Se afișează postările cu eticheta Ovidiu Hurduzeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ovidiu Hurduzeu. Afișați toate postările

joi, 10 noiembrie 2011

S-a înfiinţat Liga distributistă

Comunicat de presă


1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului.
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.
Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte!

joi, 1 septembrie 2011

Noua revistă ROST apare sub semnul Crucii

Ajunsă la numărul 101, revista lunară de cultură creştină şi politică ROST, se relansează, în septembrie, într-o formulă editorială şi grafică îmbunătăţită în chip spectaculos.
În cele 80 de pagini color, tipărite pe o hîrtie de cea mai bună calitate, cu coperte cartonate şi plastifiate mat, găsiţi studii, documentare, eseuri, interviuri şi reportaje despre o realitate politică, istorică şi culturală văzută prin grilă creştină.
Tema centrală a acestei ediţii este Crucea: de la semnul credinţei creştine la simbolul pătimirii românilor. „Românitatea e plină de răni, de la Nord la Sud şi de la Vest la Est. Suferinţele ei alcătuiesc o cruce peste ţara-mamă. O cruce a cărei inimă, Harghita – Covasna, sîngerează azi cel mai tare. Una care poate fi răscumpărătoare în veşnicie sau numai chinuitoare în veac” – ni se spune de pe coperta 1.
Aşa cum v-a obişnuit, ROST vă oferă şi un documentar despre o personalitate-reper: Mihail Manoilescu – un politician patriot şi un economist cu adevărat profesionist, care a făcut mari servicii României; printre altele, a întărit leul într-o perioadă de criză. „Am ales să-l evocăm nu numai pentru exemplaritatea personalităţii lui, ci şi pentru funcţia trezitoare a mărturiilor sale” – îşi motivează redacţia opţiunea pentru Manoilescu. Povestea vieţii lui Mihail Manoilescu este jalonată cu fragmente din Memoriile sale – un veritabil document istoric al perioadei interbelice.
Din sumar, mai remarcăm ultimul interviu acordat de marele duhovnic Petroniu Tănase, de la Sfîntul Munte Athos. Textul, purtînd titlul „Omul este om cînd tinde spre Dumnezeu”, este publicat în premieră, la cîteva luni după mutarea la cele veşnice a părintelui Petroniu. Astfel, Avva Petroniu ne sfătuieşte, de dincolo de mormînt, cum să ne cunoaştem cea mai mare patimă şi cum să o stăpînim, de ce să fugim de televizor şi internet şi cum să ne asumăm credinţa ca pe o fertfă.
Vă recomandăm şi foarte interesanta anchetă de opinie „Cuplul, între concubinaj şi cununie” – la care răspund psihologul Andreea Tulban, scriitorul Dan Stanca, părintele profesor Constantin Necula şi actorul Dan Puric. De asemnea, ca noutăţi: rubricile de poezie (Dante Aligheri, Divina Comedie, Purgatoriul, Cîntul XXIII, în traducerea lui Răzvan Codrescu), proză („Povestea evreului Friedin”, fragment din romanul Gora Mborgali sau Surîsul Destinului, de Ciabua Amiredjibi, prinţ georgian şi fost deţinut politic anticomunist), filosofie (gîndirea lui Lucian Blaga în analiza lui Sorin Lavric) şi critică de film (Elena Dulgheru, despre ratările ultimei pelicule a lui Cristi Puiu – „Aurora”).
Revista ROST este condusă de jurnalistul Claudiu Târziu, în calitate de director, şi de scriitorul Răzvan Codrescu – redactor-şef.
Între colaboratorii permanenţi ai revistei figurează o serie de nume cunoscute şi apreciate de publicul nostru: scriitorii Liliana Ursu, Ovidiu Hurduzeu, Sorin Lavric şi Dan Stanca, istoricii Flori Bălănescu, Paul Nistor, Mircea Stănescu şi George Enache, teologii Radu Preda şi pr. prof. dr. Mihai Valică, medicul prof. univ. dr. Pavel Chirilă, muzicienii Cătălin Tîrcolea şi Paul Slayer Grigoriu, criticul de film Elena Dulgheru, actorul şi regizorul Dan Puric.
Publicaţia costă 5,9 lei şi, începînd de mîine, poate fi cumpărată de la chioşcurile de presă din toată ţara sau, în sistem de abonament (cu 30% reducere, adică 50 lei pe an sau 25 lei pe 6 luni), de la redacţie. În Bucureşti se găseşte începînd de azi la chioşcuri şi la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă nr. 19), Librăria Bizantină 1 (str. Regina Maria nr. 50) şi Bizantină 2 (str. Bibescu Vodă nr. 20).
ROST apare pe ziua de întîi a fiecărei luni.
Departamentul de Comunicare al „Rost”,
Radu Bălaşa

vineri, 12 noiembrie 2010

A venit timpul naţionalismului verde

de Lee John Barnes

Vă prezentăm un articol de pe site-ul Partidului Britanic al Libertăţii (The British Freedom Party). Autorul scrie despre naşterea unui nou gen de naţionalism. Un răspuns de dreapta la ameninţările grave care planează asupra zonelor rurale britanice.

