Cultură și cafea cu rom *

Cultura nu face rating, nu aduce averi și nu câștigă respect. E râvnită de puțini, ingnorată de cei mai mulți și invocată ipocrit, uneori, de către snobi, impostori și poltroni. Pentru o minoritate insignifiantă este un mod de viață, pentru spuma plebei – un simplu panaș și pentru restul nu există. Civilizația este însă urma culturii în istorie. Iar în absența civilizației omul n-ar mai putea trăi azi. Cum să trăiască deci fără cultură? Foarte bine, pentru că astăzi e etern pentru ”omul recent”, care nu mai are, deci, nevoie de acumulări culturale. Vorbim de cultura înaltă, desigur. Sunt însă atâtea forme de subcultură, pentru satisfacerea tuturor gusturilor. Ele au încă destulă căutare. Dar nu la noi. Românii sunt atât de exigenți încât, decât să cumpere produse slabe, mai bine nu iau nimic. Sigur, nu intră la socoteală împătimiții, ei continuă să facă shopping-terapie cu produse culturale de toată mâna. Așa s-ar putea traduce statisticile ultimului studiu Eurostat al Comisiei Europene privind consumul de cultură (2008 – 2014). Potrivit acestuia, comerțul cu bunuri culturale a crescut în ultimii ani, europenii ajungând să cheltuie, în medie, 3,6% din venitul fiecărei gospodării pe cărți, muzică, teatru, filme, muzee etc. În România doar 2% din venitul pe familie merge la cultură, dacă acceptăm că și televiziunea e cultură, căci aceasta înghite peste jumătate din banii alocați ”activităților culturale”. Altfel spus, nu rupem ușile la expoziții, spectacole și concerte, nu golim rafturile din librării, dar avem abonament la cablu. Și, la televizor, românul bea un pahar, fumează o țigară, ca tot omul. De aceea, suntem siliți să ne cheltuim 8% din leafă pe astfel de vinovate plăceri asociate... culturii, după cum ne arată o statistică recentă a INS.

Să nu credeți însă că românii nu citesc. O fac, doar că mai rar. 30% au citit măcar o carte în ultimul an. Tot atâția au cumpărat un ziar sau o revistă. Ceilalți nu-și ocupă timpul cu futilități.

Piața cărții în România este de 60 de milioane de euro pe an, cam 10 – 12 milioane de exemplare vândute, după Asociația Editorilor. Adică vreo trei euro de cap de locuitor. Anual. La nemți cum o fi? Căci 75% dintre cei 82 de milioane de cetățeni citesc cărți.

Nu suntem nemți, dar măcar suntem la egalitate de ne-cititori – și de cărți, și de ziare – cu turcii și grecii.

Un sondaj IRES, din august 2016, relevă că doar 15% dintre români merg la un eveniment cultural cel puțin o dată pe lună. Dar 57% participă măcar la unul pe an. Interesant este că nu banii sunt scuza pentru majoritatea celor care nu o fac niciodată, ci lipsa de timp.

În schimb, peste 60% dintre români folosesc internetul, majoritatea petrecând mai multe ore zilnic în mediul virtual. Așa se face probabil că în studiul Eurostat suntem și noi, totuși, pe un loc întâi, alături de unguri: la cititori de cărți on-line (25%).

Conform aceluiași document, România nu stă rău nici la exportul de cultură: pe locul zece în UE. E drept că peste graniță avem succes mai ales cu instrumentele muzicale (14% din tot ce poate fi considerat produs cultural, inclusiv jocuri pe computer), dar este o artă și în asta.

Cum am ajuns aici? Explicații sunt multe: lipsa unei strategii naționale pentru dezvoltarea culturală, subfinanțarea culturii vreme îndelungată, eșecurile reformei în educație, triumful mediocrității în managementul cultural etc. Adevărul este că nu mai tânjim după cunoaștere. Suntem ”oameni autonomi” (apud Petre Țuțea). Adică, facem pe deștepții. Căci lumea a început cu noi și cu noi se va sfârși.

* Text apărut inițial în Formula As, nr, 1232, sin 8 - 15 Sept. 2016.

Cheltuiți cu ROST 2% din banii pe care îi dați statului

Dragi prieteni, măcar 2% din banii plătiţi de dvs. statului, ca impozit pe venit, pot fi cheltuiţi exact cum doriţi. Cu un rost! Nu irosiţi această ocazie! Nu e vorba de o donaţie sau o sponsorizare, ci de exercitarea unui drept.

