Naţionalismul fără identitate şi Statele Unite ale Europei

Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.

Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul - 1 Decembrie - să pună în discuţie "problema naţională". La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă "chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare". Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.

Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una... europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, chiar lipsiţi de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de "primejdia naţionalismului". Perfect logic.

Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre "filosofia ateniană" a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă "dreptul roman" şi "demnitatea umană" conferită de creştinism. Adică, despre "spiritul european".

Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.

Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că "solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională" şi că "dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui". Apocaliptic!

Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui "despot luminat", pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate...

UPDATE
Cîteva observaţii de interes sînt făcute şi de fraţii de la Război întru Cuvînt.

Un punct de vedere interesant:

Despre Oslo, incorect politic

de Dragoş Paul Aligică

Putem să depăşim oroarea şi confuzia generate de incidentul de la Oslo într-o încercare de a-i citi semnificaţia într-o perspectivă mai amplă? Putem să depăşim dubla tentaţie de a-l vedea ca pe un gest izolat, al unui dezaxat, sau de a-l folosi ca pe un nou prilej de politizare şi propagandă? Avem tăria de a vedea, dincolo de turbulenţa şi emoţia contextului, semnificaţia mai profundă a tragediei? Să privim lucrurile cu luciditate. Eram conştienţi că sub ochii noştri e, în plină desfăşurare, criza economiei şi politicii occidentale. Acum, după Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă.

Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală. Economia vestică – fie ea în varianta europeană, fie americană - este în criză. Setată să consume mai mult decât produce, să redistribuie avuţia şi riscul pe criterii de expedienţă politic-ideologică, ea colapsează sub ochii noştri. Guvernarea vestică este în criză. Fie că este la Bruxelles, fie că este la Washington, elitele birocratice şi politice par mai departe ca oricând de masele de cetăţeni, funcţionând după o logică proprie, străină interesului public. Deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului.

Acum, încă sub şocul incidentelor de la Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă sângeros, pe fundalul problemelor de emigraţie şi al escaladării presiunii islamiste.

Responsabili pentru această criză complexă şi profundă a lumii vestice? E simplu: când ai o mare putere, ai şi o mare responsabilitate. Cine face şi desface de decenii bune harta Occidentului, identitatea şi cultura sa? Se poate deroba elita occidentală de responsabilitate? În niciun caz. Actualul climat este rezultatul leadershipului său din ultimele decenii. Niciodată nu a avut Occidentul nevoie mai mare de o elită politică, mediatică şi culturală inteligentă şi pragmatică.

Eram conştienţi că politicile demografice, de emigraţie şi culturale occidentale, promovate de elita mai sus menţionată, generează tensiuni şi probleme. Am fost de decenii bune martorii unei presiuni continui exercitate asupra unei bune părţi a populaţiei occidentale. Le-a plăcut sau nu, părea că occidentalii erau resemnaţi. Politicile respective, promovate cu tenacitate, au creat treptat un nou climat în Occident. Un climat în care, iată, ajung să explodeze incidente profund regretabile, precum cel din Oslo.

Blocată în propriile obsesii, elita occidentală a uitat că în lumea reală, nu cea a propagandei mass-media ţesute de ea, acţiunea are o reacţiune. Că nu poţi împinge la nesfârşit o agendă pe gâtul occidentalilor, fără să te întrebi dacă şi cum vor reacţiona. Oricât de educaţi şi civilizaţi ar fi, oricât de paşnici, occidentalii sunt şi ei oameni. Sunt membri ai aceleiaşi specii violente, agresive, coruptibile. După sute de ani de civilizaţie, arată desigur altfel decât talibanii afgani. „Civilizaţi“. Dar, ca esenţă umană, venim toţi în descendenţa aceleiaşi maimuţe sau păcat originar, după gust şi preferinţă.

Pe scurt, toată această poveste a Occidentului multicultural, post-naţional şi post-religios este o problemă simplă de realism. Realism în a înţelege realitatea istorică şi socială, în ultimă instanţă, natura umană. Şi, evident, realism sau irealism în designul şi punerea în practică a unor politici menite să schimbe lucrurile.

