Prioritate pentru normalitate

Aglomerația de candidați la președinție pe partea dreaptă, eliberează banda stîngă pentru unicul candidat al Stîngii. Monica Macovei, Cristian Diaconescu, Klaus Iohannis (dacă nu e declarat incompatibil de instanță) sau Cătălin Predoiu și Călin Popescu Tăriceanu au de împărțit o zestre de vreo 30 de procente. Tăriceanu e favorizat de sprijinul masiv și disperat al Antenelor, candidatul ACL – care va fi acela – are o susținere partinică mai mare, deci aceștia doi vor obține cele mai multe procente. Dar suficiente pentru ca unul dintre ei să ajungă în turul doi? Puțin probabil. Iar dacă în turul doi vom avea de ales între Ponta și Tăriceanu, e ca și cum am avea de ales din nou între Iliescu și Vadim, între două boli incurabile. 

Ponta are asigurate vreo 43% deja, iar dacă mai plusează cu populisme ”de dreapta”, ar putea să-și asigure victoria din primul tur. Văd că nici un scandal nu-l șifonează în ochii electoratului; se menține în topul preferințelor la vot, în ciuda tuturor ticăloșiilor făcute în trei ani de guvernare.

”Dreapta” comite aceleași greșeli care au mai costat-o în istoria post-decembristă. Motivate de aceleași beteșuguri: vanitate excesivă și nejustificată, interese subterane, prostie crasă. Dacă mai punem la socoteală și trădătorii…

În aceste condiții, nu pot să am nici o simpatie pentru cei care candidează deși știu că n-au nici o șansă, chiar dacă le pot aprecia unele calități personale și realizări de interes public.

Prioritatea pentru toți oamenii normali la cap din țara asta este acum să-l oprească pe Ponta. Indiferent cine va ajunge la Cotroceni în afară de el, va fi mai bine. Nici unul nu e atît de iresponsabil, de rău-intenționat, de corupt moral și de lipsit de orice repere că omul ăsta. Nici unul nu ar avea cum cumula toată puterea în mîna lui.

Candidatura lui Ponta este ultima mare carte pe care o mai are de jucat mafia comunisto-securistă. Dacă o pierde și pe asta, în cîțiva ani, se va face mare curățenie în România. Totodată, acum este în discuție, la fel ca la începutul anilor 90, direcția de mers a României. Nu fiți surprinși! Drumul spre Vest nu este ireversibil. Știu, Vestul nu e raiul. Totuși, Estul e iadul! Fără nici o îndoială.

9 decembrie. Examen la normalitate

Cîţi români normali mai sînt în ţara asta? Asta-i întrebarea la care vom avea răspunsul duminică, 9 decembrie a.c., la alegerile parlamentare. Şi de acest răspuns depinde viitorul României.

Orice român cu mintea întreagă şi niţel interes pentru treburile politice ştie că:

1. Toate partidele care contează la noi fost făcute, sau infiltrate ulterior, şi întreţinute de eşaloanele secunde ale PCR şi Securităţii (drept care mustesc şi de informatori). În aceste condiţii, este iluzorie o politică lipsită de tarele, apucăturile şi ambiţiile specific comuniste (controlul asupra persoanei, instrumentalizarea fricii, ingineria socială, limitarea pînă la extincţie a unor drepturi şi libertăţi – iată, cu libertatea presei au rezolvat prin mijloace „capitaliste”, distrugînd sistemul de distribuţie de stat, altminteri un domeniu strategic, şi stimulînd obedienţa pe bază de publicitate de la guvern sau de la privaţii-clienţi politici ai partidelor la guvernare).

2. Ideologia pe care şi-o asumă fiecare partid este numai declarativă. „Elitele” partidelor nu cred în nimic în afară de profit şi putere în scop personal. Nu avem Stînga şi Dreapta, ci numai nişte grupuri de interese care şi-au lipit etichete ideologice pentru a înşela electoratul şi pentru a se distinge unul de altul. De la masa lor bogată mai curg uneori firmituri pentru membrii de rînd şi pentru electoratul captiv.

3. Mai toţi noii intraţi în politică (fiecare la vremea lui) care n-au avut legătură cu Sistemul de dinainte şi de după ’89 au sfîrşit prin a se conforma Sistemului, adică s-au dedat la un politicianism condamnabil (care cînd nu e hoţie e oportunism, dar în ambele cazuri e demagogie şi populism). Deci s-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că e o iluzie şi ideea „schimbării dinăuntru”. Cine nu s-a pliat, a dispărut.

4. Principalale partide, PSD, PNL, PDL, cu anexele lor (PC, UNPR, PNŢCD-Pavelescu, Forţa Civică-M.R. Ungureanu), dar şi noul alcătuit PP-DD şi-au schimbat atît de mult oamenii între ele încît nu numai că au dovedit lipsă de aderenţă la vreo doctrină, dar ne-au făcut şi imposibilă alegerea răului mai mic.

5. Toate partidele acestea au lideri compromişi, de la plagiatori, ca Victor Ponta şi Ecaterina Andronescu, informatori ai Securităţii, ca Dan Voiculescu, Mircea Ionescu Quintus şi Ioan Ghişe, trădători ai interesului naţional, ca Ion Iliescu, M. R. Ungureanu şi Călin Popescu Tăriceanu, pînă la traseişti, ca Aurelian Pavelescu şi Sorin Frunzăverde, incompetenţi ca Andrei Marga şi Crin Antonescu şi anchetaţi penal, ca Radu Mazăre şi Relu Fenechiu. [Apropo, lui Adrian Năstase nu ştiu să i se fi retras calitatea de preşedinte al Consiliului Naţional PSD. Aşadar, avem şi lideri de partide condamnaţi la închisoare pentru fapte penale.]

6. Aceste partide (sau, în cazul partiduţelui-breloc Forţa Civică, oamenii săi; să ni-i amintim pe foştii miniştri PSD Ioan Bazac şi Marian Săniuţă şi deputaţii PDL Ştefan Pirpiliu şi Dănuţ Liga) au fost toate la guvernare de mai multe ori şi niciodată nu ne-au scos la limanul promis. 

7. Toate aceste partide au guvernat în toate formulele posibile, în ultimii 15 ani: PD[L] cu PNL, PNŢCD, PSD, PC şi UNPR; PNL cu PSD, PD[L] şi PNŢCD; PSD cu PNL, PDL, PC şi UNPR. Nu mai putem imagina o variantă de alianţă la guvernare care să ne facă să sperăm măcar un pic. Exclud din discuţie PP-DD, care nu e decît o adunătură de dubioşi lepădaţi de celelalte partide, care funcţionează ca o sectă, condusă de un demagog caraghios. Şi nu mă interesează nici UDMR, care e un partid etnic, mereu dispus să susţină guvernul, oricare va fi el.

Avînd în vedere această realitate, numai un lunatic ar mai putea vota astăzi cu vreunul dintre partidele despre care am făcut vorbire mai sus. Căci, atenţie, în ultimă instanţă, votul aşa-zis uninominal este un vot politic (o demonstrează sistemul de redistribuire a voturilor pentru candidaţii care nu au luat peste 50% şi controlul exercitat de conducerile de partid asupra parlamentarilor în timpul exercitării mandatului).

Şi cu toate astea, sondajele de opinie spun că peste 50% dintre inteţiile de vot sînt în favoarea USL (PSD+PNL+PC+UNPR). Probabil că, beneficiind de sistemul redistribuirii votorilor primite de partidele care nu vor depăşi pragul electoral, USL va avea, în final, peste 60% din mandatele de parlamentari. Singură sau în alianţă cu UDMR, reprezentanţii minorităţilor ori PP-DD, USL va depăşi necesarul de 66% pentru modificarea Constituţiei. Dacă noua-veche Putere, care a fost capabilă de porcăriile din ultimele şapte luni, va schimba Legea fundamentală a statului, ne putem aştepta la ce este mai rău.

Asta nu înseamnă că sînt de acord cu ideea că ar trebui să dăm, strategic, votul ARD. Întîi, pentru că ARD nu merită nici o fărîmă de încredere. Apoi, pentru că şi dacă i-am oferi încrederea, ca înecatul care se ţine de un pai, ARD nu va lua mai mult de 25% din mandate, ceea ce va însemna că nu va putea cenzura în mod eficient actul de guvernare.

Totuşi, ar exista o posibilitate de a evita perioada de coşmar ce se întrezăreşte cu USL la guvernare (interval care ar putea fi de cîţiva ani sau de cîteva legislaturi): să nu mergem la vot, să arătăm că majoritatea covîrşitoare a românilor sînt oameni normali, nu lunatici. Cu o prezenţă la urne de sub 30%, chiar dacă va cîştiga 70% din voturile exprimate, USL nu va avea nici o brumă de legitimitate internă sau externă (cum să pretinzi că reprezinţi 18 milioane de electori, fiind votat numai de un milion?) şi întreaga clasa politică va primi un semnal serios că trebuie să se reformeze. Şi poate că, în aceste condiţii, USL nu va îndrăzni să treacă la dărîmarea ultimelor şi atît de greu fondate şi încercate redute ale statului de drept. Poate că, sub presiunea internă şi sub cea internaţională, USL va fi împinsă încet, încet spre alegeri anticipate. Poate că pînă atunci se va naşte o alternativă politică normală. 

Ştiu că e prea mult dubitativ în acest scenariu, dar avem şi o certitudine: girînd din nou, cu votul nostru, această clasă politică, nu mai avem la ce spera.

Cele trei înfrângeri ale USL

de Paul S. Grigoriu

Dacă privim din orice unghi situaţia ţării înainte de izbucnirea recentei crize politice, vom constata că existau premisele necesare înlăturării preşedintelui Băsescu şi a camarilei sale. Aflat la un al doilea mandat câştigat la limită în faţa incompetenţei şi a inconsistenţei celor grupaţi în jurul lui Mircea Geoană, preşedintele în funcţie a dezamăgit treptat, înşelând până şi aşteptările unora dintre susţinătorii săi fideli. Lupta împotriva corupţiei s-a transformat repede într-o ciorbă lungă şi doar puţini dintre cei vinovaţi au plătit pe măsura faptelor – şi aici nici măcar condamnarea lui Adrian Năstase, care ar fi meritat probabil douăzeci de ani, nu doi, nu trebuie să ne înşele prea tare – iar corupţilor din vechea gaşcă girată în special de PSD li s-a adăugat o nouă listă a acoliţilor noului regim. Profitând de neoliberalismul dezlănţuit ce umple o parte a „aerului” politico-economic european şi care în România capătă şi un parfum de Fanar, tandemul Traian Băsescu-PDL şi-a creat repede propria oligarhie, atunci când nu s-a mulţumit pur şi simplu să-i recruteze pe unii dintre ciocoii vechi, sensibili oricând la vântul schimbării. 

În plus, mitul patriotismului preşedintelui, care a luat de câteva ori o poziţie curajoasă în privinţa Basarabiei, s-a spulberat repede, odată cu numeroasele sale declaraţii prin care încurajează cedarea suveranităţii naţionale şi se arată unul dintre cei mai înfocaţi adepţi ai proiectului Statelor Unite ale Europei. Toate acestea sunt dublate în timpul anilor de domnie ai actualului preşedinte de acceptarea jugului cu tentă neocolonială al Fondului Monetar Internaţional, într-o atitudine slugarnică şi mai ales lipsită de orice interes pentru o posibilă alternativă. Mult trâmbiţata esenţă de dreapta a Partidului Democrat-Liberal şi a mentorului său se dizolvă în faţa relativismului axiologic şi a internaţionalismului politic de care au dat dovadă în repetate rânduri (şi) din 2009 încoace, iar cumetriile cu Bercea Mondialul şi impostorul Paul Lambrino completează imaginea unui proiect de guvernare falimentar pentru România. Până şi punctul luminos al anilor de domnie ai lui Traian Băsescu, condamnarea oficială a comunismului, îşi are umbrele sale. Peste toate acestea se suprapune criza economică mondială, cu efecte directe în nivelul de trai al populaţiei, care duc la nemulţumiri, indiferent cât de rea sau de bună ar fi puterea care gestionează o asemenea perioadă. Iar când măsurile de austeritate – fie ele şi necesare – încep nu cu reducerea numărului funcţionarilor, ci cu hotărâri care, printre altele, afectează familia – într-o societate cu o demografie şi aşa catastrofală – este evident că avem în faţă un cazan care fierbe. Din cauza conjuncturii dar mai ales a propriilor greşeli, regimul Băsescu era – este – ca un măr putred ce stă să cadă. Faptul că de pe scena politică actuală lipseşte însă alternativa putea fi bănuit de ceva vreme. În fond şi la urma urmei, lipsa de scrupule şi abilitatea de a se strecura a lui Traian Băsescu nu erau noutăţi pentru nimeni. Şi totuşi, toate partidele care astăzi îl contestă au ales, la un moment dat, să coabiteze cu PDL-ul şi să se înfrupte alături de democrat-liberali din privilegiile puterii. Iar cele imputate actualei guvernări, deşi au fost uneori duse pe culmi de aceasta, nu sunt o invenţie recentă. Atitudinea slugarnică şi nedemnă faţă de o putere sau alta nu sunt apanajul exclusiv al lui Băsescu. Încă stăruie în minţile unora dintre noi momentul jenant în care preşedintele Emil Constantinescu punea la dispoziţia invadatorilor din NATO spaţiul aerian românesc, în vederea bombardării Serbiei, căreia i se răpea o bucată din teritoriul de drept. Nimeni nu-i ceruse (încă) preşedintelui român din acea vreme acest favor, dar el s-a grăbit să se facă preş în faţa puternicilor lumii. Nici acordurile cu FMI nu sunt invenţia guvernului Boc. Chiar dacă la un moment dat au fost întrerupte, primii paşi către împrumuturi păguboase au fost făcuţi de alţii. De dragul altora, guvernele ce s-au succedat după 1989 au renunţat treptat la bucăţele de identitate şi demnitate, au acceptat manifestări opuse credinţelor şi rânduielilor acestui neam, au schimbat legi şi au guvernat cu duşmani declaraţi din interior. Şi, în fond, atunci când a făcut matrapazlâcurile în privinţa moştenirii Gojdu, Mihai Răzvan Ungureanu era ministru PNL. Cu toate acestea însă, pentru că oamenii zilelor noastre uită repede, pentru că o criză economică subminează puterea oricărei guvernări şi – mai ales – pentru că Traian Băsescu şi cei din jurul lui au făcut greşeli peste greşeli, existau, după cum am spus, premisele unei schimbări. Doar că pentru a deveni artizanii acestei schimbări, PSD şi PNL – reunite ulterior în USL – trebuiau să împlinească anumite condiţii. Din neîmplinirea lor rezultă triplul eşec din aceste zile ale acestui hidos monstru tricefal, cu al treilea cap întruchipat de minusculul şi insidiosul Partid Conservator. Dincolo de erorile şi compromisurile trecutului, USL ca întreg şi partidele care o compun luate separat nu au reuşit să convingă că reprezintă o alternativă reală. Personal mă socotesc un om de dreapta (nu aşa-numita „dreaptă europeană” neoliberală din zilele noastre, dar aceasta este o altă discuţie), deci nu am nicio afinitate pentru social-democraţie – sau socialism, mai pe şleau –, pe care o socotesc, ca Petre Ţuţea, anticamera comunismului. Însă problema principală a PSD nu este aceasta, pentru că stânga este dominantă în mentalităţile contemporane, astfel încât mesajul ei ar putea fi uşor transmis şi în România. Însă este evident că nici oamenii oneşti cu convingeri social-democrate nu se simt şi nu sunt reprezentaţi de PSD. Căci ce credibilitate poate avea un partid care vorbeşte despre dreptate socială şi îi are între rândurile sale pe unii dintre marii bogătaşi ai ţării, cu averi acumulate prin corupţie, şantaj, afaceri dubioase? Tinerii PSD-işti reprezentaţi de Victor Ponta clamează nevoia de a-i ajuta pe săraci şi necăjiţi, defilează sub semnul lui Che Guevara şi urmează obedient linia trasată de Adrian Năstase, unul dintre marii corupţi ai societăţii româneşti contemporane. Şi de aici ajungem uşor la baronii locali pe care atitudinea de latifundiari nu-i recomandă nici unui susţinător idealist al redistribuirii bogăţiei. Şi cum, ca social-democrat onest, să te simţi reprezentat de PSD-ul anilor noştri, când figurile marcante ale social-democraţiei interbelice au suferit în închisorile comuniste, iar astăzi partidul îl are ca preşedinte de onoare – şi eminenţă cenuşie, în alternanţă cu alţii – pe unul dintre cei care figurau la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor ’50 în documentele ambasadelor occidentale cu descrierea „stalinist de linie dură” (hard line Stalinist)? Este vorba, fireşte, despre omniprezentul Ion Iliescu, cel care în 1990 îi punea pe mineri să-i bată şi să-i mutileze pe tinerii din generaţia în numele căreia pretinde astăzi că vorbeşte Victor Ponta. 

Pe de altă parte, PNL, în ciuda erorilor comise atât în timpul guvernării CDR cât şi în „perioada Tăriceanu”, îşi păstra un anumit capital de simpatie nealterat în rândurile populaţiei sătule atât de PSD cât şi de PDL. Nici măcar alianţa din spatele lui Mircea Geoană de la alegerile prezidenţiale din 2009 nu a reuşit să distrugă în sine acest capital. A făcut-o însă şi o face conducerea liberalilor, atât de ilustrativ reprezentată de Crin Antonescu. Pentru că ceea ce se putea doar bănui în 1999 a devenit de câţiva ani buni o certitudine. Pe atunci Crin Antonescu, tânăr ministru al sportului în cabinetul Radu Vasile era luat la întrebări de ziariştii de la un cotidian de sport în legătură cu investiţiile exagerate pentru un hotel pentru sportivi la Piatra Arsă. Investiţia era mai veche decât funcţia de ministru a liberalului, care însă, nestăpânind problema a început să se răstească la ziarişti şi mai târziu i-a numit „bolnavi psihic” (1). Totul ar putea fi privit ca o neînsemnată rătăcire datorată tinereţii şi lipsei de experienţă – mai ales că cel în cauză şi-a cerut ulterior scuze – dacă acest gen de răbufniri nu ar fi revenit în actualitate acum, când Crin Antonescu este – sau a crezut că este – pe cai mari. Pentru că tonul arţăgos şi ieşirile aproape isterice sunt caracteristice preşedintelui PNL, iar sub ele se ascunde o uimitoare lipsă de substanţă. Intransigentul Crin Antonescu, care nici nu mai voia să audă de Mona Muscă în partidul domniei sale, din cauza că respectiva doamnă dăduse în tinereţe două note informative mai degrabă neutre la securitate, nu are astăzi nici o problemă în a se alia cu Dan Voiculescu, despre care recunoaşte el însuşi că a fost „securist, nu un biet informator” (2) . Mai mult decât atât, îl primeşte cu braţele deschise în propriul partid pe Sorin Roşca Stănescu, unul dintre primii ziarişti români a cărui colaborare cu poliţia secretă comunistă a ieşit la iveală după 1989. Iar despre alţi membrii ai PNL cu legături directe cu securitatea nu are rost să insistăm, pentru că cele două exemple dovedesc fără doar şi poate o inconsecvenţă devenită obicei în politica de la marginile Orientului. Dar chiar dacă trecem şi peste aceste aspecte, PNL nu se arată a fi, sub conducerea lui Antonescu, alternativa la care visează atâţia români, pentru simplul motiv că, în ultimii ani, singurul „program” pe care l-a avut a fost „Jos Băsescu!” Nu vorbesc aici despre măsuri izolate, despre eventuale opinii exprimate în scris de către un membru al liberalilor – care au destui oameni competenţi în rândurile lor, ca şi celelalte partide – ci despre mesajul programatic transmis potenţialilor alegători. Aici avem un zero barat. Ne amintim, de altfel, şi de celebrul „proiect Johannis” pe care îl trâmbiţau Antonescu şi aliatul lui de atunci, Mircea Geoană, în faţa oricui era dispus să-i asculte. Dacă îi întrebăm astăzi pe cei care s-au entuziasmat în faţa acelui proiect-fantomă în ce consta el, nu vor putea să spună nimic. Sau vor înşira nişte generalităţi fără nicio noimă. Pentru că nu a existat un proiect coerent Johannis, ci doar un nume şi un om folosite pentru a da un plus de credibilitate unui program inexistent dincolo de obsesia răsturnării lui Băsescu. Astăzi, de altfel, înţelegând poate puţin acest lucru, Crin Antonescu a încercat să joace cartea naţionalismului şi a independenţei. Însă nu-l prinde, pentru că direcţia din politica externă a României este aceeaşi – cu vagi nuanţe – de mai bine de cincisprezece ani şi nici liberalii nu au încercat vreodată să o schimbe. Ba chiar şi PSD – sub Năstase! – s-a supus indicaţiilor de la Bruxelles şi Strassbourg, provocând false uimiri când puterea de stânga a luat măsuri de „dreapta” pentru a se apropia de structurile euro-atlantice. Repet, au existat nuanţe, de pildă în încercarea de a retrage trupele româneşti din zone de conflict care nu ne privesc, dar ele au fost mai degrabă rodul luptei politice interne decât al unui program coerent de politică externă. Toate acestea puse la un loc arată de ce nici PSD, nici PNL nu reprezintă o alternativă reală pentru România, ci doar o altă manifestare a aceleiaşi boli. Însă decizia cu adevărat falimentară pentru PNL o reprezintă noua alianţă cu social-democraţii. Practic, fără să punem la socoteală traseismul politic, PSD şi PDL sunt două mlădiţe ale aceleiaşi tulpini – FSN. Prin platforma comună a USL sunt trecute cu vederea nu doar toate scrupulele ideologice, ci şi speranţele celor care încă mai credeau într-o posibilă scăpare de sub spectrul FSN prin „uşiţa” PNL. Acum s-a dus şi aceasta, iar alipirea liberalilor de odiosul PC îngroapă orice vagă urmă de credibilitate a celor grupaţi astăzi sub conducerea lui Crin Antonescu, cel care, în vremurile de aur ale liberalismului românesc n-ar fi ajuns probabil, după cum spunea cineva, nici şoferul vreunui Brătianu. Aceasta este prima mare înfrângere a USL. Cu toate acestea însă, parcă în ciuda tuturor evidenţelor, Ponta-Antonescu-Voiculescu şi acoliţii lor şi-au mai păstrat un capital politic şi nu doar între cei cu interese bine definite în sfera politică şi economică, ci şi între unii oameni oneşti, care nu doresc decât să-i fie României – şi implicit şi lor – ceva mai bine. Încă sunt oameni care cred că Victor Ponta reprezintă noua gardă social-democrată care nu mai are legături cu tandemul Iliescu-Năstase, încă există simpatizanţi ai liberalilor care văd în alianţa cu duşmanul tradiţional o necesitate politică, în ciuda faptului că faţă de ea s-a manifestat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul partidului. Una peste alta, USL şi-a păstrat ca prin miracol un capital politic, în ciuda gravelor inconsecvenţe. Iar acest capital urma să fie arma alianţei în tentativa – legitimă sau ilegitimă, este o altă discuţie în privinţa căreia mi-am exprimat punctul de vedere – de a-l înlătura din scaunul prezidenţial pe Traian Băsescu. Faptul că şi-a tăiat şi de data aceasta craca de sub picioare este al doua înfrângere a USL. Cum s-a întâmplat acest lucru? 

Să încercăm să luăm lucrurile pe rând. Una dintre principalele acuzaţii – juste – aduse lui Traian Băsescu este dezbinarea societăţii româneşti. Prin ton agresiv şi acuzaţii unidirecţionale – corupţii voştri sunt răi, ai noştri sunt motoare ale economiei, de pildă –, prin vocea diferiţilor purtători de cuvânt care transmiteau mesajul la diferite niveluri ale societăţii şi prin propria carismă folosită manipulator, preşedintele a reuşit să reînvie acel „cine nu e cu noi e împotriva noastră” în miezul unei societăţi şi aşa dezorientate. La acest lucru au contribuit în egală măsură şi oponenţii lui, însă în acest moment, cu capitalul politic pe care îl aveau la dispoziţie, ar fi putut să întoarcă foaia. Şi acest lucru le-ar fi făcut un mare bine. Însă reprezentanţii USL au ales să meargă pe aceeaşi cale bătută de ani de zile. Deodată „ceilalţi” – nu politicienii, ci oricine avea altă opinie decât a lor – au devenit duşmani, corupţi, securişti, handicapaţi sau vânduţi. A avea o altă părere s-a transformat în delict sau în infracţiune. Infracţiune de care se fac vinovaţi toţi cei care nu au sprijinit încercarea de preluare a puterii de către USL: ziarişti, procurori, judecători, scriitori, sportivi, oameni de pe stradă. Sub coordonarea canalelor media ale lui Dan Voiculescu, un întreg segment al populaţiei s-a transformat în ţintă vie. Evident, adversităţile au crescut. Au fost neutri care şi-au revizuit poziţia şi s-au transformat în adversari ai USL. Anumite adevăruri au fost compromise pentru că s-au amestecat cu minciunile şi cu delirul verbal, în cea mai bună tradiţie vadimistă, dar fără oratoria iscusită a lui Vadim. Discursul despre identitatea naţională riscă să devină desuet atunci când este asociat cu isteria şi calculul politic. Iar faptul că după referendum unul dintre conducătorii PNL i-a grupat pe cei care s-au opus USL în categoria „ungurilor şi a tupilaţilor” (3) dovedeşte că nici în ceasul al treisprezecelea liberalii n-au înţeles nimic. 

În plus, USL a eşuat tocmai acolo unde dăduse greş şi Traian Băsescu, pierzând astfel punctele pe care le-ar fi putut acumula din cauza slăbiciunilor acestuia. Guvernul „cel mai cinstit”, cum s-a autointitulat cabinetul Ponta, s-a confruntat cu o cascadă de incompatibilităţi încă din primul moment. Reformei haotice de la educaţie a ministrului Funeriu, USL nu a fost în stare să-i opună decât un plagiator, înainte de a o reactiva pe Ecaterina Andronescu, simbol al unei perioade dominate de eşecuri şi abuzuri. În plus, Andrei Marga, un intelectual specialist în şcoala neomarxistă de la Frankfurt, cu rezultate îndoielnice ca ministru al educaţiei în timpul guvernării CDR, a ajuns ministru de externe, până când gafele repetate au făcut imposibilă menţinerea lui în funcţie. USL s-a dovedit incapabilă să legitimeze propria putere, să gestioneze relaţia cu celelalte puteri din stat sau să aibă un minim suport intelectual. La capitolul acesta, Băsescu a fost net superior. Horia-Roman Patapievici, autointitulat „intelectualul lui Băsescu”, s-a dovedit fără îndoială în repetate rânduri oportunist şi având uimitoare lacune de discernământ când a fost vorba de sprijinirea guvernării PDL. I se poate reproşa şi o anumită linie de orientare cvasi-ideologică la Institutul Cultural Român, a cărui conducere i-a fost încredinţată. Însă dincolo de acestea şi dincolo de ponegrirea juvenil-iconoclastă a României din scrierile sale mai vechi, calitatea sa intelectuală este incontestabilă. Despre moralitatea lui Patapievici se poate discuta la nesfârşit, despre cultura sa nu. Şi tocmai aceasta îi dă un anumit prestigiu în mediile intelectuale, prestigiu de care a ştiut să se folosească Traian Băsescu. La fel a făcut de altfel şi cu oameni care, din oportunism sau convingere, l-au sprijinit la un moment dat. Aşa se face că Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu sunt percepuţi în continuare ca „intelectuali ai lui Băsescu”, deşi între timp s-au distanţat, măcar într-o anumită măsură, de acesta. Însă preşedintele a ştiut să-i împingă în prim plan când a fost nevoie, cucerind astfel redutele unei lumi a culturii căreia îi place să se simtă parte a preocupărilor puternicilor zilei. La acest capitol USL arată jalnic. Deşi există şi în rândurile celor două mari partide din alianţă sau între susţinătorii lor intelectuali de marcă, conducătorii nu s-au folosit deloc de capacităţile acestora. Neagu Djuvara, membru PNL, s-a arătat repede scârbit de aroganţa lui Crin Antonescu, devenind, aparent paradoxal, mai degrabă un susţinător al lui Băsescu. Varujan Vosganian s-a adâncit atât de mult în lupta politică încât riscă să-şi piardă şi credibilitatea ca om de litere şi scriitor sensibil şi rafinat – ce este. Doar istoricul şi scriitorul Marius Oprea a mai fost scos în faţă de USL, sau mai degrabă de trustul de presă al lui Voiculescu, dar prea puţin faţă de potenţialul său excepţional. În schimb, USL s-a bazat pe lobby-ul de presă al unor personaje de tipul lui Mircea Badea, pseudo-ziarist incult, agresiv, lipsit de talent şi vulgar, omniprezent în campania pentru demiterea lui Băsescu, slujitor conştiincios al lui Dan Voiculescu şi ridicat în slăvi ca port-stindard de liderii alianţei. Repet, vorbesc aici strict despre calitatea intelectuală a celor în cauză şi despre potenţialul de imagine ce derivă sau ar fi putut să derive din această calitate. Nu despre moralitate. La acest capitol, USL a pierdut dovedind că nu este alternativa mult-aşteptată. Acum însă mă refer la eşecul strategic, a doua mare înfrângere a alianţei tricefale, care s-a manifestat în plenitudinea ei când, în grabă şi pe nepregătite, românii au fost chemaţi la urne. Toată campania pentru votul la referendum a fost un imens fiasco. Accentul a fost pus în continuare pe umori, nu pe argumente, pe dorinţe de răzbunare, nu pe raţiune. Am fost eu însumi martorul manipulărilor care amintesc de cele din perioada când comuniştii se instalau la noi în ţară pentru vreo cincizeci de ani. La o biserică dintr-un sat dobrogean un tânăr venea şi le explica enoriaşilor ce nu erau la curent cu starea politicii că „la Bucureşti s-au dat înapoi banii luaţi de Băsescu şi acum se deschid fabricile pe care le-a închis Băsescu şi lumea poate să meargă să ia formulare ca să se angajeze. Da’ trebuie să votăm DA, ca să scăpăm de Băsescu.” S-au cheltuit mulţi bani, dar s-au cheltuit aiurea – bani de la buget, bani din vistieria partidelor, care au rămas cu datorii şi cu buza umflată. Simptomatic este faptul că din USL doar PC nu a cheltuit nimic. Dan Voiculescu şi-a făcut treaba pe spinarea românilor şi a partenerilor de alianţă, nu i-a ieşit, dar nici nu a pierdut mare lucru. (4)Organizarea a fost dezastruoasă, lucru dovedit şi de încercarea tardivă de a modifica listele electorale sau de a valida un recensământ pe care, la vremea lui, liderii PSD l-au declarat ilegal şi nelegitim. Demisia ministrului Ioan Rus arată debandada din rândul USL, care nu a întârziat să-i înfurie şi pe mulţi dintre cei care au votat „DA” la referendumul de demitere a preşedintelui. Iar războiul cu reprezentanţii Occidentului încununează această suită a eşecului. Mărturisesc, sunt unul dintre primii care vor să ieşim din lanţul servituţilor impus de FMI sau de sub obedienţa oarbă a ordinelor de la Bruxelles. Însă acest lucru se poate face doar cu inteligenţă diplomatică şi consecvenţă. Nu prin atacuri verbale de curtea şcolii la adresa reprezentanţilor cancelariilor europene şi americane de către politicieni care în alte rânduri s-au plecat umili şi care acum reacţionează precum copilul supărat că i s-au luat jucăriile. Pentru că nu e cazul să ne amăgim. Guvernul Ponta discută cu FMI în aceiaşi termeni ca predecesorii şi aşteaptă aceleaşi aprobări de la înaltele foruri ale UE. Nu independenţa ţării i-a pus pe jar pe liberali şi social-democraţi, ci imposibilitatea de a-şi face matrapazlâcurile. Încă odată, USL nu a mobilizat forţele – legale – de care ar fi putut beneficia, iar pe cele mobilizate nu a ştiut să le folosească în mod legal. În loc de asta, a preferat mici găinării, cu rezultate, în cele din urmă, la fel de mici. Al treilea eşec al USL este înfrângerea propriu-zisă, numărul mare de votanţi care nu s-au prezentat la urne, făcând astfel posibilă invalidarea referendumului şi reîntoarcerea la Cotroceni a lui Traian Băsescu. Şi dacă urmările pentru USL ale acestei înfrângeri se vor face simţite încă mult timp, ele riscă să fie amplificate de atitudinea lipsită de consecvenţă şi demnitate a lui Crin Antonescu. Băsescu a anunţat la un moment dat că, dacă Parlamentul îl suspendă, va demisiona. Consecvent doar cu propria inconsecvenţă, nu a făcut-o. Astăzi, Crin Antonescu dovedeşte că este din acelaşi aluat. Îmbufnat, aruncă scuze penibile, uitând de cei nouă milioane de români pe care îi invoca deunăzi şi care nu s-au strâns la urne. Crin Antonescu are atitudinea băieţaşului de cartier căruia nu i-a ieşit şmecheria, dar care o ţine pe a lui şi îi mai şi ameninţă pe cei care îndrăznesc să-i arate evidenţa. Atitudinea lui este o palmă morală dată USL, dar mai ales PNL, care ar putea avea consecinţe catastrofale pentru deja fragilii naţionali-liberali. În fond însă, fiecare doarme cum îşi aşterne. A treia înfrângere poate aduce după sine şi o a patra, dacă Victor Ponta şi Crin Antonescu continuă cu incitările la nesupunere civilă, folosindu-se fără scrupule de supărarea oamenilor necăjiţi care, mai devreme sau mai târziu, se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. 

Singura concluzie posibilă este că nu de la PDL, nici de la USL nu avem de aşteptat ieşirea din impasul în care se află astăzi România şi care ar trebui să fie preocuparea noastră, dincolo de orice referendum, dincolo de orice ciondăneală între diferitele găşti de artizani ai decăderii noastre. Este nevoie, cum s-a spus de atâtea ori, de o primenire. Şi este momentul să vorbim din nou despre Dumnezeu şi despre rege, despre neam, credinţă şi Biserică, despre cultură, despre adevăr, cinste şi dreptate. În orizontul acestor valori stă speranţa noastră. Restul e praf şi pulbere. 

Sursa: http://paulslayer.blogspot.ro/2012/08/cele-trei-infrangeri-ale-usl.html

------------------------

(1) http://www.tolo.ro/2010/06/18/amintirile-unui-jurnalist/ 

(2) http://www.evz.ro/detalii/stiri/crin-antonescu-voiculescu-securist-nu-biet-informator-993970-1.html 

(3) http://vosganian.ro/?p=2899 

(4) http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/USL-inglodat-campania-demiterea

Basescu_0_759524141.html#

Cel mai nou chip al „dreptei stîngii”: Noua Republică

Din motive binecuvîntate, în ultimele luni n-am prea avut timp să mai postez texte proprii pe blog. Pe de altă parte, nici evenimentele nu m-au obligat, prin natura sau importanţa lor, să adopt o poziţie. De pildă, apariţia unui grupuscul numit „Noua Republică”, sub conducerea lui Mihail Neamţu, nu merită comentată, în mod normal. Însă, agitaţia propagandistică din jurul acestei mici falange revoluţionare (cu voie de la poliţie) i-a împins pe cîţiva prieteni de idei să-mi ceară opinia în legătură cu NR. Şi-atunci, o spun.

Mihail Neamţu, la prima întîlnire cu "noii reublicani" de la Bucureşti

Se vede cu ochiul liber că NR nu e decît o afacere pedelistă (ca şi asociaţia Blogary, aşa-zisa Mişcare Populară ş.a.), menită să încerce recuperarea, sub alte măşti dar pentru aceeaşi gaşcă, a unei părţi din capitalul electoral pierdut de PDL. Părerea mea este că NR n-are şanse. În primul rînd pentru că mesajul ei nu se deosebeşte fundamental de cel al PDL şi al lui Traian Băsescu, ba şi susţine aşa numita „doctrină Băsescu”. Formal, desigur, discursul e mai elevat, iar entuziasmul jucat cu oarecare talent, dar s-au mai vaccinat şi românii între timp. Şi dacă nu te afirmi ca o alternativă la actuala putere, nu te bagă nimeni în Parlament. Pe bună dreptate.

În al doilea rînd pentru că oamenii care au organizat-o, în frunte cu Neamţu, nu sînt credibili, ca unii care pînă mai ieri au fost în slujba statului sub guvernarea PDL (de altfel, liderul NR nu e liber să critice puterea cu adevărat) şi mai au şi alte tinichele de coadă.

În al treilea rînd pentru că suferă de „internită” – adică se rostogoleşte promiţător pe internet (i-auzi, ca bulgărele de zăpadă!) pentru a deveni praf şi pulbere în viaţa reală. Pe pagina virtuală a organizaţiei au aderat deja cîteva mii de persoane, după spusele lui Mihail Neamţu. La prima întîlnire în Bucureşti însă, au participat abia 100 de oameni.

Şi mă opresc aici cu pricinile de ratare ale NR, căci despre ea veţi citi o analiză mai aplicată în numărul pe noiembrie al revistei „Rost”.

Una peste alta, nu cred că NR va păcăli prea multă lume că este adevărata „Dreaptă” politică, pe care o aşteaptă cam de mult o parte dintre români. Printre sloganurile mobilizatoare şi declaraţiile de principii se vede urzeala neoconservatoare. Normal, căci nu putem avea o Dreaptă autentică fără oameni de dreapta. Or oamenii de dreapta nu se formează într-o „organizaţie de bază”, prin „muncă de convingere” şi „învăţătură ideologică”, pentru că Dreapta, înainte de a fi o opţiune politică, este un mod de viaţă. Nu devii un om de dreapta decît în măsura în care eşti construit interior aşa (şi te poţi descoperi mai tîrziu). Omul de dreapta se dovedeşte prin raportarea la tradiţie – şi la cea cu „t” mic şi la cea cu „T” mare. O cultură a Dreptei îl ajută pe omul de dreapta să se afle pe sine şi totodată să-şi descopere rostul, căci în multe cazuri structura interioară este mîlită de mentalitatea curentă, „sinistră” (în sensul etimologic al cuvîntului), şi are nevoie de o desvrăjire. Iar o elită a Dreptei (în sensul de lamură profesională şi morală, care înţelege să se dăruiască pentru binele public) ar putea oferi o viziune pentru restaurarea României şi coagula un pol de dreapta. Însă, o elită a Dreptei nu are nici un spor într-o lume dominată autoritar, dacă nu chiar totalitar, de mentalităţi stîngiste. Dovadă că, în perioada postdecembristă, toţi liderii politici autodeclaraţi de dreapta s-au dovedit impostori, mai devreme sau mai târziu. Şi cercul se închide.

În concluzie: cîtă vreme nu avem o cultură tradiţională (de dreapta) solidă şi marcantă la nivel macro (care să cultive principiile şi valorile specifice, începînd cu primatul spiritului), nu vom avea nici oameni politici de dreapta şi nici partide de dreapta. Vom continua să ne amăgim (sau nu) cu surogate ale Dreptei – un fel de „dreapta stîngii”, cum bine spune dl Răzvan Codrescu –, cu rezultate nenorocite precum cele din guvernările CDR, ADA, PNL-PSD şi PDL & Co.

LATER EDIT

Băieţi cu mentalitate de fetiţe neputincioase

Dintr-un interviul pe care mi l-a acordat d-na Tia Şerbănescu, un diagnostic precis:

- Am văzut că dl Lăzăroiu, de cînd a devenit ministru, spune şi mai multe basme. Nu se dovedeşte nici domnia atît de matur pe cît i-ar cere formaţia de sociolog. Şi e interesant ce feste îţi poate juca subconştientul. În cazul dlui Lăzăroiu avem de-a face cu complexul femeii neajutorate care aşteaptă un salvator. Dînsul vorbeşte despre partide Alba ca Zăpada, Fetiţa cu chibrituri, Capra cu trei iezi… Domnule, nu apare nicăieri un Harap-Alb,un Făt-Frumos, un Prîslea cel Voinic, un Greuceanu, un bărbat serios, sănătos, care să se lupte cu zmeul, să aducă soarele şi luna de pe cer, să o salveze pe Ileana Cosînzeana. Numai fetiţe amărîte. Vă daţi seama ce jalnic e? Cine să voteze aşa ceva?

UPDATE - 27 martie 2013

O ÎNDREPTARE

Trebuie să admit, la mai bine de doi ani de la scrierea articolului de mai sus, că m-am înşelat în privinţa Partidului Noua Republică. Sau, mai precis, băieţii de la PNR au ţinut să mă contrazică, punct cu punct, prin fapte. Aşa se face că PNR 

- s-a delimitat net de Traian Băsescu, 
- s-a distanţat (ba chiar a devenit ostil) partidului prezidenţial Mişcarea Populară, 
- a articulat un mesaj clar pro-familie (cu atitudini publice în ţară şi la Bruxelles), pro-stat naţional şi suveran, împotriva proiectului Statele Unite ale Europei, esenţial creştin; 
-a aderat la Alianţa Conservatorilor şi Europenilor Conservatori, singura grupare euro-realistă din Parlamentul European; 
- şi-a primenit conducerea şi a adus la pîrghiile de decizie şi pe listele sale de candidaţi la alegerile europene oameni precum Corneliu Berari, Andrei Rosetti, Ştefan Bîrgăoanu, George Mioc, dar şi alţii pe care nu-i mai amintesc aici pentru că ar fi prea mulţi, oameni de dreapta autentici, creştini, familişti, cu cariere frumoase, oameni care n-au mai făcut politică, oameni recomandaţi de duhovnici renumiţi şi dintre care unii au crescut în duhul Rost (fără să fi fost membri ai Rost).

Prin urmare, nu şterg această postare, pentru că ea exprimă ce am gîndit la un moment dat şi îmi asum asta, dar le prezint scuze membrilor PNR. Şi nădăjuiesc să nu ma dezamăgească. 

Nu este vorba despre o inconsecvenţă a mea în cazul acesta, ci de schimbarea unei realităţi (pentru că, la vremea cînd scriam textul la care pun acest apendice, PNR nu avea mesajul de azi, nici oamenii pe care îi are acum la vîrf, îl susţinea pe Traian Băsescu şi părea în siajul lui politic etc). Şi e cinstit să recunosc asta. Ar fi nedrept şi urît să mă fac că nu observ. Cu atît mai mult cu cît avem atîta nevoie de aer proaspăt în politica românească, iar această gură de oxigen promite să ne-o dea Noua Republică.

O încercare de lămurire asupra Stîngii şi a Dreptei:

Culoarea dictaturii

de Alexandru Hâncu

Fascismul

În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini,  provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60). Interesant, nu dreapta l-a botezat “Il Duce”, simbol al fascismului, ci stînga, dacă putem fi de acord că socialiştii sînt de stînga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunînd: “sînt şi rămîn socialist”. Se ţine de cuvînt. Creează  mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist) intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul

Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rînd rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legatură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”. În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”. Totalitarismul are plural?

Feluri de politică

Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de cînd lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd “binele public”). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există aşadar în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.

De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: “Adica fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă de stînga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, Marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pămînt duce la paradis. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more”, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemeni, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stîngă si ce e extrema dreaptă?

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Obama, America nu e încă socialistă dar, la americani ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului. Adică, etatism. Adică, socialism. Căci socialismul, etapa obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei”, conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză şi nu pot ieşi. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala”, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistati” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întîmplă să fie şi ale stîngii.

Libertatea nu e de stînga – căci nu vine de la stat

Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricînd. De aceea, odata cîştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar.

Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stînga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stînga. E egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamînii celorlalti”.

Politica de stînga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stîngii, sînt “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.

Totuşi, mai bine să fie la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decît rău. Bunăoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luînd din buzunarul altuia, e furt”. Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură”? Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el samînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.

Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-Francois Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.

Sursa.

Precizare: Evident, nu pot fi de acord întrutotul cu autorul, dar cred că acest text este unul bun ca punct de plecare pentru o discuţie lămuritoare. Fie şi numai pentru că e unul care subliniază esenţa de stînga a unor mişcări care trec de dreapta: fascismul şi nazismul. Am mai vorbit noi despre asta aici.

În rest, am desigur şi obiecţii. De pildă, n-aş pune semnul egal între liberalism şi conservatorism (indiferent pe ce continent e folosit un nume sau celălalt), pentru bunul motiv că nu sînt acelaşi lucru. Dovadă  stă realitatea banală că şi în America, şi în Europa există şi grupări de liberali autentici, şi  de conservatori autentici, chiar dacă nu poartă denumirile acestea întotdeauna. De ce? Pentru că le despart viziunile asupra vieţii şi a lumii.

Vă invit la comentarii pe marginea acestui articol. (C. T.)