miercuri, 29 ianuarie 2014

Manifestaţie împotriva cenzurii pe criterii politice


Sâmbătă 1.02.2014, ora 16, la Piaţa Universităţii (Fântână).
O nouă interzicere a lui Eliade, Ţuţea, Cioran, Noica, Bernea. O nouă condamnare a lui Ogoranu, Valeriu Gafencu, părinţilor Justin Pârvu şi Arsenie Papacioc.
Proiectul de lege iniţiat de Crin Antonescu pentru interzicerea manifestărilor legionare va aduce grave încălcări ale libertăţii de exprimare şi asociere. 
- Operele acestor corifei ai culturii româneşti vor fi din nou interzise.
- Străzile nu vor mai purta numele lor.
- Monumentele rezistenţei anticomuniste vor fi demolate.
- Deţinuţii politici legionari nu vor mai beneficia de Decretul lege 118/1990.
VINO CU NOI să apărăm Libertatea cucerită în decembrie 1989 şi iunie 1990 cu sângele fraţilor noştri!
VINO cu o lumânare pe care să o aprinzi în memoria miilor de legionari victime ale celor trei dictaturi din secolul trecut.
Se va anunţa oficial înfiinţarea Asociaţiei Noilor Deţinuţi Politici din România.
___________________
Participantii să aducă lumânări, drapele tricolore, portrete ale personalităţilor culturale şi duhovnicilor legionari, cărţi cu conţinut legionar ale acestora.
Manifestaţia este organizată LEGAL, conform Legii 60/1991 şi beneficiază de toate drepturile legale.
Sunt excluse manifestările antisemite sau extremiste.
____________________________
Relaţii: Tel. 0722749249 / 0732153917
Fundaţia Bunavestire / Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu



duminică, 19 ianuarie 2014

TVR 1, Universul credinței: Lucian D. Popescu și Claudiu Târziu despre ”Drumul crucii”, de Aurel State

Vă invit să urmăriți ediția de azi dimineață a emisiunii ”Universul credinței”, de pe canalul TVR 1, în care, de la minutul 20.20, magistratul și teologul Lucian D. Popescu și subsemnatul am vorbit despre un erou și un pisc al demnității românești, Aurel State, despre cartea sa, ”Drumul crucii” - pe care am tipărit-o recent la Editura ROST -, și despre un mare prieten al său, prințul georgian Ciabua Amiredjibi. De ce despre amîndoi, veți vedea.
Găsiți înregistrarea aici. Vizionare folositoare vă doresc!

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

VIDEO/ Discursuri la ”Destine pe drumul crucii”


Stop-cadru: Dreptatea de la Tanacu

A rămas în eter defăimarea călugarilor ortodocşi de la Tanacu.
A rămas pe conştiinţa ziariştilor cinismul clevetirii neobosite, a stropirii cu noroi în obrazul maicilor şi în Ortodoxie.
A rămas pentru judecata viitoare limpezirea şi sancţiunea conştiinţelor care au judecat şi au condamnat fără cercetare, a celor care s-au bizuit pe minciună...

CNN face o anchetă jurnalistică şi află, după 8 ani, ceea ce era adevărat de la început: monahii de la Tanacu nu sunt vinovaţi de moartea fetei; examenul necroptic incomplet, doza enormă de adrenalină, semnele vitale la analiza histologică a locului de injecţie de la antebraţ, medicul legist expert care semnează şi parafează adevărata cauză a decesului etc. – toate aceste fiind argumente zdrobitoare pentru nevinovăţia maicilor şi a părintelui duhovnic.
Închisoarea făcută pe nedrept a trecut. Nu ştie nimeni dacă rănile s-au închis.
Un singur ierarh i-a vizitat în închisoare.
Când nimeni nu ştia adevărul, au curs râuri de cerneală pentru a propune osândirea.
Acum, când ştim sigur că monahii n-au fost vinovaţi, nu scrie nimeni sau scrie doar CNN-ul!
La câteva zile după tragicul accident, Comunicatul de Presă al Biroului de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române nr. 1161/7 iulie 2005 suna astfel:  Sfântul Sinod a luat act cu uimire, consternare şi durere (din relatările presei) de faptul că la Mânăstirea Sfânta Treime din localitatea Tanacu, judeţul Vaslui, sub pretextul unei exorcizări, ieromonahul Daniel Corogeanu, secondat de patru călugăriţe, a supus-o pe tânăra soră Irina Cornici unui inadmisibil regim de suferinţă fizică, ceea ce a dus la moartea victimei...
Comunicatul a fost dat înainte de cercetarea medico-legală şi juridică!
A face puşcărie când eşti vinovat e un lucru greu. A face puşcărie când eşti nevinovat e un lucru infinit mai greu.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat scris să-i cercetăm în închisoare deopotrivă pe cei închişi pe drept şi pe nedrept.
Ce bucurie ar fi în Biserica noastră dacă membrii Sfântului Sinod le-ar chema pe maicile de la Tanacu, dacă le-ar spune că regretă acel comunicat pripit, dacă le-ar săruta mâna şi le-ar cerceta în continuare viaţa duhovnicească!

Dr. Pavel Chirilă,

Asociaţia «Christiana»

luni, 13 ianuarie 2014

Eveniment special dedicat foştilor deţinuţi politic


DESTINE PE DRUMUL CRUCII


Dragii noştri, vă invităm la un eveniment special dedicat foştilor deţinuţi politic, Destine pe drumul crucii, care va avea loc joi, 16 ianuarie 2014, de la ora 18.00, la Teatrul de pe Lipscani (Sala Rapsodia, str. Lipscani 53).
Un eveniment care face parte din campania Asociaţiei ROST, desfăşurată în ultimii 11 ani, pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti de sub comunism, recunoaşterea jertfelor celor din rezistenţa anticomunistă, canonizarea sfinţilor din închisori şi pentru repunerea în circuitul public a unor valori naţionale autentice, care prea multă vreme s-au aflat sub obroc din motive politice. 
Un eveniment închinat unor simboluri ale demnităţii româneşti şi prilejuit de lansarea primei cărţi a Editurii ROST: Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, de Aurel State. 
Un eveniment prezentat de maestrul Dan Puric şi la care vor lua cuvîntul dna Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea cărţii, dl Marcel Petrişor - scriitor, fost deţinut politic, prieten al autorului, ca şi al prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, despre care vom difuza un film documentar -, dl Lucian D. Popescu, jurist şi teolog, care de asemenea i-a cunoscut pe Aurel State şi Ciabua Amiredjibi şi care subtitrat în româneşte documentarul artistic Evadat din Gulag, şi subsemnatul, în calitate de editor.
Avînd în vedere programul bogat al manifestării, vă rugăm să fiţi prezenţi din timp pentru a vă ocupa locurile, aşa încît evenimentul să înceapă exact la ora fixată. Intrarea este liberă. Vă aşteptăm cu drag.