Cât poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Cât poţi insulta şi persecuta tradiţia religioasă a locului, iudeo-creştină – făcând politică instituţionalizată din asta -, fără ca adepţii acesteia să iasă din resemnarea şi comoditatea habituale, reacţionând violent? Cât te poţi juca cu focul, manevrând jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic?

Continuarea, aici.

Ultima... dezbatere: ce este fuzionismul?

O distinsă doamnă, care are interes pentru dezbaterile despre principiile şi valorile dreptei, a participat la ultima manifestare de gen, organizată ieri la Institutul de Studii Populare. Relatarea sa, care, după cum veţi vedea, nu manifestă nici un parti pris, relevă cîte ceva din ce cred purtătorii de mesaj ai PDL că este sau poate deveni ideologia acestui partid. Cu acordul autoarei, fac publică această relatare, în ideea că dezbaterea poate şi trebuie să continue, iar în presa de azi n-am văzut nici un articol mai cuprinzător despre eveniment. 

La dezbatere ne invită şi cel puţin o parte dintre afirmaţiile politicienilor PDL, contestabile sau amendabile, ori timidele recunoaşteri oficiale ale unor stări de fapt foarte grave. De pildă, mi se pare foarte fierbinte miezul declaraţiei dlui Baconschi cum că “umbrelele UE şi NATO nu garantează securitate pentru mai mult de o generaţie”. 
Nu în ultimul rînd, poate răspundem noi la întrebarea dlui Aligică despre care dreaptă atacă PDL. 

 

Despre doctrina populară sau fuzionism

de Alina Ioana Dida

Pe 3 dec. Institutul de Studii Populare (ISP) şi Fundaţia Hanns Seidel au organizat la Hotelul Athénée Palace Hilton din Bucureşti dezbaterea Doctrina populară – sinteza valorilor şi principiilor dreptei. Despre fuzionism. Această dezbatere a fost a douăsprezecea şi ultima dintr-un ciclu de 12, organizate în 2010 pentru a face cunoscută doctrina populară în România. El a fost însoţit de şase suplimente ale revistei 22 din anul curent, pentru omagierea unor intelectuali de marcă ai României de azi, şi de lansarea cărţii Repere intelectuale ale dreptei româneşti, poate cel mai vizibil eveniment public al proiectului, prin controversele pe care le-a suscitat.

Dl Valeriu Stoica, deşi sosit mai târziu la eveniment (din motive obiective), a moderat eficient discuţiile de final, a definit termenul de fuzionism şi a dat o serie de amănunte despre activitatea institutului. Pregătirea dezbaterilor a început în urmă cu cinci ani, când PD a aderat la Partidul Popular European; în dec. 2006 s-a produs desprinderea PL-D din PNL, iar în 2007 PL-D a fuzionat cu PD (formând PDL) şi şi-a asumat doctrina populară, ca sinteză a valorilor liberalismului clasic, creştin-democraţiei europene şi conservatorismului românesc, numită fuzionism. În 2010, în noul statut al PDL, ISP este definit drept instrumentul ce lucrează, rafinează şi sintetizează valorile curentelor doctrinare diverse din partid într-un concept ce-i conferă forţă intelectuală. Proiectul va continua în 2011 cu inaugurarea academiei politice de studii populare, ce îşi propune să-i pregătească pe viitorii lideri ai dreptei româneşti, şi prin editarea unei cărţi despre noua şcoală de gândire a dreptei, în care vor apărea nume cum sunt Teodor Baconschi şi Cristian Preda.

Dl Thomas Kleininger a deschis dezbaterea vorbind despre obiectivul ISP: definirea doctrinei populare, care este de centru-dreapta.

