vineri, 29 august 2008

Emisiune despre scandalul închiderii expoziţiei "Destine de martiri"

Azi dimineaţă, între orele 10.00 şi 10.30, la Radio România Actualităţi, în emisiunea Ziua şi evenimentul, realizatorul Cristian Curte a abordat subiectul închiderii expoziţiei "Destine de martiri" de la Iaşi. Invitaţi în studio am fost eu si dr. Emilia Corbu, cea prin strădania căreia a fost posibilă expoziţia. Au fost invitaţi, dar au refuzat să participe şi şefii CNSAS - care, retragându-şi exponatele din proiect au făcut imposibilă menţinerea deschisă a expoziţiei - şi Dorin Dobrincu, istoric, director al Arhivelor Naţionale, cel care a declanşat scandalul şi retragerea CNSAS după ce a afirmat că expoziţia "face imagine" unor legionari. Totuşi, CNSAS, prin purtătorul său de cuvânt, a transmis Radioului un comunicat în care spunea că motivul retragerii din expoziţie este unul birocratic: Muzeul Ialomiţa n-ar fi respectat înţelegerea de a se fi consultat cu CNSAS asupra traseului prin ţară pe care îl va avea expoziţia.
Dr. Emilia Corbu a arătat că a invitat, în scris, CNSAS, la finalul primei etape a documentării pentru expoziţie, să-şi trimită reprezentanţii spre a stabili traseul prin ţară. Dar CNSAS nu i-a dat nici un răspuns. De asemenea, dr. Corbu a spus că CNSAS a avut reprezentanţi la Slobozia şi Vaslui şi, prin urmare, dacă ar fi fost nemulţumit de expoziţie sau de locul unde a fost organizată, ar fi spus de atunci. Nu în ultimul rînd, trebuie reţinut că acest motiv nu stă în picioare în confruntarea cu bunul-simţ: nu te legi de o prevedere formală, de vreme ce toate condiţiile de desfăşurare sînt optime. Expoziţia de la Iaşi a fost deschisă în cel mai mare centru muzeal al Moldovei, într-un spaţiu cum nu se poate mai potrivit. Expoziţia s-a bucurat de un enorm succes şi la Slobozia, şi la Vaslui, şi la Iaşi. Miercuri, în ziua desfacerii expoziţiei la Iaşi, în Muzeul Kogălniceanu se aflau încă numeroşi vizitatori, între care mulţi preoţi, iar alte grupuri organizate se anunţaseră telefonic.
Eu am spus răspicat că interzicerea acestei expoziţii - căci interzicere este, indiferent de formele şi mijloacele folosite - a fost una politică. Un istoric cu o prestaţie profesională discutabilă, ca Dobrincu, a contestat expoziţia fără să o fi văzut, din ranchiună confesională (omul nu suportă să fie evocaţi cîţiva martiri ortodocşi, pentru că el este sectant) şi din ură profesională, căci se află pe poziţii diametral opuse (globaliste si "demistificatoare") cu o serie de foşti colegi ai săi ieşeni care au participat la dezbaterea ce a precedat deschiderea expoziţiei de la Iaşi. El şi alţii ca el, gen Al. Florian de la Institutul pentru Studierea Holocaustului, au făcut presiuni asupra CNSAS să se retragă. Vicepreşedinte al CNSAS se întâmplă să fie un istoric clujean de aceeaşi teapă, Virgiliu Ţârău, care abia a aşteptat să-i pună în operă indicaţiile. Ăsta e adevărul. Restul, acuzaţiile de legionarism şi pretextele puerile, sînt simple prostii. Aşa cum am demonstrat în emisiune.
Poate ne vom găsi dreptatea în justiţie.

UPDATE
Cititi si Expoziţia "Destine de martiri" a fost retrasă, “Sfintul Ardealului” si Parintele Calciu - din nou interzisi! si Cenzura noilor cominternisti sau interzicerea unei expozitii la Iasi.

joi, 28 august 2008

Citiţi Viorel Ilişoi, dacă vreţi ceva de calitate


Il urmăresc demult pe Viorel Ilişoi, reporter, poet şi boem singuratic. Pentru o vreme am fost şi colegi, la Cotidianul. Textele lui sînt spectacole în care rolurile principale sînt făcute de figuranţi. Poemele sale sînt drame spuse cu umor. Capacitatea de a observa detaliul relevant, de a scoate din banalul cotidian poveşti zguduitoare şi de a le spune celorlalţi, cu har de povestitor moldovean (şi e moldovean, de la Botoşani) şi întotdeauna cu grija de a lăsa o portiţă de fugă prin umor, autoironia şi sensibilitatea îl fac deosebit. Nu are faima de care se bucură "analiştii" politici, nici trecerea unor experţi-în-orice-la-tv, dar are farmecul rar al reporterului pur-sînge în care zace întodeauna un scriitor (fie el descoperit lumii sau rămas ascuns pe vecie între rîndurile scriiturii la gazetă).
Un timp a avut un blog la care am făcut trimitere imediat ce am aflat de el. Dar între timp l-a desfiinţat şi s-a apucat să scrie mici povestiri pe site-ul Cotidianului, care sînt puse acolo şi în varianta audio-video (mai fermecatoare).
Vă invit să-i ascultaţi parodia dupa "Mistreţul cu colţi de argint", a lui Ştefan Augustin Doinaş, intitulată "Balada pescarului în Bucureşti". E un avertisment ecologist de cea mai bună calitate. Şi, ajunşi acolo, căutaţi să mai aflaţi alte aventuri ale lui Viorel Ilişoi şi ale bicicletei sale, Leta, în capitală şi, uneori, în provincie (e senzaţionala satira pe care o face monumentelor de prost gust futuriste pe care o face aici).

marți, 26 august 2008

Un editorial ca două palme pe obrazul gros al lui Dobrincu & Co

Victor Roncea publică în ZIUA de mîine un editorial despre preconizata închidere forţată a expoziţiei "Destine de martiri" de la Iaşi. Un text ca o pălmuire publică a obrazului gros dovedit de alde Dobrincu şi gaşca. Poate că unora li se va părea excesivă atitudinea indignată a lui Victor. Şi dacă e aşa, gîndiţi-vă cum v-aţi simţi ca tatăl sau bunicul dvs să fie băgat în puşcărie fără nici o vină, în afară de cea de a fi patriot şi creştin, să fie schingiuit inimaginabil, să iasă mutilat trupeşte şi/sau sufleteşte, supravieţuind printr-un miracol, şi să fie în continuare scuipat, umilit, înjurat şi bătut pe stradă, în văzul lumii, fără posibilitatea de a se apăra. Oare cum aţi reacţiona? Dar dacă aţi avea proba sfinţeniei unui astfel de om, sfinţit în calvar, şi care nu vă este rudă?

Dau aici doar un fragment din editorialul lui Victor Roncea:
"Dupa infamul scandal al informatorilor trimisi la Berlin cu ICR-Tour si al manelistilor de strada cu spray in nas desemnati reprezentanti ai Romaniei la New York, CNSAS-ul gaseste ca este normal sa se razbune pe o alta expozitie, care prezenta viata si sacrificiul unor martiri anticomunisti ai Ortodoxiei romanesti. Este vorba de "Destine de martiri", aflata sub spectrul interzicerii la Iasi, unde sunt prezentati Sfintii Inchisorilor, o parte din mucenicii propusi spre canonizare in Biserica Ortodoxa Romana. Amintim aici ca Biserica Rusa a canonizat deja sute de sfinti ai lagarelor de concentrare bolsevice si ca Vaticanul a beatificat anul trecut circa 500 de luptatori crestini cazuti in Spania in lupta cu brigazile teroriste sovietice. La noi, dimpotriva, razboiul continua: urmasii teroristilor bolsevici ataca memoria victimelor comunismului. (...)
«O sa se bata cu noi si morti, iar noi sa fim alaturi de voi ca sa ne aparati. Si morti vom izbandi!», spunea Parintele Calciu de pe patul de spital din salonul care-i devenise si chilie, si loc de pelerinaj. Iata ca nu au trecut nici doi ani si cuvintele profetice ale marturisitorului dreptei credinte se implinesc. Aceiasi dusmani ai Romaniei de ieri, incearca sa mutileze memoria luptatorilor anticomunisti."


Cititi textul integral in ZIUA.

UPDATE

Va mai recomand: Efecte previzibile si paradoxale, de Dan Culcer; «Destine de martiri», o expozitie interzisa iesenilor, de Madalina POPA; "Sfintii inchisorilor" interzisi la Iasi, de Victor Roncea, O nouă revoluţie comunistă, la Iaşi, de Pr. Savatie Bastovoi

ROST pe august: despre sfinţenie şi trădare


Numărul pe august al revistei ROST este închinat Doamnei Maria Brâncoveanu, soţia Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu, cea care prin suferinţă s-a sfinţit. Pe lângă grupajul dedicat Doamnei Maria şi Sfinţilor Brâncoveni pe care-i prăznuim în această lună, ROST mai conţine un dosar voluminos şi lămuritor despre semnificaţiile şi efectele cazului Corneanu-Drincec. De asemenea, vă recomand textele: Dan Puric: "În România este multă credinţă, dar şi laşitate", de Pr. Ion Alexandru Mizgan; Despre implicarea preoţilor în politică, de Lector univ. dr. Vasile Chira; Ultimii boieri şi... cumanii, de Viorel Patrichi; A fi “cool”, nu cult , de prof. dr. Adrian Botez.

Puteti cumpara revista "Rost" la chioscurile Rodipet, ca si:
- In Bucuresti – de la librariile “Vasiliada” (Bd. I. C. Bratianu 12) si “Sophia” (str. Bibescu Voda nr. 24, linga Facultatea de Teologie); la cele doua librarii gasiti si numere din urma, pentru completarea colectiei;
- In Constanta – de la libraria “Brâncoveneasca” (Str. Stefan Mihaileanu nr. 21) si Prăvălia Predania (B-dul Tomis nr. 8),
- In Suceava – de la libraria “Sf. Voievod Stefan cel Mare”;
- In Iasi - de la librariile Sedcom Libris;
- In Cluj - de la librariile Arhiepiscopiei Clujului;
- In Tecuci - de la Librariile Cristian;
- In Campia Turzii - de la Libraria Ensa.

S-a născut în cer părintele Gavriil Stoica de la Zamfira


Aflu cu tristeţe că, duminică, ne-a mai murit un mare duhovnic şi predicator: părintele arhimandrit Gavriil Stoica (74 ani) de la Mănăstirea Zamfira - Prahova. Era bolnav de citiva ani.
Părintele Gavriil, pe numele de mirean Gheorghe, s-a călugărit la vârsta de 17 ani. În 1964 a fost arestat sub acuzaţia că difuza "literatură duşmănoasă", pe româneşte cărţi de folos, de învăţătură creştină, contra păcatului. Făcea parte din grupul părintelui Nicodim Măndiţă. A stat închis până în 1967.
A fost ucenicul altui mare duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, căruia i s-a spovedit până la sfârşit.
Mai multe despre părintele Gavriil aflaţi din Lumea credinţei.
Veşnică să-i fie pomenirea!

duminică, 24 august 2008

Şefii CNSAS, ai Arhivelor Naţionale şi Institutului pentru Studierea Holocaustului înfiinţează Ministerul Adevărului

COMUNICAT DE PRESĂ
Bucuresti, 24 august 2008

Premieră în România: o acţiune culturală este interzisă pe motive politice. Se întâmplă la Iaşi, acolo unde s-a putut juca o piesă ca "Evangheliştii" a Alinei Mungiu-Pippidi – în care este jignită sensibilitatea religioasă a creştinilor –, dar unde nu pot fi evocate şase mari figuri ale rezistenţei anticomuniste prin credinţă. Responsabili direcţi sunt Dorin Dobrincu, şeful Arhivelor Naţionale, Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, Ladislau Csendes, preşedinte al Colegiului CNSAS, şi Virgil Ţârău, vicepreşedinte al Colegiului CNSAS.
De reţinut că expoziţia nu cade sub incidenţa nici unei legi şi că numele cărora le este dedicată figurează în Martirologiul întocmit de Bisericile creştine din România şi în Raportul Tismăneanu: Părintele Arsenie Boca (supranumit „Sfântul Ardealului”), Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Daniil Teodorescu (pseudonim literar Sandu Tudor), Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu (cunoscut ca “Sfântul Închisorilor”) şi Ioan Ianolide, toţi foşti deţinuţi politici. Gafencu şi Sandu Tudor au murit în închisoare.
Numele lor sunt acum prigonite din nou, de această dată într-un regim care se pretinde democratic, la iniţiativa unor oameni puşi în funcţii de către partide care, formal, condamnă comunismul: PNL, respectiv PD-L.
De la interzicerea unei expoziţii până la arderea în pieţele publice a cărţilor unor autori consideraţi indezirabili nu mai este decât un pas. Iată cum o mână de istorici şi de politruci, plasaţi în funcţii-cheie în câteva dintre instituţiile statului român, (re)înfiinţează Ministerul orwellian al Adevărului.
Expoziţia itinerantă „Destine de martiri”, realizată de Muzeul Judeţean Ialomiţa, CNSAS şi Asociaţia ROST, este închisă în urma acuzaţiilor de “propagandă legionară” aduse manifestării, în “Ziarul de Iaşi”, de către Dorin Dobrincu şi Alexandru Florian. Amândoi au comentat public, în termeni ideologici, deschiderea expoziţiei la Iaşi – unde a ajuns după ce a fost vernisată la Slobozia şi Vaslui – fără să o fi văzut. Pe scurt, cei doi au declarat că o astfel de expoziţie “face imagine” unor legionari şi, prin urmare, este antidemocratică. Ei mint cu seninătate, ştiind foarte bine că dintre toţi doar Părintele Arsenie Papacioc a fost legionar.
“Ziarul de Iaşi” ne-a refuzat dreptul la replică în care lămuream situaţia.
Dobrincu şi Florian au făcut presiuni asupra CNSAS ca să se retragă din proiectul expoziţiei, cu toate cele 120 de documente şi fotografii pe care le-a furnizat. De teama amplificării scandalului şi în ciuda faptului că expoziţia nu conţine nimic propagandistic în ea, câţiva din membri Colegiului CNSAS au cerut retragerea de urgenţă a documentelor din expoziţie. Cei mai vocali au fost au fost preşedintele Colegiului, Ladislau Csendes - care a dispus vineri, 22 august a.c., încheierea colaborării cu Muzeul Judeţean Ialomiţa - şi vicepreşedintele Virgiliu Ţârău, care are puternice legături cu gruparea de istorici "politic corecţi" din care face parte şi Dobrincu. Fără contribuţia CNSAS, expoziţia devine inconsistentă şi va fi închisă, deşi era programată să mai ajungă în câteva oraşe din ţară.
Dincolo de acuzaţiile calomnioase formulate de Dobrincu şi Florian, ca şi de pretextul pueril invocat de CNSAS (că nu a fost anunţat din timp despre deschiderea expoziţiei la Iaşi) e clar că Dobrincu & Co nu vor să fie cunoscut martirajul unor creştini ortodocşi, nici să fie dezvăluite metodele de lucru ale Securităţii şi se opun ca tânăra generaţie să vadă modele de viaţă în acei oameni care s-au ridicat contra totalitarismului comunist.
Acest eveniment ridică, între altele, şi întrebarea: până unde poate dispune CNSAS de documentele pe care le deţine în arhivele sale? CNSAS este doar un depozitar sau un „autor” al acestor documente şi se prevalează de dreptul său discreţionar de autor?
Pentru prejudiciul de imagine provocat organizaţiei noastre, Asociaţia ROST îi va acţiona în judecată pe Dorin Dobrincu şi Alexandru Florian. Iar împotriva lui Ladislau Csendes si a lui Virgil Ţârău, Asociaţia ROST va face plângere pentru abuz în funcţie.

Claudiu Târziu
/Amanunte.doc

UPDATE
Dr. Emilia Corbu, iniţiatoarea şi cea care s-a ocupat cap-coadă de expoziţie, a trimis astăzi o scrisoare deschisă Sfântului Sinod, Consiliului Director al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi Secretariatului General al Ministerului Culturii. Scrisoarea este lămuritoare pentru tot omul de bună-credinţă. O citiţi aici: /scrisoare%20emilia%20corbu.doc

UPDATE 2
Ziarul ZIUA este prima institutie de presa centrala care relateaza despre acest caz, prin intermediul confratelui Victor Roncea. "Expozitia itineranta "Destine de martiri", realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia Rost la sediul Muzeului "Mihail Kogalniceanu" din Iasi, este inchisa in urma unor denunturi realizate prin presa in stilul "Scanteii" anilor '50. Folosind ace­leasi argumente ca si anchetatorii si securistii regimului bolsevic, noii acuzatori ai memoriei martirilor anticomunisti au speriat organizatorii expozitiei ca "fac imagine unor legionari" - scrie Victor. Cititi restul aici!

Inconfortul intelectualilor confortabili

de Ovidiu Hurduzeu

24 August, 2008
El Dorado Hills, California


Text publicat iniţial pe A Treia Românie.

Trăiesc confortabil, deci exist

Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi încât nu ne mai dăm seama că trăim un coşmar. Discutăm inutil de “drepturile omului” când considerăm “omul” o îngrămădire de funcţii utile. Ceea ce numim “existenţa noastră” este o masă vâscoasă, informă, un bloc gelatinos care împiedică viaţa să ia forme armonioase, să se desfăşoare în ritmuri organice. Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant - de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc... încotro? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul său. Nimic nu mai este viu, natural.
Jinduim după normalitate, dar “normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în “normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu “să-ţi vezi de treabă” ca un “cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până în noapte, să te uiţi la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, “normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să “dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.
Accepţi normalitatea anormalului, absurdului şi incoerentului întrucât nu ai alt ideal decât CONFORTUL material, intelectual şi estetic.
Confortul este ideologia mediocrităţii şi filistinismului, delăsării şi facilităţii prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. Omul capitulează în faţa “meciului de fotbal” şi a ideilor preambalate. Aici sfârşeşte creştinismul şi începe servitudinea voluntară.
Iubim confortul întrucât ne economiseşte eforturile. Viaţa noastră devine mai uşoară când totul “merge şnur”. Nu există confort fără adaptabilitate - Petre Ţuţea ar zice “de ploşniţă” - la scheme abstracte şi drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară. Nu mai este confortabil să fii creştin-ortodox. Posturi peste posturi, slujbe lungi la ore nepotrivite, rugăciuni, viaţă de familie. Prea complicat, faci o donaţie şi ţi-ai rezolvat problemele de conştiinţă. Nu mai este convenabil să ai un copil acum, când ai devenit manager şi în joc este cariera ta profesională. Avortezi.
O viaţă cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme şi imagini prestabilite, “raţionalizate”. Este mult mai confortabil să emigrezi în Elveţia decât să-ţi câştigi existenţa în România. Ţara Cantoanelor îţi cere doar să te adaptezi la structurile ei eficiente. Acolo, funcţionezi ca într-o baie de ulei în timp ce, în România, de vrei să trăieşti cu adevărat, ar trebui să lupţi, să rezişti asaltului realităţii concrete. În Elveţia, vei deveni probabil un sclav fericit; în România, ai încă şansa să rămâi om liber. Cu o condiţie: să te dedici unei cauze serioase, să iubeşti şi să rezisti pe baricade.
Confortul îţi oferă iluzia certitudinii şi a siguranţei. Dacă eşti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai un centru de greutate pentru a-ţi găsi echilibrul existenţial. Eşti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice şi sociale. Funcţionezi pe pilot automat.
Nu poţi să te împotriveşti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol.
Corespunde perfect aşteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu. Pe creştin, cum să-l mulţumească confortul când îi cere să se supună “veacului acestuia” (adaptarea este o supunere deghizată)? Persoană divino-umană, creştinul este stârnit mereu de nevoia auto-depăşirii, a trăirii exigente într-o realitate transfigurată. Dacă sclavul fericit îşi doreşte cât mai mult confort, creştinul jinduieşte să trăiască într-un lux desăvârşit: în iubire.

Intelectualul confortabil

În numărul pe luna ianuarie 2008 a revistei “Idei în dialog”, Horia Roman Patapievici şi-a început comentariul despre manifestul “A Treia Forţă” prin a-şi exprima “tenacea” sa “senzaţie de inconfort moral”: “Citind şi recitind acest ‘manifest la două mâini’ (cum l-au numit autorii lui), nu m-am putut împiedica să nu resimt o tenace senzaţie de inconfort moral, în ciuda confortului intelectual pe care mi-l procură anumite teme şi diagnostice ale autorilor. Neîndoielnic, sursa inconfortului moral venea din împrejurarea că, deşi puteam consimţi la detaliul anumitor analize, simţeam că, în ansamblu şi pe fond, trebuia să resping întregul propunerilor făcute.”[1]
Judecarea unor idei radicale, care îşi propun să schimbe o paradigmă culturală, din prisma senzaţiei de confort/inconfort este simptomatică pentru modul de a reacţiona al intelectualului confortabil din România. După 1989, în locul mult aşteptatului discurs critic, “elitele” româneşti au instituţionalizat conformismul şi retorica auto-justificării, trecând la implementarea noilor ideologii “democratice”. Conştiente fiind că manipulează un discurs diversionist, “elitele” au tremurat permanent la gândul că duşmanul de moarte al ideilor şi atitudinilor confortabile, intelectualul critic tradiţional, s-ar putea să revină acasă. Am putea compara teama lor în faţa tradiţiei critice cu frica de monarhie a clasei politice.
De ce oare, în ochii “elitelor”, intelectualul critic tradiţional pare o figură nesuferită? Motivele ar fi multe, dar ne mărginim să enunţăm doar câteva.
În primul rând, intelectualul critic este o persoană autonomă care nu depinde de o reţea. Autoritatea sa nu derivă dintr-un statut instituţional sau mediatic, ci se bazează strict pe prestanţa ideilor profesate. Neinteresat să fie recunoscut, recompensat şi promovat de reţele, este greu de redus la tăcere. Şi mai greu de cooptat.
În al doilea rând, intelectualul critic nu face politică de partid sau culturală, doar “politica adevărului” (C. Wright Mills). Pentru intelectualul confortabil, să gândeşti mânat de adevăr, este un anacronism întrucât adevărul este o “construcţie” relativă care nu poate să se erijeze într-o autoritate.
Un al treilea aspect inacceptabil: intelectualul critic, nu numai că discută idei serioase în lumina adevărului, dar are şi ambiţia ca ideile sale să câştige publicul încă independent în gândire. La polul opus, “confortabilul” traduce în limbaj savant realităţile status-quo-ului. Se adresează unei mase docile şi conformiste: masteranzi formataţi de “studiile culturale”, carierişti universitari si din mass media, teologi ecumenişti, stângişti de bibliotecă, neoconservatori “în pat” cu transnaţionalele şi mafioţii locali, “iubitori de cultură” fără cultură, pensionari abonaţi pe vremuri la “România literară”, specialişti în management cultural, clienţii sucursalelor din străinătate a Institutului Cultural Român, etc.
Un alt aspect ce-i creează “elitei” un sentiment profund de “inconfort”: intelectualii critici sunt coerenţi cu ei înşişi. Leagă semnificatul de semnificant, gândirea de faptă. Este o practică străină “confortabililor” proteici care mizează pe coerenţa incoerenţei.
În jurul ideilor confortabile[2] şi confortului material se organizează întregul sistem de non/valori a “elitelor” româneşti. Ideile, grupate în tematici politic corecte, “se dezbat” la workshop-uri, în cadrul programelor de schimburi culturale, prin sălile de conferinţe ale fundaţiilor. Confortul este cel care le personalizează şi pune în circulaţie. Confortabile, ideile devin apetisante, au gust de cremşnit, cornuleţe sau euroi. A gândi pe cont propriu, pe banii tăi, pe timpul tău e un hobby. Iar dacă mai vrei să schimbi şi lumea e nebunie curată. Oare?


Filistinismul competenţei

Nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care aşa zisele elite româneşti să nu predice pe toate canalele mediatice “nevoia de competenţă”. De douăzeci de ani, discursul mafioto-securist îi spune cetăţeanului român “eşti un nimeni, nu faci bani!“ la care, cel elitist-managerial adaugă: “Eşti un nimeni, nu ai competenţe!”. Cele două discursuri se completează de minune la nivelul “pieţii unice” monopoliste.
Ideile, înainte de a intra în dialog, trec prin birourile diferiţilor sponsori. Sunt invitate în sala de conferinţe unde experţi în managementul cultural le explică în power point câteva principii ale economiei actuale: 1) Precum banii, ideile trebuie să circule, să nu aibă miros şi o origine clară. 2) Precum mărfurile, să posede valoare de schimb.
Cum circulaţia impune competenţa şi nu vice versa - sau marxist vorbind, valoarea de schimb primează în faşa celei de uz - ideea-marfă va înlătura de pe piaţă atât “neprofesionista” idee cinstită cât şi ideea “tare” dar fără ambalaj politic protector. În noua societate conexionistă, tezaurizarea ideilor este o etapă depăşită a istoriei. Acum se trăieşte pe credit. Mai ales în cultură. Cine posedă idei proprii devine suspect. Conceptele şi doctrinele se împrumută de la băncile de idei acreditate, de obicei Neocon Bank of America şi Banco della Sapienza Sinistra. Ideile împrumutate se investesc în mici biznisuri - un articolaş într-una din revistele “elitelor”, un interviu la Realitatea TV. Oricum, nu contează, e o simplă “dezbatere”.
“Purtătorii de mesaj” din România sunt supăraţi că publicul îndărătnic nu răspunde pavlovian la stimulii lor ideatici, nici nu se năpusteste să cumpere părerile oamenilor “validaţi într-un circuit internaţional”[3]. Le place să creadă că imobilismul consumatoriilor de cultură s-ar datora birocraţiei. Sau ignoranţei. Sau schimbării anotimpurilor. Atât de vârtos au interiorizat lumina suficienţei de sine încât nu realizează că piaţa liberă de idei - dacă o asemenea potemkiada ar exista cu adevărat - le-ar aduce pieirea.

De la “omul de cultură” la “intelectualul de elită”

În timpul comunismului, Cuvântul lui Dumnezeu fusese interzis în spaţiul public şi izgonit din sufletele oamenilor. Cum nevoia de Dumnezeu nu poate fi eradicată, ea a fost satisfăcută pidosnic printr-un ersatz religios. “Omul de cultură” l-a înlocuit pe preot şi duhovnic, ba chiar a pozat în martir.
Din coasta “omului de cultură”, “spiritualitatea românească” sub oblăduirea partidului a fabricat criticul literar. În absenţa filozofului şi preotului, criticul literar fusese investit cu o nemeritată autoritate, risipită în mare parte pentru satisfacerea unor nevoi personale şi orgolii mărunte. Remarcându-se prin cameleonism şi slugărnicie în relaţiile cu regimul, prin judecăţi de valoare după cum “vroiau muşchii lui”, criticul literar a fost, cu foarte puţine excepţii, pseudopersonalitatea prin excelenţă a culturii române sub comunism. În loc de o conştiinţă, un parazit umflat deopotrivă de puterea comunistă, adulaţiile servile ale scriitorilor şi fascinaţia exercitată asupra unui public cititor “captiv”, privat de Memorie şi accesul la informaţie.[4]
Criticul literar formatat de sensibilitatea comunistă a introdus în cultura română moda intelectualului dezîntrupat[5] animat de o aroganţă gnostică faţă de realitatea “vulgară”. Estetismul şi apologia “competenţei intelectuale”, cultivate din raţiuni politice,[6] i-au permis să eludeze responsabilitatea morală şi să-şi ascundă incapacitatea sa de a înfrunta adevărul în trupul realului însuşi.
După 1989, “oamenii de cultură” în loc să se căiască, au continuat să nărăvească sub o nouă formulă. Când, în jurul lor, au început să foiască Merţane şi BMW-uri încărcate cu analfabeţi iubitori de manele, “oamenii de cultură” au simţit cum le fuge pământul de sub picioare. Amantele i-au abandonat, portofelul li s-a golit, autoritatea lor pe plan social a tins spre cota zero. Ca să nu rămână de căruţă în noua societate, s-au reinventat. Au abandonat vechea denumire (“oameni de cultură”) şi s-au declarat “elite”. Astfel a apărut clubul “elitelor validate internaţional”, unde se aranjează tranzacţii cu idei-marfă importate prin reţeaua dealerilor de idei autorizate.
Istoria va consemna marea diviziune a muncii din epoca prelungitcomunistă. Mafia economică a monopolizat “economia de piaţă” iar cartelul cultural “piaţa ideilor”. Sub privirile paternalist-dojenitoare ale EUrabiei[7] cele două structuri monopoliste au construit “cealaltă Românie”: România globală a securiştilor miliardari, a culturii transformate în mahala mediatizată şi inginerie stângist internaţionalistă. “Cealaltă Românie” - tentaculară, burtoasă, nesimţită în prosperitatea ei parazită - stă alături de România reală, înghesuind-o, încercând s-o scoată afară din rostul ei milenar.
Auto-intitulatele “elite” româneşti suferă de autarhie mentală şi sentimentală. Nu “simt” România fiindcă n-au stat niciodată faţă în faţă cu Viaţa. Au perceput-o indirect, prin abstracţiuni exterioare în loc s-o perceapă concret din interiorul Bisericii vii. Iată de ce nu-şi înţeleg nici semenul şi nici neamul, şi tot mută discuţia pe terenul abstract al “omului” cu drepturile sale universale, “naţiunii”, “imperiului” şi alte construcţii asemănătoare.
Întrucât Dumnezeu creează prin Cuvânt, vorbele omeneşti au “greutate” şi “putere”. Dar ele nu pot fi separate de cel care vorbeşte aşa cum cuvintele lui Hristos nu pot fi separate de Persoana sa. “Cine spune” nu-l dezlipeşti de “ce spune”. Declaraţia de condamnare a comunismului în România îşi pierde credibilitatea din moment ce în spatele ei se află Vladimir Tismăneanu. Cine a scris cartea “Despre idei şi blocaje”? Horia-Roman Patapievici, persoana care sprijină circulaţia liberă de idei sau Horia-Roman Patapievici, directorul unor instituţii care blochează sau filtrează opiniile politic incorecte? “Cineva” viu sau “ceva” necrozant îl mărturiseşte pe distinsul nostru intelectual?
Depărtându-se de Dumnezeu, “elitele” rostesc un discurs lipsit de conţinut, greutate şi coerenţă. Un discurs autistic pentru uzul administratorilor de reţea, dumnezeii externi şi interni care dau “elitelor” calificative de bună purtare. În aceste condiţii, cum să mai creadă “masele iubitoare de cultură” cuvântul scris şi vorba-imagine? Când totul a devenit o “imensă acumulare de spectacole” (Debord)[8] şi “o uriaşă îngrămădire de mărfuri” (Marx), când tot ceea ce era trăit direct s-a depărtat într-o reprezentare vicleană, cum evităm soluţiile drăceşti: revoluţia şi apatia? Oricât am vrea să-l scoatem pe Marx din ecuaţie, el va reveni pe uşa din dos atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu nu-l vom mai accepta Viu printre noi.
Acest Cuvânt l-au căutat tinerii când au luat cu asalt sala “Rapsodia” pentru a trăi spectacolele lui Dan Puric. În timp ce “figurile atinse de nimbul excelenţei” se plâng că vocea lor nu este ascultată în România, Dan Puric reuşeşte de unul singur să demareze o adevărată renaştere culturală. Cum de-a reuşit un actor acolo unde elitele au eşuat?


Actorul sau întoarcerea la viaţă

În existenţa cotidiană, sclavul fericit sălăşuieşte doar în confortul rutinei, în experienţa sa imediată care-i oferă certitudinea evidenţei. Rutina nu este o ancorare în real, ci un raport de adecvare dintre sclav şi imaginile plăcute în care îşi oglindeşte narcisist chipul. Gol pe dinăuntru, nu posedă o consistenţă proprie; “substanţa” sa derivă din imaginile-obiect care-l reprezintă. El însă nu are nici o putere asupra acestor imagini, fericirea sa depinde de instanţa care manipulează oglinda. Dacă spargi oglinda, sclavul fericit se prăbuşeşte ca o marionetă abandonată de păpuşar. Sau se eliberează din închisoarea certitudinilor mincinoase; revenit cu picioarele pe pământ, purcede la recuperarea sa pe un sol ontologic stabil.
Actorul distruge echilibrul facil al rutinei, destramă perspectivele călduţe şi autosatisfacţia. Pe scenă, situaţiile statice şi chipurile îngheţate ale “realităţii prin adaptare” sunt supuse unor perturbări creatoare. Actorul “deformează”, “dislocă”, “desincronizează” şi în final transfigurează imaginile-obiect care alcătuiesc înşelătorul univers cotidian. Jocul său eliberează energiile vitale pe care sclavii fericiţi, înconjuraţi de imagini-obiect, nu le mai simt (imaginile-obiect sunt necrozante şi energofage, absorb energia în loc s-o degaje). Pe scenă are loc o “întoarcere la viaţă” în sensul în care o sămânţă îngheţată învie. Scopul actorului nu este să elibereze energii haotice. Pe scenă, energeia se manifestă ca “putere” (vechiul ei sens aristotelic) în vreme ce sclavul fericit n-o cunoaşte decât sub forma risipitoare a activităţii frenetice şi a comportamentului violent.
Chiar dacă actorul rămâne nemişcat şi tăcut, simţi cum pulsează în el viaţa. Energiile sale vitale nu circulă însă printr-un corp fără organe, sunt încarnate, devin “putere” , prezenţă scenică.
În lumea sclavilor fericiţi, construită pe o “coloană absentă”, prezenţa este o ficţiune. Nu poţi fi “prezent” decât în şi printr-o “re-prezentare”. Eşti “cineva” (o prezenţă) când reprezinţi “ceva”. Un obiect printre obiecte. Actorul redă prezenţei demnitatea şi taina ei originară, transformând-o într-un eveniment.
Evenimentul nu este un happening spontan. Pe scenă, actorul nu discută idei, ci le dramatizează, încarnează gesturile sale. Ideile nu mai sunt ficţiuni sau reprezentări precum în gândirea postmodernă - ele sunt “evenimente” care “semnifică”, acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Actorul nu se lasă sedus de anarhismul improvizaţiei, jocul său este bazat pe un “meşteşug”, face parte dintr-un sistem riguros articulat. Spontan, inconştient poate fi doar accidentul, energia explodată haotic. Evenimentul, ca joc al actorului, se desfăşoară precum o “dilatare” strunită. Înfruntă rezistenţele întâlnite în cale şi echilibrează mereu tensiuni contrare, pe un plan superior. Jocul actorului este atât denotativ cât şi conotativ, uneşte semnificatul cu semnificantul, conceptul (ideea) cu gestul, sufletul cu corpul. O uniune tensionată, nicidecum o fuziune.
La baza evenimentului scenic se află “meşteşugul”. Pe scenă, actorul, meşter dibaci, curăţă mişcările sale de amănunte superflue, le imprimă ritm şi stabilitate, ca într-un dans. Evenimentul ia naştere când artistul îl transportă pe spectator de la un plan la altul, de la o perspectivă nouă la o perspectivă total neaşteptată printr-o deplasare ritmică a centrului său de gravitate. Dansatorul se mişcă mereu, dar nu-şi pierde niciodată “stabilitatea”. Actorul nu fascinează spectatorul printr-o prezenţă spectrală, de idol, ci prin capacitatea sa de a elimina “naturaleţea” vieţii din habitatul postmodern. În locul rutinei şi a realităţii prin adaptare, actorul introduce ritmul viu, dansul, mişcarea îndreptată spre un “altceva”. Spectacolul ca eveniment nu este însă un carnaval revoluţionar, unde spectatorii şi actorii se amestecă “obscen” unul cu altul. Jocul actorului, prezenţa sa scenică urmăreşte atât manifestarea cât şi tăinuirea adevărurilor esenţiale (a se compara cu reality show-ul după care se dau în vânt sclavii fericiţi). În teatru, adevărul se trăieşte ca prezenţă totală. Trebuie să te lepezi însă de ochelarii de cal prin care vezi doar fragmentul şi neesenţialul.
Dan Puric a dinamitat convenţiile “societăţii spectacolului” prin dogmele teatrului veritabil. Doar un actor ar fi putut să înţeleagă că “viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole”[9]. Nimeni altul n-ar fi înţeles mai bine primejdiile şi scopurile procesului de teatralizare a societăţii româneşti.
“În lumea realmente răsturnată, adevărul este un moment al falsului”.[10] Iată de ce Dan Puric purcede la repunerea lumii pe făgaşul ei originar. Obiectivul său imediat: să-i redea societăţii româneşti “organicitatea” ei originară. Nu este nici reacţionar, nici fundamentalist ortodox. În “Teatrul cruzimii”, Antonin Artaud reacţionează împotriva fosilizării teatrului, a transformării sale într-un mijloc de amuzament. Dan Puric reacţionează împotriva unui fenomen mult mai grav. Transformarea unei ţări întregi într-un circ roman, cu privilegiaţi la tribune şi fiare sălbatice devorând oameni cinstiţi în arenă.
Poate mai important este faptul că Dan Puric îşi obişnuieşte publicul cu un nou mod de percepere a realităţii. El nu discută idei confortabile, dramatizează idei colţuroase. Vorbele sale au greutatea şi coerenţa pe care gesturile actorului le au pe scenă. Vorbind în picioare, pe masă, în faţa unei săli pline de studenţi stabileşte un mod personal-evenimenţial de comunicare; ideile sunt percepute concomitent ca o putere fizică, literalmente reală, şi una spirituală.
Succesul de care se bucură spectacolele şi conferinţele lui Dan Puric indică un fenomen cu implicaţii sociale şi culturale profunde. Pentru prima dată de la căderea comunismului, observăm cristalizarea unei micări dezinhibate de contestare a status quo-ului din România (în special) şi a tehnoglobalismului (în general). Pentru prima dată este “spart” monopolul discursului intelectual pe care-l deţin în prezent “elitele” româneşti. Indiferent de culoarea politică adoptată la un moment dat, “elitele” postdecembriste sunt de sensibilitate stângistă pe linia “globalismului cu faţă umană” trasat de Andrei Saharov încă din 1968.[11] Rolul lor a fost şi rămâne să legitimeze în plan conceptual şi simbolic convergenţa dintre comunism şi capitalism într-un sistem mondial totalitar - totalitar în sensul că urmăreşte să “fondeze o sferă generală totală care să se constituie într-un nou absolut” (Apostolidès, sublinierea autorului).[12] Apartenenţa la “elită” a unui intelectual român nu este dictată de “competenţă” sau “moralitate”, ci de capacitatea sa de a interioriza gândirea unică, de a se adapta confortabil la modelele politic corecte ale momentului actual.
Deşi discursul intelectual al elitelor este falimentar, el nu a putut fi contestat până acum din lipsa unor puncte de vedere coerente situate în exteriorul sistemului. Doar o privire “din afară” ar fi putut cristaliza o conştiinţă contestatară, lucidă şi dezinhibată. Până recent orice punct de vedere “politic incorect”, strecurat în mainstream-ul cultural căuta să conveargă într-un fel sau altul cu cel “elitist” (oficial). Puţinii criticii urmăreau “să joace în teren”, ceea ce le oferea “elitelor” un enorm avantaj; plasate pe post de arbitri şi de facilitator, administratori ai “dialogului, “elitele” puteau să dicteze oricând eliminarea unui jucător indisciplinat.[13] Rebelii erau reduşi la tăcere, nu atât prin cenzură, cât pe plan simbolic fiind plasaţi într-o poziţie de “încarnatori” ai negativităţii absolute. Etichetele “legionar”, “fundamentalist”, “ultranaţionalist”, “anti-occidental” sunt variantele carpato-dunărene ale “rasistului” sau “dead white man” prin care stânga occidentală îi rade pe oponenţii Vajnicii Lumi Noi.
Dan Puric a acţionat împotriva “sistemului ticăloşit” de pe poziţia unei duble exteriorităţi, cea a artistului şi a creştinului ortodox. Nu atât critica sistemului a strâns rândurile unei mişcări contestatare în jurul lui Dan Puric, cât promovarea unui model de socialitate personalist-evenimenţială. Oamenii au simţit că Dan Puric nu-i mai consideră nişte sclavi fericiţi, li se adresează în chip de persoane luptând să devină evenimente. Dintr-o lovitură, a căzut întregul edificiu elitist al intermedierilor abstracte.

*

Dumnezeu, creind lumea prin Cuvânt, pune la temelia tuturor vorbelor omeneşti relaţia. A scoate grai înseamnă a te afla într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Cuvântul ca relaţie presupune apropierea de adevărul celuilalt prin dragoste ascetică. Te întrebi: cine este X? Să răspunzi la întrebare trebuie să-l cunoşti pe X în integritatea sa vie. Iubindu-l, reuşeşti să treci dincolo de carapacea proprietăţilor sale inesenţiale şi necrozante, de acel “ceva” care-i roade “cineva”-ul din el şi-i menţine fiinţa într-o permanentă stare de dezechilibru ontologic. Dar să-l cunosc pe X, nu-i suficientă doar dragostea mea. Faţă către faţă, îi adresez o chemare, îl îndemn să iasă din el pentru a mă cunoaşte în plinătatea mea existenţială. Îl invit să-mi descopere chipul de om decis şi integru. X este liber să vină la întâlnire sau să rămână în carapacea sa. Dacă răspunde chemării, amândoi vom reuşi să transformăm individualitatea noastră autarhică într-un eveniment existenţial. Nu mai există “eu” şi “tu” separaţi, ci eu, persoana-eveniment în unire fără contopire cu “tu”, persoana-eveniment din faţa mea. Nu formăm un spaţiu comun, o “casă europeeană” în care amândoi ne pierdem identitatea. Nu! Te-am primit în casa mea, pentru că, şi tu, m-ai primit în inima ta. Relaţia dintre noi nu este narcisistă, nu suntem unul oglinda celuilalt. Am creat un eveniment întrucât amândoi am răspuns la chemarea unui al Treilea: Duhul Sfânt. Rămân în casa mea, în ograda mea, în rostul meu dar, prin lucrarea Duhului Sfânt te simt cu mine, diferit dar alături de mine, la bine şi la greu. Singur, risc să-mi pierd centrul de greutate; trăind iubit şi iubitor reuşesc să-mi pun gospodăria în ordine, mă concentrez asupra ceea ce este cu adevărat esenţial. Prin lucrarea Duhului, rostul meu, proximitatea mea, odinioară agresată, jinduită, încălcată, se transfigurează, devine spaţiu evenimenţial, ţâşnire a vieţii în mijlocul morţii, a libertăţii în robie.
Într-o societate personalistă, Cuvântul se va adresa deopotrivă inimii, inteligenţei şi voinţei. Omul decis şi integru Îl va primi pe scena existenţei sale în spectacolul transfigurat al vieţii trăite sub har.
Este însă posibil ca relaţia personalist-evenimenţială, experimentată cu succes de Dan Puric pe scenă şi în săli de conferinţe, să fie extinsă în plan social? Ce şanse ar avea în ziua de astăzi o Românie personalist-conservatoare? Cum s-ar încadra ea în mişcarea generală a globalizării? Răspunsul îl vom da cât de curând.


NOTE:

[1] Horia Roman Patapievici, “Radicalism şi critică pauşală”, Idei în dialog, nr 2, p.55
[2] Prin “idei confortabile” înţelegem ideile domesticite care nu se opun dogmelor ideologice în vigoare. Sunt idei care moderează, răstălmăcesc, falsifică sau discreditează adevărurile privitoare la realitatea concretă şi situaţia trăită de persoana în carne şi oase. Confortismul intelectual nu suprimă conştiinţa critică, o reformează însă în sensul maleabilităţii şi adaptabilităţii la vremurile prezente. Intelectualului reformat pe tiparele confortului intelectual şi material îi lipseşte POTENŢIALUL DE REFUZ ŞI REACŢIE a omului viu.
[3] Expresia îi aparţine lui Mihail Neamţu. Vezi “Despre elite”, un dialog între Cristina Lazurca şi Mihail Neamţu în http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/06/11/despre-elite/
[4] De obicei, criticii literari au trecut de la o poziţie proletcultistă (critica literară în chip de “ştiinţă socială”) la una de fetişizare a “valorii estetice”. Privind literatura dintr-o perspectivă seculară, au fost incapabili să stabilească standarde coerente de judecată intelectuală. Critica literară de calitate este dogmatică în sensul pe care îl atribuie “dogmei” Allen Tate (vezi eseul său The Function of the Critical Quarterly): “dogma în critica literară este o necesitate permanentă: valoarea dogmei va fi determinată de calitatea minţii angajată în construcţia ei. Căci dogma este gândire coerentă călăuzită de principii. Dacă un critic s-a ridicat la nivelul principiilor şi refuză să emită prejudecăţi, atunci el va oferi o enormă varietate diverselor arte, fără să cedeze în faţa relativităţii critice. Trebuie să ne amintim că prejudecata nu este dogmă şi cele două nu se tolerează reciproc”. Sub comunism, critica literară românească a fost un almanah de prejudecăţi, opinii personale incoerente care au eludat esenţa însăşi a literaturii: un limbaj viu, “încarnat” prin care “metafizicul” ţâşneşte din solul experienţei noastre concrete de muritori căutători ai Adevărului. Atâta timp cât critica literară românească nu a avut drept principiu călăuzitor adevărul absolut, şi nici nu a recunoscut că ordinea adevărului este cea pe care se construieşte literatura însăşi, judecăţile sale de valoare s-au sprijinit pe o “coloană absentă”, au rămas la nivelul opiniilor personale şi a schemelor abstracte.
[5] Prototipul intelectualului dezîntrupat din timpul comunismului a fost criticul literar Nicolae Manolescu.
[6] “Omul de cultură” a folosit intelectualismul ca o strategie politică pentru a-şi asigura un anumit spaţiu de mişcare şi a smulge privilegii şi avantaje de la autorităţile comuniste.
[7] Eurabia este Uniunea Europeeană în chip de realitate concretă şi proiect de viitor. Celor care se mai îndoiesc că Uniunea Europeeană ar fi fost gândită altfel decât un proiect mondialist, de “dezeuropenizare” a Bătrânului continent, le amintim citeva dintre planurile “globaliste” vehiculate în prezent: ideea “Uniunii Mediteraneene” a preşedintelui Nicolas Sarkozy, integrarea Turciei in UE, abordarea partenerială (“co-ownership”) a relaţiilor Nord-Sud, Universitatea euro-mediteraniană, proiecte majore de infrastructură dintre UE şi unele ţări arabe. Diplomaţia românească, prin vocea ambasadorului nostru la Paris, Teodor Baconsky pare încântată de “Uniunea pentru Mediterana”(UPM) întrucât “interesul nostru de fond e ca Politica Europeană de Vecinătate să se structureze accelerat graţie UPM, prinzând în această nouă dinamică şi dimensiunea estică” (Teodor Baconsky, “Paris-Bosfor-Bucuresti”, Cotidianul, 17 iulie 2008). Ne întrebăm când şi în ce mod şi-au exprimat cetăţenii români “interesul de fond” pentru UPM.
[8] Conceptul de “spectacole” folosit de Guy Debord desemnează totalitatea formelor de mediere (imagini, instituţii, experţi, etc. care guvernează atât relaţiile interpersonale cât şi pe cele dintre subiect şi mediul înconjurător. “Spectacolele ” în sensul lui Debord trimit la imagini moarte, reprezentări, fiind opuse spectacolului de teatru, o dramatizare a vieţii.
[9] Debord, Societatea spectacolului, EST, Bucuresti, 2001, p. 39
[10] Debord, idem, 42
[11] Vezi Andrei Dmitrievich Sakharov, Progress, Coexistence, and Intellectual Freedom, (traducere in engleză The New York Times), New York, Norton, 1968.
[12] Jean-Marie Apostolidès, Héroïsme et victimisation. Une histoire de la sensibilité, Paris, Exils, 2003, p.370
[13] Sorin Lavric, prin cartea sa despre Noica, reuşeşte să impună în mainstream puncte de vedere radical diferite de cele oficiale. Recenzia sa (“Mogâldeaţa” apărută în România literară) la cartea lui Dan Puric “Cine suntem?” marchează un moment de cotitură. Acei valoroşi intelectuali de dreapta, care încercau o convieţuire cu “elita”, trec de partea cealaltă a baricadei. Ameninţările cu eliminarea din teren nu mai ţin. “Să dea Dumnezeu să ne compromitem cu toţii ca Ţuţea” scrie profetic Sorin Lavric, adăugând: “Trunchiul meu de malac se înclină în faţa umbrei tale de mogâldeaţă” (Mogâldeaţa este Dan Puric).

miercuri, 20 august 2008

O legendă caucaziană care ne este şi nouă de folos


În Georgia e război. Mare parte din ţară este ocupată de Rusia. Occidentul protestează neputincios.
Estimp, un om (o legendă vie) dă un extraordinar exemplu de rectitudine şi patriotism nu numai poporului său aflat în necaz, ci tuturor celor care au ochi să vadă şi urechi să audă. Acest om este unul din marii actori şi cântăreţi georgieni, Vahtang Kikabidze (comparabil cu Joe Cocker şi Jack Nicholson, ca să înţelegeţi cât de mare e).

Acum cîteva zile, Vahtang Kikabidze a refuzat premiul “Prietenia popoarelor” pe care ar fi trebuit să-l primească din mîna lui Medvedev.
Toate gazetele ruseşti îl comentează pe Kikabidze. Komsomolka lansează o anchetă manipulantă în care politologi, scriitori, filozofi, crainici de televiziune şi cîntăreţi îl numesc pe Vahtang „naţionalist”, „copilandru”, iar unii merg pînă acolo încît îi cer înapoi banii cîştigaţi în Rusia.

Citiţi amănunte pe blogul părintelui Savatie Baştovoi.

Poetul frumoşilor nebuni...


Sătul de-atâta mizerie care curge pe Dâmboviţa, astăzi vreau să vă fac o bucurie. Vă împărtăşesc versurile ultimului mare poet în viaţă al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu.
Prietenul Răzvan Codrescu, el însuşi poet de mare profunzime şi de o rară sensibilitate (cu versurile căruia vă puteţi delecta pe blogul său), bun cunoscător al literaturii de detenţie, scria despre Demostene Andronescu: "Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă ce constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului; e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de "visătorie" şi "nebunie", în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis".

Primele două poeme sunt ceva mai vechi, iar restul sunt de dată recentă. Bucuraţi-vă!


ÎN LOC DE RUGĂCIUNE

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

UNDE-S NEBUNII?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, unde-a Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia.

COMUNIUNE

M-am aplecat pe iaz să-i sorb vigoarea
Şi-n unda rece limpede ca zarea
Văzui un porumbel trecând înot
Răsfrânt din înălţimi cu cer cu tot.

Departe-n fund un vultur se roteşte,
În scama unui nor s-ascunde-un peşte
Şi-un stol de peşti asemeni unui nor
Acopăr soarele cu umbra lor
Şi ca o boare răcoroasă trece
Prin faţa astrului din unda rece

Deasupra cer, în adâncime cer
Mistere sus, în sens invers mister;
Fac schimb de taine-Adâncul cu Înaltul
Şi peste lume, dintr-un cap într-altul,
Ca-ntru-nceput Se poartă Duhul Sfânt
"Precum în cer aşa şi pe pământ"

Doar într-un colţ de lume, undeva,
Un nimeni ce se crede cineva,
Se vrea de capul lui, vorbeşte-n dodii
Ucide taine şi despică zodii,
Nesocotind şi sâcâind pe Domnul:
Gânganie nefericită: omul.


POETUL

Azi n-am cioplit nici un vers,
Metafore lichide tânjesc după rotunjimea cuvântului,
Dar eu nu mă mai vreau amforă,
Ci, răzvrătit împotriva stării de graţie,
Behăi lumeşte.

Azi n-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Sinfonii latente se pârguiesc în guşe de privighetori adormite,
Dar eu nu mă mai vreau strună,
Şi în lume e un cântec mai puţin.

Azi n-am dezrădăcinat nici o stea,
Toţi oamenii lumii sunt vii,
Toate lucrurile sunt la locul lor,
Iar eu printre ele le dau sens întrebuinţându-le.

Azi n-am cioplit nici un vers,
N-am prins în laţ nici o pasăre cântătoare,
Şi n-am dezrădăcinat nici o stea.
Va fi o noapte lungă noaptea ce vine,
Va fi o noapte lungă şi somnul îmi va fi bântuit de năluci:
Zeii nu vor ierta îndrăzneala de a nu fi fost trist.

TRISTEŢE

De ce sunt trist mă-ntrebi ?...Sunt trist iubită,
Sunt dureros de trist pentru că ştiu
Că orice dragoste destăinuită
E-un vis frumos ucis de timpuriu

Sunt trist că cerul meu acum rămâne
C-o taină mai puţin, sunt trist că-un dor
Se stinge împlinit şi ştiu că mâine
N-o să mai am de ce să mă-nfior

Acuma ştiu că fericirea noastră
Abia îmbobocită va-nflori,
Se va deschide ca o floare-n glastră
Şi ca o floare se va vesteji.

Iubita mea, un vis ce se-nplineşte
E-un înger care cade, e o stea
Ce de pe cerul ei se dezlipeşte
Şi piere-n tină ca un fulg de nea.

Mă-ntrebi de ce îs trist ?... Sunt trist, nebună
Că florile acestea timpurii
Pe care le culegem împreună
Până diseară se vor veşteji.

luni, 18 august 2008

De ce atâta ură?

Un drept la replica refuzat de Evenimentul Zilei:

N-am crezut vreodată că aş putea să inspir atâta ură.
Despre ce este vorba? Criticul Nicolae Manolescu declară în „Evenimentul Zilei” (nr. 5256, din 7 august 2008) că vina pentru scandalul declanşat de expoziţia „Freedom for Lazy People”, organizată de Institutul Cultural Român din New York, o poartă autorii articolului din săptămânalul „New York Magazin”, care manifestă un comportament naţional-comunist şi legionaroid.
Mai departe, declaraţia domnului Nicolae Manolescu mă afectează direct: „Este situaţia unei mari părţi din diaspora americană, gen Gabriel Stănescu & Co.”
Acuzaţia, dincolo de faptul că este calomnioasă – atâtă timp cât N.M. nu dovedeşte, argumentat, cum poate fi cineva naţional- comunist şi legionaroid – are o logică „pe dos”. Cum adică, nişte naţional-comunişti (care, nu-i aşa, au fugit de teroarea comunistă din ţară) şi legionaroizi (toţi cei care cred în valorile naţionale, şi nu permit să-l lase pe Eminescu în debara, aşa cum ne sfătuia, deunăzi, H. R. Patapievici) să fie înfieraţi că au condamnat expunerea însemnelor hitleriste, tocmai ei care, potrivit unei minime logici, ar fi trebuit să exulte la simpla vedere a lor?
Privitor la referirea lui N.M. la persoana subsemnatului (genul „unde dai şi unde crapă”, dat fiind că personal n-am avut nicio contribuţie la această expoziţie şi nicio intervenţie în scandalul pe care expoziţia de la ICR New York l-a generat), cred că acest om este invidios pe activitatea mea de scriitor şi editor, căruia dumnealui încearcă să-i blocheze accesul la revistele de cultură din ţară şi la o serie de edituri aflate sub controlul său discreţionar. Este vorba de revista „Origini - Romanian Roots”, sponsorizată de membrii „Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LiterArt XXI”, care apare de 11 ani în Statele Unite, fiind singura revistă de cultură din diaspora românească de acolo, cu circulaţie în Canada, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Suedia, etc. La această revistă colaborează o pleiadă de scriitori, jurnalişti şi artişti plastici care trăiesc în afara graniţelor ţării, şi care nu sunt acceptaţi să se exprime în revistele din România – reviste aflate sub controlul direct al lui N.M. – deşi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor. Sunt şi eu în această situaţie.
„Răul” invocat de N.M. trebuie găsit în altă parte: în divorţul ICR de comunitatea românească din New York. La sediul ICR New York se interzice vorbirea limbii române şi prezentarea cărţilor aparţinând scriitorilor români din Statele Unite. Tocmai această instituţie susţinută din banii contribuabilului român ar trebui să servească apropierii diasporei de ţară, păstrării identităţii culturale a românilor.
Ce să-l fi înfuriat atât de tare pe N.M., încât să mă acuze public de nişte vini imaginare, nu ştiu. Am greşit cu ceva punând în circulaţie valorile exilului românesc şi făcându-le cunoscute în Statele Unite, prin efort propriu şi cu sprijinul menţionat anterior (nu al statului român), asta în timp ce ICR beneficiază de sume incomparabil mai mari, din bani publici? Şi iată cum sunt folosiţi aceşti bani destinaţi, în principiu, promovării valorilor româneşti! Svastica din expoziţia amintită nu e nimic în comparaţie cu industria pornografică în care ICR investeşte sume considerabile!
Chiar nu înţeleg de unde acest „exces de zel” al lui N.M. la adresa persoanei mele. Probabil că prin acumularea a 5-6 funcţii, remunerate în contradicţie nu numai cu legislaţia română, dar şi cu oricare legislaţie din lume, liberalul N.M., apărător consecvent al non-valorilor în literatură, vine acum să ne înveţe, cu ochii lui de expert, ce este arta „neconvenţională”, care a depăşit provincialismul dâmboviţean. Este surprinzător să citeşti astfel de elucubraţii: „Ne aflăm în plin naţional-comunism, iar modelul este cel patentat încă din anii ’50, de a cere opinia unor oameni care nu se pricep la artă şi cultură”. Realitatea îl contrazice pe N.M.: autorul articolului din New York Magazin (John Gabrian Marinescu) este el însuşi artist plastic, iar Robert Horvath la fel.
Dar N.M. preferă spectacolul, elucubraţia, loviturile sub centură şi, presupunând că publicul cititor nu este informat, susţine un neadevăr, acela că “în toată lumea expoziţiile sunt pline de svastici, şi nu se mai scandalizează nimeni”. Dacă N.M. nu ştie, îi spunem noi că legislaţia americană condamnă şi amendează dur expunerea în locuri publice a însemnelor fasciste şi naziste.
Probabil că i-a trebuit mult lui N.M. să dea dovadă de loialitate celor care i-au încredinţat multiplele funcţii cumulate, dat fiind faptul că dosarul său nu a fost prea curat, în accepţiunea naţional-comunistă pe care o invocă el însuşi. Ca tânăr asistent universitar făcea figură de disident, lansând zvonul că nu poate fi membru PCR datorită faptului că părinţii săi au fost legionari. Aceasta o spune N.M. însuşi într-o carte-interviu. Prin anii ‘67-’68 N.M. îngrijea o antologie a poeziei române moderne în populara “Bibliotecă pentru toţi”, în care figurau şi legionarii Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Horia Stamatu, şi se vorbea că fusese retrasă din librării şi biblioteci.
Un lucru nu-mi este clar. Când a spus cameleonicul N.M. adevărul? Când a mărturisit despre convingerile naţionaliste ale părinţilor săi, suferind în puşcăriile comuniste în timp ce copilul şi adolescentul N. M. se adăpa la ţâţa marxism-comunismului, când făcea figură de disident, sau azi, când, după o diabolică dialectică numai de el ştiută, răstălmăceşte adevărul, utilizând acelaşi limbaj de lemn al propagandei comuniste?

Gabriel Stănescu

sâmbătă, 16 august 2008

Dan Puric: "Societatea in care traim ne condamna la Alzheimer"

Semnalez un interviu interesant cu Dan Puric in Romania Libera. Redau doar citeva fragmente:

"Un mare filosof, Lao Zi, cu vreo 450 de ani inaintea lui Hristos, spunea ca in cetatea in care nu exista virtute se vorbeste ingrozitor de mult despre virtute. Simt o lipsa, e un semnal de alarma. In mod normal, eu, ca actor, nu ar fi trebuit sa vorbesc despre lucrurile astea, sunt altii legitimati sa o faca. Inseamna ca undeva s-a intamplat un accident. Daca am face putina cazuistica medicala: intr-un accident, daca bratul stang nu mai functioneaza sau emisfera stanga nu mai functioneaza, multe lucruri le preia cea dreapta, asa cum poate, mai balbait sau mai putin balbait, cat sa repuna organismul in miscare. Romania este un copil care a facut un accident si acum are o pareza. Eu sunt unul dintre neuronii care incearca sa tina legaturile pierdute. Crezi ca, daca traiau Petre Tutea, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, Dan Puric ar mai fi vorbit? si-ar fi vazut de treaba lui."

"De ce poporul roman nu se masoara cu unitatea de masura deplina, care este Mihai Eminescu? Primul lucru pe care l-au facut intelectualii nostri de astazi a fost sa dea in Eminescu. De ce? Ca sa distruga unitatea de masura. Haideti sa masuram poporul roman cu Mihai Eminescu, cu Mircea Vulcanescu, cu Petre Tutea, cu Iustin Parvu!"

"Romania este un Aiud mai mare, un ghetou de munca fortata, cu praf de democratie pe deasupra, in care libertatea se confunda cu libertinajul."

"Cu cine sunt eu invecinat, domnisoara, de ma poate respira in chestia asta? Cu un public inteligent, cu tineri extraordinari care ma respira. Ai vazut vreo institutie care ma ajuta? Ai vazut Ministerul Culturii interesat sa ajute fenomenul pe care l-am creat eu in Romania? Ministrul Culturii nu a stiut cum sa-mi ia mai repede cladirea Rapsodia."

vineri, 15 august 2008

Despre falsul scandal din jurul expoziţiei „Destine de martiri”, sau cine manipulează

În Ziarul de Iaşi, ediţia de vineri, 15 august 2008, sub titlul „Scandal naţional cu acuzaţii de legionarism pornit de la o expoziţie din Iaşi” şi sub semnătura dnei Ioana Popa, a fost publicat un articol alarmist, care induce în eroare opinia publică şi provoacă prejudicii de imagine Asociaţiei ROST, pe care o conduc. Drept pentru care ţin să fac unele precizări, pornind de la afirmaţiile din textul amintit mai sus.

1. Autoarea articolului scrie: “…Asociaţia ROST, considerată de unii istorici de extremă dreapta, filolegionară, personajele cheie ale expoziţiei fiind, spun acuzatorii, alese în consecinţă”.

Referitor la prima parte a frazei „acuzatorii” (aşa, ne întoarcem în anii ‘50) trebuie să producă un argument cât de firav în sprijinul acestei alegaţii. Asociaţia ROST este o organizaţie neguvernamentală înregistrată legal în România, organizaţie culturală şi educativă, neimplicată politic în nici un fel. Numai în regimul comunist se punea semnul de egalitate între fascism/legionarism şi cei care promovau o cultură creştină şi naţională. ROST promovează valori naţionale, nu „idei şi oameni care au activat în mişcarea legionară”. Se întîmplă ca un Mircea Eliade, un Constantin Noica, un Petre Ţuţea, un Radu Gyr sau un Ernest Bernea (ca mai toată elita interbelică) să fi avut o legătură cu mişcarea legionară, dar ce să facem, să nu-i mai pomenim, în ciuda uriaşului lor aport la cultura naţională, de teamă să nu fim acuzaţi de legionarism? Asta ar fi numai contraproductiv pentru o cultură care, să recunoaştem, nu dă pe dinafară de valori, ci şi o prostie ideologică pe care nu o putem asuma.
În paginile revistei ROST, pe care o editează asociaţia omonimă, veţi găsi însă articole relevante şi despre persoane care chiar nu pot fi acuzate de aderenţă la mişcarea legionară, doar dacă nu cumva orbirea ideologică v-ar îndemna să vedeţi legionari sângeroşi în Ştefan cel Mare, Eminescu, N. Steinhardt, N. Iorga, Ioan Alexandru, Pr. Sofian Boghiu, Mitropolitul Nicolae Colan, sau Vasile Voiculescu.

În a doua parte a frazei, „acuzatorii” susţin că „personajele cheie”, recte Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Daniil (Sandu) Tudor, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu şi Ioan Ioanolide, ar fi fost alese să fie evocate în expoziţie pentru că au fost legionari. Întâi, sunt dovezi clare că Pr. Arsenie Boca şi Sandu Tudor nu au avut de-a face cu mişcarea legionară, ultimul fiind chiar un adversar redutabil al ei, ca publicist. Doi, Gheorghe Calciu, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide au fost membri ai “Frăţiei de Cruce”, nu ai mişcării legionare, şi, după cum s-ar cuveni să ştie istoricii ale căror păreri apar în acest articol, “Frăţia de Cruce” era o organizaţie de educaţie pentru elevi, fără acţiuni politice propriu-zise. Acum, dacă dl Dorin Dobrincu şi dl Adrian Cioflâncă au fost pionieri în timpul comunismului, înseamnă că ei sunt şi astăzi nişte comunişti feroce?

Le amintesc şi dumnealor, ca şi altor suferinzi de “corectitudine politică” pe bani, că Părintele Calciu a fost închis de comunişti în anul 1979 pentru că a protestat contra dărâmării bisericilor din România (a fost singurul preot care a ridicat glas în public în această problemă), că a fost scos din închisoare în anii ‘80 la intervenţia SUA, că a devenit cetăţean de onoare al SUA (unde a emigrat), că a fost primit cu onoruri de doi preşedinţi americani, Ronald Reagan şi George Bush (sn.) – or fi fost şi aceştia promotori ai extremei drepte?

Iar Părintele Daniil (Sandu Tudor) a avut moarte martirică, la Aiud, unde a fost bătut până la ultima suflare. El şi Valeriu Gafencu sunt propuşi pentru canonizare.

Părintele Arsenie Papacioc este singurul care a făcut parte din mişcarea legionară, dar de câteva zeci de ani s-a dedicat exclusiv slujirii lui Dumnezeu, iar astăzi este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ortodocşi români în viaţă. Apropo, frumos cadou a primit, prin acest atac, de ziua sfinţiei sale (a împlinit 94 de ani la 13 august a.c.).

2. Autoarea articolului redă următoarea declaraţie a dlui Dorin Dobrincu: "Este vorba despre o manipulare directă. Aceste persoane nu au intrat ca democrate în închisoare şi nici nu au ieşit democrate. Au fost închise pentru un crez politic, şi nu unul religios.”
Prin această expoziţie, organizatorii nu au pus în discuţie opţiunile politice a celor evocaţi şi nu le apreciază calităţile democratice, ci s-au oprit doar la mărturisirea lor de credinţă. Pentru că toţi se află în Martirologiul întocmit de o comisie mixtă a Bisericii Ortodoxe Române şi a principalelor denominaţiuni creştine de la noi.

3. “Pe de altă parte, însuşi conţinutul acestei expoziţii este unul pe care noi îl privim cu consternare. A face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească este un lucru de neacceptat”, a declarat, la rându-i, fără să fi văzut expoziţia, dl Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România.

La drept vorbind, cum n-am înţeles de ce are a se pronunţa în chestiune dl Dobrincu, aşa n-am priceput nici în baza cărei competenţe se pronunţă şeful unui institut de cercetare a holocaustului evreiesc cu privire la câteva victime emblematice ale holocaustului comunist din România. Dar, să trecem…

Expoziţia nu a încercat să reliefeze implicarea politică a celor şase persoane, ci: A. să sublinieze metodele de urmărire şi încadrare informativă ale Securităţii, şi B. să reflecte concepţii şi idei spirituale ale celor evocaţi, din care se vede, între altele, că nu corespund extremismelor epocii. Cu alte cuvinte, expoziţia se referă la şase conştiinţe teologice, la şase trăitori ai credinţei ortodoxe, urmăriţi de Securitate şi prigoniţi pentru credinţă, nu la şase exponenţi ai unui curent politic.

În final, unele explicaţii tehnice, pentru a spulbera orice dubiu şi orice temere.
Expoziţia „Destine de martiri” , aflată până pe 10 septembrie la Iaşi, a fost iniţiată şi alcătuită de către Muzeul Judeţean Ialomiţa, care are dreptul să-şi aleagă colaboratorii. CNSAS şi Asociaţia ROST, prezentaţi drept co-organizatori, au pus la dispoziţia Muzeului Judeţean Ialomiţa materialele necesare: documente despre, fotografii cu şi lucruri care au aparţinut celor evocaţi. Organizarea propriu-zisă, selecţia materialelor, confecţionarea panourilor, parteneriatul cu alte muzee locale, stabilirea traseului prin ţară au căzut în sarcina Muzeului Judeţean Ialomiţa, care s-a achitat foarte bine, după cum se vede.

Dl Virgiliu Ţârău, vicepreşedinte al Colegiului CNSAS, nu poate pretinde că instituţia pe care o reprezintă nu ştia cu cine este asociată în această manifestare culturală şi că expoziţia este itinerantă. CNSAS a aprobat o cerere de colaborare a Muzeului Judeţean Ialomiţa, document în care sunt informaţiile esenţiale. Iar expoziţia a fost deschisă în preajma Paştelui din acest an la Slobozia, apoi, a fost vernisată la Vaslui, de fiecare dată cu participarea unui reprezentant al CNSAS.

În nici unul dintre materialele de prezentare a expoziţiei nu există nici un rând de propagandă legionară. Vă invit să verificaţi în acest sens pliantele, broşurile şi afişele distribuite. Cât priveşte culoarea afişelor, mă mir că nu ne-aţi acuzat de propagandă islamică sau maghiară. V-aţi gândit că verdele poate însemna şi altceva decât legionarism, de pildă renaştere (spirituală)?

Expoziţia „Destine de martiri” nu este singulară. În anul 2006, Muzeul Judeţean Ialomiţa a organizat expoziţia „Patru biografii de cărturari/Patru destine de martiri”, care a cuprins documente, fotografii şi obiecte aparţinând lui Nicu Steinhardt, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Mircea Vulcănescu. Şi acea expoziţie a fost vernisată în mai multe oraşe. Nici presa, nici oficialităţile nu s-au arătat atunci oripilate de prezenţa în expoziţie a unui fost comandant legionar, Radu Gyr, poate şi pentru că manifestarea era una axată pe valoarea culturală şi pe mărturisirea de credinţă a celor patru prigoniţi de comunişti, nu pe opţiunile lor politice.

Prin afirmaţii mincinoase şi lipsite de responsabilitate, dl Dorin Dobrincu & Co nu fac decât să perpetueze obsesiile şi stereotipurile Securităţii comuniste – aşa cum reies ele inclusiv din expoziţia „Destine de martiri”. Şi nu din neştiinţă, ci mânaţi de frustrări şi conflicte personale, sau din dorinţa de a se face “utili” cercurilor care inventează extremişti verzi pe pereţi pentru a-şi justifica sinecurile primite în “lupta” contra extremismului.
În legătură cu declaraţiile d-nilor Dobrincu şi Florian, Asociaţia ROST îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia în instanţă.

În final, le mulţumesc tuturor celor care au făcut publicitate expoziţiei de la Iaşi prin această furtună într-un pahar cu apă şi îi invit pe oamenii de bună credinţă să se convingă cu ochii lor dacă „Destine de martiri” face apologia extremei drepte sau nu.

Cu nădejdea că m-am făcut înţeles şi că nu veţi ignora ideologic acest drept la replică,
al dvs.
Claudiu Târziu,
preşedinte al Asociaţiei ROST

UPDATE
Cititi articole echilibrate despre eveniment in Flacara Iasului si Evenimentul.

UPDATE 2
Dobrincu isi continua programul, in vreme ce noua ni se refuza dreptul la replica. Curat democratic. Cititi aici!

UPDATE 3
A aparut un articol si in Romania Libera.

marți, 12 august 2008

Educatie via Club Bamboo

de Ovidiu Hurduzeu

12 August, 2008
El Dorado Hills, California


(preluat de pe blogul A treia Romanie)

Hipersocializarea si disparitia constiintei critice

Astăzi în România se tot vorbeste de “problema tineretului” si de modul în care ea ar putea fi rezolvată. Majoritatea solutiilor propun strategii de adaptare a tânarului la “habitatul” social sau de alterare a “mediului” asa încât între “mediu” si “subiect” să nu existe “tensiuni”. Si într-un caz si altul se aplică o inginerie socială sau economică (în sensul american al termenului engineering) care nu tine cont de natura personală a fiintei umane (“personal” în sensul antropologiei crestine: omul este o fiintă concretă si ireductibilă, care se “miscă” într-un câmp dinamic de relatii sociale de tip “personalist”).

Societatea românească nu-si propune să-i “cultive” pe tineri. După modelul tehnoglobalist, tinerii trebuie transformati în 1) unelte docile de muncă pentru a fi exportate în tările Uniunii Europene; 2) cetăteni pasivi care să nu “deranjeze” bunul mers al capitalismului financiar- monopolist cu varianta sa locală, “capitalismul de cumetrie” de tip oligarhic-mafiot. Ingineriei economice îi corespunde o inginerie socială a cărui prim obiectiv este “formatarea” unor generatii obediente.

Tinerii, care au pătruns deja în “sistem” sau se străduiesc să devină una dintre rotitele sale, sunt de obicei hipersocializati. În viziunea noastră, termenul “hipersocializare” se referă la acceptarea pasivă si neconditionată de către tineri a functiilor pe care le îndeplinesc în “sistem.” Dacă socializarea este un proces firesc si benefic de integrare socială, hipersocializarea se dovedeste un proces de conditionare excesivă. Odată ce va fi fost hipersocializat, tânărul va executa EXACT ceea ce sistemul asteaptă de la el. În categoria tineretului hipersocializat includem tinerii intelectuali si politicieni educati să aplice neconditionat directivele Uniunii Europene, activistii ONG-urilor cu tentă mondialistă, feministele, activistii sustinători ai homosexualilor si ai persoanelor cu dizabilităti, tinerii stângisti de toate culorile (“stângistii de bibliotecă”, multiculturalistii, revoltatii “cu voie de la stăpânire” împotriva “rasismului” si “homofobiei”), tinerii “intelectuali publici” de orientare neoconservatoare, tinerii teologi de orientare ecumenistă, unii “experti” si manageri tineri care lucrează pentru proiecte guvernamentale, marile bănci si firme transnationale. Cei mai multi dintre ei sunt doar functii într-o retea, o însumare de subspecializări, automate “multi-task” incapabile să mai discearnă întregul.

De pildă, viata unui tânăr manager oscilează între activitatea intensă si inactivitatea totală. Când munceste pe brânci, când adoarme în fata televizorului. Munca sa, desfăsurată în regim de sclavie voluntară, îl separă de semenii săi si de el însusi în numele “eficientei”. În biroul-cuscă (cubicle) este doar un mecanism programat să ducă la îndeplinire “proiecte”; acasă devine un robot domestic, viata sa particulară fiind prinsă în păienjenisul altor zeci de “microproiecte” casnice. Fiecare “proiect” îl “feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană.

De obicei, acesti tineri nu au convingeri personale ferme. Comportamentul lor este dictat de cinism si instinctul de supravietuire. Singura lor grijă este cum să-si protejeze venitul si statutul social “de invidiat”. Sistemul politic si cel economic recompensează conformismul tinerilor nicidecum spiritul de initiativă. Încă din copilărie, “tânărul studios” stie că nu are sansă să devină “băiat de băiat” dacă nu apartine unei “transnationale”, unei “retele” sau “găsti” de “smecheri” locali (“smecheri“ din cultură, din economie, din învătământ etc.). Devine conformist încă înainte de a fi remunerat pentru slugărnicia sa. Atitudinea cinică îi deosebeste de tinerii hipersocializati din Occident. Acestia se simt vinovati pentru faptele si spusele contrare asteptărilor “sistemului”. Tinerii români hipersocializati nu se prea încurcă în probleme de constiintă. Sunt doar adaptabili. Conformisti din instinct. Îi vom numi “sclavii fericiti” ai confortului.

Confortul este ideologia mediocritătii si filistinismului, delăsării si facilitătii prin care tânărul îsi pune cătusele la mâini si-si leagă ghiuleaua de picioare. “Sclavii fericiti” iubesc confortul întrucât îsi economisesc eforturile. Nu există confort fără adaptabilitate - Petre Tutea ar zice “de plosnită” - la scheme abstracte si drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară.

O viată cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme si imagini prestabilite. Tânărul hipersocializat găseste că ar fi mult mai confortabil să trăiască în Elvetia decât să-si câstige existenta în România: Tara Cantoanelor îi cere doar să se adapteze la structurile ei eficiente. Acolo, ar functiona ca într-o baie de ulei în timp ce în România ar trebui să lupte, să reziste asaltului realitătii concrete. Stabilit în Elvetia, va deveni probabil un sclav fericit; în România, ar avea sansa să rămână om liber. Cu o conditie: să înfrunte legea dură a realitătii.

Confortul îi oferă tânărului hipersocializat iluzia certitudinii si a sigurantei. Dacă esti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai opinii ferme pentru a-ti găsi echilibrul existential. Esti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice si sociale. Functionezi pe pilot automat. Nu poti să te împotrivesti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol. Corespunde perfect asteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu.

Formarea unor tinere “elite” hipersocializate are un efect negativ asupra educatiei tinerei generatii din România. Obiectivul principal al unei democratii este să creeze cetăteni liberi nicidecum masteranzi si consultanti. Există o frază celebră a lui Aristotel: “Cine este cetătean? Este cetătean cel care este capabil să conducă si să fie condus.” Cu alte cuvinte, cetătean este cel care poate să-si asume responsabilităti si să aibă initiative. Elitele hipersocializate produc însă o contra-educatie politică si socială. De pe pozitia lor de role model predică adaptarea la “sistem” în loc să insufle în ceilalti tineri dorinta de a schimba cu adevărat starea de fapt. În opinia noastră, cetătean este cel care îsi exersează drepturile si datoriile democratice pentru a iesi din “conformismul generalizat” (Castoriadis) impus de societatea postmodernă - un model de societate spre care România se îndreaptă cu pasi rapizi.

Tinerilor trebuie să li se dezvolte constiinta critică. În acest scop, sistemul de educatie are menirea să-i învete cum functionează cu adevărat societatea. În loc de analiza critică a mecanismelor sociale si a ideologiilor dominante, tinerele “elite” hipersocializate tin discursuri sterile (dar plătite) despre “pluralism” si “respect pentru diferenta celuilalt”.

Tineretul hipersocializat ar vrea implementat în România modelul societătii multiculturale de sorginte neomatriarhală, la modă în Uniunea Europeeană. Un astfel de model privilegiază “protectia” si supunerea nicidecum autonomia si responsabilitatea personală. În România, bătălia tinerelor feministe stipendiate contra familiei patriahale nu va duce decât la distrugerea autoritătii parentale si întărirea celei etatiste sau a “grupului”. Autoritatea “tatălui” avea un caracter educativ. Nu urmărea să-l mentină pe tânăr într-o stare de infantilizare permanentă. Era mai mult o ucenicie a libertătii, o practică a exercitării autonomiei fată de puterile care ar fi încercat să-i submineze tânărului alteritatea sa personală. Distrugând autoritatea “tatălui”, noul matriarhat distruge ecranul protector al familiei, cel care se interpunea între individ si instantele anonime ale puterii institutionale sau de “grup”.

Galeria de pseudopersoane ale noului tribalism românesc de tip neomatriarhal - de la mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător la “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit, - nu este produsă de o cultură personalistă “patriarhală” în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. In loc să moşească cât mai multe persoane autonome si responsabile – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre “persoanele publice” pe care tinerii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, mass mediei, a “tunurilor” din marile contracte etc.) Pentru tineretul român, clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

În opinia noastră, societatea românească ar trebui să refuze orice implant neomatriarhal care-si propune să delegitimeze competenta si autoritatea familiei în educatia copiilor. Acolo unde autoritatea parentală se manifestă tiranic sau iresponsabil, ea trebuie “domesticită” prin măsuri educative dar nici decum slăbită sau înlocuită printr-o inginerie socială de tip marxist. Nici o instantă anonimă nu va putea înlocui familia, singura institutie capabilă să-l crească pe tânăr în spiritul autonomiei si a responsabilitătii sociale.

În situatia României, hipersocializarea este un fenomen totusi restrâns. Se manifestă îndeobste la nivelul tinerilor intelectuali si “cadrelor” care au misiunea să disemineze în rândul populatiei valorile “democratiei de masă”[1] promovată de ideologiile globalismului. În lipsa unui stat managerial puternic, socializarea tineretului sub tutela unor ideologii din import rămâne o fantezie a păturii conducătoare, o formă fără fond.

Socializare prin Club Bamboo

În România, predomină socializarea defectuoasă a tinerei generatii. Vidul cultural, creat de noile realităti economice si sociale, au înlesnit manifestările unui tineret abulic, “eliberat” de responsabilităti si obsedat de partea materială a vietii - prin “partea materială” întelegând sclipiciul societătii de consum. Un tineret care recuză coerenta în gesturi si atitudini. Când se manifestă violent, când se afundă în pasivitate civică si cinism. Consideră că totul i se cuvine, revendică mereu lucruri la care nu are dreptul. Gândirea sa este o non-gândire, întelege doar ceea ce este dat: realitatea insignifiantului, banalului si conformismului generalizat. Hedonismul său îl înrobeste idolilor zilei. Se vrea provocator si revoltat dar îsi exprimă revolta într-o manieră mimetică si incoerentă, deseori pe banii statului si a unor sponsori particulari (de pildă, tinerii artisti români ce au expus sub tutela Institutului Cultural Român din New York o amestecătură de falusuri si zvastici pentru a-si manifesta “dreptul la diferentă” si “spiritul contestatar”). Dar oare tinerii sunt vinovati? Nu cumva societatea românească culege acum ceea ce a semănat?

Sub presiunea globalizării si a unor procese corozive interne, societatea românească este pe cale de a se transforma într-o masă aglutinantă de indivizi nediferentiati, monadici, fiecare mânat de propriile sale interese. Dintr-un neam asezat, riscăm să devenim o adunătură de unităti incoerente tinute laolaltă prin procese mecanice: inginerii sociale si culturale, relatii juridice de tip contractualist, stimulente economice venite de aiurea, proiecte de integrare în unităti statale transnationale. Cauza acestui proces de dezintegrare a organismului social rezidă în degradarea constantă a raporturilor personale pe care românul le întretine cu Dumnezeu, semenii lui si mediul natural. Orice încercare de “renastere culturală” sau “schimbare politică” este menită esecului atâta timp cât în existenta de zi cu zi relatia personală va continua să subsiste într-o formă pervertită.

Cum ar putea o astfel de societate depersonalizată să-i socializeze pe tineri altfel decât într-un mod defectuos? Cine este astăzi role model-ul tinerei generatii? Persoana care să încarneze valorile perene ale onestitătii, integritătii, devotamentului fată de bunul public, spiritul de sacrificiu, patriotismul (a fi patriot a devenit în cercurile “multiculturale” dâmbovitene similar cu a fi fascist). Răspunsul este unul singur: Nimeni. Role model-ul tinerei generatii este Banul transformat într-un idol, un dumnezeu personal, care se manifestă sub forma unei puteri autonome. Banul, în chip de pseudopersoană, concentrează asupra sa privirile înselate ale tinerilor, generează în sânul lor un comportament hipnotic generalizat. Banul îl seduce pe tânăr oferindu-i o transfigurare iluzionistă a lumii în care trăieste. Mult visata schimbare la fată a României s-a produs pe tărâmul aparentelor. Role model a devenit smecherul, smenarul, fita, băiatul de băiat, VIP-ul, “figura eclezială de tip modern” si “intelectualul de elită”, toate odrasle ale Mamonei, reprezentantii unei lumi realmente răsturnată. Aceste fiinte larvare - din latinescul “larva” însemnând “mască” iar prin extensie “strigoi” - se prezintă drept contrariul persoanei. Desi toată lumea stie că ele nu sunt ceea ce sunt, “larvele” continuă să functioneze ca model de identificare în virtutea relatiei privilegiate cu Banul si a puterii lor “mistice” de a întrona un fundamentalism al vidului.

Tânărului român îi lipsesc nu numai modele de urmat din prezent, ci si eroii din trecut. În cei aproape douăzeci de ani care au trecut de la căderea comunismului, în România au avut loc actiuni sistematice de delegitimare a miturilor si figurilor legendare ale românilor. De la demitizarea istoriei românilor, operată de “Scoala Boia”[2] la Eminescul cel hidos al lui Mircea Cărtărescu (“mic si îndesat”, “negricios, foarte păros”) - iresponsabilele “elite” postdecembriste le-au răpit tinerilor posibilitatea de a se identifica cu marile personalităti din trecut. Când, în clasă, profesorul povesteste despre faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, copilul se gândeste “Oare de ce n-as fi fost eu?”. Identificarea cu eroul legendar duce la consolidarea stimei de sine, a demnitătii sale personale. Mitologia natională nu produce sovinism decât în cazul în care este manipulată cinic (în cazul României, de grupările securisto-nationaliste ale lui Tudor Vadim si Artur Silvestri). Altminteri, mitologia natională este benefică pentru păstrarea identitătii unui popor. De pildă, reputatul istoric britanic David Cannadine, citat de Mircea Platon[3], departe de a acuza mitologia natională, asa cum procedează “Scoala Boia” subliniază rolul benefic pe care l-a avut retorica nationalistă a lui Churchill pentru salvarea Marii Britanii de primejdia ocupatiei naziste.

Clasa politică post-comunistă din România a conlucrat cu cercurile stângiste din Occident pentru a-i discredita în ochii tinerilor pe luptătorii crestini împotriva comunismului care au murit în închisori. În fiecare martir omorât de comunisti, copilul a fost educat să vadă un Zelea Codreanu. În fiecare cămasă a lui Hristos, o cămasă verde. Asa s-a ajuns ca tinerii de 20 de ani din România să considere că marea tragedie a României nu a fost comunismul ci Legiunea! O astfel de inginerie culturală a avut ca scop eradicarea Memoriei si discreditarea figurilor rezistentei anticomuniste. Asa cum în Occident, tinerii sunt educati de Noua Stângă să vadă în orice “patriot” un “rasist”, tot asa în România tânăra generatie TREBUIE să descopere în fiecare român care-si apără neamul, traditiile si istoria, un “legionar” si un “ultranationalist”.

Când un tânăr este lipsit de modele “nationale” viabile, când părintii săi sunt plecati la muncă prin lume, cine ar putea să-l “socializeze”? Care i-ar putea fi modelele? Răspunsul este... Club Bamboo. Iată cum îl descrie un site turistic englezesc: Possibly the hardest club to get into in Bucharest; bring at least one supermodel under each arm if you want to get your foot in the door. Should you succeed, you’ll find you’ve entered a world devoid of any sense of reality. Incredibly rich Romanians come here to flex their egos, show-off last year’s laughable Italian fashion and impose their self-importance over whatever may be happening around them. (Este poate clubul din Bucuresti unde se pătrunde cel mai greu; prezintă-te la usă cu cel putin două supermodele agătate de fiecare brat, dacă vrei să fii admis înăuntru. Dacă ai reusit să pătrunzi, vei găsi o lume lipsită de orice sens al realitătii. Români incredibili de bogati vin aici să-si flexeze “ego”-ul, să-si etaleze îmbrăcămintea, croită după o ridicolă modă italiană de anul trecut, si să se dea importanti fată de orice se întâmplă în jurul lor). În plan simbolic, Club Bamboo este idealul de viată pe care-l oferă în prezent tinerilor societatea românească. Prin încrengătura variantelor sale, Club Bamboo actionează ca principal instrument de “socializare” a tineretului înlocuind institutiile traditionale (familia, scoala, biserica).

Departe de mine ideea că România nu mai are tineri normali. Problema este că a fi un tânăr normal în România de astăzi este din ce în ce mai greu. Socializarea firească a tineretului a devenit un proces “subversiv”, încă posibil prin eforturilor conjugate si eroice ale unor părinti lucizi, profesori si mentori inimosi. Tânărul normal are de înfruntat atât presiunea fortelor de hipersocializare cât si ofensiva elementelor “bambooizate”. Unele îl vor transformat într-o unealtă intersanjabilă, un mecanism economic alienant, altele îl agresează mereu prin non-valoare si grobianism infatuat. Strivit între o “elită” tânără cooptată, în care nu se recunoaste, si masa de tineri ce visează să ajungă în paradisul lui Club Bamboo, tânărul normal este cea mai periclitată “minoritate” din România de azi.

Concluzii

În acest articol am vrut să atragem atentia asupra existentei unor grave probleme în procesul de socializare a tinerilor din România. Pe de-o parte, avem un tineret intelectual în mare parte hipersocializat, cinic si conformist, pe de-a altă parte masa tineretului socializat defectuos de o Românie bambooizată. Într-o tară în curs de a-si pierde identitatea culturală si total anexată economic, tânărul este socializat de către forte depersonalizante. Ele nu urmăresc dezvoltarea personalitătii ci transformarea tânărului într-o simplă anexă a unui “grup” (gască, grup de influentă, etc.) si o unitate economică (consumator/producător). În loc să fie un univers personal, un “cineva”, tânărul devine un obiect manipulabil, un “ceva”.

Pot institutiile statului să ajute la remedierea situatiei? Răspunsul este pozitiv. Cu o conditie. Statul român trebuie să vadă în tânăr o persoană unică si ireductibilă care urmează să-si asume rolul cetăteanului în mod responsabil si într-o deplină autonomie intelectuală si economică. Dacă statul îl va privi în continuare pe tânărul român drept un simplu consumator si o unealtă de muncă intersanjabilă, care poate oricând fi înlocuit cu un pakistanez sau indian, atunci discutiile despre implicarea institutiilor în socializarea tineretului devin inutile. Vom continua să avem o mână de tineri socializati pavlovian de UE si o masă amorfă lăsată de izbeliste socializată de România bambooizată. Într-o Românie anormală, tinerii normali vor continua să fie o “minoritate”. Vor părăsi tara sau se vor revolta. Speranta, singura sperantă a acestei tări, este ca ei să aleagă în cele din urmă calea revoltei.


NOTE:

[1] Democratia de astăzi are prea putin în comun cu valorile democratice traditionale. Termenul cel mai potrivit ni se pare cel de “democratie de masă” folosit de Paul Edward Gottfried în cartea sa After Liberalism. Este vorba de o democratie “de consum” decontextualizată, formulată în termenii statului managerial, ce se adresează unui cetătean pasiv si lipsit de cultură politică. Democratia de masă sterge granita dintre consensul popular si controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii fată de cetătean. De multe ori această grijă este o încercare deghizată de a reglementa viata persoanei în cele mai mici amănunte.

[2] Doi istorici români, Mircea Platon în Cine ne scrie istoria? si Aurel Pop în Despre istorie, adevăr si mituri. O replică dlui Lucian Boia au demonstrat concludent falsitatea tezelor de orientare neomarxiste ale lui Lucian Boia.

[3] Cine ne scrie istoria? (Editura Timpul, Iasi, 2007), nota de subsol, p.126