Apăraţi memoria lui Mircea Vulcănescu!

Ieri am primit o veste stupefiantă: Primăria Sectorului 2 este somată să îndepărteze din spaţiul public (recte Piaţa Sf. Ştefan) bustul lui Mircea Vulcănescu, pe motiv că ar fi al unui criminal de război! 

Reclamaţia ar aparţine Institutului "Elie Wiesel" (poate vă amintiţi că această instituţie, aflată în subordinea şi în finanţarea guvernului României, a reuşit să obţină retragerea titlului de cetăţean de onoare al lui Valeriu Gafencu - Sfîntul Închisorilor, pe care l-a acuzat de fascism).

Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru "crime de război" de către un tribunal comunist, într-un simulacru de proces, doar pentru că a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice din Cabinetul Mareşalului Antonescu. Mircea Vulcănescu a murit ca un martir, în 1952, în temniţa Aiudului. Cu preţul vieţii sale salvase viaţa unui tînăr.

Cît de lipsit de discernămînt sau de ticălos trebuie să fii ca să ceri punerea la index a unei valori ca Mircea Vulcănescu, pe baza unei condamnări abuzive, pronunţată, pe motive politice şi fără o culpă reală, de către o instanţă ilegitimă, dintr-un regim - cel comunist - declarat oficial "ilegitim şi criminal"?

Familia lui Vulcănescu şi alte persoane care au fost implicate în proiectul amplasării bustului în sectorul 2 au fost deja alertate şi sînt extrem de mîhnite, pe bună dreptate. 

Reclamantul nu ne-a fost confirmat încă, iar public este doar că Primaria 2 a fost sesizată de "cineva". Primăria Sectorului 2 nu şi-a exprimat deocamdată poziţia. 

Pînă vom afla detaliile acestui nou scandal căruia îi cade victimă un uriaş intelectual şi o mare conştiinţă românească din perioada interbelică, aveţi posibilitatea de a apăra memoria lui Mircea Vulcănescu aici. Este doar un prim pas. Dacă va fi nevoie, vom face şi alţii. Nu putem asista nepăsători cînd ne sînt batjocorite valorile.

Săptămână dedicată istoriei din spatele Cortinei de Fier

Sau despre cum a fost instaurat comunismul în România

În perioada 2-5 decembrie 2013, vor avea loc la Bucureşti patru evenimente complementare, în cadrul unuia dintre cele mai mari proiecte dedicate studierii impunerii comunismului. Proiectul „În Spatele Cortinei de Fier. Studiu de caz: România” a fost dezvoltat de către Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Asociaţia ROST, în colaborare cu numeroase alte organizaţii neguvernamentale şi instituţii din ţară şi din străinătate, cu sprijinul programului Europa pentru Cetăţeni al Uniunii Europene.

Astfel, luni, 2 decembrie, de la ora 19:00, va avea loc premiera filmului „În spatele cortinei”, în Studioul Horia Bernea din cadrul Muzeului Naţional al Ţăranului Român. „În spatele cortinei” este primul documentar de lung metraj realizat în condiţii tehnice de excepţie care prezintă instaurarea comunismului în România şi câteva din efectele sale tragice asupra populaţiei. Durata documentarului este de 50 de minute, iar intrarea publicului este liberă. Proiecția filmului va fi reluată și marți, 3 decembrie, de la ora 19:00, tot în studioul Horia Bernea, iar discuţiile pe marginea subiectului filmului vor continua prin intermediul unei dezbateri moderate de Sorin Lavric, la care vor participa Christian Mititelu, Dinu Zamfirescu şi Alin Mureşan.

Miercuri, 4 decembrie va fi prezentată publicului prima încercare de popularizare a subiectului rezistenţei armate anticomuniste: albumul foto-documentar „Rezistenţa armată. O istorie în imagini”. Evenimentul va avea loc la Sala Oaspeți a Muzeului Național al Țăranului Român, începând cu ora 19:00. Seria evenimentelor se va finaliza pe data de 5 decembrie odată cu prezentarea primelor două numere din colecția de benzi desenate dedicată fenomenului Piteşti. Lansarea va avea loc la Biblioteca Națională a României, Mezanin, de la ora 18:00, în cadrul expoziției Muzeului Benzii Desenate.

După lansarea oficială din Bucureşti, proiectul va beneficia de un turneu de promovare în Piteşti, Cluj Napoca, Timişoara, Constanţa, Braşov, Berlin, Riga, Ljubljana, Bialystok şi Stockholm.

Mai multe detalii despre proiect şi lansări sunt disponibile pe www.cortinadefier.ro.