Dl Klaus Sollfrank, reprezentantul Fundaţiei Hanns Seidel, a spus că gândirea creştin-democrată este răspunsul pe termen lung la problemele societăţii de azi, o gândire care încurajează familia şi copiii. În această perioadă de transformări rapide este nevoie de valori şi scopuri comune, care să ducă la legături stabile între oameni. PPE amplifică aceste valori comune. Viitorul are nevoie de liberalism şi responsabiliatte, de modernitate şi umanism, de tradiţie şi progres, ce trebuie să se regăsească într-o politică făcută pentru oameni. Conservatorismul din trecut nu ne poate orienta în ceea ce priveşte problemele din prezent; conservatorismul de azi reprezintă doctrina de dreapta în cel mai bun sens al cuvântului. Misiunea noastră este de a fi o forţă conservatoare creatoare pentru generaţiile viitoare, care să îmbine în managementul politic puterea tradiţiei cu pasiunea pentru creaţie şi inţierea de proiecte. Dânsul le-a urat succes forţelor de dreapta şi creştin-democraţiei româneşti.

Trei personalităţi din PDL au fost invitate să-şi prezinte punctul de vedere asupra politicii de dreapta a partidului.

Dl Sever Voinescu, deputat PDL, a început cu o glumă: aflat de doi ani în partid, ştie că “cel mai important lucru în politică este să te poziţionezi” – şi s-a aşezat mai aproape de moderator, pe locul dlui Valeriu Stoica, ce nu sosise încă, “nu pentru a-i lua locul, ci pentru a umple un gol fizic”. Întrunirea e foarte bine organizată; ea coincide cu aniversarea dlui Cristian Pătrăşconiu, editor al Reperelor intelectuale, ce împlineşte 34 ani. Definiţia fuzionismului e dată “de noi”: el reprezintă suma unor curente clasice de centru-creapta, apărute în Occident ca reacţie la creşterea masivă a stângii în anii ‘50 ai secolului trecut. Ele au fost o reacţie la marxismul occidental, ce  adus împreună curente de gândire de dreapta. Dl Stoica, “managerul conceptelor noastre”, a “slalomat” cu eleganţă printre creştin-democraţie, conservatorism şi liberalism, încercând să ordoneze conceptele. PDL are o poziţie delicată, iar credinţa în valorile politice este ultimul lucru care îi mai poate da putere pentru a trece de această perioadă grea. Relevanţa acestor dezbateri se vede în acţiunea politică a PDL: stă bine la nivel conceptual, dar problema principală este ruptura brutală dintre ce spunem şi ce facem în plan politic; divorţul s-a produs nu din rea-credinţă sau nepricepere, ci din cauza presiunilor electorale şi politice.

“În conservatorism există o ordine transcendentă de natură morală, căreia politicul trebuie să i se supună”. Ordinea este adusă capacitatea de a rezolva, neconflictual şi fără prejudicii în ţesutul social, interesele divergente din societate. 

Dna Monica Macovei  a fost prezentată ca exemplu de om politic moral.  

Gândirea conservatoare pune accentul pe valorile morale ale micii comunităţi, pe familie. 

În liberalism actorul principal este persoana. Principiul subsidiarităţii, în care primează instituţiile, ce au responsabilităţi şi puteri ale comunităţilor ce se exprimă astăzi, este respectat în singura instituţie ce funcţionează în România: familia. “Nu cred ca alte instituţii ale ţesutului social funcţionează astăzi”. 

Valorile familiale funcţionează şi creează solidaritate în România. De aici plecăm când abordăm problemele societăţii româneşti pentru a le rezolva. Sistemul de reglementare a economiei trebuie regândit: unele domenii trebuie reglementate mai puţin şi lăsate la bunul plac al cererii şi ofertei, iar altele ar trebui reglementate mai mult. Termenul de proprietate are tendinţa de a-şi extinde înţelesurile în România, astfel încât şi salariul sau pensia, proprietăţi în sens metaforic, ajung să fie privite ca “realităţi atunci când vine vorba de drepturi”. 

Proprietatea este sacră, fundamentală în societate, dar se referă la bunuri ce sunt susceptibile să fie obiecte ale dreptului de proprietate; la cum merg lucrurile în România, vom ajunge să spunem ca şi oamenii pot fi proprietăţi; sau un client al băncii se va crede proprietar al ei fiindcă a depus bani acolo. Conservatorismul detestă orice exagerare. Cum spunea Platon, virtuţile principale în politică sunt, în ordine, înţelepciunea, prudenţa şi curajul. Conservatorismul contribuie la profilul doctrinar al PDL.