[…] Guvernul de coaliţie dintre conservatori şi liberal-democraţi a declarat război regiunilor rurale din Marea Britanie.
Prin anunţul că guvernul va vinde pădurile Marii Britanii pentru a-şi plăti datoria publică, care a fost făcută de către bancheri, şi prin anunţul primarului Londrei, Boris Johnson că va cere permisiunea să toarne beton peste rezervaţia de păsări Northward Hill din North Kent, în vederea construirii unui nou aeroport, ne dăm seama că zonele rurale ale Marii Britanii sunt ţinta unui atac care le periclitează existenţa.
Partidul Britanic al Libertăţii (the British Freedom Party) este un partid dedicat protejării zonelor rurale britanice.

Noi credem că zonele rurale reprezintă însăşi baza identităţii britanice, nicidecum nişte active pe care economiştii pot să le exploateze şi distruge, aceiaşi economişti care, datorită idioţeniei lor, au produs criza datoriei publice.
Prin poezia, arta, cărţile şi picturile care înfăţişează zonele rurale britanice ne definim ca popor, ele definesc cultura britanică.
Când zonele rurale sunt distruse pentru profituri imediate de care beneficiază o minoritate bogată, întregul nostru popor şi generaţiile viitoare sunt sărăcite.
Naţionaliştii sunt singurii verzi adevăraţi.

Partidul Verzilor doar se preface că apără mediul natural al Marii Britanii, în realitate ei sunt globalişti care văd în zonele noastre rurale o alta „faţetă“ în contextul sistemului globalist. De fapt, ei sunt pepeni, roşii pe dinăuntru şi verzi pe dinafară.
Iată de ce sunt obsedaţi de înşelătoria încălzirii globale, a schimbării climatice şi de alte invenţii globaliste menite să formeze ţesătura „noii ordini mondiale“; ei caută să transforme Marea Britanie într-o parte a sistemului globalist guvernat prin intermediul instituţiilor supranaţionale care vor eviscera democraţia naţiunii noastre.
Verzii nu rezolvă problema crizei mediului înconjurător din Marea Britanie, ei sunt partea cea mai mare a problemei.

Capitalişti globali, miliardari precum George Soros, subvenţionează grupurile „verzilor“ pentru a promova înşelătoria globalistă a „schimbării climatice“, aceasta este un mijloc de a se îmbogăţi şi a infiltra naţiunile în curs de dezvoltare cu scopul de a le exploata financiar şi a le spolia resursele naturale.
Verzii sunt idioţii folositori ai capitaliştilor globali care vor să forţeze deschiderea lumii în curs de dezvoltare, cu vastele ei resurse, pentru a o exploata din punct de vedere financiar.

Ajutorul de dezvoltare acordat lumii a treia este doar un mijloc de infiltrare, de către afacerişti, în economiile acestor tari şi de exploatare a resurselor lor naturale; de aici decizia guvernului de coaliţie de a creşte bugetul destinat ajutorului pentru străinătate. Ajutorul nu este ajutor, nu-i altceva decât colonizare economică promovată prin globalizarea sistematică a lumii în curs de dezvoltare, a economiilor şi resurselor ei naturale.

Iată de ce noi, ca naţionalişti britanici trebuie să formăm o noua Mişcare Naţionalistă Verde pentru a înlocui periculosul, coruptul, neadevăratul Partid al Verzilor (Green Party) şi ideologia sa globalistă.
Mişcarea Naţionalistă Verde trebuie să devină centrul unei noi mişcări de protest naţionaliste.
Trebuie să formăm celule autonome alcătuite din activişti naţionalişti verzi care să poată fi mobilizaţi la nivel naţional pentru a proteja zonele rurale în faţa dezvoltării abuzive şi a exploatării nechibzuite.

