” publicase peste 700 000 de semnături ale consângenilor noştri care susţineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin şi legiferarea limbii române. Se adunaseră câţiva saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, când Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptase Legea despre funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea că limba română devine de stat, în locul limbii ruse) şi Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expuşi – ca argument – în holul Teatrului de Operă şi Balet, unde s-a desfăşurat sesiunea.

Evenimentul la care ne referim fusese pregătit şi de rubricile ce conţineau sentinţe latine, pe care le inaugurase săptămânalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis ş.a., V. Dâgai, şef de secţie la C.C. al P.C., turbând de fiecare dată când le vedea în revistă, chiar dacă Constantin Andreev, ca să ne apere, îi demonstrase că şi ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.

La sfârşitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii săptămânalului şi pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru că „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”.

Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat în presa internaţională (afară de cea românească).

La 12 ianuarie 1989, la şedinţa Biroul C.C. a fost pus în discuţie faptul că “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu făcusem decât să reproducem integral, de ziua naşterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societăţii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum şi mai multe coperte de cărţi care purtau numele marelui Poet, editate la Bucureşti, evident cu grafie … latină.

Azi alfabetul latin ne aparţine. Din păcate puţini dintre concetăţenii noştri îşi mai amintesc că acesta a fost obţinut cu mari sacrificii. Una dinte condiţiile înaintate recent lui Vladimir Voronin de către Igor Smirnov „pentru unificarea ţării” este renunţarea la alfabetul latin (care, în viziunea lui, e românesc, „румынский”, deci străin moldovenilor, al căror mare apărător se declară) şi revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc.

În 1989, alfabetul latin a fost obţinut când ne aflam ca parte componentă a Uniunii Sovietice şi când întinsurile siberiene, cu care ne ameninţau ştabii republicii, aparţineau şi RSSM.

Îl vom ceda oare acum, în plină independenţă?! Sau vom reuşi să-l păstrăm şi pentru generaţiile care vin?! Ca moşii şi strămoşii noştri să se poată recunoaşte în ei, ca în nişte urmaşi destoinici.

Nicolae DABIJA

directorul săptămînalului Literatura şi Arta

Lecţia de unitate a opoziţiei din Basarabia. Alegeri anticipate

Poate pentru prima oară în ultimii 20 de ani, opoziţia de la Chişinău se dovedeşte puternică. Prin unitate. Şi îi învinge pe comunişti.

Astăzi, Parlamentul Republicii Moldova a eşuat pentru a treia oară în tentativa de a alege preşedintele statului. Deputaţii opoziţiei au boicotat scrutinul. Deşi aveau 60 de voturi şi le trebuia 61 pentru a desemna preşedintele, comuniştii n-au reuşit să găsească nici un trădător în opoziţie. Desigur, din opoziţia parlamentară nu mai face parte astăzi Iurie Roşca, altfel era rezolvat cazul.

Pentru că nu a reuşit să aleagă preşedintele, Parlamentul va fi dizolvat şi vor avea loc alegeri anticipate. Vladimir Voronin a recunoscut înfrîngerea.

Deşi nu mă îndoiesc că comuniştii vor fura la fel de mult la vot, iar observatorii străini vor fi iarăşi orbi, sper într-o deşteptare a electoratului şi într-o schimbare de regim. Sper că, oripilaţi de represiunea sîngeroasă a opoziţiei la care s-a pretat regimul Voronin şi de izolarea statului articifial de peste Prut de Europa, basarabenii vor vota masiv împotriva comuniştilor. Sper că diplomaţia românească va acţiona resorturi specifice pentru ca de această dată alegerile să fie mai atent monitorizate de SUA şi UE. Sper că politicienii din opoziţie vor reuşi să facă front comun şi să obţină şi sprijinul intelectualilor, pentru a convinge electoratul. Sper într-o revoluţie de catifea, care să trimită definitiv comunismul din Basarabia în manualele de istorie. Doamne-ajută!

Revoluţie la Chişinău?