Dl Cristian Preda, europarlamentar, cel mai critic la adresa PDL, a vorbit despre contextul în care ne aflăm şi locul pe care personalităţile cu sensibilităţi diferite îl ocupă în partid.  Aflat la guvernare, partidul este în cunoşţinţă de cauză şi este responsabil; nu este o poziţie comodă. Există trei dimensiuni ale contextului:

-         criza, care este de durată şi nu a fost anticipată nici de PDL, nici de vreun intelectual din societatea românească;

-         poziţia de durată adoptată de PDL în faţa crizei; se crede un partid infailibil în această problemă şi “îi destituie” pe cei care au altă părere;

-         faptul că  se revendică un partid de dreapta, dar trăieşte în contextul divizării dreptei, atacat şi de la stânga, dar foarte virulent şi de la dreapta, prin războiul cu PNL.

Dl Preda consideră că în PDL sunt respectate patru principii:

-         “Orice corupţie este iertată dacă ai performanţă electorală.” Dacă ai fost în stare să corupi instituţiile statului şi apoi şi alegătorii, eşti un tip OK. “Am aflat asta când am intrat în PDL.”

-         “Trebuie să creem dependenţă”. Să atragem oameni slab educaţi, care nu gândesc singuri, dar care intră în reţele de exploatare a banilor publici.

-         “Clienţii nostri sunt mai buni decât ai lor.” Aceasta reprezintă dispreţ faţă de neutralitatea statului şi este o atitudine antiliberală.

-         “Există un dispreţ pentru idei: avem nevoie de oameni pragmatici.” Oamenii rămân din punct de vedere intelectual subordonaţi cuiva – lui Băsescu. Nu contează funcţia pe care o au; ei sunt buni doar de pus în vitrină.

Dl Preda se regăşeşte de 15 ani pe platforma liberală: care oferă un mod de osbservare etic al lumii, inclusiv al economiei. Termenul de economic a fost vulgarizat de stalinişti, dar şi de poststaliniştii de astăzi. Identitatea creştin-democrată are ca misiune să descopere solidaritatea, pe care o percepe diferit de cum o vede stânga. Politica României moderne a avut de suferit pentru că solidaritatea nu a reprezentat o valoare în istoria modernă a României. Tradiţia conservatoare a fost ruptă abrupt în România. De la dl Tismăneanu a preluat ideea de “trecut utilizabil”. Dl Preda consideră că punerea în comun a sensibilităţilor liberale, a solidarităţii, şi a unei identităţi plecând de la un trecut utilizabil reprezintă o reţetă politică demnă, dar poate nu una de succes. Pentru că în politică trebuie să ai răbdare, ca la pescuit. Sunt membri PDL ce sunt “marginalizaţi, ridiculizaţi, priviţi ca nişte curiozităţi, dar ceea ce ne uneşte este mai semnificativ decât ceea ce ne desparte”. Trebuie să mergem fără compromisuri pe o cale dreaptă, cu demnitate; nu avem de ce să mimăm o fuziune ce riscă să fie un prilej de pierdere a oricărei identităţi. Dânsul cunoaşte o singură persoană ce a mizat pe idei, şi înainte şi după ce aceasta nu a mai ocupat nicio demnitate publică, şi profită de faptul că nu se află în sală: dl Stoica, care este perceput ca un “sforar”, deşi dânsul este angajat în numele unei singure idei. Lupta cu această percepţie publică, ce degradează referinţa la idei, este o urgenţă.

Dl Thomas Kleiniger constată că în sală se află foarte mulţi tineri, ceea ce arată că dl Stoica se află pe drumul pe cel drum. “Un pic înfiorat” de cele auzite, dl Kleininger îl invită la microfon pe dl Baconschi.

Dl Baconschi ne informează că “intelectualilii lui Băsescu sunt solidari”. Ei încearcă să devină exponenţii unor curente doctrinare, pe care le armonizează. Partidul gândeşte politicile şi poate include, în numele unităţii dreptei, toate aceste sensibilităţi. Dânsul speră la renaşterea creştin-democraţiei şi a inţiat o colecţie a principalelor lucrări de politologie din domeniu la Editura Curtea Veche. 