Proiectul este realizat în parteneriat cu: Occupation Of Latvia Research Society (Letonia), Study Centre for National Reconciliation (Slovenia), Berlin-Hohenschönhausen Memorial (Germania), The Institute for the Information on Communist Crimes (Suedia), Orthnet Foundation (Polonia), Institutul Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase, Asociația „Sf. Mina”, Fundaţia Konrad Adenauer, Fundaţia Aspera, Fundaţia Arsenie Boca, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Muzeul Benzii Desenate, We Are Here, Five’s International, GMP Advertising.

Parteneri media: Historia, The Epoch Times, WebCultura, Radio România Internaţional, Tataia, Ziarul Metropolis, Cooperativa Urbană.

Responsabil promovare: Ana Teodorescu; e-mail: ana.teodorescu@comunizare.ro; tel.: 0740 005 233

FOTO. O reverenţă în faţa demnităţii româneşti

Cîteva secvenţe, surprinse de prietenul Irinel Cîrlănaru (căruia îi mulţumesc pentru generozitatea de a le împărtăşi cititorilor acestui blog), dintr-un eveniment de excepţie, organizat de Compania Passe Partout "Dan Puric", miercuri 4 aprilie, la Sala Rapsodia.

LATER EDIT

Despre ce s-a petrecut miercuri seara la Rapsodia, vă invit să citiţi un excelent articol al dlui Lucian D. Popescu pe blogul dlui Răzvan Codrescu.

Dl Dan Puric şi dl Marcel Petrişor

Dl Gheorghe Jijie, fost deţinut politic, primind Premiul pentru Demnitate Românească din partea Fundaţiei "Aiud"

 

Secvenţă din spectacolul "Testament"

 

TVR Info: Despre Biserica Ortodoxă Română în comunism

via Ionuţ Trandafirescu

În cea mai recentă ediţie a emisiunii sale de pe TVR Info, De la plus la infinit, din 10 martie a.c., dl Răzvan Bucuroiu a abordat un subiect greu şi încă nebulos pentru prea mulţi români: cum a rezistat Biserica Ortodoxă Română în anii prigoanei comuniste. Despre absurdul comunismului, despre rezistența anticomunistă, despre marile personalități ale intelectualităţii româneşti care au trecut prin malaxorul puşcăriilor comuniste, despre nevoia de a canoniza sfinţii închisorilor comuniste, despre vechea şi noua elită au vorbit, în studio,  doi admirabili cărturari: istoricul George Enache și scriitorul Sorin Lavric. De asemenea, a intervenit telefonic doamna Lidia Stăniloae, fiica marelui teolog Dumitru Stăniloae.

Marți, 13 martie, ora 19:00, la Librăria Bizantină, va avea loc un eveniment din aceeași perspectivă: Fenomenul Pitești după 60 de ani. Ce ne mai spune astăzi? 

Site dedicat cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste

Un grup de tineri ortodocşi a lansat chiar azi, de Buna Vestire, website-ul "Fericiţi cei Prigoniţi", dedicat cunoaşterii şi cinstirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Iată motivaţia acestei lucrări, expusă chiar de autorii ei: "Este mai mult decât evident că în ultimii ani s-a vorbit foarte mult despre mărturisitorii români care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste. Blogosfera ortodoxă este foarte bogată în prezentarea unor astfel de materiale, aproape ca ne-existând site sau blog care sa nu fi abordat cât de puţin subiectul "sfinţii închisorilor". Cu toate acestea, mărturiile despre sfinţenia creştinilor trecuţi prin temniţele ateismului, sunt fragmentare, nedeplin organizate, la fel ca şi toate celelalte subiecte conexe prigoanei comuniste: istoria prigoanei, rezistenţa împotriva prigoanei, studiu psihologic şi teologic al Fenomenului Piteşti, etc.

Existând aceste carenţe în blogosfera creştin-ortodoxă, am simţit nevoia existenţei unui site care să reunească sub aceeaşi umbrelă, toate mărturiile existente despre viaţa mărturisitorilor din temniţele comuniste, dar nu numai atât, ci şi mărturiile despre cadrul istoric, social şi duhovnicesc în care aceşti oameni s-au sfinţit, lăsându-ne în urmă o nepreţuită lecţie de viaţă.

Am fost mişcaţi profund de tainele vieţii atâtor oameni sfinţi, atât de greu încercaţi, de căderile lor dramatice şi ridicările cutremurătoare până la sublim. Ne-au impresionat şi ne-au lăsat fără cuvinte faptele lor de credinţă, dar am primit în schimb nepreţuite învăţăminte. Şi sunt atât de multe lucruri pe care avem să le învăţăm de la aceşti oameni!

Chiar autorii acestui site dau mărturie despre patru mari mărturisitori care le-au schimbat viaţa dintr-una păcătoasă, într-una asumată pentru Hristos. Aceşti mărturisitori sunt părinţii Arsenie Boca, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Dimitrie Bejan şi mireanul Valeriu Gafencu. Şi dacă numai aceşti patru oameni cu viaţă sfântă au putut să aducă atâta schimbare în bine, oare cu cât mai mult nu vor aduce roade duhovniceşti atâţia zeci de mărturisitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, în viaţa tuturor creştinilor secolului 21?

Prin urmare, acest site, are ca principal scop cunoaşterea martirilor din temniţele comuniste, scoaterea lor la lumină, şi urmarea lor în dreapta mărturisire, în trăirea vieţii autentice întru Hristos. Avem datoria să îi cinstim pe aceşti mărturisitori, să le urmăm exemplul de trăire în Hristos, dar avem şi bucuria de a intra într-o relaţie personală cu ei, de a ni-i face prieteni şi ajutoare de nădejde."

Este într-adevăr un site necesar şi destul de bine făcut. Felicitări ostenitorilor acestui site şi să dea Dumnezeu să fie de folos cît mai multor creştini.
Avînd în vedere această iniţiativă, dar şi ultimele dispute despre ortodoxie, politică şi istorie din blogosfera ortodoxă, simt nevoia să reiau aici un mesaj al părintelui Calciu, care poate constitui şi o îmbărbătare pentru cei care au făcut site-ul "Fericiţi cei prigoniţi".

"Se aud la Putna paşii uşori ai mucenicilor şi al sfinţilor români şi paşii temeinici ai eroilor noştri. Se zguduie pământul de trecerea lor sfântă şi cine îi va pomeni dacă Biserica nu o face? Biserica Rusă a canonizat sute şi mii de sfinţi şi mucenici. Biserica Română nu are nici măcar unul. Toţi mucenicii din închisori, din mine, din lagărele de muncă forţată, exterminaţi prin tortură, bătăi, înfometare, toţi cei ce au murit cu numele lui Iisus pe buze sau cu numele Patriei, nu au fiinţă pentru Biserica neamului nostru. 
Scoateţi la iveală numele lor, aduceţi-i în memoria Bisericii, a neamului şi a lumii, căci mucenicia şi eroismul îşi cer ieşirea la lumina cunoaşterii lor. Dumnezeu vă va da inteligenţa, puterea şi îndemânarea de a o face. Dumnezeu va amuţi gura păcătoşilor şi a vrăjmaşilor voştri şi va pune în gura voastră cuvânt puternic şi-i va da pe ei în mâna voastră, dându-vă reuşită în acţiunea căreia acum îi puneţi temelia spirituală. 
Copiii mei, acţiunea voastră este binecuvântată. Ea nu urmăreşte nici o sancţiune, ci o dreptate. Ea îşi are rădăcina în sensul adânc al iubirii şi al convingerii că, arătând lumii adevărul despre holocaustul românesc (deşi cuvântul şi-a pierdut valoarea prin circulaţie forţată), voi vă faceţi purtătorii hotărârii lui Dumnezeu care iubeşte pe mucenici, pe sfinţi şi pe eroii adevăraţi. 
Pacea şi adevărul cel dumnezeiesc să fie cu voi toţi. Amin."

[Din mesajul părintelui Gheorghe Calciu adresat Adunării Generale a membrilor Asociaţiei "Rost", ţinută la Mănăstirea Putna în noiembrie 2005.]

Dumitru Oniga, poetul luminii

Probabil că multora dintre dvs. nu vă spune nimic numele lui Dumitru Oniga (n. 1925). Domniei sale i-am închinat numărul 93 (noiembrie) al revistei Rost.

Dumitru Oniga, fost deţinut politic în timpul regimului comunist (a suferit aproape 20 de ani de detenţie politică), este unul dintre mărturisitorii discreţi dar tenace ai unei credinţe din care nu l-au smuls nici torturile cele mai cumplite şi nici ademeririle cele mai viclene.
Poet autentic, ca unul care a ucenicit într-ale poeziei pe lîngă Nichifor Crainic şi Radu Gyr, Dumitru Oniga a năzuit mereu spre Dumnezeu, cu preţul sîngelui şi pe calea poeziei. Viaţa îi este cuprinsă în cîteva versuri: "De am băut otrava vieţii, dacă/ Am pipăit amare adîncimi,/ Hulit şi schingiuit, Dat în tărbacă,/ Am sîngerat urcînd spre înălţimi/ Să caut urma paşilor divini".
Din sumar, vă mai recomand: Teologia smereniei, de Prof. Dr. Const. Miu, Statul neutru sau “minunata lume nouă”, de Anca Simitopol, Educaţia religioasă în şcoala românească, de Pr. Prof. Adrian Cherhaţ, Cum am ajuns unde am ajuns şi ce ne aşteaptă?, de Alexandru Racu, Erorile catolicismului (I), de Mihail Băcăuanu, „Unirea R. Moldova cu România se clădeşte încet dar sigur” – un interviu cu Mircea Druc, primul premier moldovean anticomunist, de Viorel Patrichi, Semn bun pentru istroromâni, de Petru Raţiu, Într-un sat din Tadjikistan se vorbeşte româneşte, de Nicolae Dabija.
Vedeţi aici de unde poate fi cumpărată revista.

Concluziile Comisiei de cercetare a comunismului in Basarabia

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii `20 – `90 ai secolului XX, care include:
1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice;

2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă;

3) decretarea şi aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane;

4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;

5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic;

6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualităţii;

7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX;

8 ) foametea cumplită din anii 1932-1933;

9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troika”;

10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;

11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist;

12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă;

13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocupate de URSS;

14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi sfârtecarea teritorială a Basarabiei;

15) interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impunerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940;

16) anularea abuzivă a dreptului la cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord din 8 martie 1941;

17) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941;

18) mobilizările forţate antebelice şi postbelice a zecilor de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în Armata Sovietică;

19) arestările şi epurările operate de organele sovietice de represiune în primii ani postbelici;
20) foametea organizată din 1946-1947;

21) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949;

22) lichidarea proprietăţii private, confiscarea bunurilor materiale ale ţăranilor şi colectivizarea satului;

23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închiderea, profanarea şi demolarea locaşurilor de cult;

24) deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS la 1 aprilie 1951 a credincioşilor confesiunii „Martorii lui Iehova”;

25) ofensiva ideologică şi propagandistică împotriva scriitorilor şi valorilor noastre naţionale;

26) sovietizarea, rusificarea şi deznaţionalizarea populaţiei prin sistemul de educaţie şi cultură, aparatul administrativ, mass-media şi propogandă;

27) manipularea şi deformarea conştiinţei identitare prin falsificarea istoriei, impunerea unor ritualuri, monumente şi simboluri străine firii noastre;

28) negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei;

29) instrumentarea unui regim al „terorii memoriei”, al controlului, al constrângerilor şi al persecuţiilor individualităţii umane pentru cea mai mică încercare de gândire liberă în raport cu regimul totalitar comunist;

30) promovarea unei industrializări şi urbanizări de tip colonial, cu grave consecinţe pe plan etnodemografic;

31) înregistrarea unor mari dezechilibre ecologice şi a unor urmări nefaste pentru sănătatea populaţiei în urma experimentelor în sfera agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea excesivă a producţiei agricole;

32) formarea unei caste privilegiate a aparatului de partid, a nomenclaturii care a consfiscat şi a concentrat puterea absolută,a profitat de aceasta şi a parazitat pe spatele cetăţenilor simpli, servind interese străine.

Plecînd de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. Transplantat din RASSM în Basarabia în urma unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim de ocupaţie străină sovietică, din acea clipă şi până la înlăturarea şi prăbuşirea sa în anii 1990-1991.

Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroare în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnităţii umane şi drepturilor fundamentale ale omului.

Comisia propune onorarea şi comemorarea tuturor victimelor regimului totalitar comunist, tuturor victimelor Holocaustului, tuturor celor care, în anii crunţi de teroare, represiune şi opresiune, au avut de pătimit, precum şi tuturor celor care în aceşti ani, prin fapta, verticalitatea şi cuvântul lor au opus rezistenţă regimului totalitar comunist, punându-şi viaţa şi libertatea în pericol.

Având în vedere necesitatea debarasării de moştenirea grea a regimului totalitar comunist, a distanţării ireversibile de acest regim, în spiritul recomandărilor în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi Uniunii Europene, Comisia formulează următoarele propuneri:
1) condamnarea regimului totalitar comunist din RASSM şi RSSM drept unul care a comis crime împotriva umanităţii, precum şi condamnarea morală a acţiunilor tuturor acelor persoane car au participat la comiterea crimelor regimului totalitar comunist;

2) interzicerea utilizării noţiunii de „comunist” şi a derivatelor acesteia în titulaturile formaţiunilor politice, în denumirile unor instituţii şi întreprinderi publice şi private, precum şi interzicerea utilizării şi propagării în scopuri politice în spaţiul public a simbolurilor totalitare, deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate cu Rezoluţia OSCE din 2009 cu privire la reunirea Europei divizate prin promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în sec. XXI;

3) elaborarea şi adoptarea neamânată a Legii Lustraţiei;

4) repunerea victimelor regimului totalitar comunist şi a urmaşilor lor în drepturile lor juridice, morale şi materiale depline prin amendarea cadrului juridic în vigoare sau adoptarea unei Legi noi;

5) eternizarea memoriei victimelor regimului totalitar comunist şi a participanţilor la mişcarea de rezistenţă prin ridicarea în oraşul Chişinău a unui complex memorial, deschiderea unor muzee locale, instalarea unor plăci comemorative în locurile comiterii crimelor şi ororilor comuniste;

6) declararea zilei de 23 august ca Zi Europeană a Comemorării Victimelor Regimurilor Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu demnitate şi imparţialitate, în consens cu Rezoluţia din 2009 a Parlamentului European cu privire la conştiinţa europeană şi totalitarismul;

7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 iulie (1949) şi 1 aprilie (1951), în care au avut loc deportări masive, drept zile naţionale de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist;

8 ) formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar comunist;

9) aprobarea unui program de stat pe termen lung privind investigarea în profunzime a regimului totalitar comunist;

10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova în Arhiva Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhivă din depozitele speciale ale Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, precum şi a altor fonduri ce reflectă esenţa regimului totalitar comunist în fondurile arhivei respective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate aceste fonduri;

11) crearea unui Institut de Studiere a Totalitarismului;

12) elaborarea unui manual de istorie a regimului totalitar comunist şi introducerea în sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară a unui curs de istorie a totalitarismului;

13) încurajarea desfăşurării în mass-media a dezbaterilor publice privind esenţa inumană a regimurilor totalitare, comuniste şi naziste.

14) abrogarea Legii nr. 546-XV din 19 decembrie 2003 privind adoptarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, concepţia fiind una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, incompatibilă cu parcursul european al societăţii noastre.

Avansând acest set de propuneri, Comisia subliniază că unele din ele pot fi realizate fără întârziere, altele într-un termen mediu sau îndelungat, importantă fiind continuarea sub diferite forme, în cadrul unor diverse instituţii – preuniversitare, universitare, de cercetare, mass-media etc. – a activităţilor iniţiate prin instituirea sa. Numai astfel vor putea fi obţinute rezultate reale în asanarea climatului social, politic şi moral din societate.

Comisia are convingerea că numai prin asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.
-------------------------
Textul integral, aici.

PDL şi-a adjudecat şi ciolanul anti-comunismului

Ştirea:

Premierul Emil Boc a dispus eliberarea lui Marius Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a lui Dinu Zamfirescu de la sefia Institutului pentru Memoria Exilului Romanesc, transmite Mediafax. Seful guvernului a decis ca nou creatul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc sa fie condus de Vladimir Tismaneanu (presedintele Consiliului Stiintific, care a facut si schema noii institutii) si Ioan Stanomir (specialist in drept constitutional si politologie).

"Am aflat din Monitorul Oficial, nu am avut nicun fel de discutii. Dar ma asteptam, am spus de mai multa vreme ce se va intampla, desi au aparut inclusiv comentarii potrivit carora n-ar fi adevarat, ca am mania persecutiei si asa mai departe. Faptul ca in noua hotarare nici nu se mai vorbeste despre Securitate arata ca ceea ce deranja era modul in care am inteles eu investigatiile privind crimele comunismului, adica sa pornesc de la victime si sa ajung la cei care au ucis oameni. Or, asemenea abordare se pare ca nu este prea placuta, practic investigarea crimelor comunismului se muta la biblioteca", a comentat Marius Oprea.

O părere

Despre lupta pe ciolanul anti-comunismului am vorbit recent si cu dna Tia Serbanescu, intr-un interviu-analiza pentru Formula As. Raspunsul domniei sale:

"Este deplorabil că atitudini intelectuale normale – cum sunt denuţarea comunismului, apărarea drepturilor celor persecutaţi, studierea unor momente istorice, ca revoluţia sau mineriadele – au început să fie transformate în meserii, care trebuie remunerate de la buget.

Dl Marius Oprea făcea cercetări istorice şi scria cărţi şi înainte să fie directorul IICC, o poate face şi fără să mai conducă acest institut. Dl Vladimir Tismăneanu se ocupa de comunism de 30 de ani şi poate să o facă mai departe şi fără să fie preşedintede institut.

De altfel, nu văd de ce trebuie un institut special pentru cercetarea comunismului, cum nu găsesc justificarea nici pentru unul care să cerceteze revoluţia. Şi comunismul, şi revoluţia pot fi cercetate de orice istoric şi de orice institut deja existent. Nu e nevoie pentru asta să creăm noi structuri pe bani de la buget, în care să primească posturi diverşi clienţi politici. Căci funcţiile în respectivele Institute au fost date pe criterii politice.

Acum, când s-a schimbat puterea, oamenii puşi politic nu vor să fie schimbaţi politic. Cum ar veni, atunci când eşti numit pentru că aparţii unui partid, e democraţie, dar când este să fii înlocuit e dictatură şi abuz. Nu e în regulă. Evident că opinia publică va avea o reacţie de respingere faţă de idee, din pricina acestui scandal. Se dă impresia că astfel de instituţii nici nu au fost create pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi a exorciza răul din trecutul nostru, ci numai pentru a da o sinecură unor clienţi politici."

Opinia mea e ca ne aflam in situatia, ceva mai rara, in care toata lumea are dreptate si totododata gresesc cu totii.

Marius Oprea are dreptate sa se teama ca Vladimir Tismaneanu va ingropa cercetarea calailor din regimul comunist, dar greseste cind se plinge ca este inlocuit politic.

Emil Boc are dreptate sa puna pe cine vrea, pe criterii politice, la conducerea unei institutii a guvernului, dar greseste numindu-l pe Vladimir Tismaneanu - care a cam ratat raportul asupra comunismului si asupra a carei obiectivitate stiintifica sint dubii - si pe Ioan Stanomir, care, desi e un om onorabil si un reputat specialist in domeniul sau, nu e istoric dar e membru in Consiliul Academic al Institutului de Studii Populare, alaturi de Tismaneanu. Si greseste inca o data comasind cele doua institute, care au scopuri si obiective diferite.

Vladimir Tismaneanu are dreptate sa vrea sa fie la conducerea IICCEMR, de vreme ce ani de zile s-a ocupat de comunism, a publicat carti si a fost presedinte al Comisiei prezidentiale pentru cercetarea comunismului. Dar greseste cind incearca sa controleze tot ce misca in domeniu si sa-si impuna oamenii sai in toate structurile de resort.

PDL si PNL au dreptate sa ceara investigarea crimelor comunismului, cel putin din perspectiva unor partide de dreapta (cum se pretind, chit ca nu sint), dar gresesc cind transforma asta intr-o afacere pe banii statului. Si mai gresesc o data razboindu-se intre ele pe acest "ciolan", scirbind lumea si dindu-le apa la moara celor care se opun investigarii istorice (si penale) a regimului comunist.

UPDATE

Citiţi şi Monopol pe anticomunism, de Liviu Antonesei. Numai pentru ce i se spune de la obraz în articolul ăsta, şi Vladimir Tismăneanu ar trebui să facă pasul înapoi mintenaş. Dacă ar fi un om de onoare şi... anticomunist.

Mişcarea Goma pentru drepturile omului

33 de ani de izolare şi umiliri

Flori Bălănescu

Într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, se pare că pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale nu pot fi (re)calculate după o raţiune care să menajeze ce a mai supravieţuit din fibra noastră morală...

Într-o ţară în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai Securităţii sunt conspiraţi în continuare de către Securitate, prin intermediul CNSAS... ce s-ar mai putea face? Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat curat...

Singura soluţie exemplară ar fi ca securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor Torţionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legitim de a se căi, prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comunismului, dovedit până acum o hidoasă gargară propagandistică.

Într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi care au hrănit prin supuşenia şi micimea lor fiara comunistă...

Într-o ţară în care intelectualii cultivă confuzia şi dispreţul...

Într-o ţară în care posturile publice de radio şi televiziune fac reclamă deşănţată groparilor culturii române...

Ei bine, în această ţară în care intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi, în această ţară adevărul a ajuns o otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit.

Alibiul postfactum al intelighenţiei române: dacă n-am avut şi noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu deja că este un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi.

Mă întreb, desigur, retoric, de ce nu se privesc domniile lor în oglindă, când în cea mai aprigă intimitate, sunt sigură, se întreabă: dar de ce n-am avut noi un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, ...eanu... aru etc.? Oare ce (pe cine) ar vedea?

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează că pot „trece” peste Paul Goma, înseamnă că el nu a existat?