Partidul Comunist din Republica Moldova a cîştigat alegerile generale, pentru a treia oară consecutiv. Opoziţia şi societatea civilă îi acuză pe comunişti că au falsificat rezultatul alegerilor cu ajutorul unui soft special adus din Rusia. Zeci de mii de basarbeni au ieşit în stradă cerînd plecarea comuniştilor de la putere. Majoritatea covîrşitoare a protestatarilor este formată din tineri. Ei au asaltat parlamentul şi preşedinţia din republica ilegitimă de dincolo de Prut, scandînd, printre altele: "Trăiască, traiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!" şi "Revoluţie! Revoluţie!". Clădirea parlamentului a fost incendiată. Comunicaţile telefonice au fost tăiate în zona de protest, iar televiziunile şi radiourile şi-au încetat emisia - probabil din ordinul guvernului. Poliţia a intervenit în forţă rănind mai mulţi protestatari. Manifestaţii anticomuniste au loc şi la Ungheni şi Bălţi, două oraşe importante ale Republicii Moldova.
Liderii opoziţiei cer anularea alegerilor din 5 aprilie şi găsirea unei soluţii paşnice pentru alternanţa la putere.
Nu ştiu dacă basarabenii au suficientă forţă ca să-i alunge singuri pe comunişti. Oricum, trebuie să acţioneze şi românii de dincoace de Prut. Nu avem dreptul moral să-i lăsăm singuri pe fraţii noştri. Poate că diplomaţia noastră ar trebui să găsească resurse ca să facă presiuni asupra Chişinăului, fie şi indirect, pentru înlăturarea comuniştilor de la putere.
E momentul în care la Chişinău poate avea loc o revoluţie sau o simplă răzvrătire fără urmări, cum au mai fost.

Vedeţi aici alte informaţii.

UPDATE

La Chişinău, forţele de ordine trag cu gloanţe de cauciuc. O parte din manifestanţi au plecat, probabil de teamă. Se zvoneşte că la lăsarea nopţii, Voronin va trimite armata să tragă în mulţime cu muniţie de război.

Comunicaţiile pe internet au fost şi ele suspendate. (în jurul orei 17.00)

Vladimir Voronin spune că e o tentativă de lovitură de stat şi îi acuză pe protestatari că vor să fie vărsare de sînge.

Potrivit lui Dumitru Ciorici, director executiv Unimedia.md., opoziţia, reprezentată de Serafim Urecheanu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, negociază repetarea alegerilor cu premierul Zenaida Grecianai.

UE, prin Javier Solana, a deschis niţel ochii, dar apoi a slobozit o declaraţie împăciuitoristă. Pe urmele sale, Ministerul de Externe român a spus şi el că nu e rău să fie bine şi că nu va ceda la provocări.

Liderul Partidului Comunist din Federaţia Rusă şi a grupului acestuia din Duma de Stat, Ghennadi Ziuganov, este convins că evenimentele din Republica Moldova sunt rezultatul acţiunilor serviciilor secrete occidentale, anunţă Interfax.

La Bucureşti, studenţii basarabeni organizează un miting de solidarizare, astă seară, începînd cu ora 19.00, în Piaţa Universităţii.

La Constanţa se va organiza o acţiune similară, în Parcul Primăriei, lîngă Statuia Libertăţii, între orele 19:00-20:00.

La Oradea va avea loc de la ora 20.00 în centrul oraşului o manifestaţie de susţinere a protestelor anticomuniste de la Chişinău. Primăria municipiului a aprobat această manifestaţie, însă Jandarmeria se opune inexplicabil acestui eveniment - transmite NapocaNews.

La Cluj-Napoca, basarabenii susţinuţi de tinerii clujeni se vor aduna de la ora 19:00 în Piaţa Avram Iancu, pentru a-şi transmite susţinerea faţă de fraţii lor de la Chişinău care contestă alegerile parlamentare, pe care le consideră fraudate.