La Fundaţia Creştin-Democrată se practică convivialitatea, difuzarea ideilor politice pentru a ridica orizontul cultural în domeniu, mai ales în rândul tinerilor, şi a schimba politica de sus până jos. 

Situaţia politică din România nu trebuie demonizată: ca diplomat ştie că există clientelism politic peste tot; “redistribuirea resurselor prin reţele clientelare este un instrument al unui partid european”. La noi aceste practici sunt explicit imorale; ele strică democraţia şi “îi dezgustă pe cetăţeni de a participa la procesul politic”; aceasta reprezintă contribuţia românească. Dreapta românească trebuie să facă ceva pentru ca aceste practici să dispară treptat, prin negociere. Se pregăteşte o schimbare de gardă în politică, care nu e o rocadă; ea se negociază şi are susţinere publică lucidă. “Nu suntem nişte exponenţi narcisici, care fuzionează pentru a scoate România din subdezvoltare”. Suntem trecători care antamează o schimbare de ciclu, care nu e revoluţionară; are loc o tranziţie intergeneraţională; partidul se ancorează doctrinar şi răspunde unei nevoi a societăţii civile. “Noi vom fi în stare să generăm un curent care în zece ani va produce mutaţia.” Trebuie să setăm alte standarde în organizaţiile politice la care aderăm. Suntem puţini, dar aducem clasă, consistenţă, ţinută morală şi o experienţă importantă. Nu avem un partid popular adevărat, el trebuie inventat. El trebuie să canalizeze entuziasmul popular al clasei de mijloc şi pe cel civic. Nu trebuie să ne pierdem în provincialism pentru că intrăm într-o lume periculoasă, în care “umbrelele UE şi NATO nu garantează securitate pentru mai mult de o generaţie”. Schimbarea de gardă în politică se face la congrese, statutar; o schimbare graduală nu se poate obţine prin antagonizarea în bloc.

La întrebările din sală, adresate dlui Baconschi: “care sunt valorile anticomuniste în construirea dreptei româneşti şi ce făceaţi în 1989?”, acesta a răspuns: “pe 21 dec. mă aflam la Inter, înainte de figuraţia revoluţionară”, iar singura revanşă împotriva comunismului o reprezintă reconstituirea elitelor naţionale.

Dl Dragoş Paul Aligică a pus o întrebare retorică: înţelege că PDL e atacat de la stânga, dar nu vede care e atacul de la dreapta. Poate PNL? Întrucât politica actuală a PNL nu este de dreapta. Unde este afiliat PNL? Ce relaţii politice are? Ce se mai ştie de Institutul de Studii Liberale şi, mai ales, de sediul lui? În ISP este în curs de constituire un grup de lucru, care să studieze economia socială de piaţă şi să elaboreze politici în consecinţă.

Dl Preda a precizat că electoratul de dreapta este scindat; nu numai întreprinzătorii, dar nici profesorii, tradiţional de dreapta, nu mai colaborează când au realizat un succes electoral. Nici cu o creştere economică nu mai putem lua din electoratul PNL. De când suntem la guvernare nu am cîştigat electorat: este de vină dimensionarea politicilor sau comunicarea? “Aţi  observat că nu vorbim ca un partid aflat la guvernare?” “Adică guvernul s-a rupt de partid!” a completat dl Baconschi. În politicile responsabile se construieşte din timp; totuşi, se poate câştiga în criză: PNL a câştigat în criză în 2009, la fel şi Băsescu. Absenteismul a crescut foarte mult ca urmare a aplicării legii votului uninominal; această lege reprezintă o catastrofă în termenii participării la vot. În 2012 “primele vor fi alegerile locale, care vor croi prost primăriile” (PNL şi PSD). PDL are un discurs public antibugetar; bugetarii sunt văzuţii precum chiaburii, iar reforma educaţiei nu poate fi făcută cu tăierea resurselor.