Alibiul intelectualităţii române, indiferent de originea etnică, este infirmat de o excepţie ce sfidează regula (a supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi defetismului neaoş): PAUL GOMA.

Pesemne, este foarte convenabil să spui că n-ai avut „un Havel”, dar asta nu merge la nesfârşit. Formula nu îl poate diminua, şi nici şterge din istorie pe Goma. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Unde dai şi unde crapă!, când vine vorba să spunem ce am făcut noi. Sau de ce nu am făcut. Tot aşa, Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion american, antisemit. Însă, cu siguranţă el chiar a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Doar nu-şi imaginează cineva că Tov’ Răposescu şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi anihilare pentru orice băiat şturlubatic şi pe invers, real sau închipuit. (Nu pot să uit cum dăduse peste margini un foarte cotat scriitor-publicist-jurnalist folosind drept argumente imuabile zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite pe Paul Goma; pe care, de altfel, numai cine are interes le crede şi le promovează, ori, la fel de grav, cine nu a citit suficient despre cum acţionau tovarăşii noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment.) După cum, tot istoria (fie ea şi cu dosarele încă la secret) ne arată că nu orice fetişcană cu har poetic şi limbaj alambicat era în primul vizor al vigilenţei revoluţionare. Cine a pus regimul în pericol, sau reprezenta un potenţial pericol, a suportat consecinţe drastice. Degeaba răsar opozanţii după „revoluţie”, precum melcii după ploaie... dar câţi dintre ei au fost aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor – în angoasa morţii?

Alibiul intelectualităţii de ieri şi de azi este un balon cu pucioasă. Talentul rezistenţilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus „paraliteratură”) a sufocat şi a ucis viitorul a peste 20 de milioane de români (mă gândesc la cetăţenii Regatului Mare al României), care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când un rezistent pe burtă îi aruncă în obraz lecţii de retorică unui opozant autentic – precum Radu Filipescu (credeţi că era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, atenţie – în anii 80! – în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?), când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să-şi bată joc de un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!); când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimuţăresc, când violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are talent?) ... în fine, când intelectualii noştri de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic cu neintelectualii subţiri Radu Filipescu, Vasile Paraschiv..., cu netalentatul Paul Goma, cu neromânca Herta Müller!)

Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?)

Nu, adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut succes în spaţiul public? Păi, în România talentul şi moralitatea se exclud!?)

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi trebuit să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioţi, indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel”? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, talentaţii, rasaţii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea pe burtă, pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi.

Din păcate.

În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinţească Mişcarea pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”, solidarizându-se cu Carta 77 a cehilor. Netalentatul, pederastul, jidanul, antisemitul Goma scria atunci, între altele: „Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină”. La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demenţial, cum spun tinerii zilelor noastre. L-am citit de zeci de ori. Fără fisură. O mică exemplificare: „Domnule Ceauşescu, înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…”.

În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare. Punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderenţii au început să se strângă cu sutele este o altă parte a poveştii. Că 6 semnatari din cei 8 iniţiatori, exceptând familia Goma ( în ordine alfabetică, aceştia au fost: Feher Adalbert, Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, Goma Paul, Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, Năvodaru Ana Maria, Ştefănescu Şerban) doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic importanţa momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept elementar – libera circulaţie – este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor nu este decât o parte a alibiului de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte mulţi intelectuali, dintre care unii dovediţi colaboratori ai Poliţiei politice). Pe de altă parte, Scrisoarea se referea la multe aspecte: „drepturile garantate prin legile interne şi convenţiile internaţionale ratificate de guvernele statelor totali­tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referi­toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a mitingurilor, a demon­straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilita­tea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores­pondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber­tate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votanţii votează… în unanimi­tate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti fundamental”.

O întrebare încă neinfirmată de istorie: câţi români ştiau asta şi au stat cuminţi, în băncile lor, cu mâinile la spate? Patrioţii care nu doreau să `şi părăsească ţara aveau toate motivele să o apere semnând această Scrisoare, `n chiar „anul drepturilor omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat.

Mâine, 8 februarie 2010, se împlinesc 33 de ani de când cei 8 au semnat Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea contur.

Oricât de retorică ar părea, adresez câteva întrebări de bun simţ preşedintelui Traian Băsescu şi acelor instituţii ale statului nostru de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită în campanii). În acelaşi preţ, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma nedeţinerii „unui Havel”.

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” procesului comunismului, că la vorbe nu ne întrece nimeni (fiind noi un popor atât de talentat, dar cu serioase probleme de sciatică), dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele Decretului 118/1990, completat cu Lega 221/1990. Toţi preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în ’77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma.

Domnule Preşedinte, până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu apucase să intre, deşi se spunea că Domnia Voastră, personal, l-aţi fi vrut acolo. Credeţi că este posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? Chiar nu poate statul de drept, domnule Preşedinte, să acorde şi lui Paul Goma drepturile cuvenite, statuate de o lege, de care, de altfel, beneficiază atâţia români?

O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi.

Basarabia va condamna comunismul

via Timpul

Astăzi, 14 ianuarie, preşedintele interimar al R. Moldova urmează să semneze primul decret din acest an prin care se instituie comisia de condamnare a comunismului din R. Moldova. Din componenţa acesteia fac parte nume notorii de istorici, jurişti, lingvişti, filosofi şi politologi.

Comisia pentru studierea şi analiza regimului comunist totalitar din RM va studia apariţia, funcţionarea şi impactul regimului comunist în perioada 1917-1990 şi îşi va face public raportul la 1 iunie a.c. Pentru aceasta, autorităţile statului se obligă să deschidă arhivele securităţii, inaccesibile până acum istoricilor. Decretul face referire la rezoluţiile Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste (nr. 1096 din 1996) şi cea cu privire la necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare (nr. 1481 din 2006).

Miercuri după-masă membrii comisiei s-au întâlnit într-o şedinţă preliminară unde s-a stabilit că preşedintele comisiei va fi istoricul Gheorghe Cojocaru, vicepreşedinţi - Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu, iar secretarul - juristul Mihai Taşcă. Din comisie mai fac parte: scriitorul Vladimir Beşleagă, istoricii Demir Dragnev, Nicolae Enciu, Andrei Eşanu, Alexandru Moşanu, Ion Şişcanu, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, lingvişti Vasile Bahnaru şi Constantin Tănase, filosofii Victor Juc şi Ion Sârbu, juristul Andrei Smochină ş.a.

Povestea Sovietelor

Un film despre crimele comunismului, despre asemănările (mai cu seamă în privinţa rădăcinii ideologice şi doctrinare comune, pe care adesea o ignorăm sau nu o re-cunoaştem) şi deosebirile dintre comunism şi nazism (unele legate de metode, altele de retorică, altele de fundamentare teoretică a crimei), despre colaborarea URSS cu Germania nazistă în războiul contra vechii ordini a lumii, despre o ideologie bolnavă şi despre popoarele care au îndurat-o, despre vinovăţia Occidentului faţă de punerea în practică a celui mai mare şi mai odios experiment de inginerie socială din istorie. Este un documentar cutremurător şi lămuritor, scris şi regizat de letonul Edvīns Šnore.
Vă îndemn să-l urmăriţi chiar şi pe cei care aţi trăit pe pielea voastră comunismul. Veţi vedea că uităm prea repede şi învăţăm prea puţin din istorie ca şi din dramele pe care le trăim.
Îi mulţumesc lui Mihnea că l-a descoperit şi semnalat, iar pînă să fie difuzat pe vreun canal naţional de televiziune, cred că trebuie să facem să circule mai mult în blogosferă.

Revoluţia şi Biserica. 20 de ani de la căderea comunismului

Profesorul Radu Preda va susţine astăzi, începînd cu ora 20.00, la Amfiteatrul Facultăţii de Chimie din Cluj (Parcul Central, str. Arany Janos, nr. 11), în organizarea ASCCOR, conferinţa „Revoluţia şi Biserica. 20 de ani de la căderea comunismului”, prilej şi pentru a-şi lansa cel mai recent volum, Comunismul. O modernitate eşuată (Ed. Eikon, Cluj).
„Cartea nu se doreşte o istorie a comunismului cu toate că nu încetează să facă apel la materialul istoriografic. Este mai curând o schiţă a ceea ce se numeşte istoria unei idei şi a efectelor acesteia în realitatea socială. Povestirea de faţă a ideii comunismului şi a consecinţelor acesteia nu poate fi decât parţială, scopul urmărit fiind acela de a pătrunde dincolo de simpla condamnare retorică a comunismului sau de respingerea la fel de sumară a celor care se împotrivesc acestui gest.”
Această reflecţie vine să suplinească un deficit de memorie, pe care modernitatea l-a adoptat în ceea ce priveşte asumarea trecutului comunist.

PS:
Nu uitaţi: În Bucureşti, azi, începînd cu ora 19.00, la Sala Rapsodia (pe Lipscani) va avea loc un concert de colinde - eveniment. Cei care nu veţi ajunge la Rapsodia, îl puteţi urmări în direct pe www.rostonline.org.