Recenzie la "A treia forţă: România profundă"

de Silviu MAN

Motto: “Nu ni se potriveşte nici un model extern de civilizaţie: nici cel sovietic, nici cel american, nici cel nipon sau german. Ar fi trebuit să fim lăsaţi să creştem organic, dinlăuntrul nostru. Cred că schema de bază, arhetipal-seminală, a fiinţei noastre se găsea undeva în duhul vechiului sat valah: care sat, murind cu zile, ne-a lăsat de izbelişte, la mijloc de drum, între preistorie şi electronică. Nu avem un pattern, creştem şi descreştem aiurea, după legi haotice, stejari în ghivece, lupi în seminare marxiste, ingineri căutând petrol şi oţel şi negăsind decât cimitire de folclor şi limbă.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal).

În răstimpuri, în orice cultură apar cărţi care dinamitează ideile considerate până atunci a fi de neconstestat. Cărţi inclasificabile, care deschid drumuri, redefinesc perspective şi creează un climat nou. Nu cred că greşesc când afirm că A treia forţă: România profundă, cartea scrisă “la patru mâini” de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, va măsura cu precizie cât de permeabili am rămas la idei cu adevărat noi, cât de ancoraţi suntem în realitatea zilelor noastre şi, mai cu seamă, adevăratul nostru apetit pentru libertate – acea libertate nemediată de nici o instanţă politică sau slogan publicitar.

A treia forţă : România profundă nu este bricolaj conceptual manufacturat de doi universitari. Autoritatea lui Hurduzeu şi Platon nu provine din niscaiva fraze lungi şi ameninţătoare, delicat-ininteligibile, nici din docte şi ţepoase note de subsol, ci din faptul că ei ştiu să ţi se adreseze direct, franc, iar nu cu identitatea tupilată după tufişul unor concepte costelive şi arabescuri “telectualiste”. În cartea lor – scrisoare-manifest, iar nu poligon pentru patinaj teoretic - se vorbeşte, în cel mai viu şi mai asumat mod cu putinţă, despre ştirbirea fundamentelor lumii, despre lipsirea progresivă a omului de omenie, despre creşterea deficitului de România în România şi alte probleme ce nu pot fi acoperite prin înnodarea de silogisme, ci doar prin mărturisire. Iar Hurduzeu şi Platon mărturisesc, vorba lui aceluiaşi I.D. Sîrbu, citat mai sus, “despre tot ce nu ţi se poate lua la percheziţie”.

Ce înseamnă a gândi? Ionesco spunea: “A gândi înseamnă a gândi de unul singur”. A gândi nu înseamnă însă a jongla cu termeni prestabiliţi; a gândi există numai în afara locurilor comune şi ale prejudecăţilor vremii. Noi ne-am obişnuit să credem că vremurile noastre ne dăruiesc libertatea, ceea ce n-a făcut nici Evul Mediu (pentru că “hm, obscurantist”), nici secolul XIX (pentru că „vai, monarhist”), nici perioada interbelică (pentru că “ah, Cioran-Eliade-Ionesco”). De-abia acum, după 45 de ani de comunism şi aproape 20 de ani de tranziţie, printr-un miracol pe care nimeni nu încearcă să şi-l explice, ni se pare că ne-am trezit, un pic buimăciţi, în cea mai bună dintre lumile posibile. Libertatea noastră cea nouă s-a născut prin “spargerea prejudecăţilor” lumii celei vechi…

Ce uităm însă, tot aruncând diatribe împotriva vremurilor trecute, este că în locul vechilor prejudecăţi, timpurile moderne ne-au făcut cadou altele, mai subtile, mai rafinate, mai adaptate noii noastre identităţi, de posesori de drepturi, carduri bancare şi ferestre cu geam termopan. În loc să gândim singuri, ne-am învăţat să cântărim lumea în termeni vagi şi smulşi de realitate, să ne raportăm existenţa nu la oameni, ci la instituţii, şi să etichetăm definitiv adevărurile incomode pentru a nu fi perturbaţi din reveriile noastre progresiste. Acesta este unul dintre marile merite ale volumului A treia forţă: România profundă - acela că demonstrează, cu argument limpede şi maximum de blândeţe, că şi lumea în care trăim suferă de grosolane imprecizii şi de insuportabile locuri comune.