“Salariile sunt mici şi umilitoare, dar visteria e goală”, a spus dl Voinescu. Există o recurenţă a celor care nu dispar din politică pentru că aceasta are un ciclu misterios; cum spunea Churchill, spre deosebire de război, în politică poţi muri de mai multe ori.

Toader Paleologu a spus că miza anului electoral 2012 este posibilitatea alianţei cu PNL. Este o problemă de supravieţuire politică, pentru că, “dacă nu ne unim, cîştigă PSD-ul”.

Cum poţi cştiga electorat fiind la guvernare, s-a întrebat dl Stoica? Care este reţeta fuziunii? Nu cumva la PNL contează mai mult brand-ul decât leadership-ul?

Cineva din sală consideră că electoratul PNL a crescut în rândul bugetarilor şi că se poate recupera mai mult de la absenteism decât de la PNL.

O întrebare “provocatoare” din sală: dacă  PDL se adresează clasei de mijloc, care este relaţia lui cu patronatele? Dl Stoica: disjuncţia patron-salariat este marxistă; atât lucrătorul, cât şi întreprinzătorul creează valoare în societate. PDL urmăreşte fidelizarea celor care plătesc taxe şi impozite, a celor ce deţin capitalul şi a celor ce deţin munca. MAE are programe de dialogare cu patronatele.

Dl Voinescu: patronatul este divizat în România şi oricum prefer să mă refer la oamenii de afaceri (antreprenoriat); relaţia este dificlă, dar partidul este “aplicat şi prompt în a răspunde unor solicitări extrem de diverse”. Când PSD propune taxe de 40%, deşi PDL-ul e cel care a crescut TVA, şansele celui din urmă cresc la urne. În prezent este modificat Codul Muncii, ceea ce va face piaţa muncii mai flexibilă şi va asculta mai mult de oamenii de afaceri decât de sindicate.

Dezbaterea a fost foarte bine organizată, discuţiile au fost animate şi s-a discutat civilizat.

Ne pierdem credinţa pe zi ce trece

Dragoş-Paul Aligică ridică o chestiune foarte interesantă, într-un articol publicat aici: Creştinismul în România este în retragere sau în expansiune? Şi constată că fenomenul de secularizare s-a accelerat - din cauze care rămîn de cercetat - şi că, pentru moment cel puţin, lupta dintre clerul creştin şi "apostolii religiilor seculariste" este cîştigată de cei din urmă.
Prin urmare, plîngerile unor corifei ai "corectitudinii politice" vizavi de amestecul Bisericii în treburile statului şi de întărirea unui curent fundamentalist sînt false.
D.-P- Aligică atrage atenţia că sînt puse în discuţie acum "însuşi viitorul matricei identitare a poporului român şi substanţa umană a societăţii româneşti de mâine".

Cine şi de ce agită sperietoarea încălzirii globale

Cu o săptămînă în urmă, mărturiseam că mi-e dor de puţină iarnă dar prognozele meteo îmi retează speranţa. Văzînd că, în luna decembrie, sînt 15 grade afară şi în Apuseni încă mai poţi culege ciuperci, mă gîndeam că totuşi isteria privind încălzirea globală nu e gratuită.
După cîteva zile, s-a apucat de nins. Meteorologii puseseră peste noapte cod galben de ninsoare şi viscol. Ca de obicei, drumurile, trenurile, oraşele au fost blocate. Autorităţile au fost surprinse, ce surpriză!, pe picior greşit. M-am indignat şi eu ca toată lumea, dar măcar mi-a mai trecut spaima de încălzirea globală.
Ieri, Dragoş Paul Aligică a publicat o analiză a fenomenului social numit de el alarmismul ecologist, care mi se pare pertinentă. Dacă vom privi mai atent în jurul nostru, vom înţelege cine şi de ce agită sperietoarea încălzirii globale, precum odinioară pe aceea a răcirii globale.

"...alarmismul dezlantuit azi la intesitati fara precedent, impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental si aliatii sai politici. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine, gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu societatea care nu se supune niciodata ideilor sale utopice. Zgomotul si isteria publica pe care ei, politicienii oportunisti si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici si ONG-urilor ce se hranesc din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climatice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana."