Actualitatea lui Eminescu

Excepţională interpretare!

Academicianul Dinu C. Giurescu : Adoptarea statutului minorităţilor naţionale în forma actuală duce la destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române şi Centrul European de Studii Covasna – Harghita a organizat în data de 7 iunie a.c., în sala „Avram Iancu” din Parlamentul României, dezbaterea cu tema „Consecinţele adoptării statutului minorităţilor naţionale asupra Statului Român şi a românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”, transmite Romanian Global News.

La dezbatere au participat: academicianul Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Radu Baltasiu director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna – Harghita, Mircea Duşa, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, parlamentari PSD, PDL si PNL, din care amintim Lia Olguta Vasilescu, Florin Postolachi, Sergiu Andon, Horia Grama, alti parlamentari, cercetători, jurnalişti precum şi reprezentanţii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. 

Participanţii la dezbateri au hotărât să solicite parlamentarilor din cadrul Camerei Deputaţilor să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, în forma propusă de UDMR, deoarece această iniţiativă legislativă urmăreşte în fapt reglementarea drepturilor colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitării drepturilor colective, înfiinţarea unor instituţii entice, paralele cu cele ale Statului Român, realizându-se astfel un transfer de suveranitate de la majoritate la minoritate, un pas decisive spre realizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

S-a cerut membrilor coaliţiei guvernamentale să nu adopte proiectul legii Statutului minorităţilor naţionale, prin asumarea răspunderii guvernamentale, deoarece actul normativ respectiv reglementează probleme de interes naţional, care vizează prezentul şi viitorul Statului Român, integritatea şi suveranitatea sa.

S-a evidenţiat necesitatea, ca la baza adoptării unei legi de o asemenea importanţă, să stea studii temeinice elaborate de Academia Română şi alţi specialişti din mediul universitar şi din instituţiile abilitate ale statului.

S-a solicitat ca proiectul legii Statutului minorităţilor să fie pus în dezbaterea Parlamentului României, numai după apariţia reglementărilor unitare ale Uniunii Europene, în problema minorităţilor naţionale.

S-a hotărât participarea reprezentanţilor mediului academic şi ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş la dezbaterea proiectului legii Statutului Minorităţilor Naţionale, din cadrul Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi, din cadrul Camerei Deputaţilor.

S-a solicitat înfiinţarea unei Comisii care să efectueze o anchetă parlamentară în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş pentru cercetarea aspectelor referitoare la disoluţia Satului Român, discriminarea, marginalizarea şi asimilarea românilor din cele trei judeţe şi activitatea organizaţiilor maghiare de extremă dreaptă care acţionează nestingherite în spaţiul public românesc.

S-a cerut iniţierea unor proiecte de legii privind susţinerea finaciară, de la bugetul central de stat, a unor publicaţii româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi continurea demersurilor în vederea asigurării finanţării, de la bugetul central, a proiectelor culturale ale asociaţiilor, ligiilor şi fundaţilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.

S-a convenit înfiinţarea, din rândul parlamentarilor, aparţinând întregului spectrul politic românesc, a unui “Pact pentru România”, care să militeze pentru promovarea valorilor şi identităţii româneşti şi contracararea războiului de imagine care se duce împotriva României.

Cititi si audiati:

Sursa: www.rgnpress.ro

Wikileaks a făcut fîs

Amorsată vreo trei luni, "bomba" WikiLeaks a făcut fîs, în româneşte. În privinţa României, n-a produs deocamdată nici o surpriză. Poate de-acum, deşi mă îndoiesc, pentru că logic băieţii trebuiau să iasă întîi cu dezvăluirile senzaţionale. Am avut parte de bîrfe, cancanuri şi nişte biete confirmări ale unor fapte răsştiute de cei care urmăresc viaţa politică de la noi. Slugărnicia politicienilor faţă de Marea Poartă ne era cunoscută, tentaţia lor spre turnătorie şi intrigă era uşor de bănuit (că doar aici avem tradiţie, nu glumă), drumurile lui Geoană la Moscova (amănuntul că a fost cu avionul lui Vîntu e derizoriu faţă de tratamentul spa pe care şi l-a făcut "prostănacul" acasă la mogul în chiar preziua alegerilor prezidenţiale) şi interesul lui Băsescu pentru băutură şi femei au intrat în folclor, ca şi lenea lui Antonescu şi obedienţa lui Ponta faţă de Năstase ş.a. Pentru a "afla" toate acestea, e de ajuns să ne uităm la Divertis, nu-i musai să citim telegramele Ambasadei SUA.

Sigur că aceste confirmări oarecum oficiale, venite pe calea WikiLeaks, îi pune într-o postură jenantă pe unii dintre protagonişti şi dă apă la moară teoriei conspiraţiei. Însă, nu cred că politicienii în cauză se vor sinchisi prea mult.

Dacă WikiLeaks ar vrea să ne suprindă cu adevărat, organizaţia cu pricina ar trebui să încerce cu documente din ambasadele rusă, germană sau ale statelor arabe. Dar poate? Dacă îi dă voie CIA...

PS: Am scris postul ăsta mai mult ca pe un test. Vreau să văd cîţi cititori îmi aduce, că posturile serioase interesează mai puţină lume :-)

Reportaj TVR: Politicienii jură pe Biblie, dar votează împotriva învăţăturii ei

La investirea într-o funcţie publică demnitarii români depun un jurământ cu mâna pe Biblie, încheiat cu formula “Aşa să mă ajute Dumnezeu” şi, totuşi, în România au fost emise acte normative, susţinute şi votate în Parlament, care sunt în contradicţie, uneori făţişă, cu fundamentele biblice şi, desigur, cu învăţătura Bisericii. Se încearcă legiferarea unor comportamente, obiceiuri, deviaţii, considerate de învăţătura creştină bi-milenară ca fiind îndeletniciri ale pierzaniei: prostituţia, homosexualitatea, concubinajul, avortul, mai nou pornografia, tinzându-se spre înlocuirea, rând pe rând, a legilor inspirate din cultura tradiţională.

Reportajul documentar este o pledoarie pentru restaurarea ordinii morale creştine în spaţiul românesc, pentru stoparea procesului devastator prin care este dezintegrată azi familia şi societatea creştină, mesaj care se regăseşte şi în ultima pastorală de Crăciun, veritabil testament duhovnicesc, a recent dispărutului mitropolit al Clujului, Î.P.S. Bartolomeu Anania.

Invitaţi: Radu Preda, teolog, directorul Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) din Cluj-Napoca, pr. Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Florin Budescu, publicist, editorul website-ului "Starea presei", Dorel Covaci, deputat în colegiul Buziaș-Făget (Timiş), Mircea Gherboveţ, membru fondator al Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, Ileana Jacola, redactor revista "Familia Ortodoxă".

OMUL ŞI TIMPUL, TVR1, sâmbătă 26 martie 2011
SEMNE: Biblia din Parlament. Ultimul cuvânt
Imaginea: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
Producător: Dan Micu

Vizionaţi reportajul lui Rafael Udrişte pe blogul său.

Radiografia României în criză

de Alina Ioana Dida

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a dat publicităţii, în luna martie, raportul social pe 2011, România: răspunsuri la criză. Autorii lucrării sunt Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu şi Elena Zamfir, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Raportul documentează criza în care ne aflăm: politică, economică şi socială, dar şi morală şi de cunoaştere, întrucât problemele societăţii româneşti sunt accentuate de deficitul de înţelegere a naturii lor, în primul rând de către decidenţii din sfera publică. Concluzia raportului este că economia singură nu reprezintă cheia ieşirii din criză, ci soluţiile politice, care trebuie să pornească de la conceptul de stat şi funcţiile lui (fie el social, minimal sau de altă natură).

I. Natura crizei actuale

Potrivit raportului ICCV perceperea crizei de către societatea românească a cunoscut cinci faze:

• Negarea, apoi recunoaşterea crizei: în 2008 autorităţile au declarat că România nu este şi nu va fi în criză; în 2009 guvernul a recunoscut-o oficial, dar trebuie discutat ce fel de criză şi-a asumat, de la ce diagnoză pornesc soluţiile propuse şi ce şansă au aceste soluţii.
• Criza este indusă de cea mondială: soluţia este să aşteptăm ca aceasta să treacă; în rest nu existau probleme grave ale societăţii româneşti.
• Criza românească este una a bugetului: cheltuielile sunt prea mai, iar veniturile prea mici (deficit bugetar). Bugetul e prea mare pentru că statul este prea mare; el depăşeşte posibilităţile economiei reale. Deci avem o problemă de structură a statului, nu de conjunctură, şi, aşa cum a fost restructurat sectorul privat, trebuie procedat şi cu sectorul public.
• Criza este de fapt financiară, fiind doar secundar bugetară: împrumuturile mari (20 mld. Euro) nu au fost făcute pentru echilibrarea bugetului, ci pentru echilibrarea financiară globală a ţării. Cauza dezechilibrului financiar nu este clar explicată, de aceea nici nu se prefigurează vreo măsură de evitare a sa pe viitor.
• Criza economică: starea precară a economiei rezidă în însăşi structura sa. S-au închis capacităţi de producţie, iar iniţiativa privată şi munca din sectorul non-salarial nu au dat rezultatele scontate; principala sursă de venituri publice este munca salarială, iar numărul de locuri de muncă a scăzut cu 900.000 doar în ultimii doi ani.

Pentru soluţionarea crizei, astfel definită, executivul a ales împrumuturile externe şi reducerea deficitului bugetar; el nu are o strategie credibilă de stimulare a creşterii economice. Partidele din opoziţie critică guvernul, dar nici ele nu au definit clar natura crizei şi nu au prezentat soluţii.

Sistemele complexe sunt un ghem de probleme interconectate. Sistemele sunt descrise de variabile bocate şi de variabile strategice. Variabilele blocate conferă iluzia că, acţionându-se asupra lor, se obţine rezolvarea tuturor problemelor. Ele se mai numesc pereţi de vată: acţionându-se asupra lor se ajunge repede la rezistenţă; sistemul rezistă la schimbare. Variabilele strategice sunt cele care induc schimbări semnificative în lanţ şi pot dezlega ghemul. Identificarea variabilelor strategice este vitală pentru ieşirea din criză.

Împrumuturile externe

La începutul lui 2009 guvernul a angajat un împrumut de 20 mld. Euro de la instituţiile financiare internaţionale şi UE, dar nu a fost clar explicat de ce e nevoie de o sumă atât de mare şi care era destinaţia acestor bani. Împrumutul a făcut parte din Iniţiativa de coordonare a sectorului bancar european, prin care mai multe state din regiune au fost creditate cu 71 mld. Euro. Scopul Iniţiativei a fost de a se evita o criză financiară regională; băncile vest-europene erau în criză de capital (din cauza crizei financiare din SUA) şi nu-şi mai puteau finanţa sucursalele din ţările central şi est-europene, care acordaseră credite masive imobiliare, de consum şi de nevoi personale către populaţie. Sistemul financiar din aceste ţări risca un colaps.

În 2008 economia României înregistra un deficit extern în creştere: valoarea facturilor pentru importuri depăşea valuta adusă de exporturi şi de cei care munceau în afara ţării. Diferenţa era acoperită fie de împrumuturi externe, care au generat creşterea datoriei private, fie de vânzări de întreprinderi, clădiri, terenuri (boomul imobiliar). Datoria externă a României atinsese circa 72 mld. Euro la finele anului, din care doar 10 mld. reprezentau datoria publică (a statului român), iar restul – datorii private către exterior ale băncilor, firmelor sau persoanelor fizice.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit o soluţie de susţinere a plăţilor externe, din care mare parte erau datorii private contractate în anii anteriori? Deprecierea abruptă a leului, falimente, şomaj – aşa cum s-a întâmplat la criza precedentă a economiei româneşti, dintre 1997-1999.

Cea mai mare parte a banilor de la FMI nu au avut ca destinaţie finanţarea deficitului public, ci creşterea rezervei valutare, pentru menţinerea cursului de schimb şi susţinerea plăţilor externe.

Împrumutul extern a fost un paliativ; datoria externă privată, care a pus executivul într-o situaţie dificilă, nu a fost asumată ca problemă publică, nu a fost dezbătută şi nu avem încă o politică care să controleze creşterea îndatorărilor private fără acoperire.

Echilibrarea bugetului

Autorii raportului arată cum, în discursul public, originea crizei financiare a fost înlocuită cu dramatizarea deficitului bugetar. Deficitele publice au depăşit cu puţin limita de 3% din PIB impusă de Pactul de stabilitate a UE, dar au crescut accentuat în 2009 şi 2010. Deficitele bugetare ale României, deşi îngrijorătoare, sunt mai reduse decât ale multor ţări UE. Temerea nu se referă la prezent, ci la viitor. Strategia ieşirii din criză, promovată de ideologia statului minimal, constă în reducerea cheltuielilor publice, cu realizarea unui echilibru bugetar sănătos, dar la un nivel minim. Strategia se bazează pe o speranţă, insuficient argumentată: statul minimal reprezintă premisa relansării economiei.

Discursul public afirmă că la originea deficitului se află cheltuielile publice excesive din anii anteriori crizei, şi anume cele sociale; problema noastră este că statul român este conceput ca un stat social, asistenţial sau providenţial, toate etichetări cu conotaţii negative. Guvernarea estimează că în România sunt mai mult de 12 mil. de „asistaţi social”. Problema acestei formulări este imprecizia, care produce o confuzie, conţine un mare neadevăr şi generează o soluţie falsă: abandonăm ideologia statului social şi micşorăm bugetul pe componenta socială, deci tăiem pensiile şi alocaţiile pentru familii şi copii.

De ce sunt reducerile bugetare o variabilă blocată de ieşire din criză

Deficitul bugetar al ţării este îngrijorător, dar stăm mai bine ca alte ţări, cum sunt de exemplu Grecia şi Irlanda. Datoria publică provine din însumarea deficitului din anul curent cu cel din anii precedenţi. Bugetele din anii 2000 au înregistrat deficite, dar şi economia creştea într-un ritm susţinut, astfel încât ponderea datoriei publice externe în PIB scăzuse la 6,5% la finele lui 2008.

De unde provine deficitul mare din 2009? Comparativ cu anul precedent veniturile publice au scăzut în termeni reali cu 8,9%. Dintre acestea, veniturile colectate din impozite şi taxe au scăzut cu 10,7%. În acelaşi timp cheltuielile publice au scăzut cu numai 2,8%. Deci sursa deficitului o reprezintă scăderea abruptă a veniturilor, produsă în mare parte de căderea economiei (mai puţine locuri de muncă şi vânzări mai mici, rezultă încasări reduse din impozite şi taxe).

În 2010 reducerea deficitului a fost posibilă printr-o scădere mai pronunţată a cheltuielilor; preţul a fost creşterea fiscalităţii. TVA, principala sursă de venituri fiscale după introducerea cotei unice, a urcat la 24%. În paralel, salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%.

În opinia autorilor ideologia statului minimal înseamnă o schimbare de azimut în politica românească: de la realizarea echilibrului bugetar la reducerea definitivă a finanţării publice. Acesta este un program care se întinde dincolo de momentul ieşirii din criză: reforma statului în toate componentele sale, adică demantelarea statului social.

Teoria statului supradimensionat se bazează pe argumente greu de susţinut cu date obiective. Indicatorul cel mai la îndemână este raportarea bugetului la PIB. În România anilor 1997-2009 media veniturilor publice în PIB nu atingea 33%, în timp ce media europeană (UE-27) se afla la 45% din PIB. Eram pe ultimul loc în Europa, iar în privinţa cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, cu o medie de 36,3% din PIB, ne aflam pe penultimul loc, înaintea Irlandei. În 2009, în condiţii de criză, toate statele europene, cu excepţia Maltei, au crescut cheltuielile publice ca mijloc de absorbţie a şocului social.

Raportat la mărimea economiei, România nu are un stat prea mare, ci dimpotrivă, are statul cel mai mic din Europa. Dacă dorim să ne apropiem de modelul de stat vest-european, va trebui să creştem veniturile publice, nu să le scădem. România are cele mai mici venituri publice, raportat la mărimea economiei, tocmai pentru că este un stat slab, care fie nu ştie să impoziteze anumite venituri, fie e incapabil să le colecteze.

Nivelul cheltuielilor publice

Raportul explică structura cheltuielilor sociale publice ale statului român. Ele sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Cheltuielile sociale sunt: sistemele de asigurări sociale (pensiile, sănătatea, şomajul), asistenţa socială şi serviciile publice universale, de ex. învăţământul.

În anii 2000-2007 statul român a ţinut cheltuielile sociale la nivelul cel mai scăzut din Europa: 17% din PIB. Aceste date nu corespund imaginii de stat supradimensionat, dimpotrivă. Se pare că eroarea de percepţie provine dintr-o „confuzie birocratică” a Ministerului de Finanţe, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială, ceea ce a făcut ca şi în discursul public termenul de „cheltuieli sociale” să fie asimilat cu cel de „asistenţă socială”, cu accentul pe conţinutul peiorativ.

În 2008, statul român a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei. Media europeană a fost de 56,2%.

Sistemul public de pensii de la noi reprezintă principala categorie de cheltuieli sociale publice. Deşi sunt o componentă a sistemului de protecţie socială, pensiile funcţionează după o logică aparte. Statul administrează banii celor care contribuie în prezent la fondul de pensii, pe care îi distribuie celor ce şi-au „cumpărat” dreptul la pensie (prin contribuţiile lor din trecut), în baza unui contract economic şi social între generaţii; de aceea raportul salariaţi-pensionari este foarte important.

Ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări sociale este de 8%, sub media europeană de 12%. Cheltuielile de adminstrare a fondului de pensii nu au depăşit 2% din totalul cheltuielilor fondului în ultimii ani.

Sistemul de înăţământ este cel mai important serviciu public cu destinaţie socială, după numărul de persoane implicate şi după nivelul cheltuielilor. Prin lege, finanţarea publică ar trebui să fie de 4% din PIB; media europeană e de 5% (poate pentru că este considerat o investiţie în forţa de muncă – n. red.). Acest prag legal a fost atins o singură dată, în 2007. România este pe ultimul loc în Europa în privinţa finanţării publice a învăţămîntului.

După reforma de la finele anilor 1990 România are un sistem de sănătate cu o finanţare duală: sistemul de asigurări (ce ar trebui să fie doar administrat de stat – n. red.) şi bugetul de stat şi bugetele locale. În ultimul deceniu statul român a alocat circa 3,5% din PIB pentru sănătate, media europeană fiind de 7,7%.

Subfinanţarea cronică a sănătăţii şi a învăţământului a dus la dezagregarea sistemelor prin emigrarea forţei de muncă calificate şi demoralizarea celor rămaşi în ţară. Descentralizarea a produs haos administrativ şi perceperea acestor sisteme ca fiind consumatoare de resurse şi neperformante; dar dacă devin private, aceste probleme vor dispărea ca prin farmec, pretind unele „orientări politice”. Limitarea accesului la învăţământ (numărul de locuri „fără taxă” de la facultăţile de stat scade cotinuu) şi sănătate ar avea consecinţe sociale dezastruoase.

Dar statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Efectul privatizării ar fi accentuarea polarizării sociale, în condiţiile în care oricum segmentul sărac este în extindere, după cum se arată mai departe în raport.

Politica reducerii cheltuielilor bugetare este o variabilă blocată. Bugetul nu poate fi redus prea mult şi tăierile nu rezolvă problemele grave. Reducerea cheltuielilor creează alte probleme, ce pot evolua spre disoluţia autorităţii statului şi încetarea păcii sociale.

Originea crizei se află în datoria externă (preponderent privată), deci soluţia ar fi politica economică.

Are România o politică economică?

Nu. De 21 de ani politicile guvernului s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei, atât interne, cât şi globale; statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie şi creşterea economică va veni „de la sine”. Am distrus capacităţile industriale (proprietatea statului „gras”), iar în agricultură am avut doar o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi. Colac peste pupăză, „globalizarea” economiei nu a dus la o lume echilibrată „global”, ba dimpotrivă.

„Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social” este concluzia acestui capitol despre natura crizei din România.

II. Criza sistemului politic

Acest capitol conţine şi un material teoretic despre autoritatea statală şi procesele cognitive implicate în luarea deciziilor politice.

Variabila strategică a ieşirii din criză se află în sfera politicului. Deciziile din domeniul economic, financiar şi bugetar pot fi luate doar de sistemul politic, numai că acesta este blocat. Politica ostilităţii a înlocuit politica dialogului şi a construirii unui suport social pentru măsuri nepopulare de depăşire a crizei.

Obiectivul central al politicii guvernului, cel puţin la nivel de program, este reforma în toate sferele vieţii sociale şi politice (legi structurale, modificarea legii electorale, chiar a Constituţiei). Poate că dramatizarea crizei a fost folosită ca „un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României”. Proiectul de reformă alimentează conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt necesare, ci teama că vor fi introduse forţat, cu „ignorarea altor puncte de vedere”. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, cu un preţ: încălcarea procedurilor democratice. Parlamentul este blocat şi nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării problemelor. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.

Pentru a ieşi din blocajul politic variabila cheie nu este ce decizii se iau, ci cum sunt ele luate; este o problemă de procedură politică. Soluţia este ieşirea din ciclul autorităţii şi realizarea unei cooperări politice pentru a lua măsuri acceptate pe scară largă. În raport sunt discutate mai multe soluţii:

• Menţinerea guvernului actual, erodat şi blocat, cu riscul acutizării conflictului politic şi explozii sociale;
• Susţinerea unui nou guvern, cu acelaşi program, care ar avea acelaşi rezultat;
• Guvernul actual/altul, cu o altă strategie de guvernare;
• Consensul partidelor, pentru susţinerea unui nou guvern de criză;
• Un guvern tehnocrat, care să aibă acelaşi obiectiv şi să guverneze pe baza unui minim consens administrarea ţării şi organizarea de alegeri;
• Reconfigurarea parlamentului, rezultând un nou guvern, cu un alt program.

Conform raportului, un guvern tehnocrat ar putea funcţiona dacă ar avea mandat să organizeze alegeri anticipate sau ar crea un spaţiu de modificare a configuraţiei parlamentare. Soluţia imediată pentru deblocarea sistemului politic s-ar plasa în sfera preşedinţiei, prin trecerea la poziţia de preşedinte arbitru, constructor al solidarităţii şi al consensului politic anticriză.

III. Statul social

Din istoricul statului social am reţinut că statul modern a consolidat o serie de funcţii sociale ca instrument al dezvoltării sale economico-sociale. Indiferent de orientările politice, guvernele din statele dezvoltate nu au schimbat structurile fundamentale ale statului social.

Restructurarea economiei României la începutul anilor 1990 a avut şi un cost social. Statul a trebuit să-şi asume un rol în a compensa acest cost; tranziţia la altă formă de organizare economică trebuia însoţită de o protecţie socială. România a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale publice, dar mai modestă decât a altor ţări foste socialiste. Rezultatele economice dezamăgitoare ale tranziţiei româneşti au sporit costurile sociale.

Economia are un efect complex asupra statului social:

• Direct: în perioadele de criză presează pentru reducerea statului social, dar accentuează necesitatea intervenţiei statului în susţinerea relansării economiei. În perioadele de prosperitate, economia oferă resurse suplimentare pentru funcţiile sociale ale statului;
• Indirect: generând şi amplificînd crizele sociale, acţionează în sensul creşterii funcţiilor sociale ale statului.

Programele de dezvoltare constituie un factor important al amplificării rolului statului, inclusiv pe componenta sa socială. Criza economică a actualizat presiunea pentru compensarea costurilor sociale, de către stat. Guvernarea actuală a adoptat însă o politică socială contrară: reducerea funcţiilor sociale ale statului.

Dezbaterile despre statul social pun în discuţie doar o componentă a acestuia: asistenţa socială. După cum arată autorii în capitolul I al raportului, asistenţa socială în România este constant subfinanţată şi reprezintă doar o mică parte a sistemului de protecţie socială. Cheltuielile cu asistenţa socială nu depăşesc 1% din PIB.

Prezentarea statului social ca „stat asistenţial”, peiorativ, creează o imagine falsă cu efecte politice distructive.

Există 5 componente ale statului social:

• Serviciile publice universale (sănătatea, învăţământul, asistenţa socială)
• Sistemul de asigurări (sociale, de şomaj, de sănătate)
• Suportul financiar universal de interes colectiv (familiile cu copii, persoanele cu handicap)
• Suportul social focalizat pe cei în nevoie (venitul minim garantat, confundat adesea cu termenul de „asistenţă socială”)
• Locuinţele.

În România, ca şi în alte ţări dezvoltate, în centrul statului social se află sistemul public de asigurări sociale. Considerând ponderea asigurărilor sociale în pachetul de transferuri financiare către populaţie, statul social român este mai mult un stat asigurator şi foarte puţin asistenţial.

Statul este un mecanism imperfect, dar cel mai eficient pentru gestionarea riscurilor sociale şi satisfacerea nevoilor colective.

IV. Ideologia statului minimal

Ca reacţie la criza economică a anilor ’70 a apărut ideologia statului minimal, aplicată în Marea Britanie de Margaret Thatcher, iar în SUA de Ronald Reagan. Principiului este dat de fundamentalismul pieţei: piaţa are surse internele ale creşterii continue ale economiei, asigurând mult mai eficient decât statul rezolvarea tuturor problemelor sociale. Intervenţia statului blochează creşterea economică. Toate serviciile sociale publice trebuie deplasate treptat spre logica piaţă. Consecinţa acestei viziuni este diminuarea statului: statul mic. Neoliberalismul lui Ronald Reagan a şocat prin principiile sale anti-stat: „Statul nu este soluţia la probleme, statul este problema”. Statul este cauza crizei economice; soluţia ar fi mai puţin stat. Funcţiile sociale ale statului urmau să fie drastic reduse; segmentul de populaţie devenit dependent de asistenţa socială va fi nevoit să se activeze economic.

După opt ani de guvernare Thatcher statul englez nu a devenit mai mic; cheltuielile sociale publice nu s-au diminuat în Marea Britanie.

În România s-a lansat o ideologie unică în Europa, care respinge principiile pe care se fundamentează statul social de mai bine de un secol; la 30 de ani diferenţă, România a preluat public temele ideologiei thatcheriste:

• Statul social este parazitar. El nu are o funcţie suportivă pentru economie, ci preia o parte din resursele agenţilor economici şi le redistribuie unei populaţii devenită dependentă de asistenţa socială. Intervenţia statului împiedică funcţionarea normală a economiei.
• Economia de piaţă asigură oportunităţi pentru toţi membrii societăţii. Indivizii trebuie să fie motivaţi să se înscrie în sistemul economic primitor.
• Piaţa asigură satisfacerea optimă a nevoilor oamenilor. Indivizii sunt cumpărători raţionali, ce-şi distribuie optim resursele financiare. Economia de piaţă şi cumpărătorii liberi realizează nivelul optim al calităţii vieţii.

Conform ideologiei statului minimal, statul social are o serie de efecte negative asupra economiei:

• Sărăcirea actorilor activi: întreprinzătorul este sărăcit prin impozite, taxe şi contribuţii sociale şi este mai slăbit prin redistribuirea socială, ineficientă, realizată de către stat.
• Demotivarea economică, prin crearea dependenţei de stat a unei mari părţi din populaţie.
• Creşterea canceroasă a statului, care îl exploatează pe producător prin impozite şi taxe, dar îl sărăceşte cu servicii sociale de proastă calitate şi scumpe din cauza ineficienţei sale.

Diagnoza privind statul social are două urmări imediate:

• Sistemul de asigurări sociale este glisat în cel de asistenţă socială. Asigurările sociale sunt etichetate ca fiind parazitare. În plan politic, aici ar intra programul de privatizare a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea şi învăţământul – n. red.), în paralel cu deprecierea rapidă a serviciilor publice.
• Un nou clivaj social. Societatea se scindează: între puţinii beneficiari de profit/corupţie sau salarii ceva mai mari şi cei cu salarii mici, şomeri, marginalizaţi profesional, familiile cu mulţi copii, bătrânii cu pensii tot mai mici.

Programul demantelării statului social

Sistemul public de pensii este ţinta prioritară a programului de dezmembrare a statului social. Politica de înlocuire treptată a sistemului de asigurări publice colective cu asigurări individuale administrate privat (Pilonul II) este instrumentul principal de marginalizare a sistemului public de asigurări sociale. De altfel, Banca Mondială a introdus o nouă condiţionalitate: creşterea contribuţiilor către Pilonul II şi scăderea celor către Pilonul I. Pilonul II este format din contribuţii ale salariaţilor, care se capitalizează; aceştia vor beneficia, la pensie, strict de acumularea individuală. Pensionarii Pilonului II se vor confrunta cu riscul fluctuaţiei economiei şi, mai grav în cazul României, unde există tradiţia ţepei, cu riscul deturnării ilicite de fonduri. Pensiile vor fi decuplate de responsabilitatea statului şi de solidaritatea inter-generaţională. Ei vor fi dezarmaţi în faţa riscului de a fi trăit prea mult.

Sistemul de asigurare a pierderii salariului (ajutorul de şomaj) a fost redus dramatic la începutul anilor 2000, fiind plafonat la un nivel scăzut.

În privinţa prestaţiilor sociale direcţia generală este de abandonare a celor universale în favoarea celor bazate pe testarea mijloacelor. Programul convenit cu Banca Mondială pentru perioda 2009-2011 prevede ca singura formă de prestaţie socială ce va beneficia de o extindere a finanţării să fie venitul minim garantat.

Autorii mai prezintă şi alte argumente şi date care îi duc la concluzia că deprecierea întregului sistem public prin subfinanţare sistematică şi atacul continuu la adresa credibilităţii sale reprezintă o strategie de promovare a statului minimal.

V. Societatea românească în criză

Criza a găsit România deja sărăcită şi cu o economie slabă. Criza socială este difuză; ea este şi foarte greu de cuantificat întrucât nu există indicatori sintetici ai crizei sociale. Semnalele crizei sociale sunt:

• Sărăcirea accentuată a întregii colectivităţi
• Criza instituţională: incertitudine în toate segmentele vieţii sociale: educaţie, sănătate, poliţie, administraţie publică, chiar şi justiţie
• Degradarea stării de spirit colective: demoralizarea, neîncrederea în ceilalţi, în instituţiile statului şi a României în ea însăşi.

Veniturile populaţiei

După 21 de ani, PIB-ul este nesemnificativ mai mare decât cel din 1989. În acest interval economia s-a confruntat cu două crize majore, ce nu au crescut sensibil standardul de viaţă al populaţiei; acum trăim cea de-a treia criză.

Venitul per persoană este, în România, e cel mai mic din UE: 2.323 euro pe an (e vorba doar de venitul fiscalizat – n. red.).

De-abia în 2007 salariul mediu a atins nivelul celui din 1989. Salariul mediu a încetat să fie un indicator solid al standardului de viaţă întrucât:

• Numărul de salariaţi s-a redus de la 8 mil. în 1989 la 4,1 mil. la sfârşitul lui 2010; salariul nu mai reprezintă principala sursă de venit a populaţiei;
• S-a produs polarizarea salarială. Salariile mari au crescut semnificativ, iar cele mici au scăzut continuu. Între 2005-2009 ponderea salariaţilor cu salariul sub cel mediu a fost de circa 70%.

Veniturile din activităţi economice pe cont propriu: aceşti lucrători reprezintă 20% din populaţia ocupată, majoritatea în agricultură, la care se adaugă 1,5% patroni. Însă doar 4% din veniturile monetare ale gospodăriilor provin din activităţi pe cont propriu; ele sunt fragile, cu risc ridicat şi aducătoare doar de venituri modeste.

Economia informală a crescut în perioada de criză, reprezentând o strategie de asigurare a traiului într-un mediu economic ostil. Dar economia subterană produce doar o oarecare bunăstare personală, nu aduce venituri la bugetul statului şi contribuie la subdezvoltarea economică a ţării.

Munca în străinătate se dovedeşte de multe ori profitabilă pe plan individual; pentru stat, cei emigraţi sunt „ieşiri” de la bugetul de stat şi o pierdere a celor ce au fost calificaţi pe banii statului. Costurile sociale dramatice ale emigraţiei din motive economice le reprezintă cei 90.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă.

Pensiile au scăzut, ajungând în 2007 la nivelul celor din 1989. Numărul de pensionari a ajuns la 5,7 mil. Pensia medie a ajuns în 2009 la 55% din salariul mediu.

Alocaţia pentru copii s-a prăbuşit încă din primii ani după Revoluţie. Raportată la salariul minim, ea s-a depreciat de la 16% în 1989 la 7% din salariul minim brut în 2010, respectiv la 9% din salariul minim net.

Venitul minim garantat s-a prăbuşit rapid, după introducerea sa, la 50% din valoarea iniţială, respectiv 20% din salariul minim. În unele localităţi nu este acordat integral din cauza lipsei de resurse.

Sărăcirea reprezintă un cost social foarte ridicat al tranziţiei din România. Ea a cuprind toate grupurile sociale. Cel mai îngrijorător este faptul că afectează şi persoanele active economic; un loc de muncă salarial nu mai asigură ieşirea din sărăcie. Riscul de sărăcie al celor ce muncesc în România este cel mai mare din Europa: 17,9%, faţă de media continentală de 8,4%.

VI. Alegând o politică, alegem de fapt o anumită societate românească

Autorii raportului încearcă să răspundă la întrebarea: Ce riscă România dacă aplică politica statului minimal în continuare?

1. Economia românească, chiar echilibrată bugetar, va rămâne o economie săracă.
2. Vor domina locurile de muncă slab calificate.
3. Bugetul de stat va fi cronic subfinanţat, cu o capacitate mică de a-şi realiza funcţiile de suport social.
4. Riscul ca România să fie marginalizată economic şi politic în UE va creşte. Polarizarea economică în UE este o realitate şi există riscul ca Uniunea să renunţe la modelul de dezvoltare eonomică omogenă şi să accepte zone subdezvoltate.
5. Societatea românească se va scinda:

• clasa productivă economic se va polariza: cei mai prosperi şi cei care se zbat la limita sărăciei din cauza salariilor mici şi a erodării sistemelor de asigurare:
• restul societăţii se va adânci în sărăcie; este un risc la care este expusă jumătate din populaţia ţării.

6. Ţiganii sunt un caz special. Cea mai mare parte a lor, în creştere, se confruntă cu o serie de probleme economice, educaţionale, culturale, dar şi practici discriminatorii, în condiţiile în care politica de suport este blocată.
7. Serviciile sociale fundamentale vor fi tot mai erodate şi greu accesibile segmentului sărac.
8. Există un risc de creştere explozivă a criminalităţii.
9. Pasivitatea civică şi reinstaurarea unei stări de teamă din cauza suspiciunii că puterea utilizează în sens represiv instituţiile care sunt create pentru apărarea cetăţeanului sunt deja un fapt.
10.  În caz de catastrofe naturale sau război România va avea o capacitate redusă de reacţie.

Raportul ICCV se conformează standardelor ştiinţifice şi deontologice ale Institutului. El reprezintă un instrument, realizat de profesionişti, pentru a defini problemele cu care se confruntă România şi poate fi punctul de pornire al unei dezbateri publice, la sfârşitul căreia partidele ar trebui să ne prezinte soluţiile lor. Concret: ce politici ne propun?

Institutul lui Tismaneanu respinge proiectul de lege care instituia o zi a comemorarii victimelor regimului sovietic in Basarabia

Grupul PDL din Camera Deputatilor s-a facut pres in fata "fundamentarii" lui Tismaneanu si a trimis din nou la comisie propunerea de cinstire a victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina.

"Este practic o ingropare a propunerii legislative de cinstire a memoriei victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina" a declarat in exclusivitate pentru Romanian Global News deputatul basarabean din Parlamentul Romaniei, Tudor Pantaru.

Conform surselor Romanian Global News desi ieri se hotarase in BPN-ul Partidului Democrat Liberal sustinerea propunerii legislative, dimineata, la presiunile venite, se pare, de la Vladimir Tismaneanu, guvernul a insistat ca respectiva propunere sa nu fie votata de catre deputatii PDL.

Dealtfel pentru a se asigura ca initiativa legislativa privind cinstirea memoriei victimelor regimului sovietic nu va trece in Camera Deputatilor, iar parlamentarii PDL vor respecta ce spune Guvernul, Vladimir Tismaneanu si-a trimis presedintele executiv sa vorbeasca cu deputatii PDL. Ioan Stanomir a venit la Camera Deputatilor si a spus parlamentarilor ca "lasam la latitudinea parlamentarilor votul la acest proiect". Acelasi lucru l-a declarat si pentru Romanian Global News. Adica raspunderea pentru ingroparea proiectului de lege revine celor care voteaza.

Ambele declaratii vin insa dupa ce fundamentarea facuta de institutia condusa de Tismaneanu si Stanomir si nu de Ministerul Culturii, si adoptata de Guvern, respinge propunerea legislativa a lui Tudor Pantaru. Ori Stanomir a venit la Parlament avand in spate avizul negativ dat de Guvern.

Ce uita insa Stanomir si Tismaneanu este faptul ca acele victime ale sovieticilor au avut ca singura vina ca erau romani. Nu mosieri, nu chiaburi, nu anticomunisti nu altceva. Ci in primul rand pentru ca erau romani, ei trebuiau sa fie ucisi sau deportati. Oricum. Cu mitraliera sau prin foamete.

Si dincolo de toate acestea adoptarea acestui proiect de lege ar fi demonstrat ca Romania, Tara Mama, cum o numesc romanii de dincolo de frontiere nu si-a uitat mortii, nu le-a uitat studentilor bucovineni si basarabeni de azi, buneii ucisi miseleste de sovietici doar pentru ca erau romani. Ori acest lucru, probabil, a vrut sa evite institutul condus de Vladimir Tismaneanu. De ce? Este o intrebare la care ar trebui sa raspunda parlamentarii care incearca sa ingroape proiectul legislativ al lui Pantaru.

Asa cum spunea un student basarabean care a asistat la mascarada din Parlament "toti romanii omorati de sovietici in Basarabia si Bucovina s-au rasucit in mormant"!

Reamintim ca peste douazeci de organizatii civice sprijina proiectul legislativ, inclusiv organizatii ale studentilor basarabeni din Romania.

Cateva din aceste organizatii vor propune o manifestatie de protest in fata institutiei condusa de Vladimir Tismaneanu, tinand cont ca fundamentarea pentru avizul negativ dat de Guvern, propunerii legislative de cinstire a memoriei victimelor regimului sovietic din Basarabia si Bucovina, a fost facuta de aceasta institutie.

Sursa: RGN Press

Deputaţii au votat încă o lege inutilă. Concluzii la "războiul creditelor"

Astăzi, Camera Deputaţilor, care este şi decizională, a votat Ordonanţa 50/ 2010, privind creditele, în forma modificată după dorinţa băncilor. Prevederile ordonanţei, din care a mai rămas un ciot, nu se aplică şi creditelor aflate în derulare, adică majorităţii covîrşitoare a creditelor (4,5 milioane de români au 8 milioane de credite).

Prin legiferarea ordonanţei în această formă, parlamentarii anulează practic prevederile ordonanţei şi redau liniştea băncilor. Principalul scop al ordonanţei era eliminarea comisionului de risc (o dobîndă mascată, căci riscul este oricum acoperit de proprietatea pusă gaj în favoarea băncii), ceea ce ar fi dus la o scădere semnificativă a ratelor. Or această prevedere nu se aplică şi creditelor în curs. Pentru cele viitoare băncile vor găsi o altă formulă de a introduce o dobîndă mascată.

Din acest punct de vedere, cred că legea votată azi este inutilă. Am pierdut şase luni de pomană, ca să ne întoarcem de unde am plecat. Legea este utilă numai pentru bănci, căci anulează ordonanţa care le-a dat atîta bătaie de cap şi atîtea palpitaţii, căci le-ar fi scăzut profiturile: n-ar mai fi cîştigat de opt ori mai mult decît în ţările civilizate, ci numai de vreo 3-4 ori.

"Războiul creditelor" a fost cîştigat definitiv de bănci (pentru că nu-mi închipui că Băsescu ar putea să nu o promulge şi nici că legea va fi declarat neconstituţională - oamenii răspund şi ei la comandamente din afară). Iată concluziile mele după acest "război". Poate că sînt truisme, dar le pun aici pe două coloane, ca să ne ajute să vedem mai bine întregul tablou al României de azi. În tot cazul, de unele dintre aceste adevăruri mulţi vor fi conştienţi abia de azi încolo.

1. Parlamentarii nu reprezintă interesele celor care i-au ales nici măcar atunci cînd asta îi poate costa. locul în Parlament. Înseamnă că democraţia nu funcţionează. "Puterea poporului" exercitată prin reprezentanţi este doar o minciună care le permite unora să ajungă la privilegii.

2. PDL suferă de schizofrenie politică. Guvernul hotărăşte una, parlamentarii votează alta. Partidul acesta se apropie cu paşi repezi de ieşirea definitivă de pe scena politică.

3. România este condusă de Comisia Europeană, de FMI şi uneori de cîte un ambasador al SUA sau chiar al Rusiei. Politicienii noştri nu sînt decît nişte slugi ale acestei "Înalte Porţi" postmoderne cu mai multe feţe. N-au nici un crez, nici o urmă de mîndrie naţională, nici un pic de demnitate, nu mai vorbesc de devoţiune pentru binele public şi cinste sufletească. Cel mai deranjant este însă că se fac preş pretinzînd că astfel urmăresc binele public. Văzîndu-i, înţelegi că la noi comunismul a învins: a creat omul nou - un monstru.

4. Băncile sînt stat în stat. Ele îşi permit ca, vreme de şase luni, să nu respecte o lege şi nu li se întîmplă nimic. A, au plătit nişte amenzi comice în comparaţie cu banii pe care atîta timp i-au încasat ilegal.

5. Toate acestea se întîmplă pentru că noi o permitem. Deputaţii au călcat azi în picioare 4,5 milioane de persoane din cele 6 milioane active. Replica ar trebui să fie simetrică: eliminarea tuturor din viaţa politică pentru totdeauna.

6. Băncile au, în sfîrşit, imaginea reală: cămătari cu ştaif, cu care nu trebuie să ai de-a face.

7. Lecţia asta ar trebui să fie ultima din ciclul celor care ne învaţă că n-avem ce aştepta de la actuala clasă politică. Trebuie să ne organizăm şi să o schimbăm.

No comment

Viorel Ilişoi se întoarce. În copilăria presei postdecembriste

 

Autodenunţ: cum am luat prima şpagă

de Viorel Ilişoi

Ştiu cu precizie când am luat prima șpagă: în martie 1990, la mai puţin de trei luni de la debutul în presă. Am fost precoce. Tehnic vorbind – fiindcă orice lucru analizat din punct de vedere tehnic nu mai are nicio valoare, nu mai rămâne nimic din el -, aș putea spune acum că nu a fost șpagă. Pentru că am luat obiectul, m-am și folosit de el, dar nu am scris nimic. Deci au existat și subiectul și obiectul, dar nu și efectul.

Viorel Ilişoi, în redacţia săptămînalului Atitudinea, 1990. Foto: Constantin Cristescu

Eram în Botoșani și scriam la singura gazetă oarecum liberă, “Atitudinea” – un “ziar săptămânal”, cum se autoprezenta în primul număr, o foiţă îndrăzneaţă editată la început nu se știe de cine, mai apoi nu se știe de ce, până când, după fix un an, a încetat să mai apară. Cealaltă gazetă botoșăneană din acel moment era “Gazeta de Botoșani”, fostă “Clopotul poporului”, (da!), fostă “Clopotul”, oficiosul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român. Botoșănenii de rând cumpărau “Atitudinea”, chiar o și citeau; însă autorităţile considerau că numai “Gazeta de Botoșani” (fostă…) era ziar. Pe noi, tinerii cu pixuri nervoase de la “Atitudinea”, nu prea ne băgau în seamă. O vreme. Şi în oraș, și în comunele judeţului, “ziarul nostru săptămânal” era privit cu egală indiferenţă. Însă eu am reușit să iau o șpagă consistentă chiar și în aceste condiţii, ca și cum “Atitudinea” ar fi fost cea mai influentă, cea mai temută publicaţie nu doar din judeţ, dar chiar din ţară.

La începutul lui martie ’90 ieșeam a doua sau a treia oară din oraș pentru un reportaj – sau ceea ce credeam eu atunci că se cheamă reportaj. Căutam să ajung undeva în patria tizicului, o zonă unde oamenii făceau focul, iarna, cu bălegar amestecat cu paie și uscat la soare. Cică nu se mai vedeau satele dindărătul munţilor de balegă înălţaţi în drum, de-a lungul gardurilor. Mi s-a părut un subiect bun. Păcat că nu l-am scris.

La redacţie aveam un telefon la care erau cuplate toate serviciile secrete, plus câteva ceapeuri și niște case particulare. Când sunai la primărie, răspundea doamna Amariţăloaiei, aţ greșât, domnu’, la muzeu era ceapeul Răchiţi, să trăiţi, recepţie, bzzz, fiiiu-fiiiu, uăi, du-ti-n… Pe atunci nu puteai suna direct la o primărie din judeţ, trebuia să faci comandă  prin centrală. Trecând cu telefonul prin două case particulare și pe la un magazin de încălţăminte, i-am cerut domnișoarei centraliste să-mi facă legătura cu primăria Coţușca, localitate unde știam că tizicul e cât casa.

Am sunt luni după-amniază. Până seara nu am căpătat legătura. Şi nici marţi toată ziua, dar miercuri dimineaţă, norocos cum sunt, a sunat telefonul în redacţie și am auzit vocea de înger a telefonistei spunându-mi că am legătura la primărie.

Mă reped ca înfometatul la ciolan, numai nu mă apuc să rod receptorul. Alo, primăria? Tovarășa, vacile noastre… uăi, cari iești acolo-șă?… ordonaţi!.. fa, ești o proastî, fa!

Cu toată harababura de voci din receptor, reușesc până la urmă să îi transmit primarului că voi veni a doua zi în comuna lui să scriu un reportaj. Mai înţeleg, totodată, că legătura nu mi s-a făcut la primăria din Coţușca, așa cum cerusem la începutul săptămânii, ci la primăria din Ungureni. Bună și aia: nu se cădea să faci mofturi când prindeai o primărie la telefon.

La rândul lui, primarul nu a înţeles că sunt un reporter de la “Atitudinea”, o gazetă din Botoșani, ci că sunt un reporter de la “Gazeta de Botoșani” și vin în comuna lui să scriu un reportaj. Surprins de subita atenţie pe care i-o acordă presa judeţeană, primarul mi-a spus, cu vocea tremurând de emoţie, că mă așteaptă a doua zi dimineaţă la primărie și că… alo!… da, cu lână… iaca na!… tovarășu’ președinte… să n-o prind pi mă-ta pi aicea cî-i rup chicioarili… că despre el s-a mai scris la judeţ și că știe cum să se poarte cu ziariștii, va sta la dispoziţia mea cât va fi nevoie, până îmi voi termina treaba. Şi cu ce vin? Cu mașina redacţiei? Că, dacă e nevoie, trimite el o mașină…

N-aveam nicio idee despre ce voi scrie. În “Atitudinea” puteam publica orice, și compuneri despre clanţa ușii, nu-mi făceam griji că mă voi întoarce cu mâna goală. Puteam să cobor la întâmplare în orice punct al judeţului, pe întuneric, și tot scoteam ceva publicabil. Nu inventam nimic – asta aveam să o învăţ mult mai tarziu, în București -, pur și simplu scriam o compunere. Şi se citea. Se citea orice era tipărit.

A doua zi dimineaţă, opresc în faţa primăriei. Cobor din mașină, dau să intru în clădire, să-l caut pe primar, dar un ins mititel și negricios se năpustește în mine ca la rugby, mă împinge înapoi până la poartă și începe să strige la șofer, ţopăind și ameninţând cu pumnul în aer:

- Du-te, bre, la dracu’ să te ieie, trage mașina din poartă, că tre’ să vină amu’ ia un domn de la ziar!

- Domnule, eu…, încerc să mă prezint.

- De la Botoșani! Auzi? Pleacă cu mașina ta de-aici!

Degeaba încerc să-l fac să se uite la mine, să-i spun că eu sunt ziaristul așteptat. El sare ca mingiuţele alea legate cu gumilastic, gesticulează frenetic, se înconjoară cu plasa propriilor gesturi, dincolo de care eu nu pot trece. Mă învârt câteva clipe în jurul lui, încercând să-i străpung armura vie. Îl prind într-un moment când lasă garda jos ca să-și tragă sufletul și-i urlu în faţă:

- Eu sunt Bibicu, nene! Eu sunt ziaristul de la Botoșani! Lasă-mă să trec, că mă așteaptă primarul. Vrei s-o încurci? Şi îi bag în ochi adeverinţa scrisă la mașină, în loc de legitimaţie, prin care se adeverea că eu, posesor al buletinului de identitate seria… numărul…, eram angajat al ziarului “Atitudinea”, iar organele de stat erau rugate să îmi acorde tot sprijinul necesar, conform legilor în vigoare.

- Eu sunt… ăăă… primarul eu sunt… –  îngaimă omuleţul elastic și, parcă-l lovisem în ficat, se lasă ușor în jos, mai exact se topește și se prelinge pe băncuţa din faţa primăriei. Se sufocă. Ochii i se învârt în cap. Vrea să spună ceva, dar cuvintele o iau anapoda, parcă le înghite, în loc să le scoată pe gură. Se ţine cu o mână de gât, iar cu cealaltă arată speriat spre mașina cu care am venit, parcată la poartă.

Speriat, dau să-l ridic de subsuori, să poată respira din toţi plămânii, dar el se ferește energic și arată întruna spre mașină. Vocea îi revine un pic, gâjâită. Îl aud:

- Mama! Mama!

Nu știam ce vrea. Nu era nimeni în jur să-mi spună ce să fac. Poate omul avea o boală, făcea crize din astea și cineva din primărie o fi știind ce să-i facă în asemenea momente: să-i bage o lingură de lemn între dinţi, să-i dea două palme, să-l stropească cu apă… Nu mai văzusem pe nimeni până atunci reacţionând atat de ciudat la vederea unei legitimaţii de presă, fie ea și una scrisă pe o ţidulă oarecare.

Dau să intru în primărie să caut ajutor, însă mărunţelul mă prinde de mână și strigă:

- Mama! Mama! Ma.. Ma… Mașina!… Mașina… e a dumnevoastră? – reușește el să lege cuvintele.

Mașina la care se uita primarul și era gata să moară sufocat era o Rabă de șaișpe tone, ca oricare Rabă de șaișpe tone, n-avea nimic deosebit; poate că era cam veche, dar care mică redacţie de provincie își permitea o Rabă nouă? Nu știu ce i se părea lui, ce văzuse la ea de speriase în halul ăla. Să moară pe loc, nu altceva!

Raba era împrumutată, cu tot cu șofer, de la Autobaza Transport Marfă Nr. 1 din Botoșani. Şeful autobazei era Constantin Conţac, care mai târziu a intrat în politică și, obligatoriu, și în afaceri, a absolvit fulgerător nu știu ce facultate, dacă nu mai mai multe, și a ajuns chiar președintele Consiliului Judeţean Botoșani. Pe de altă parte, unul dintre fondatorii “Atitudinii”, chiar principalul, era Constantin Cristescu (Costică Noapte), un șofer cu o mie de talente, câte puţin din fiecare, de la autobaza lui Conţac. Când aveam nevoie de o mașină de mers pe teren, Costică Noapte îl suna pe fostul lui șef de la autobază. Lui Conţac, instinctul îi spunea că trebuie să se pună bine cu presa și ne dădea și el ce avea disponibil: o basculantă, o dubiţă, o frigorifică… “Poate și un Ifronaș, un Tiruleţ, dacă e cazul”, zicea, mieros, din gușă, viitorul om politic.

- Da, zic uitându-mă la primar la fel de mirat ca el. E mașina redacţiei.

- Chiar așa, domnu’ ziarist? Chiar așa?

- Dar ce are? E o mașină. Are roţi, merge. Ne duce unde avem nevoie. Ne folosim de ea.

- Înţeleg, dar… Nu e frumos, domnu’ ziarist,  eu atât vă spun… Vă spun așa, ca om: nu e frumos ce faceţi! Nu mă așteptam… Chiar așa, domnule, cu basculanta? Futu-i mama ei de revoluţie, dar!

Mă uit la el tâmp, nu înţeleg nimic întâi din apoplexia lui, apoi din supărarea care îl face să se învârtă în loc și să bodogănească întruna, încă și mai negru la faţă.

- Serios, zice el, luîndu-mă de mână și trăgându-mă pe alee către ușa primăriei, acum vorbim ca oamenii: asta e nesimţire curată…

- Nu înţeleg, șoptesc eu încurcat.

Îmi răsucesc capul spre șofer, îl rog din ochi să mă ajute, să mă scoată din încurcătură. Cred și acum că șoferii pot să te scoată oricând din orice belea, la fel de ușor cum te și bagă. Şoferul vine grăbit spre noi și intrăm toţi trei o dată în biroul primarului.

De la prima vedere ochiul îmi fuge în colţul din dreapta, la drapelul cu stema decupată înfipt într-un suport de metal.  Prin gaura stemei se iţește la mine un purcel. Purcelul e mort, e tăiat. Dar a rămas cu un ochi deschis și mă ţintește amorţit prin steag. Hipnotizat, fac un pas spre micul animal și observ că stă cu funduleţul lui roz și dolofan pe o roată de cașcaval. Şi, ca trase pe roată, două păsări cu maul luat și gata jumulite și pârpălite. O gâscă și o găină, fără îndoială, amândouă galbene de grăsime. Şi un caș proaspăt, ștrangulat în strecurătoarea lui, cu miros dulceag de stână. O pungă de un leu cu fasole-boambă, din aia care se mănâncă bob cu bob, muști din el ca din pâine.

Primarul începe să mute pe birou, una câte una, bunătăţile dosite după tricolor. Observ că mai sunt și două bidonașe de doi litri, de suc, pline cu vin – unul cu vin alb, altul cu vin roșu. Şi ceva unsuros învelit într-un ziar, chiar “Gazeta de Botoșani”, probabil un cozonac sau niște slănină. Şi două lăzi de plastic: una cu mere, alta cu nuci.

- Eu am pregătit așa, ca la oameni, na!, cum se face –  zice primarul, dar așa, să veniţi cu basculanta?

- Domnule primar, dar… Nu știu… Eu am venit să scriu un articol… Eu nu…

- Da, da. Măi, băiete… uite, îţi zic așa, ca la copilul meu, că te văd tânăr și… Nici nu vreau să știu ce scrii. Treaba ta. Numai să fie așa, mai de bine, cu puţină critică, știi, cu unele aspecte negative… Când vine un ziarist la noi, rar când vine, ne pregătim și noi, punem ceva acolo, în portbagaj… Dar nu cu basculanta!

- Domnule primar, staţi un pic… Nu v-a cerut nimeni…

- Lasă, lasă… Am crezut că dacă a fost revoluţia asta, s-au mai schimbat lucrurile măcar la voi, la ziar, dar văd că v-aţi înrăit și mai tare.

Auzisem că așa erau primiţi ziariștii comuniști pe la ţară, văzusem și într-un film, dar credeam că asta se întâmplă numai în filme. Dar iată că primarii chiar așa erau învăţaţi, așa știau ei că trebuie întâmpinat un ziarist. Primarul tot turuia acolo, cu buzele suflecate de indignare, că presa postrevoluţionară n-a ieșit din comunism, ba și-a înfipt și mai tare pintenul în solul roșu, de vreme ce, uite, nu le mai ajunge ziariștilor să ia peșcheș cu portbagajul de la Dacie, ci vin cu basculanta de șaișpe tone, dar tocmai el era cel care nu ieșise din comunism, nu îndrăznea să se smulgă, doar mârâia ca o cotarlă gata ori să muște pe furiș, ori să o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, la primul semn de pericol. Şi mi-a venit să-i dau pe loc două palme. Dar de ce să-i dau ceva, dacă pot să îi iau? Şoferul a cărat tot ce era pe birou, eu am adunat și firimiturile rămase după ce am gustat cașul – era urdă. Pe măsură ce se golea masa, primarul părea tot mai mulţumit, cu fiecare braţ de mâncare cărat în cabina basculantei parcă îi luam și o halcă de supărare. La sfârșit, era chiar senin la faţă, satisfăcut.

I-am zis că o să iasă, bineînţeles, un articol de bine. Despre ce? Păi mă învârt oleacă prin comună și scriu despre… sau despre… Mă salvează primarul:

- A mai fost un ziarist aici, înainte de revoluţie, a scris un articol așa, în general, despre comună, despre vaci, cum le-am aranjat pe iarnă… Scrie și tu. Mai pozitiv, așa, cu unele aspecte… Apoi strigă spre ușă: tovărășu’ Petrea, ia adă, domnule, “Clopotul” ăla cu articolul frumos despre noi! Să-l iei, îmi zice, că noi avem mai multe. Să scrii de-acolo.

Am luat ziarul cu articolul frumos. I-am spus primarului că dau o raită prin comună și mă întorc într-o oră-două la primărie: “Să stăm de vorbă. Ştiţi, unele date despre comună… unele aspecte…”…

- Lasă, că eu plec la Botoșani, am un proces cu cefereul. Ce să mai vorbim? Ia din articolul ăla.

- Da, mai bine așa, spune tovarășul Domnu’ Petrea, cel care mi-a adus ziarul. Acolo sunt date din registre. Şi declaraţiile sunt la fel. Că și cine le-a scris le-a luat tot dintr-un articol mai vechi, ca să nu fie probleme.

Nu am regretat nicio clipă că i-am luat primarului toate bunătăţile alea. Ce să zic, mi-au prins bine. Regret altele, de mai târziu. Atunci am întors Raba spre Săveni, peste deal,  și am scris un reportaj de acolo. L-am recitit zilele trecute: e prost. Despre Ungureni n-am scris niciodată nimic. Niciun rând.

Sursa

Am să vă pun în faţă o oglindă

Priviţi în ea fără menajamente - dacă aveţi forţa şi curajul. Ce veţi vedea, oricît pare de incredibil, oricît e de revoltător - e adevărat. E un fragment din fresca decăderii unei ţări infestate, distruse de un stat uzurpat, în care injustiţia face ravagii. Priviţi cum sub potopul strîmbătăţilor emanate din noi, un luptător, lăsat singur, e pe punctul de a se înneca.
Puteţi sprijini campania de combatere a nedreptăţii extreme făcute lui Viorel Rovenţu , prin răspîndirea acestui mesaj, prin participarea la forumul dedicat cazului , prin încurajarea luptătorului (tel. 0720870263, email roventu@procesulcomunismului.com, adresa: Nr324 , sat Stănesti, comuna Stănesti, cod poştal 087215, jud. Giurgiu,) sau prin sponsorizarea luptei sale în conturile BCR (RNCBROBUGR0) cu coduri IBAN RO34RNCB0145038681590002- lei; RO07RNCB0145038681590003-euro; RO77RNCB0145038681590004-dolari.

Dar poate că nu ştiaţi...
Auziţi întâi, mărturia lui Rovenţu. Aflaţi apoi "povestea" din presă. Sau cum am auzit-o eu, rezumînd-o.
Cum nu e totul să te uiţi, ci trebuie să şi vezi , am să vă mărturisesc ce am văzut eu, holbîndu-mă stupefiat în această poveste nemiloasă.
Am văzut un om care a încercat ceea ce toţi românii visau să facă, apărîndu-ne tuturor onoarea şi demnitatea.
Am văzut performanţa vitejilor vînaţi, care distruge mitul Securităţii, sub care ne-am ascuns laşitatea.
Am văzut o anchetă mai mult decît bizară, dovedind faptul că bietii şoferi kamikaze au intrat într-o capcană.
Am văzut un erou care a crezut pe 22 decembrie 1989 că s-a schimbat regimul şi a plătit scump iluzia.
Am văzut că revolta penitenciară a victimelor "dreptului comunist" nu intereseaza "lumea subţire".
Am văzut cum s-au răzbunat miliţienii în 1990, pe toţi revoltaţii pe care îi aveau în gheare.
Am văzut o ţară în care delicvenţii sînt eliberaţi, uzurpatorii prosperă iar eroii rămîn în puşcărie...încă zece ani.
Am văzut cum cel mai liber român a trebuit să evadeze, sporindu-şi pedeapsa dictată de ocupanţi.
Cum operează justiţia complice.
Am văzut banda FSN îngrozită că trei români, ce ar putea riposta mai dur - ar fi eliberaţi.
Am văzut de ce s-a făcut intens dupa 1990 cultul "dizidenţilor" şi s-au ţinut în umbră rezistenţii.
Am văzut pînă unde a mers frica Iliescului, un mişel căruia i-am permis să facă ce vrea din noi şi din ţară.
Am văzut laşitatea Voiculeştilor ce lovesc copiii prin mineri manipulaţi, pozînd în revoluţionari rafinaţi.
Am văzut cum "eroii din decembrie" s-au cuminţit, cum nu s-au încăpăţinat- ca Rovenţu.
Am văzut partidele satelit camuflînd uzurparea dreptului, acoperind încarcerarea Curajului.
Intelectualii - stînd cu spatele la subiectele jenante.
Presa - tăcînd zece ani si apoi vorbind numai cît trebuie.
Reporterii - folosind un om ca să facă bani din senzaţional şi lăsîndu-l apoi în mizerie.
Societatea civilă - neglijind cea mai semnificativă nedreptate.
Mercenarii "drepturilor omului" - ascunzînd adevărata situaţie a lui Rovenţu.
Cetăţenii României - "circulînd" cu nesimţirea care l-a împins pe Nemeş spre mormînt.
Avocaţii - evitînd, de 10 ani, un client "cu probleme " şi fără bani.
Am văzut "discreţia" complotiştilor de la Cluj, explicabilă numai prin faptul că au ceva de ascuns.
L-am vazut pe Volcinschi respectat, în timp ce Rovenţu cobora în infern.
Pe Iliescu închizîndu-l pe cel ce a vrut să facă eroic, ceea ce el a făcut laş - pentru a fura trei mandate.
Am văzut pensiile uriaşe luate de toţi mercenarii sistemului comunist, care au lăsat fără pensie un rezistent.
L-am văzut acum o lună pe Rovenţu îngrijind, singur, un băieţel şi o mamă bătrînă, pensionară CAP.
L-am văzut simplu, demn şi singur - încă fremătînd pentru destinul cumplit al neamului românesc.
L-am văzut aşteptînd sceptic un semn de solidaritate.
Necrezînd că se vor mai găsi români care să-l sprijine, din simpatie, ruşine, admiraţie sau gratitudine.
Aşteptînd apariţia unor avocaţi care să-şi asume cazul, fără a cere onorarii - înainte de victorie.
Mirat că pun problema unei campanii de sensibilizare, parcă ruşinat să-şi reveleze postura.
L-am văzut că nu-mi spune că a mai vzut mulţi ca mine, venind, mirîndu-se şi uitîndu-l.
Şi - venind înapoi de la Giurgiu - m-am văzut în sfîrşit şi pe mine.
Vorbind de 20 de ani în gol, incapabil să-mi tranform furia în act eficace.
Pe cale de a dezerta dintr-un război părăsit de toată lumea.
Un jalnic prizonier al oglinzii în care poporul român reuşeşte să nu se uite.

Nu ştiu ce veţi vedea dumneavoastră în oglinda acestui caz.
Dar sper (pentru el, pentru mine, pentru ei) că măcar unii vor dori să evadeze din ea, intervenind.

Ioan Roşca, 15 decembrie 2009

Să legalizăm prostituţia politică!

Unul dintre nenumăratele comitete şi comiţii de pe lîngă preşedintele tuturor românilor a cerut legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare. Taman în campanie electorală neoficială.

Pare-se că aşa cum românii sînt urmăriţi de ghinionul de a alege mereu numai între doi foşti comunişti (apud Băsescu) sau între răul mai mic şi răul mai mare, aşa şi dl. Traian Băsescu se trezeşte vorbind, în campaniile electorale pentru prezidenţiale, în apărarea păcatelor tinereţii. Dacă la precedentele alegeri prezidenţiale, dl. Băsescu a scandalizat opinia publică afirmând că 20% dintre români sînt homosexuali, în pregătirea acestor alegeri, domnia sa încearcă să-şi rotunjească zestrea electorală cu voturile prostituatelor de toată mîna, ale puberilor care vor să-şi înceapă viaţa sexuală fără emoţii şi ale frustraţilor de toate vîrstele care îşi fac viaţa mai roz la lumina unui joint.

Dl. Băsescu va fi înţeles primul că au rămas tot mai puţini cei care se mai lasă păcăliţi să vină la vot şi încă şi mai puţini cei care sînt dispuşi să-l mai crediteze pentru un mandat (nu-i bai mare, de vreme ce nici în dreptul celorlalţi candidaţi nu se înghesuie alegătorii). Căci ce motive de entuziasm electoral ar avea românii în plină criză, în general, şi bugetarii sau pensionarii – dimpreună covîrşitor majoritari în ţara asta –, în special?
Şi-atunci, dl. Băsescu mizează pe tinerii prostiţi într-un sistem de învăţămînt ca vai de el şi, eventual, pe nefericiţii mai trecuţi.

Pentru ca propunerea de legiferare a marijuanei şi a sexului pe bani să nu sune a ofertă electorală, a fost făcută de o comisie prezidenţială, deci, vezi bine, de experţi. Experţi care au ambalat-o, desigur, într-o poleială academică, cu intenţia vădită de a inhiba orice replică. Contra-argumentele medicale, morale şi de bun-simţ nu fac nici cît o ceapă degerată în faţa opiniei cu ştaif a înaltei Comisii! Nu e cazul să insist asupra argumentelor împotriva propunerii clocite la Cotroceni – au făcut-o destui specialişti în cărţi, conferinţe şi declaraţii publice –, dar vă reamintesc concluziile: legiferarea prostituţiei agravează problemele pe care această "meserie" le naşte, iar legiferarea „ierbii” va îngroşa rîndurile celor care îşi vor distruge viaţa cu droguri, trecînd, în căutare de senzaţii mai tari, de la cele care “nu dau dependenţă” la cele care dau moarte în chinuri.

Mai bine, decît să legifereze tot felul de vicii (puţin a lipsit să nu treacă un Cod al Familiei în care erau legalizate casătoria între homosexuali şi adopţiile de copii de către cuplurile homo), politicienii ar legaliza prostituţia politică.

Cocotele scenei politice ar putea avea condicuţă - să ştim şi noi cînd şi cu cine s-au mai tăvălit -, carnet de sănătate - ca să păstrăm distanţa faţă de cele cu boli ruşinoase - şi de plătit un impozit forfetar – pentru că sigur n-ar declara sumele reale încasate. Avantajul lor ar fi că nimeni nu s-ar mai putea declara înşelat cu promisiuni mincinoase, suferind de o dragoste neîmpărtăşită sau trădat cu cel care dă mai mult. Astfel, ar căpăta şi politicienii onorabilitatea pe care ţi-o conferă o ocupaţie legală.

Cred că legiferarea prostituţiei politice este o necesitate incontestabilă, după 20 de ani de practicare a ei fără ca politicienii să fi fost supuşi vreunui control asupra veniturilor sau măcar unui consult medical periodic, fără să le fi stăvilit cineva voluptatea bolnăvicioasă a traseismului partinic şi doctrinar şi fără ca nouă să ne fie “reperată” onoarea.

Fără îndoială însă, o astfel de iniţiativă legislativă n-ar fi însuşită nici de dl. Băsescu, nici de vreun partid politic parlamentar.
Poate că merită să încercăm s-o impunem noi, simpli cetăţeni...., pardon, clienţi. Ce ziceţi de un referendum pentru modificarea Constituţiei, în sensul ca aceasta să reglementeze şi regimul meseriei de politician?

PS:

Citiţi şi poziţia Bisericii Ortodoxe Române şi un documentar.

Savuros, Andrei Pleşu povestea...

A-l citi pe Andrei Pleşu este o plăcere, chiar şi atunci cînd nu eşti de acord cu el. A-l asculta vorbind, pe diverse teme, este însă o sărbătoare. Erudiţia sa de fond, de care, ca orice om cu adevărat puternic intelectual, nu face paradă, perspectiva neaşteptată şi deseori spectaculoasă pe care ţi-o propune, umorul subtil şi molipsitor, ironia filigranată, sarcasmul neîmblînzit, discursul jalonat de principii, politeţea naturală şi generozitatea ideatică se întrepătrund fascinant, construiesc tablouri mirabile ale realităţii, fecundează inteligenţa vie şi farmecă incontestabil auditoriul.

Să ne înţelegem: nu sînt solidar cu multe dintre poziţiile sale publice. Nici Andrei Pleşu nu este infailibil. Dar aici nu interesează unde are şi unde n-are dreptate Andrei Pleşu. Semnalez doar bucuria de a te împărtăşi cu un spirit liber contemporan.
Ca să nu mai spun că Andrei Pleşu are de multe ori dreptate :) De pildă, în secvenţele audio de mai jos, cu adevărat savuroase.

ZOOLOGIE

Zoologie - Andrei Plesu

ROMÂNI ÎN JAPONIA

Romani in Japonia - Andrei Plesu