Trebuie să creăm o nouă mişcare pentru protecţia mediului înconjurător care să-i aducă pe tineri în mişcarea naţionalistă şi să-i implice în activităţile derulate în aer liber, cum ar fi drumeţia şi proiecte de conservare a naturii.
În acelaşi timp trebuie să formăm o Aripă Verde radicală a noii mişcări verzi naţionaliste, care să includă activişti dedicaţi acţiunii directe. Aceştia se vor organiza în scopul de a apăra spaţiile verzi ameninţate şi vor împiedica în mod fizic distrugerea zonelor rurale britanice ori de câte ori globaliştii trimit buldozerele să le sfârtece şi să le distrugă.
Trebuie să devenim motorul unei mişcări de rezistenţă naţională pentru protejarea mediului înconjurător.

Pentru naţionalismul politic, s-a terminat epoca marşurilor şi a acţiunilor de stradă.
Acele partide care mărşăluiesc pe stradă fluturând steagul naţional sunt contraproductive pentru cauza noastră politică întrucât permit duşmanilor naţionalismului să folosească aceste marşuri drept pretext pentru a organiza protestele lor. În acelaşi timp, mediile de informare corupte, care funcţionează pe post de „peste“, făcând legătura dintre partidele din mainstream, care se prostituează, şi masele populare – mediile de informare debitează numai minciuni atunci când se ridică problema responsabilităţii pentru frecventele violenţe din timpul acestor marşuri.

Mass media sunt deţinute de aceeaşi clasa globalistă de miliardari care finanţează partidele de stânga şi care au câştigat de partea lor clasa politică; iată de ce mass media nu spun adevărul, difuzează doar propagandă în folosul proprietarilor lor.

Drept urmare, este imperios necesar să ia naştere o noua mişcare naţionalistă, dar nu pe străzile oraşelor noastre ci în zonele rurale britanice.
Naţionaliştii verzi vor deveni avangarda unei noi mişcări de rezistenţă naţională care nu se va concentra asupra zonelor urbane, ci asupra zonelor rurale ameninţate. Ei vor conlucra cu localnicii pentru a proteja mediul înconjurător local împotriva abuzurilor şi distrugerii.

Aceste grupuri naţionaliste verzi ne vor permite să intrăm în contact cu oamenii de rând şi să creăm noi suporteri şi reţele naţionaliste printre ei. Apoi vom fi capabili să formăm reţele de comunităţi naţionaliste în întreaga ţară care vor putea conlucra pentru apărarea mediului natural britanic în fata practicilor de jefuire ale guvernului şi corporaţiilor aflate în mâna elitei globaliste care finanţează partidele politice aflate la putere.

În acelaşi timp, aceste grupuri vor acţiona pentru a-i atrage în sfera naţionalistă pe acei tineri care nu mai vor să participe la viaţa politică, sătui fiind de actualul sistem politic corupt şi de farsa jucată de către partidele politice. Tinerii vor fi încurajaţi să se implice în politică prin activităţi „la firul ierbii“.

Ziua în care, în întreaga ţară, vom avea grupuri naţionaliste verzi care să organizeze propriile lor mişcări de rezistenţă locala, conlucrând unele cu altele pentru apărarea mediului înconjurător naţional, va fi ziua în care naţionalismul britanic se va fi transformat dintr-un set de teorii intelectuale şi academice într-o mişcare vie, activă şi entuziastă, răspândită în întreaga ţară.
Avem multe de făcut şi puţin timp la dispoziţie.

Ameninţarea la adresa mediului natural al naţiunii creste pe zi ce trece, căci acest guvern de coaliţie corupt se prosternează în faţa stăpânilor globalişti ai capitalului, împlinind cerinţele lor.
Drept consecinţă, trebuie să începem chiar acum procesul de organizare a Mişcării Naţionaliste Verzi.

Traducere din limba engleză de Ovidiu Hurduzeu

Preluat de aici. Sublinierile imi apartin.

marți, 10 noiembrie 2009

Mişcarea conservatoare

Îmi face plăcere să semnalez apariţia în România a unei cărţi a profesorului conservator american Paul Gottfried: Mişcarea conservatoare, la Editura Logos (Bucureşti), în traducerea lui Dragoş Moldoveanu. Lansarea acestei cărţi şi a volumului A Treia Forţă: Economia libertăţii. Renaşterea României profunde (antologie coordonată de John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu), va avea loc pe 26 noiembrie a.c., la târgul Gaudeamus (Romexpo), de la ora 16.00, şi la Sala Rapsodia din Bucureşti, începînd cu ora 20,30. Vor participa Dan Puric, John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu. Redau mai jos un fragment din Mişcarea conservatoare, de Paul Gottfried.