De exemplu: imaginea noastră despre “capitalism” este indisolubil legată de aceea a unor bănci şi corporaţii uriaşe, care rulează în circuitul economic sume ameţitoare. Nu ne putem, deci, închipui un aşa-zis capitalism la scară umană. Aici intervine Mircea Platon, dând exemplul unui model de capitalism antibancar (!) practicat de negustorii Franţei de dinainte de Revoluţie, care – în chip uimitor - evitau împrumuturile şi care nu aveau obsesia consumului şi a maximizării cu orice preţ a profitului (elemente fără de care nu poate fi imaginat “capitalismul nou”). Desigur, contraargumentul cel mai la îndemână ar fi să afirmăm că exemplul este lipsit de relevanţă, fiindcă aceasta se întâmpla de mult, în vremuri imemoriale, nu acum şi aici, “în cea mai bună dintre lumile posibile”… Dacă am aduce însă această obiecţie, am uita, în mod nepermis, că circuitul lumii nu este liniar şi că o creştere cantitativă nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres” – Giovanni Sartori).



Într-un stil imbatabil, cu floreta lucidităţii învelită într-o teacă stilistică de mare rafinament, Mircea Platon (foto) ridică masive semne de întrebare deasupra utopiilor prefabricate cu care ne alimentăm zilnic :

- iluzia dezvoltării României prin rapt: “România îşi va fi revenit când va avea nu cinci miliardari, ci 30.000 de croitori buni, nu când va avea cinci baroni ai impexurilor agricole, ci doar când va avea o economie ţărănească prosperă şi 200 de soiuri de vin bun” (Ce-a mai rămas de apărat? Micul întreprinzător) ;

- iluzia democraţiei imaculate: “După cum observa Victor Davis Hanson, sistemul actual are încă de dat un răspuns la întrebarea dacă democraţia e posibilă în lipsa existenţei unei clase de ţărani, de fermieri, de yeomen, de răzeşi, a căror independenţă economică şi virtuţi rustice de autosuficienţă, spirit de întreprindere, stoicism şi prudenţă au stat la baza ideii democratice din vremea Greciei antice şi până în secolele XIX-XX.” (Ce-a mai rămas de apărat? Satul) ;

- iluzia dreptei intolerante: “Nu forţez pe nimeni să fie ortodox, îl ascult pe cel care îmi vorbeşte de altă credinţă, dar nu accept să fiu “tradus”, să fiu redefinit, reeducat, să fiu forţat să devin altceva sau să renunţ la părţi din credinţa mea sau din practica ei liturgică. Darul lui Dumnezeu e să ne iubim fiind diferiţi – chiar duşmani -, nu să ne iubim pentru că suntem la fel. Pentru că trebuie să-l iubim pe El în noi, nu pe noi.” (Cum poţi fi conservator fără să fii legionar şi fără să fii de stânga) ;

- iluzia învecinării dintre conservatori şi legionari: “Punctele unde se operează desprinderea de Mişcarea Legionară sunt cele referitoare la: cultul violenţei şi folosirea atentatului politic ca răspuns la terorismul de stat; tehnocratismul elitelor (cultul “intelectualilor”); legat de acesta la rolul covârşitor al statului în viaţa economică sau spirituală, rol pe care conservatorii moderni nu îl mai pot pretinde, importantă fiind acum restaurarea libertăţii omului după deceniile de manipulare comunistă şi pavlovianism social; antisemitismul şi teoria conspiraţiei iudeo-masonice, o pervertire doctrinară a realităţii care cere instrumente mult mai nuanţate de înţelegere şi acţiune decât determinismul conspiraţionist” (idem) ;

- iluzia unui creştinism al elitelor, aseptic şi urban: “Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o «biserică interioară». Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie.” (Ce-a mai rămas de apărat? “Ortodoxia babelor”).



A nu se înţelege că omul timpurilor noastre – fie că locuieşte la Lyon, Boston sau Galaţi - nu ar avea deloc capacitatea de a distinge între realitatea înconjurătoare şi realitatea simulată, născută din prejudecăţile despre care vorbeam mai sus. Omul poate încă intui răul, dar numai în manifestările lui cele mai vizibile – ale nepăsării civice sau ale trucurilor politice. Neîncercând să caute cauzele prime ale răului ce-l înconjoară, el – constată Ovidiu Hurduzeu (foto 2) - sfârşeşte prin a-l echivala numai cu mizeria copioasă. Orizontul nostru de sensibilitate este micuţ şi, în miopia noastră, credem că de îndată ce nu vom mai arunca gunoaiele pe jos, vom putea să ne numim “civilizaţi”, uitând că civilizaţia nu înseamnă neapărat omenie. Nu văd, de exemplu, dacă ar putea fi preferabilă limba dezinfectată, de cauciuc, a corporatiştilor, înjurăturii cleioase de Strehaia:

“În România, el nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului din spatele ghişeului, mitocănia semenilor săi (dar nu şi pe a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluului şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistică imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice - într-un cuvânt hipercomplexitatea, acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. E greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului.” ( Hipercomplexitatea păguboasă)

Odată ce diagnosticul corect a fost pus, tratamentul este necesar. Platon şi Hurduzeu nu întemeiază o doctrină sau o ideologie, nu propun regulamente noi şi noi organigrame. Oferă un drum de urmat, iar nu rezultatul de dobândit la deadline-ul vreunui cincinal. Omul înfăţişat de Forţa a treia nu este Om Nou, nu este secreţia ambiguă a unor minţi înfierbântate care vor să încerce încă un experiment social à la maniere de Pavlov. Nu un alt om mutilat prin aderarea la noi canoane exterioare, ci omul întors înspre matca sufletului său. Nu partizani, nu adepţi, nu purtători de insigne şi drapele, ci oameni – fără majuscule, oameni în carne, oase şi suflet… Oameni care nu trăiesc pentru a se încadra în vechea dihotomie: “Hoţ vs. Prost”. Oameni care nu jubilează la gândul că au să-şi îngroape viaţa undeva pe ruta birou - hipermarket. Care ştiu că “a te realiza” nu înseamnă a avea un frigider ticsit. Care nu au nevoie de manuale de PR şi comunicare pentru a se face înţeleşi. Care nu fac binele doar pentru că aşa se recomandă la televizor în fiecare sâmbătă seara şi care ştiu că, orice ar spune cercetătorii americani, copiii pot creşte cu hrană catodică pe bază de desene animate sângeroase şi filme cu împuşcături. Oameni normali.

Forţa a treia este cea mai coerentă pledoarie pentru normalitate într-o vreme în care acest termen este pus sub semnul întrebării cu înverşunare iresponsabilă. România normală apărată de Hurduzeu şi Platon nu este nici Românie păşunistă adormită suav pe “Mugur de fluier”, nici teocraţie musculoasă, ci o Românie ordonată, în care economia nu este pârghie de control a ingineriei sociale, cultura nu este terenul de joacă al celor mai mici dintre demagogi, rebranduiţi ca “manageri”, Biserica nu practică autismul instituţional, politica nu e circ, iar justiţia nu-i contorsionistă angajată la negru în circul politic. O Românie alcătuită din oameni, nu din funcţii:

“Dacă sistemul economic actual, îţi oferă o prostituată, personalismul îţi propune o nevastă drăgăstoasă; în loc de un hamburger, înfulecat la volanul maşinii, o friptură într-o grădină de vară, la un pahar de vorbă; în loc de mall-ul impersonal, magazinul din colţ unde vânzătorul îţi spune pe nume; în loc de o filozofie abstractă, un om întreg care-ţi vorbeşte; în loc de revoluţii, utopii şi experimente, născute din haos şi plictiseală, evenimente desfăşurate în rânduială.” (Ceva şi cineva).

…Ce am putea face, atunci, fiecare dintre noi? s-ar putea încă întreba un sceptic. Pentru început, răspunsul ar fi: să nu uităm că, după cum spune Ortega y Gasset, “lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă”. Să încercăm, cu alte cuvinte, să vedem cât mai departe, atât în afara, cât şi pe dinăuntrul nostru. Şi să nu ne pierdem speranţa, uitând că zarurile, înainte de a fi aruncate, au fost temeinic măsluite…


Nota mea, C.T.:
Acest articol a fost postat initial pe www.bookblog.ro.