PROIECŢIE DE FILM
Kutsna Amiredjibi:
Evadat din Gulag - documentar artistic subtitrat în româneşte de Lucian D. Popescu
(Un prinţ şi mare scriitor gruzin - Ciabua Amiredjibi: 1921-2013, tatăl cineastului - a evadat de 5 ori din lagărele ruseşti, unde l-a cunoscut pe eroul român Aurel State, "cavalerul fără pată şi fără reproş", de care l-a legat o lungă şi nobilă prietenie, pecetluită sub semnul Crucii lui Hristos)

INTERMEZZO AUDIO:
Constantin Iulian:
Înregistrare inedită cu Aurel State, pe patul de spital, cu puţin înaintea morţii

LANSARE DE CARTE:
Aurel State
Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri - ediţie îngrijită de Anca Crivăţ
(Un ofiţer român - Aurel State: 1921-1983 - a săvîrşit minuni de vitejie în cruciada antibolşevică, iar în lagărele ruseşti l-a cunoscut pe prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi, căruia mai tîrziu, după eliberarea din temniţele comuniste, i-a tradus în româneşte celebrul roman Data Tutashia)

Organizatori:
EDITURA ROST
FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR
COMPANIA DAN PURIC
FUNDAŢIA AIUD  

Acuzaţii grave ale obştii de la Petru Vodă la adresa SRI: manipulare, infiltrare, şantaj


Rugămintea obştii Mănăstirii Petru Vodă către serviciile de informaţii:

"Luaţi-vă slugile şi lăsaţi-ne în pace!"


Tovarăşi,
După întemeierea acestei sfinte mănăstiri în anii 1991-1992, văzînd afluxul de credincioşi către Prea-cuviosul Părinte Justin Pârvu şi numărul mare de fraţi care vin aici şi vor să rămînă în preajma sfinţiei sale, aţi luat cîteva măsuri (“operative”, cum le numiţi voi) împotriva unuia din puţinii oameni luminaţi care puteau întoarce această ţară la Dumnezeu:
- împroşcarea părintelui şi a obştii sale cu invective (vi le reamintim noi: extremişti, fanatici, legionari, schismatici, eretici) şi continua defăimare a noastră, defăimare foarte activă şi astăzi;
- încercarea de izolare a mănăstirii atît la nivelul simplilor credincioşi, cît şi la nivelul clericilor, mai ales a ierarhilor (oare cîţi dintre ei nu au auzit, cel puţin o dată în viaţă “Nu mergeţi acolo, că nu e bine”?);
- infiltrarea obştii cu tot felul de “poame”, indivizi neputincioşi, stăpîniţi de patimi şi de multe ori cu boli mintale, pe care apoi i-aţi folosit ca şi cîrtiţe ce v-au furnizat în continuu material informativ;
- infiltrarea bloggerului Gabriel Teodor Gioacăş (alias apologeticum.ro) în luna Februarie 2009 şi transformarea lui în portavoce virtuală a mănăstirii şi a părintelui, prin care aţi otrăvit sufletele credincioşilor din această ţară şi continuaţi pînă astăzi să le otrăviţi;
- şantajul continuu la care l-aţi supus pe Părintele Justin Pârvu, iar astăzi pe urmaşul său de drept, Părintele Hariton Negrea.
Raportul SRI de activitate anuală încredinţat parlamentului şi publicat în presă pînă acum 10 ani conţinea un capitol intitulat “Extremismul în Biserica Ortodoxă Română”, în care erau descrise cu lux de amănunte, deşi fără nume, fapte petrecute în mănăstirea noastră, prin purtarea voastră de grijă.

Tovarăşi,
Aţi trăit şi încă trăiţi pe spinarea poporului român, din a cărui muncă aţi fost şi încă sînteţi plătiţi, dar nu pentru a depărta poporul de Dumnezeu şi de mîntuire şi a-l otrăvi sistematic prin diversiuni şi activităţi subversive puse la cale de minţile voastre stăpînite de cei răi şi vicleni.
De curînd aţi pus la cale un nou scandal, prin agenţii voştri locali, prin dezgroparea tîlhărească a Părintelui Gheorghe Calciu, care a spus despre voi înainte de plecarea din lumea aceasta: “se vor lupta cu noi şi după ce vom muri”. Această nelegiuire a pus capac răbdării noastre, şi ştiţi asta. Noi, obştea mănăstirii, am hotărît să-i scoatem dintre noi, după porunca Sfîntului Apostol Pavel (1Cor 5:13, Tit 3:10).
Ca să îi reprimim, l-aţi şantajat pe Mitropolitul Theofan al Iaşilor, l-aţi şantajat pe părintele Hariton, stareţul nostru, şi probabil că şantajul nu s-a oprit aici, de vreme ce nici exarhul local, Luca Diaconu, nu a mai ajuns să verifice unde sînt slugoii voştri după ce l-aţi sunat să se întoarcă acasă.

Tovarăşi,
Înţelegeţi că răbdarea noastră a ajuns la un capăt şi că aţi depăşit măsura. Vă rugăm să vi-i luaţi din mănăstirea noastră atît pe monahul Teodot (Marius) Rogojină – pe care, prin faptul că îl ţineţi aici doar pentru că e fratele unui ofiţer SRI (?), îl văduviţi de un tratament psihiatric corespunzător afecţiunilor sale mintale -, cît şi pe prea-nefericitul Gabriel Teodor Gioacăş (“frate” care după patru ani de mănăstire nu cunoaşte Psalmul 50 şi nici alte rugăciuni pe care le ştiu chiar şi cei ce nu au putut să termine 8 clase), un om fără nici o legătură cu viaţa monahală, singurul său motiv de a fi aici fiind provocarea evreilor de pretutindeni, smintirea credincioşilor, politizarea învăţăturilor Părintelui Justin, defăimarea şi negarea ortodoxiei şi sfinţeniei părintelui şi tragerea mănăstirii noastre în scandaluri mediatice. Luaţi-i voi, ca să nu vi-i aducem noi la uşă.
În cazul în care veţi continua cu ameninţări şi şantaje, vă rugăm să nu ne consideraţi responsabili pentru felul în care vom reacţiona.
Aşadar: vă rugăm să vi-i luaţi cît mai grabnic dintre noi pe aceşti doi şi să ne lăsaţi să lucrăm poruncile Evangheliei Mîntuitorului Hristos. Cîtă vreme nu vor mai fi aici slugile voastre, vă veţi pierde obiectul de activitate, iar noi vom putea în cele din urmă să ne vedem de călugărie. Dacă vreţi să ne distrugeţi, pe capul vostru va fi aceasta, iar dacă veţi unelti să ne scoateţi de aici, vă avertizăm că vom pleca cu tot cu Părintele Justin şi cu morţii noştri din cimitir şi cu toate sfintele moaşte din mănăstire.


În numele obştii mănăstirii,
monahul Filotheu Bălan, 

purtător de cuvînt al Mănăstirii Petru Vodă


UPDATE

Foarte interesant! La cîteva ore după ce am postat textul preluat de pe site-ul mănăstirii Petru Vodă, linkul către site nu mai funcţionează. Site-ul pare că nu mai există. Sau mai degrabă că a fost blocat, fie de accesări, fie de vreo mînă din afară (SRI?, n-aş crede că se joacă aşa), fie de vreo dispoziţie din interior.
În tot cazul, acum, textul este disponibil numai pe site-urile şi blogurile care l-au preluat integral, inclusiv pe acesta. Rămîne de văzut dacă autorul său şi mănăstirea îşi asumă în continuare paternitatea sau vor apărea dezminţiri şi retractări. Pentru că acuzaţiile sînt serioase, limbajul destul de neobişnuit pentru un călugăr, iar efectele pot fi dăunătoare deopotrivă imaginii SRI şi a mănăstirii. 
Chiar dacă am avut îndoielile mele faţă unele afirmaţii din comunicat, acesta era prea grav pentru a fi ignorat. Ce poate orice om de bună credinţă să confirme este însă că activitatea lui Geoacăş - apologeticum, ca şi "dezgroparea tîlhărească" a părintelui Gheorghe Calciu au făcut şi fac mult rău mănăstirii, în particular, şi ortodoxiei româneşti în general. 

UPDATE 2
(14 ian.2014)

Pr. Ioan Florin Florescu despre recentul scandal de la Manastirea Petru Voda: 

"Dar nu înțeleg cum s-au „infiltrat” acești agenți în obște. Le-a dat SRI-ul chilii la Petru-Vodă? Le-a cântat „Brațele părintești”? E plin internetul cu predicile, interviurile și conferințele monahului cu „probleme psihice”. Nu l-a văzut nimeni până acum? Nu a predicat el în biserica de la Petru-Vodă? Nu a citit el, recent, în fața întregii obști, cuvânt de învățătură la parastasul de șapte ani al părintelui Calciu? – (asta după ce se știa că tocmai îl dezgropase „tâlhărește” pe bietul părinte, iar obștea slujea, ca femeile mironosițe, la un mormânt gol).

Iar blogul „prea-nefericitului” frate (cum îl alintă logoforul mănăstiresc) funcționează de vreo patru-cinci ani și a fost dintotdeauna perceput ca o pagină neoficială a obștii. Exact, ca o „portavoce”. Nu apăreau acolo comunicatele mănăstirii? Interviuri cu părintele Justin? Declarații și apeluri? Până și anunțurile de pe ușa părintelui erau scanate. Nu înțeleg de ce „nefericitul” deranjează abia acum, când ar fi trebuit de mult să i se ia laptopul și să fie trimis la ascultare.

Nu cred nicio secundă în povestea cu agenții SRI. (Agenții SRI au poveștile lor cu călugări, dar pe alte bloguri.) „Loaza” și „nebunul” sunt, în acest caz, doar agenții fără discernământ ai unei atmosfere mănăstirești intoxicate constant de câteva chilii scăpate de sub control. O atmosferă încărcată acum și de aburelile purtătorului de cuvânt al mănăstirii. Ce mi-e tanda, ce mi-e manda. M-am intersectat de câteva ori cu acest călugăr, un adevărat detectiv în sutană, specializat în agenți secreți și otrăvuri. Undeva, pe un blog, afirma odată că sunt „cumpărat” de Soros. Mai apoi, a scris că o studentă, călugărită mai târziu la mănăstire, a fost iradiată de profesorii de la Central European University, pentru că nu a vrut să scrie despre Origen. Cam tot pe-atunci, într-un articol care poate fi găsit încă pe net, scria că marele duhovnic Ioanichie Bălan a fost otrăvit „cu metale grele”, la o cafea în stăreția Mănăstirii Sihăstria, lăsând de înțeles că asta i s-ar fi tras de la poziția sa anti-ecumenistă, în urma disputelor cu Mitropolitul. Nu știu dacă pentru aceste afirmații i-a cerut cineva socoteală (sau probe). În fine, nu-mi iese din cap o imagine dintr-un interviu, distribuit pe youtube, în care reporterului îi scapă ceva despre rotația pământului, iar detectivul reconvertit brusc în inchizitor de ocazie pufnește sarcastic și i-o retează scurt: pământul nu se învârte, aveți grjiă că sunteți împotriva Sfintei Scripturi! Și acest personaj este purtătorul de cuvânt al celei mai importante mănăstiri din Moldova. Care tocmai a ieșit eroic pe net să ceară SRI-ul să-și ia înapoi călugării nebuni. Parcă suntem într-un roman al lui Savatie Baștovoi.

Părinte Mitropolit, vă rog eu frumos, luați-le laptopurile! Tăiați-le internetul la mănăstire sau luați-le laptopurile la toți și închideți-le, măcar un an, într-o cameră, iar cheia să o țină starețul sau duhovnicul. Măcar un an să se odihnească moaștele și fotografiile să plângă neștiute de nimeni. Amânați apocalipsa și profețiile spanacului. Nu lăsați ca moștenirea luminoasă a sfântului părinte Justin, mănăstirea Petru-Vodă, să ajungă subiectul tabloidelor și îndreptățirea smintelii."


SURSA: Jurnal scoţian

joi, 9 ianuarie 2014

Prima carte a Editurii ROST: "Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri", de Aurel State

A apărut prima carte a Editurii ROST, editată în colaborare cu Fundaţia Sfinţii Închisorilor: Aurel State, Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, ediţia a III-a, îngrijită şi prefaţată de Anca Crivăţ, cu o postfaţă de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu.
Volumul, tipărit şi finisat în condiţii de excepţie (legat), are 552 pagini plus 8 planşe foto şi costă 30 de lei. Poate fi cumpărat deocamdată din Bucureşti de la librăriile „Predania” (str. Vulturilor nr. 8), „Sophia” (inclusiv online: http://www.librariasophia.ro/) şi „Bizantină” (ambele aflate pe str. Bibescu Vodă, lîngă Facultatea de Teologie), sau, pentru persoane juridice, de la depozitul de carte Supergraph (Str. Ion Minulescu nr.36, sector 3, Bucureşti, tel.: 021 320 6119, 0728 303 566, email: contact@supergraph.ro.). De asemenea, puteţi comanda cartea direct la editura ROST, prin email editurarost@gmail.com, după ce achitaţi costul ei în contul Asociaţiei ROST (cod fiscal: 12495302): RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti. Cheltuielile poştale sînt suportate de editură.
Lansarea oficială a cărţii va avea loc joi, 16 ianuarie a.c., la Teatrul de pe Lipscani, începînd cu ora 18.00, într-un eveniment special despre care vă voi oferi amănunte în zilele următoare.
Pînă atunci, sper să vă deschid gustul pentru scrierea lui Aurel State – un uriaş al demnităţii româneşti – cu două texte însoţitoare.




NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
  
Pentru ediţia de faţă am lucrat cu cele două texte menţionate mai sus, publicate de Editura Coresi (Freiburg, 1983) și de Editura Litera (Bucureşti, 1993). Am utilizat, de asemenea, unele materiale pe care mi le-a pus la dispoziție scriitorul Marcel Petrişor.
Am optat, în acord cu editorii, pentru tipărirea cărţii într-un singur volum (cele două volume ale ediţiei din 1993 devenind Partea I şi Partea a II-a). Am operat în text unele modificări de topică şi de punctuaţie, cerute de fluenţa frazei; am corectat unele greşeli ortografice din manucrisul dactilografiat şi/sau din ediţiile anterioare. Am îndreptat anumite nume proprii şi sintagme în limbi străine (mai ales în germană şi rusă). Am adăugat cîteva note de subsol acolo unde am crezut că ele ar uşura înţelegerea textului de către un cititor mai puţin familiarizat cu realităţile evocate. Toate notele îmi aparţin.
Auxiliilor mele editoriale (prefaţă, tabel cronologic, note) li se adaugă, în structura ediţiei, două anexe – evocarea făcută lui Aurel State de regretatul Radu Mărculescu (coleg de generaţie care l-a cunoscut direct, purtînd împreună crucea gulagurilor) şi poezia scrisă de Răzvan Codrescu (Vasile A. Marian) în 1983, la moartea autorului –, postfaţa semnată de Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu (text reprodus din numărul pe luna mai 2011 al revistei Rost, dedicat lui Aurel State la 90 de ani de la naşterea sa) şi un mic foto-documentar.
Datorez mulţumiri Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) pentru profesionalismul şi promptitudinea cu care mi-au pus la dispoziţie documentele ce mi-au fost necesare pentru reconstituirea permanentului regim de urmărire şi de exterminare dirijate împotriva autorului şi a cărţii de faţă, precum şi Editurii Rost şi Fundaţiei Sfinţii Închisorilor pentru generoasele eforturi editoriale.
Mulţumiri se cuvin şi numeroaselor persoane care, cu entuziasm şi competenţă, s-au implicat, direct sau indirect, în acest demers editorial: Marcel Petrişor (prietenul cel mai apropiat al autorului), Ileana Mălăncioiu (ale cărei strădanii anterioare mi-au fost de mare folos), Răzvan Codrescu, Maria Axinte, Valentin Dan, Rodica Netea, Gheorghiţă Ciocioi, Claudiu Târziu, Ionuţ Gurgu, Lucian D. Popescu şi Mihai Rotaru (autorul portretului de tinereţe reprodus pe coperta IV).

Anca Crivăţ


Din Prefaţa semnată de îngrijitoarea volumului, dna Anca Crivăţ:

[...] Tot aici, la Şcoala Normală din Cîmpulung, se formulează pentru prima dată împotriva lui Aurel State acuzaţia că ar aparţine Mişcării legionare, în fapt Frăţiilor de Cruce. Din memoriile sale rezultă că, elev fiind, a fost ridicat din internat de Siguranţă şi anchetat pentru apartenenţa la mişcarea care, în acel moment, era scoasă în ilegalitate. Vorbeşte directorul Şcolii Normale:
“M-am perpelit nopţi în şir acum doi ani, cînd te-a ridicat Siguranţa Statului noaptea din internat, deşi mă liniştiseşi, asigurîndu-mă că nu ai nici o legătură cu organizaţiile clandestine; însă eu ştiam că premianţii de la alte şcoli fuseseră trimişi, pentru un vis, în faţa curţilor marţiale, înfundînd închisorile. M-am mîndrit cu lacrimi în ochi cînd chestorul Tiliceanu mi-a spus că, după ce maiorul de jandarmi te interogase, ai refuzat să condamni pe ilegaliştii dintre care s-a dovedit că nu făceai parte, deşi de aceasta, ţi-a spus el, depindea eliberarea” (I, Prima întoarcere acasă).
E pentru prima oară – între atîtea alte situaţii similare care îi vor mai fi hărăzite – cînd Aurel State refuză ferm delaţiunea ca pe un act dezonorant. Vom aborda acum, mai pe larg – fiindcă acum apare în datele sale biografice – problema apartenenţei la Mişcarea legionară. La 19 ani, după absolvirea Şcolii Normale, Aurel State va face parte din organizaţia satului Godeni; o afirmă el însuşi într-un memoriu adresat Ministerului de Interne, în 1965[1]: “Considerat «legionar» – octombrie 1940 am figurat în organiz[aţia] satului de naştere, fără să fi avut vreodată funcţie, grad sau vreo funcţie social-administrativă, am fost trimis la Aiud, de unde am fost eliberat în 1 august 1964...”. În război (1942-1944) şi în prizonierat (1944-1955), apoi în închisorile patriei sovietizate (1958-1964), el avea să stea laolaltă şi să împărtăşească soarta multor membri ai Mişcării legionare. A avut cu ei, în comun, orientarea naţionalistă de care nu s-a dezis în nici unul dintre momentele vieţii sale şi de care nu se putea delimita un ofiţer care, aşa cum avea să mărturisească mereu, plecase la război pentru redobîndirea Basarabiei, smulse României de către sovietici în iunie 1940. A împărtăşit cu ei şi cu toţi ofiţerii români rămaşi credincioşi acestor idealuri, fie că erau sau nu legionari, entuziasmul anilor interbelici şi al generaţiei crescute şi educate în cultul pentru o Românie Mare nu doar teritorial, ci şi spiritual şi cultural. A împărtăşit cu toţi deţinuţii politici, legionari sau nu, anticomunismul visceral manifestat de oricare român responsabil faţă de comunizarea forţată a României. A refuzat să se dezică în vreun fel de camarazii săi de suferinţă din lagăre şi închisori şi îmi amintesc limpede cum povestea că, aflat sub anchetă şi torturat după arestarea din 1958, cerîndu-i-se să mărturisească cum că a făcut parte dintr-un “complot legionar” şi să îi acuze pe presupuşii săi “colaboratori”, le-a spus răspicat anchetatorilor: “Nu sînt legionar, dar dacă vă e aşa de frică de ei, vă rog să mă consideraţi unul dintre ai lor!”.
Este o acuzaţie care revine curent în toate documentele Securităţii, fiind preluată, mecanic, de la unul la celălalt, mai ales că eticheta de “legionar”, atunci ca şi acum, e suficientă pentru a “îngropa” rapid un destin, fără a se mai face apel la instrumentele de analiză puse la dispoziţie de cel mai elementar spirit critic. Între contemporanii săi şi între tovarăşii de suferinţă – atîţia cîţi mai sînt printre noi – Aurel State e revendicat şi de cei care împărtăşesc convingerile legionare şi de cei care se situează pur şi simplu la dreapta, fără a se ralia orientării legionare: cine nu şi-ar revendica un asemenea stindard al rectitudinii morale şi un asemenea simbol al demnităţii imaculate? Cine nu ar dori să-şi poată zice “Şi Aurel State gîndea ca mine”?
Ce spune Aurel State însuşi? Drumul crucii este, fără umbră de îndoială, cartea unui autor de dreapta. Este şi cartea unui legionar? Aceste convingeri nu apar enunţate nicăieri în mod explicit, aşa cum apar afirmate în scrierile autorilor care îşi asumă această orientare. Cum nu îl putem suspecta de nici un fel de oportunism pe cel care şi-a făcut un crez din curăţia propriei conştiinţe, neîngăduindu-şi – din adolescenţă şi pînă la moarte – nici să fie tentat de avantaje, nici să fie intimidat de ameninţări, nu vom putea presupune că şi-a ascuns convingerile, de teamă sau de dragul vreunui beneficiu, de orice fel ar fi fost acesta. Pe de altă parte, în documentele păstrate în arhiva CNSAS pe care el însuşi le semnează, nu este exprimată o astfel de poziţie – şi vom vedea că nu se temea să asume poziţii care-i periclitau viaţa şi libertatea. Cît despre diferite turnătorii ori declaraţii ale altora, obţinute în mod evident prin presiune şi care afirmă ceea ce Securitatea voia să audă, ne vom îngădui să nu le luăm în considerare.
Să revenim. În 1940-1941 este elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti, iar în 1942 pleacă pe front, în linia întîi, luptînd în Batalionul 1 Vînători de Munte, trupele de elită ale armatei române de-atunci. Se ilustrează în bătăliile pentru cucerirea Sevastopolului şi este decorat cu Virtutea militară, cu Ordinul Mihai Viteazul , cea mai ilustră decoraţie românească de război, şi cu Crucea de Fier. Fiind rănit în patru rînduri, este trimis de două ori în Țară, dar, de îndată ce se restabileşte, cere întoarcerea pe cîmpul de luptă şi, după ce soarta frontului din răsărit e pecetluită, în pofida faptului că este avertizat că merge la pieire sigură, se consideră dator să lupte pînă la capăt pentru cauzele pe care le asumă, fie şi pierdute:
“Regretele cunoscuţilor mei din Statul Major, maiorul Evolceanu şi căpitanul Liliescu, care conduseseră divizia de munte din Crimeea, sunau a condoleanţe: «Toţi se pierd de-acum fără rost acolo». Mie mi se părea că nu-i totuna dacă, într-o cauză pierdută «chiar», în loc de o mie cad o mie unu” (I, A doua întoarcere acasă).
De altfel, tînărul ostaş are asupra morţii la care se expune continuu, parcă fără să clipească (citiţi oricare dintre paginile ce descriu luptele din Crimeea), o perspectivă luminată de basmele de-acasă; scriindu-i de pe front unei rude rămase în Țară, el spune: “De voi pleca în basmul lui «Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte», vă salut. Sînt fericit ”.
Va lupta, ca voluntar, împotriva partizanilor sovietici şi, după ce se acoperise de glorie în lupta pentru cucerirea Sevastopolului, îi este dat să participe şi la bătălia în care acest important punct strategic va fi recucerit de trupele lui Stalin. Aici va cădea prizonier, în 12 mai 1944. Sfîşietoare sînt paginile care descriu primele trăiri ale celui ce şi-a pierdut libertatea şi care ar fi preferat moartea căderii în puterea unui inamic străin de orice idee de onoare. Văzută ca o pîngărire a întregii sale fiinţe, pierderea libertăţii e descrisă în termenii unei prăbuşiri în iad. O singură pată de lumină îmblînzeşte dramatismul chinuitor al acestor momente: chipul poetului George Fonea, care, din solidaritate faţă de camarazii de luptă, refuzase să se salveze. Prietenia care îi leagă pe front, în prizonierat şi după revenirea în ţară, pînă la moartea poetului, scrie unele dintre cele mai frumoase pagini ale cărţii.
Urmează, pînă în 1955, 12 ani de lagăr: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk . A refuzat, asemenea miilor de ofiţeri care au ştiut să îşi păstreze demnitatea, întoarcerea în Țară cu diviziile trădătoare “Tudor Vladimirescu” şi “Horia Cloşca şi Crişan”. A făcut nenumărate greve ale foamei şi a participat sau a iniţiat numeroase proteste împotriva regimului de exterminare din lagărele sovietice, împotriva încălcării elementare a demnităţii omeneşti de către regimul concentraţionar. În 12 februarie 1949, în urma unui proces tipic stalinist, este condamnat pentru a fi particiapt la luptele împotriva partizanilor: douăzeci şi cinci de ani de muncă de lagăr, în calitate de “criminal de război”. Simţindu-se ultragiat de o asemenea condamnare – “Luptasem, expus morţii, ca şi adversarul – dovadă cele patru răni, dar nu dădusem o palmă celor fără apărare, şi totuşi, în numele justiţiei unei mari puteri, eram trecut în rîndul nelegiuiţilor” (II, La apa Vavilonului) –, scrie două proteste către guvernul Uniunii Sovietice şi către Comitetul Central al PCUS, urmate de represalii furibunde, încarcerare severă, bătăi sîngeroase. Cum adopta mereu aceeaşi atitudine care sfida limitele rezistenţei fizice şi psihice, refuzînd continuu să se abată de la linia de conştiinţă pe care o asumase, îi exaspera pe experimentaţii torţionari sovietici:
“În zilele ultimei greve a foamei, mă ridicam, uşor ameţit, de pe fîşia bluzei împăturite în patru pe beton ca să primesc vizita nacialnicului de regim. Făcea parte din cei jigniţi personal de protestul meu şi-şi încerca violenţa lexicului, gradînd-o nesatisfăcut, cu pauzele paroxiste necesare găsirii ocării: român... ţigan... bandit... fascist... legionar... erou... mucenic... sfînt... martir... Iisus Hristos!” (II, La apa Vavilonului).
În toamna lui 1955, prizonierii români sînt repatriaţi, ultimii dintre toţi prizonierii de război. Unii dintre ei numărau treisprezece ani de lagăr sovietic, departe de Țară. Aşteptau Prutul ca pe o frontieră a trecerii de la întuneric la lumină: la Ungheni îi aşteptau vagoanele-dubă ale Securităţii.
La 18 decembrie Aurel State ajunge la Bucureşti de unde urma să plece la familia sa din Godeni. În 19 ianuarie i se deschide dosar de verificare de către MAI, Direcţia regională Piteşti, Serviciul raional Muscel : legionar, criminal de război, activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice şi a ordinii sociale din România (!). Dosarul era gata, nu trebuia aşteptat decît un nou prilej pentru arestare.
Între timp, eroul se resimte de pe urma războiului, torturilor, regimului de exterminare din lagăr: e bolnav de stomac şi are TBC. Va sta în sanatoriile de la Brebu şi Moroieni pînă la închiderea cavernelor pulmonare.
În paralel se pregăteşte pentru admiterea la facultate, iar în vara lui 1957 dă examen de admitere la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Secţia de limbă şi literatură germană: reuşeşte primul şi îşi ia examenele primului semestru cu calificative maxime.
La începutul semestrului al doilea, în 12 februarie 1958, este arestat din preventoriul studenţesc TBC. Cu cîteva zile în urmă, murise poetul George Fonea. Prietenii, foştii ofiţeri cu care împărţise prizonieratul şi membrii Asociaţiei Nevăzătorilor – unde poetul era funcţionar şi conducea şi un cenaclu – l-au îngropat după datina oştenilor viteji care-şi străbat ultimul drum înfăşuraţi în steag. Pretextul a fost bun: complot legionar, uneltire împotriva orînduirii sociale din RPR.
Urmează o anchetă sălbatică în care lui Aurel State i se cere să denunţe şi să ofere probe împotriva “complotiştilor” pe care tot Securitatea îi inventase. Funcţiona, pentru a cîta oară, principiul “justiţiei” comuniste din URSS şi de la noi: nu ei trebuie să-ţi dovedească vinovăţia, tu trebuie să îţi dovedeşti nevinovăţia. Supus unei inimaginabile presiuni psihice (cine citeşte capitolul “Straşnicul inchizitor” să înţeleagă!), terorizat de ideea că nu va putea rezista torturii şi va sfîrşi prin a ceda în vreun punct jocului înnebunitor al Securităţii, Aurel State îşi face un uluitor plan de sinucidere pe care îl şi pune în aplicare: la momentul şi locul potrivit reuşeşte să scape de sub escortă, se caţără, cu agilitatea vînătorului de munte, pe o scară de incendiu care dă pe acoperişul închisorii Uranus din Bucureşti şi se aruncă în gol “scontînd o moarte sigură” . Dar această izbăvire îi este refuzată: “Mă împiedicasem de o aripă de înger” (II, Straşnicul inchizitor)
Cu o gravă fractură de baza craniului, care avea să îi producă accese epileptiforme, cu o mulţime de oase fracturate (“Oasele se fărîmaseră în mine cum se fărîmă în traistă covrigeii colindaţi pe care ai căzut urmărit de zăvozi” – II, Straşnicul inchizitor), Aurel State e “restaurat”, cusut, tratat – de bine, de rău – în spitalul Văcăreşti, pentru a fi adus la procesul unde avea să fie condamnat “la 18 (optsprezece) ani de muncă silnică şi 7 (şapte) ani degradare civică cu confiscare totală a averii personale şi 650 lei cheltuieli de judecată”:
“Faptele reţinute în sarcina condamnatului constă în aceia că începînd din anul 1955, cînd a fost amnistiat pentru pedeapsa de 25 ani închisoare corecţională ce o primise în Uniunea Sovietică, pentru crimele săvîrşite în timpul războiului, şi ca vechi membru al organizaţiei legionare în care fusese recrutat în timpul prizonieratului, a reluat legătura cu diferiţii membri legionari, în scopul de a răsturna la momentul oportun, prin violenţă, regimul democrat popular din RPR şi instaurarea la conducerea statului a unui regim fascisto-legionar” .
Şi toate acestea, desigur, aveau să se întîmple în România de după Yalta, dincoace de cortina de fier, în regimul de teroare instaurat de Securitate, sub privirile “îngăduitoare” ale marii Uniuni Sovietice, urmînd să fie duse la îndeplinire de un student sărac, împreună cu foştii camarazi de prizonierat, ce-şi cîştigau existenţa în slujbe umile, la limita subzistenţei!
Din cei 18 ani, Aurel State va executa 6. În 1964, în urma decretului de eliberare a deţinuţilor politici din România, părăseşte închisoarea din Aiud ca membru al ultimului lot de deţinuţi: cei care refuzaseră pînă la capăt “reeducarea”.
Ieşit din închisoare, termină Facultatea de limba şi literatura germană şi este profesor la o şcoală generală din Bucureşti pînă în 1976, cînd iese la pensie. E supravegheat constant de Securitate prin informatori din rîndul familiei, al foştilor colegi de şcoală, de prizonierat sau de închisoare mai puţin rezistenţi la presiunea “organelor”. Cum era extrem de exigent doar cu sine, fiind cu ceilalţi de o indulgenţă ce putea merge pînă la naivitate, sînt sigură că i-ar fi iertat pe toţi, dacă le-ar fi cunoscut delaţiunile.
În acest timp, traduce împreună cu poeta Ileana Mălăncioiu Sfârşitul bufniţelor de Hans Magnus Enzesberger, publicată în 1974 de Editura Univers şi, în colaborare cu Marcel Petrişor şi Adina Nicolescu, romanul Data Tutashia al prozatorului şi luptătorului anticomunist gruzin Ciabua Amiredjibi, carte publicată în 1981 la Editura Junimea. Scrie Drumul Crucii, cartea pentru care e urmărit, anchetat, poate ucis.





[1] Dosar CNSAS I 160209 vol. 2, fila 15 verso. În memoriu Aurel State solicită acordarea buletinului de București, a “unui spațiu locativ cît de modest” și a unei pensii de invaliditate.

joi, 2 ianuarie 2014

PROZĂ/ Mănuşile roşii

Trenul se apropia greu de peron. Parcă mer­gând de-a buşilea, cu icnete şi oftaturi de om aflat la capătul puterilor. De o parte şi de alta a liniei ferate, singura care fusese deszăpezită în acel orăşel de provincie, nămeţii străluceau sub cerul de onix. Gara era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în preajma marilor sărbători. Trenurile întârziaseră cu orele, din cauza viscolului care le blocase în câmp. Chipurile oamenilor aveau pielea întinsă de ger. Aerul îngheţat ameninţa să se spargă într-o ploaie de sticlă pisată, la primul strigăt care ar fi izbucnit dintr-un piept mai puţin răbdător.
Deşi aşteptasem trenul cu înfrigurare, am făcut câţiva paşi într-o parte, privind forfota pestriţă a gării, îna­inte de a mă lăsa absorbit de ea. Şi-atunci, în în­ghesuiala de paltoane şi geci cenuşii, ochii mi s-au oprit asupra unor mănuşi roşii care încercau să-şi cro­iască drum prin mulţime cu o delicateţe nepotrivită în acea îmbulzeală. Erau ale unei femei tinere, cu părul aproape la fel de roşu, care îi încadra faţa mică şi albă, cu ochi de un albastru pătrunzător. O figură fascinantă, care apăruse de nicăieri. Stătusem câteva ore în gara aceea. Era imposibil să fi fost acolo până atunci şi să nu o fi remarcat. Valul de oameni o purta într-o apa­ren­tă derivă, dar ea reuşea, cumva, să se apropie de vagonul pe care îl că­uta. Înde­păr­tându-se tot mai tare de mine. Fluierul şefului de tren a tăiat larma în două: o se­cundă s-a făcut tăcere, pentru ca apoi strigătele, tro­păiturile, sunetul bagajelor izbite între ele să irumpă cu mai multă intensitate. Tras şi împins de puhoi, am găsit, pipăind cu piciorul, scara unui vagon şi m-am săltat în el. Înăuntru, un miros greu, cald şi umed, m-a izbit până în vintre. M-am uitat deasupra uşii primului compartiment şi mi-am dat seama că am greşit vago­nul. Înapoi nu mai era drum deschis. Am mers mai de­parte, printre calabalâcuri şi oameni care nu mai prin­seseră bilete decât "în picioare", trăgându-mi geaman­tanul după mine. Locomotiva a şuierat scurt, iar trenul s-a smuls din gară. Am continuat să merg spre capătul lui şi, după un timp, am dat de vagonul, compar­ti­mentul şi scaunul indicate pe biletul meu. Am deschis uşa, am salutat şi mi-am ridicat va­liza în plasa de deasupra canapelei din dreapta. Fotoliul meu, de lângă fereastră, era liber, deşi culoarul gemea de oameni fără loc. M-am aşezat şi mi-am aruncat un ochi, în sfârşit, că­tre ceilalţi pasageri. Toţi erau preocupaţi de câte ce­va. Unii citeau, alţii se pregăteau să mănânce şi unul în­­cerca să adoarmă. În faţa mea, fata cu părul roşu pri­vea absentă pe geam. Am tresărit uluit. Şi-a întors ochii spre mine, cu o familiaritate de parcă m-ar fi aş­teptat, şi mi-a zâmbit larg. I-am răspuns cu un zâmbet stân­jenit, în timp ce mă întrebam dacă nu mă văzuse ur­mărind-o în mulţime. Dar am alungat acest gând, care mă făcea deodată să mă simt caraghios. Mi-am scos repede o carte din geantă şi mi-am coborât ochii în ea. Simţeam că femeia continuă să mă privească. Şi mă străduiam să mă afund în lectură, citind cu ma­ximă atenţie prima frază din pagina la care îmi lăsasem semn. Nu înţelegeam nimic. Citeam din nou şi din nou. Pricepeam cuvintele, dar înşiruirea lor se scufun­da ca un convoi într-o junglă cu nisipuri mişcătoare. Dea­supra sensului acelor câtorva rânduri rămânea nu­mai vegetaţia luxuriantă a gândurilor mele. De unde apăruse femeia aceea? Şi cum m-am nimerit chiar lângă ea? Ce mă captiva: frumuseţea ei aparte sau felul straniu în care am întâlnit-o?
Mi-am îndreptat ochii spre fereastră, oco­lindu-i privirea. Atunci şi-a reluat şi ea poziţia de mai înainte, cu bărbia în mâna stângă, pri­vind în gol. O studiam pe furiş, având aerul că meditez la ce citisem. Dar n-am păcălit-o. Întâi i-a răsărit pe chip un zâmbet mic. Pe urmă, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, a desenat pe geamul aburit un brad, cu o stea mare în vârf. Apoi a întors repede capul şi mi-a surprins pri­virea. Am zâmbit încurcat şi, ca să scap de stin­ghereală, am schiţat, stângaci, o semilună dis­pro­porţionată deasupra bradului ei, făcând-o să râdă. Ne-am apropiat ca să privim luna care se ză­rea prin felia limpede de geam în formă de "C". Cerul se înseninase şi devenise sticlos, sub pu­terea aştrilor nopţii. Cred că de pe bolta lui, ca­petele noastre, cuprinse în "luna" în des­creş­tere închipuită de mine pe sticla ferestrei, pă­reau prinse într-un medalion din altă epocă. Sau poate că se vedeau ca printr-un ochean întors, prin care, cu cât priveşti mai mult, imaginile se tot micşorează, până se topesc în substanţa unei poveşti mai mult bănuite decât clare, a unei alte realităţi.

***

Prin ochiul lunii, trenul se făcea din ce în ce mai mic, până nu mai rămânea decât o linie luminoasă, în noaptea deplină, pe zăpada imaculată. De sus, atât de sus, încercam să distingem bradul şi luna desenate pe o fereastră aburită. Dar privirea ne-a descoperit o sa­lă maiestuoasă de bal, înălţată în întregime din ghea­ţă, în mijlocul unui lac uriaş. Pe pereţii rotunzi şi pe co­loanele care sprijineau tava­nul boltit erau sculp­tate fabu­loa­se dantelării. Sute de lumânări albe şi roşii ardeau într-un can­de­labru de gheaţă şi în supor­tu­rile de pe lângă mesele îmbelşu­gate. Lumina lor pâlpâi­toa­re ră­sucea caleidoscopic desenele de pe globurile de gheaţă ce în­veseleau zidurile. Lumina stră­vezie fă­cea ca ghirlandele din crengi de brad şi de vâsc care atâr­nau deasupra ferestrelor să pară luate în stăpânire de un foc interior. În câteva locuri, copci mari, tăiate în pardoseala de gheaţă, lăsau să se vadă peşti albaştri, verzi şi aurii, înotând dintr-o parte în alta. Când îţi mu­tai ochii de la fosforescenţa lor înapoi, spre lumina di­fu­ză a încăperii, sala parcă se dilata tot mai mult, până când întinderea ei devenea nesfârşită, iar ghir­lan­dele, globurile, lumânările şi bunătăţile de pe mese - amin­tiri. În decorul de gheaţă, nu era nici frig, nici cald, ci precum este primăvara timpurie, într-o amiază însorită, fără vânt. Poate pentru că atmosfera era încăl­zi­tă de mu­zica mereu în schim­ba­re, de la vals la tango, care făcea să foşnească, în ritmuri diferite, rochiile lungi şi decoltate ale doamnelor. Sau poate că aerul re­ce fusese risipit de parfumul ta­re al trabucurilor pe care le fu­mau domnii. Ori poate că sim­pla bucurie a Crăciunului ardea în noi, cu flacără mare. Observasem toate acestea în vârtejul dansului din care nu ne puteam opri. Eu şi femeia cu părul roşu, pe care îmi aminteam că o cunoscusem într-un tren, ne roteam elegant şi abil printre nenumărate perechi, fiecare cu­prinsă în dansul său. Dansam veseli, puţin emoţionaţi, dar încrezători - ca atunci când pleci într-o călătorie pe care ţi-ai dorit-o foarte mult. Fiecare rotire a noastră era ca un tur complet al limbii mari a unui ceas care se întindea pe orizontul acestei lumi. Şi fie­care învârtire a limbii de ceas ne aducea dinaintea ochi­lor un episod dintr-o viaţă care putea fi a noastră. Un bărbat şi o fe­meie mer­gând de mână, spre asfinţit, pe malul unei mări învolburate. Un câmp cu iarbă înal­tă, mirosind a su­nă­toare şi mentă, pe care ea şi el stau lun­giţi pe spa­te, privind cerul până se scufundă în el. O petrecere în­tr-un palat de gheaţă, dintr-un Ajun de Cră­ciun, la care doi tineri au ajuns dintr-un tren înză­pezit pe-o câmpie pustie.
Cu fiecare mişcare a limbii mari a ceasului, dansul nos­tru devenea tot mai asemănător unui turbion. Cercu­rile descrise de trupurile noastre erau mai mici şi mai rapide, ridicându-ne de la pământ. Rochiile fe­me­ilor din jurul nostru se decolorau, treptat, până la albul cel mai pur, înghiţind şi negrul costumelor bărbaţilor, şi apoi desfăcându-se, în necontenita lor rotire, ca pe­ta­lele unor flori, care ningeau viscolit peste sala de bal. Iar palatul de gheaţă îşi pierdea contururile în această nin­soare, până când se prefăcea într-o câmpie fără mar­gini, pe care un tren era îngropat încet, încet în zăpadă. (Continuare)