„Datorită caracterului lor clar american şi sentimentelor cel puţin reziduale în favoarea pieţei libere, paleoconservatorii sunt destul de limitaţi în alegerea alianţelor. Ei îi admiră pe localiştii italieni care au înfiinţat Lega Lombarda şi scriu ocazional pentru revista lui Benoist, Nouvelle Ecole, şi pentru Salisbury Review, al cărei editor, Roger Scruton, este un istoric conservator britanic. Întrucât energiile paleoconservatorilor au fost canalizate cu precădere asupra unor subiecte de interes american, au căutat acasă amici şi simpatizanţi. Opţiunea este cu atât mai de înţeles, dacă ne gândim la postura pe care şi-au asumat-o, de critici ai globalismului democratic, cu interese protecţioniste şi neonaţionaliste.
Paleoconservatorii se pot afla totuşi în situaţia ideală de a purta, în scurtă vreme, propriul război. Fără a spera inutil că-i vor putea înlocui pe neoconservatori ca purtători ai mesajului politic şi cultural pe coridorul New York – Washington, ei continuă să exercite o funcţie critică în interiorul dreptei americane. Mai presus de toate, sunt preocupaţi de subiecte pe care neoconservatorii şi stângiştii ar prefera să le ţină deocamdată închise, între care tentaţia egalităţii politice şi sociale, funcţionalitatea ideologiei drepturilor omului şi fundamentele genetice ale inteligenţei. În toate aceste atacuri la adresa tabuurilor liberale şi neoconservatoare, paleoconservatorii dovedesc o exuberanţă iconoclastă rară în cazul dreptei intelectuale postbelice. Spiritul lor este mai degrabă nietzschean decât neo-tomist, hăituind, asemenea lui Nietzsche, idolii democratici, dispreţuind ceea ce ei consideră că dezumanizează.
E foarte posibil ca paleoconservatorii să facă un serviciu societăţii, reprezentând ceea ce Clinton Rossiter numea, privind către dreapta postbelică, „ingrata persuasiune”. În ciuda a orice, ei îşi văd de treabă, chiar dacă întâmpină obstacole din ce în ce mai mari. Şi totuşi, este îndoielnic că se vor grăbi alţii să ocupe locurile lor de pe metereze atunci când această generaţie de paleoconservatori va ieşi din scenă. Fără perspectiva unei victorii sau, cel puţin, a reducerii disparităţii între cele două tabere, bătălia începe deja să pară lipsită de rost.
Numeroşi intelectuali ai „vechii drepte” şi-au manifestat nerăbdarea de a se întoarce în mediul universitar, acolo unde identificarea cu dreapta neoconservatoare le-a adus mari neajunsuri. Alţii au dat de înţeles că sunt mai puţin deranjaţi de stânga inteligentă decât de dreapta care se autopromovează şi că şi-ar dori să exploreze posibilităţile nu de aliere, ci de asociere, pentru a coopera. De ceva vreme încoace, specialiştii în studii sudiste (istorie, sociologie, literatură) atât de stânga, cât şi de dreapta, conlucrează pentru a îmbunătăţi standardele disciplinelor lor, evoluţii similare fiind aşteptate şi în alte domenii. Un număr surprinzător de mare de paleoconservatori citeşte reviste precum Progressive, Nation, Utne Reader, considerându-le mai puţin iritante decât, de exemplu, National Review. Paleoconservatorilor li se spune că stângiştii au curajul de a-şi exprima propriile convingeri, oricât de ciudate ar părea acestea; nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre conservatori. Numeroşi reprezentanţi ai „vechii drepte” au mers atât de departe încât au repudiat eticheta de „conservator”, preferând să se numească „reacţionari”, „naţionalişti” sau „libertarieni”, pentru a evita un termen pe care îl consideră întinat de laşitate şi oportunism”.

vineri, 16 octombrie 2009

O carte despre economia libertăţii

Incepand cu editia de azi, timp de cinci saptamani, Ziarul de Duminica va publica fragmente din antologia A Treia Forta: Economia libertatii - Renasterea Romaniei profunde, aflata in pregatire la Editura Logos.
Antologia va fi lansata, in prezenta coordonatorului ei, profesorul si economistul american John Medaille, pe 26 noiembrie 2009, la Sala Rapsodia din Bucuresti, in completarea spectacolului "Toti cinci" al Companiei Dan Puric.
Cartea schiteaza doctrina economica a miscarii personalist-conservatoare si este rodul mai multor autori de prestigiu.
In preambulul primului fragment publicat, Ovidiu Hurduzeu precizeaza:

Intr-o perioada de profunda criza a societatii romanesti, in care solutiile de redresare morala, sociala si economica fie lipsesc cu desavarsire, fie prelungesc iluziile, intaresc status-quo-ul si adancesc declinul, A Treia Forta: Romania profunda propune:
- Economii viabile (si nu economie, un unic model economic) bazate pe antropologia crestina a persoanei si a daruirii.
- O a treia cale intre "capitalismul gangsteresc" autohton si globalismul corporat de sorginte neoliberala, pe de-o parte, "economia asistentiala" a statului-dadaca "national" si a suprastatului socialist european, pe de alta parte.
- Strategii distributiste de raspandire a proprietatii productive, cu radacini in gandirea economica a lui Ion Mihalache si Virgil Madgearu, adaptate noii economii postcapitaliste.
- O regandire a preceptelor fundamentale ale economiei neoliberale/ neoconservatoare in lumina noilor economii "postcapitaliste".
- Actori economici opusi lui homo oeconomicus si homo interlopus.
- Un stat reprezentativ cu orientare personalist conservatoare si o economie distributista bazata pe "vecinatate".
Antologia "A Treia Forta: Economia libertatii - Renasterea Romaniei profunde" nu este un retetar economic. Desi textele incluse descriu tendinte, ofera sugestii, redescopera vechi valori sau propun altele noi, cititorul nu va gasi in paginile ei un modelul economic prescriptiv si preambalat. "Modelul" este mai degraba un itinerar, o topografie ce se dezvaluie treptat pe parcursul lecturii din intrepatrunderea fireasca a ideilor diferitilor autori; fiecare deschide o noua perspectiva, "ataca" o alta problematica, "sparge" inca un set de prejudecati. Nimic nu este abstract sau fortat, indepartat de viata truditorului de zi cu zi. Asteptarile cititorului, a carui gandire "economic si politic corecta" a fost marinata in teoriile "macroeconomice" ale "expertilor internationali" si ale think-tank-urilor dambovitene vor fi insa mereu inselate.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

De ce trebuie salvat satul românesc

Vă recomand un eseu amar şi plin de adevăr, Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon, publicat aici. Mai jos, cîteva pasaje, ca să vedeţi că merită.

"În România, în schimb, românii sunt principala ţintă a exploatării. Comunismul şi capitalismul care i-a urmat au fost şi sunt doar forme de banditism de stat. Şi statul român nu are, de 65 de ani încoace, nici o legătură cu românul. Nu e un stat reprezentativ. E doar o stăpânire. O fatalitate. O autoritate care se opune împlinirii destinului nostru. Ca atare, adevărata „occidentalizare” a României se va petrece nu atunci când vom copia tehnocratic modele occidentale, ci atunci când vom învăţa de la occidentali să ne croim un stat reprezentativ. Un stat care să fie bazat pe realităţi româneşti, pe cultura noastră, pe istoria noastră, pe identitatea noastră. Nu putem funcţiona, nu putem fi liberi, într-un stat croit pe măsura altora. Decât dacă trăim, marginali, ca imigranţi, ca minoritate.

Până când nu ne vom croi un stat reprezentativ, actualul sistem politic din România va rezista exploatându-ne şi exacerbându-ne ticăloşia. Sate mizere, oraşe în paragină, un sistem educaţional dărăpănat moral şi intelectual, intelectuali corupţi, familii destrămate, acestea sunt realităţile pe care se bazează, pe care le exploatează, din care înfloresc „florile de mucegai” ale sistemului cultural-politic de azi. Corupţia generează corupţie. Viermii au nevoie de cadavre iar paraziţii de organisme-gazdă slăbite, cu un sistem imunitar şubred. [...]

Adoptarea silită a unui „sistem” (teologico-politic) străin înseamnă siluirea mecanică a vieţii. Această siluire, această captivitate mecanică a României are efecte perverse, duce la un fel de „sindrom Stockholm” la scară naţională. Nu doar că începem să ne iubim răpitorii, dar începem să le adoptăm criteriile, să le duplicăm modul de a judeca.

Astfel, începem să aplicăm vieţii criterii mecanice şi mecanismului criterii organice. Instrumentalizăm omul şi antropomorfizăm unealta. Ne urâm între noi pentru că ne simţim solidari cu obiectele noastre. Trădăm pentru că vrem o viaţă „normală”: şi într-un sistem ticăloşit doar ticăloşii pot duce o viaţă „normală” (sau ceea ce pare astfel). Caracterele, în închisori, lichelele, în vile. [...]

În genere, în România, cu cât eşti mai puţin şi mai mecanic, cu cât eşti mai complice fatalităţii, cu atât îi vei judeca mai aspru pe cei care caută să îşi împlinească menirea („destinul” de care vorbeşte Glenn Tinder în Against Fate: An Essay on Personal Dignity). Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. [...]

Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. Am explicat acest lucru. Dar complicii intelectuali ai actualului sistem corupt şi criminal din România se prefac a nu înţelege.

Şi, de când Dan Puric, Ovidiu Hurduzeu, Gheorghe Fedorovici şi cu mine am vorbit de satul românesc şi de România profundă, ni se tot spune că satul românesc o ruină şi că nu mai cântă nimeni doine în el. Exact, domnilor! Satul românesc a amuţit din cauza voastră. Şi trebuie readus la viaţă."

vineri, 12 iunie 2009

John Medaille: „Dincolo de socialism şi capitalism se află distributismul"

Prietenul Ovidiu Hurduzeu publică azi în Ziarul Financiar un interviu extrem de interesant cu John Medaille, un cunoscut om de afaceri, economist, teolog şi profesor universitar american, autorul unei remarcabile cărţi de doctrină economică, The Vocation of Business. Social Justice in the Marketplace, si semnatarul a numeroase articole pe teme de distributism şi teologie creştină. Considerat drept un lider al gîndirii economice distributiste, John Medaille promovează această doctrină economică atît prin scrierile sale, cît şi pe un blog de succes, „The Distributist Review".

Iată mai jos cîteva fragmente:


"Ca sa putem deosebi distributismul de socialism si de capitalism, trebuie mai intai sa descoperim diferentele dintre socialism si capitalism. Prima noastra constatare este ca diferentele nu sunt mari, nici in practica, nici in teorie. La nivel teoretic, si socialismul, si capitalismul absolutizeaza proprietatea. Pentru unul ea este buna in mod absolut, pentru celalalt este raul suprem. La nivel practic, insa, aceasta diferenta conteaza prea putin, deoarece in ambele cazuri proprietatea dispare in meandrele birocratiilor publice si private. In practica, socialismul se transforma in capitalism de stat, „aparatcikii" devenind adevaratii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat, caci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate.
Proprietatea este relatia economica de baza. Toate celelalte fenomene economice depind de modul de distribuire a proprietatii. Puterea vine odata cu proprietatea, iar daca stii cine poseda formele dominante de proprietate in societate, stii cine stapaneste statul. Fara democratie economica, democratia politica este limitata – asta in cel mai bun caz – sau e de-a dreptul o inselatorie, in cazul cel mai rau. Prin proprietate intelegem, desigur, „proprietatea productiva", mijloacele de productie. Distributismul considera ca oamenii pot fi liberi doar atunci cand in marea lor majoritate poseda pamant si/sau unelte. Putem vorbi de libertate economica doar in situatia in care taranul are pamant si mijloacele necesare ca sa-l lucreze, mecanicul – propriile lui unelte, iar muncitorul din fabrica stapaneste o parte din locul sau de munca. Doar daca exista o astfel de libertate politica si economica, doar atunci putem vorbi de „piata libera". O asemenea libertate nu are numai un caracter moral, ea exprima si o realitate economica: doar in conditii de libertate economia poate fi stabila si prospera pe termen lung, fara sa depinda de interventia masiva a statului.
Cand economia este controlata de o elita, fie in numele unui grup difuz de actionari, fie in numele partidului si al poporului, nici actionarii si nici poporul nu vor avea de castigat, ci doar elita, iar aceasta elita va exercita intotdeauna administrarea in functie de propriile ei interese. Comunismul s-a prabusit deja, iar, in ultimii saizeci de ani, capitalismul a depins de ajutoarele masive acordate de stat. Cu fiecare noua criza a capitalismului, se mareste interventia statului in economie, pana cand sistemul se va prabusi sub propria greutate – un fenomen la care asistam, se pare, chiar in momentul de fata.Singurul mod de a deposeda elitele de putere este sa le privezi de posibilitatea de a mai controla proprietatea. Acest lucru se va intampla, intr-un fel sau altul, fie printr-o actiune ordonata, fie in urma unui dezastru. [...]

Distributismul este „agrarian" nu in sensul ca vrea ca lumea sa se intoarca la tara (eu in mod sigur nu doresc asta), ci in sensul restaurarii unei relatii adecvate dintre oras si sat. Orasul trebuie sa se sprijine in primul rand pe regiunea rurala din jurul lui, pe gospodariile taranesti invecinate. Acest fapt nu numai ca intareste economia si cultura locala, dar este si eficient din punct de vedere economic. De exemplu, am aflat ca, datorita sistemului de subventii incrucisate cunoscut sub numele de „globalizare", untul olandez este mai ieftin pe piata din Nairobi decat untul kenyan. Cand taranul bantu intra in competitie cu fermierul olandez, se petrec lucruri neasteptate, printre care o lupta acerba pentru resursele locale, in continua scadere, din zonele nesubventionate. Din cauza privatiunilor tot mai mari, diferentele tribale tind sa se exacerbeze, pana ating nivelul unor confruntari sangeroase. Dar vina este oare a triburilor africane sau a unui sistem care le-a fost impus din afara? Cred ca nu trebuie sa mergem in Africa pentru a gasi situatii similare, aceleasi anomalii se pot intalni la Cluj, Brasov sau Bucuresti.In ceea ce priveste „romantismul", nimic nu este mai romantic decat capitalismul de tip „laissez-faire", un sistem mereu invocat, dar care nu a existat niciodata. Distributistii pot sa indice practici economice de lunga durata si larg raspandite, care au fost si sunt incununate de succes; capitalistii pot sa indice doar o ideologie, o poveste de adormit copiii. [...]

Desigur, reglementarile birocratice sunt in avantajul corporatiilor; pentru ele rezolvarea problemelor legislativ-administrative ocupa o mica parte din activitatea lor, pe cand pentru micul intreprinzator aceasta constituie o imensa povara. Iata de ce rezultatul hatisului legislativ, indiferent de intentia sa, este de a proteja corporatiile in fata competitiei create de intreprinderile mici si mijlocii, care sunt mai flexibile si mai eficiente. Interventiile guvernamentale favorizeaza coruptia si posibilitatea de a „fenta sistemul" fara a produce bunurile si serviciile necesare. Daca rasplatesti coruptia, atunci, desigur, coruptie vei avea. In cadrul marii corporatii (care este un fel de stat socialist) exista tot felul de oportunitati de a avansa in cariera prin mijloace politice si nu prin mijloace productive.
In mod surprinzator, problemele se dovedesc usor de invins odata ce oamenii isi descopera darul creatiei si al initiativei, dat de Dumnezeu. In locuri unde distributismul a fost testat pe scara larga, o lunga perioada de timp, precum in Mondragon (Spania), Emilia-Romagna (Italia) sau in firmele detinute de angajati din SUA si America Latina, oamenii si-au descoperit repede acest dar pe care Dumnezeu l-a dat in masuri diferite tuturor. Acelasi lucru este valabil pentru „fabricile fara sefi" din Argentina, unde muncitorii au preluat firme abandonate si au dovedit ca pot sa le administreze mai bine decat specialistii in management. Odata ce vechile inhibitii si mentalitati sunt inlaturate, altfel spus, odata ce problema culturala este rezolvata si se infrange rezistenta statului, rezolvarea problemei economice devine foarte usoara. [...]

Formati fratii economice de tip asociativ in domeniul productiei, marketingului si comertului cu amanuntul. Opuneti-va intruziunii guvernului si cereti incetarea subventiilor acordate marilor corporatii. In ziua de astazi, dispuneti de mai multe unelte productive decat va inchipuiti. In bucataria in care faceti mancare pentru familia dumneavoastra puteti sa gatiti pentru muncitori. Exista din abundenta unelte mecanice; in fiecare cartier sau localitate exista oameni cu unelte care s-ar putea uni ca sa formeze intreprinderi productive pornind de la un foarte mic capital. Incepeti cu putin si cresteti. Odata ce veti fi descoperit ca puteti sa faceti lucrurile la scara mica, veti afla ca puteti sa le faceti si la scara mai mare, ba chiar ca sunteti capabili sa fabricati lucruri extrem de complexe."

joi, 19 februarie 2009

Au voie ortodocşii să critice tehnologia?

de Ovidiu Hurduzeu

În cursul dezbaterilor din jurul paşapoartelor biometrice s-a ajuns în mod inevitabil la subiectul „tehnologie”. Au prevalat luări de poziţie naive în genul „tehnologia este bună dar are şi părţi negative”. Opiniile competente (Vlad Niculescu-Dincă) au fost puţine şi s-au concentrat pe detalii. Nici un comentator nu şi-a propus să folosească „afacerea paşapoartelor biometrice” pentru a stârni o discuţie mai largă despre rolul tehnologiei în societatea de astăzi. Într-o ţară răvăşită de industrializarea comunistă şi subjugată miturilor societăţii de consum, să critici tehnologia este încă „politic incorect”. Acuza de tehnofob iraţional (care nu are „expertiza” necesară pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de „strictă specializare”) este lipită peste mai vechile etichete „fundamentalist ortodox”, „păşunist” şi ubicuul „legionar”. Mai există şi prejudecata că expertul, el singur este capabil să evalueze problemele şi situaţiile tehnice. În discuţiile despre cipuri, „experţii” , de la inginerii de software la funcţionarii de la paşapoarte, au fost chemaţi să rostească adevăruri definitive În timp ce vorbele părintelui Iustin Pârvu erau demonetizate, publicul asculta cu reverenţă gnoza experţilor-sacerdoţi. [...]

Marea tehnologie favorizează statul supranaţional, integrarea corporatistă şi controlul comportamentelor umane. Controlul exercitat asupra individului de statul managerial şi corporaţiile transnaţionale satisface o necesitate tehnologică. Un sistem hipercomplex, de dimensiuni planetare, nu-şi permite să acorde autonomie componentelor sale întrucât independenţa lor ar creea o stare de haos. Totul trebuie să conveargă spre împlinirea obiectivului primordial: eficienţa, obţinută prin adaptarea cu rigoare matematică a maşinilor la scopurile utilitare pentru care au fost create. În Sistem, omul, considerat o maşină productivă, răspunde şi el unor necesităţi tehnice, Nevoile sale omeneşti sunt luate în consideraţie numai atâta timp cât satisfacerea lor respectă un protocol tehnic iar individul, în rolul său de sclav specializat, contribuie la sporirea eficienţei. Munceşti într-o corporaţie, ai o „poziţie”, un „venit”, eşti un sclav fericit. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas, să munceşti în UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Orice considerente etice sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpat din Sistem. Sau adaptat „factorului tehnologic”. [...]

Protestăm că paşapoartele biometrice ne transformă într-un număr deşi noi înşine reducem totul la cifre şi „funcţionalitate”. Ne supără că poliţistul de la frontieră ne ia drept obiect de inventar, ne scanează după iris şi retină. Uităm însă că în societate nu contează decât fiinţa noastră măsurabilă, scanabilă, menită să fie lesne „citită”, interpretată şi pusă la treabă. Dacă ne îngrozeşte implantarea de date sub piele, de ce acceptăm să ne tot implantăm „îndemânări” lucrative, „skills”-urile pe care le updatăm în funcţie de necesităţile „economiei”? Nu cumva CV-ul „la zi” este paşaportul nostru biometric pentru a ne branşa la sistem? [...]

Apelul lui Iustin Pârvu este o mărturisire a numelui lui Dumnezeu în mijlocul noilor idoli şi un îndemn la eliberarea persoanei timpurilor noastre. Este un cuvânt viu care vrea să ne aprindă – „Am venit să aprind focul pe pământ”, spune Mântuitorul. Deocamdată, de aprins nu s-a aprins nimeni, doar s-au „energizat” ciberantropii însărcinaţi să menţină Ortodoxia în Sistem.

CITITI INTEGRAL pe site-ul lui Ovidiu Hurduzeu.

joi, 29 ianuarie 2009

Dan C. Mihăilescu: "A treia forţă - Un manifest care nu trebuie ignorat"


Dan C Mihăilescu: «Mai bine câteva citate zdravene, decât o glosare anostă, nu credeţi? Am extras dintr-un manifest de patriotism curat, de tradiţionalism bine moderat şi ortodoxie temeinică. Un manifest al exasperării de România, pe cât de nobil în radicalismul său, pe atâta de înduioşător în fibra sa utopică: „A treia forţă: România profundă“, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, Editura Logos, carte lansată cu participarea lui Dan Puric la ultimul târg „Gaudeamus.“
Câtă vreme Ideea românească încă mai dispune de astfel de energii în stare să-şi etaleze crud, fără sfială şi cruţare, credinţa în ethosul naţional, duhul tradiţiei, rânduiala creştină, cultul familiei şi al muncii bine închegate, având în acelaşi timp un bun dialog cu valorile occidentale (economice, religioase, politice) - încă sunt speranţe de recuperare a substanţei morale în cuprinsul „neantului valah.“»


Citiţi integral semnalul editorial în Evenimentul Zilei.