Redirecţionaţi 2% din impozitul pe venit către Asociaţia ROST, dacă vreţi să susţineţi proiectele noastre aflate în derulare:

– Platforma de reacţie rapidă a Dreptei creştine ROST online, continuatoarea revistei ROST

– Editura ROST, axată pe cărţi despre istoria noastră recentă, rezistenţa anticomunistă, sfinţii închisorilor, valorile şi ideile Dreptei creştine de ieri şi de azi,

– Campania ”Oameni. Pentru totdeauna” pentru redescoperirea şi punerea în lucrare a omeniei,

– Ciclul de evenimente culturale și ateliere formatoare de la Casa cu Rost.

Procedura este simplă şi gratuită. Trebuie doar să completaţi cu datele personale, de mînă, cu majuscule şi să semnaţi:

Formularul 230, dacă în anul 2015 aţi realizat venituri din salarii şi asimilate acestora,

sau

Formularul 200, dacă în anul 2015 aţi obţinut venituri din alte surse (activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, profesii liberale, drepturi de proprietate intelectuală etc).

Vă sînt necesare şi datele noastre:

Asociaţia ROST

Codul unic de identificare (codul fiscal): 12495302

Contul bancar în format IBAN: RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei – Bucureşti.

Nu este nevoie să precizaţi suma (instituţia fiscală o va calcula şi o va vira conform legii) şi nici să ataşaţi Fişa Fiscală.

Formularul completat se depune direct la registratura administraţiei financiare de care aparţineţi sau la oficiul poştal, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, pînă la data de 25 mai 2016.

Despre prietenie, cu dragoste

"Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.) 

Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie. Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie. 

Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă. Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie. 

Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul. 

 (...) Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută. Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie. Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat. 

 (...) Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta. Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare. 

(...) Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie." (Ioana Pârvulescu)

Sursa: La Punkt

RĂMAS-BUN!

                                            [Scrisoare către abonaţii revistei ROST] 

Am ajuns la capătul drumului. L-am vrut şi l-am sperat mai lung, pentru că îl cerea astfel însăşi misiunea noastră: coagularea unei elite tradiţionaliste, care să identifice problemele societăţii româneşi, să ofere soluţii şi să contribuie la schimbarea mentalităţii curente. Dar vremurile ne sînt mai potrivnice decît ne-am închipuit. Numărul 111 – 112 (iulie – august 2012) al revistei ROST este ultimul tipărit, aşa cum v-am avertizat că riscăm să se întîmple. După aproape zece ani, dintre care patru de criză economico-financiară globală – pe care i-am traversat în chip miraculos –, ne luăm rămas bun de la cititori.

Este o despărţire dureroasă, mai ales pentru că ROST este locul unde am cunoscut dragostea unor oameni pe care, în convîrşitoarea lor majoritate, nu i-am văzut niciodată, dragostea cititorilor noştri. Poate că abia de acum încolo am fi avut mai multă nevoie unii de alţii. Însă, deşi sîntem fideli primatului spiritual, o revistă nu poate supravieţui prin ignorarea materialului.

Dispariţia ROST probează, încă o dată, că la noi nici o revistă de cultură nu poate trăi din venituri proprii, fără sponsorizări constante. Pentru că nu există atîţia cumpărători cîţi sînt necesari pentru asigurarea finanţării. Chiar dacă suma trebuincioasă ROST era relativ modestă, întrucît a fost vorba numai de acoperirea cheltuielilor de tipărire şi de distribuţie, redacţia şi colaboratorii lucrînd gratuit tot timpul.

În aceste condiţii, am ţinut permanent un preţ de vînzare mic, sub cel al pieţei (faceţi comparaţie cu alte reviste tipărite în condiţii similare), pentru ca să aibă acces la ROST cît mai mulţi din cei interesaţi de o astfel de publicistică.

Pînă la urmă poate ne-am fi descurcat şi aşa, dar nu ne-am primit mare parte din banii pe care trebuia să-i încasăm de la firmele de distribuţie. [De altfel, toate publicaţiile din România au probleme serioase cu difuzorii.]. Sumele pe care ni le datorează sînt uriaşe în raport cu posibilităţile noastre şi aproape imposibil de recuperat. Asta ne-a dezechilibrat şi mai tare şi ne-a făcut dependenţi de ajutor periodic din partea unor persoane cu acelaşi crez ca al nostru dar cu posibilităţi financiare mai mari. Criza economică i-a lovit însă dur şi pe cei care ne-au sprijinit pînă de curînd, aşa încît, de la o vreme, n-au mai putut contribui la apariţia ROST.

Trebuie să ştiţi că niciodată nu am primit fonduri din partea statului sau a autorităţilor publice locale. Nu le-am solicitat şi nu ni s-au oferit. Am considerat că e mai bine aşa, pentru a ne păstra independenţa, căci astfel de finanţări sînt îndeobşte condiţionate.

În timp, datoriile noastre către tipografie s-au acumulat ameninţător şi astfel am ajuns cu spatele la zid. Acum, la aceste datorii se adaugă aceea faţă de abonaţii noştri. Dar vom căuta o modalitate de a vă despăgubi pentru restul perioadei de abonament care rămîne neonorată.

V-am scris toate acestea ca să ştiţi că nu oprim ROST din vreun capriciu, din plictis sau din îndoiala că ar mai fi nevoie de revistă, ci obligaţi de un mediu de afaceri viciat, de o criză economică fără sfîrşit şi de interesul unui număr de români prea mic pentru o luptă atît de mare.

Drept dovadă că am vrut să creştem răspîndirea, impactul şi influenţa ROST este faptul că, acum exact un an, am relansat revista, în condiţii grafice, editoriale şi de tipărire excepţionale. Am nădăjduit că, dacă va fi mai bună, mai frumoasă şi mai larg distribuită vom reuşi să-i asigurăm supravieţuirea. Dar nu a fost să fie. Şi noi sîntem cei mai necăjiţi din această pricină.

Totuşi, la capăt de drum avem şi o veste bună: în jurul ROST s-a strîns, în cei zece ani, o grupare semnificativă de intelectuali naţionalişti şi creştini, care va găsi mijloace de a se exprima şi de a influenţa evoluţia societăţii româneşti în continuare. Este important că am coagulat un pol de gîndire tradiţionalistă, aşa cum poate n-a mai fost la noi, în jurul unei singure reviste, din perioada interbelică, şi că rămînem uniţi în urmărirea scopului pe care ni le-am propus de la început: resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni.

Pentru că e ieftin, la îndemînă şi cu un mare rol în formarea tineretului, ne vom continua activitatea publicistică pe internet, la adresa www.rostonline.ro – o platformă online de reacţie rapidă pe care am înfiinţat-o în urmă cu cîteva luni, ca produs separat al Grupării ROST. Internetul a căpătat o tot mai mare pondere în viaţa noastră şi a devenit foarte important inclusiv în dezbaterile culturale şi în lupta politică. Sîntem siliţi să-l folosim ca instrument, dacă ne pasă şi dacă mai dorim să ne implicăm în viaţa cetăţii.

Însă, desigur, nu vom fi de găsit numai în mediul virtual. Ca şi pînă acum, vom încerca să fim cît mai mult faţă către faţă cu românii care se regăsesc în discursul nostru: prin conferinţe publice, alte manifestări culturale, atitudini exprimate în mass media şi chiar prin acţiuni de stradă, dacă realitatea o va impune.

În final, vă mulţumesc pentru fidelitatea dvs. faţă de ROST şi vă împărtăşesc speranţa că ne veţi fi alături pe mai departe, dacă nu urmărindu-ne pe internet sau participînd la acţiunile noastre, măcar cu sufletul şi cu rugăciunea.

Doamne, ajută!

Cu drag şi urări de bine,

Claudiu Târziu

Citiţi şi ROST 113: UN NUMĂR CARE NU VA MAI APĂREA

Eminescu şi lumea aromânească

În data de 15 ianuarie, începând cu ora 19.00, la Clubul Ţăranului Român, Proiectul Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne organizează o seară de discuţii şi lecturi în amintirea poetului Mihai Eminescu şi a relaţiilor sale cu aromânii.  

Vor fi prezentate contexte, momente şi versuri ce l-au legat pe marele poet de cultura şi spiritualitatea aromânească a vremii sale, precum şi rolul său asupra liricii aromâneşti moderne.

Evenimentul este primul dintr-o serie de manifestari publice organizate de Proiectul Avdhela, care îşi propune sa aducă în faţa publicului teme şi momente din cultura aromânească de interes larg.
Plecând de la ipotezele puse în discuţie asupra originilor numelui şi rădăcinilor familiei lui Eminescu, trecând prin articolele sale pe tema aromânilor şi privite din prisma contextului istoric şi cultural al vremii, se vor prezenta contactele poetului cu mediile aromâneşti. Invitaţii serii - George Vrana, Şerban Tanaşoca şi Aura Piha vor conduce discuţiile către rolul şi influenţa lui Eminescu asupra elitelor aromâneşti şi asupra configurării liricii moderne aromâneşti, punctând reflexia poetului în opere de primă valoare ale culturii aromâneşti. Discuţiile vor fi alternate de lecturări şi recitări ale poeziilor eminesciene transpuse în aromână.
În semn de omagiu poetului, se vor urca pe site-ul bibliotecii virtuale a culturii aromâne www.proiectavdhela.ro şi vor fi disponibile gratuit spre consultare o serie de studii şi cărţi –tribut.

Proiectul Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne este un proiect non-profit, independent ce urmăreşte să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne în mod gratuit prin intermediul bibliotecii virtuale a www.proiectavdhela.ro. Activitatea proiectului se reflectă în evenimente tematice, proiecte de cercetare pe teme de identitate şi istorie orală, editarea de materiale foto, audio şi video, proiecte pentru tineri aromâni ş.a.m.d.

O încercare de lămurire asupra Stîngii şi a Dreptei:

Culoarea dictaturii

de Alexandru Hâncu

Fascismul

În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini,  provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în “Pravda”. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti în onoarea lui, i se spune pentru prima oară “Il Duce”. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60). Interesant, nu dreapta l-a botezat “Il Duce”, simbol al fascismului, ci stînga, dacă putem fi de acord că socialiştii sînt de stînga (cred că am putea). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunînd: “sînt şi rămîn socialist”. Se ţine de cuvînt. Creează  mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist) intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul

Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rînd rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută, inimaginabilul. Ce legatură să aibă cu umanismul socialist? Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”. În 1933, George Bernad Shaw sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”. Totalitarismul are plural?

Feluri de politică

Există două tipuri de politică, diametral opuse. Numai două, de cînd lumea. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd “binele public”). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există aşadar în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc.

De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: “Adica fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)”. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă de stînga. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, Marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Logic. Iadul pe pămînt duce la paradis. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul “less is more”, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Şi nici etatism, rampa de lansare a dictaturii. De asemeni, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-va pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În extrema cealaltă, găsim statul minimal. Din această perspectivă, ce e extrema stîngă si ce e extrema dreaptă?

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”. Cu toate eforturile lui Obama, America nu e încă socialistă dar, la americani ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea “eliberării de nevoi” a poporului, prin intervenţia statului. Adică, etatism. Adică, socialism. Căci socialismul, etapa obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul “public” (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc) iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau “redistribuirea avuţiei”, conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848.

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, poporului, ţării, naţiunii, sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză, sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză şi nu pot ieşi. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, nu doar recomandabile, ci obligatorii, în numele “Cauzei”. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o “clasă sociala”, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, “asistati” şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate relele de pe lume. Toate aceste trăsături, fără excepţie, se întîmplă să fie şi ale stîngii.

Libertatea nu e de stînga – căci nu vine de la stat

Un singur model politic, şi numai unul, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată si poate fi pierdută oricînd. De aceea, odata cîştigată, trebuie păstrată şi păzită. Permanent. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar.

Conservatorismul e “politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale”. Cu accent şi pe libertate, şi pe responsabilitate. Individuale. Reguli clare, nu foarte multe, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o “comunitate a sufletelor”: cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate, cum vrea, aberant, stînga. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. “Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?” Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu, sub acuzaţia de “egoism” repetată, obsesiv, de stînga. E egoism “în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plamînii celorlalti”.

Politica de stînga înseamnă lipsă totală de încredere în oameni, în dreptul lor de-a fi liberi şi în capacitatea lor de-a fi responsabili. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Si ce minciună abjectă: educaţia şi sănătatea, cai de bătaie ai stîngii, sînt “sectoare neproductive”. Fals, produc educaţie şi sănătate, în masă, la cel mai înalt nivel – dar numai pe o piaţă liberă, privată, nu pe una controlată şi mutilată de stat.

Totuşi, mai bine să fie la stat. Căci particularul nu poate fi raţional şi omenos, este? Nu îşi adaptează oferta în funcţie de cerere, pe piaţa liberă. Nici vorbă. Iar capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Şi profitul nu poate fi decît rău. Bunăoară, nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. “Să iei din buzunarul propriu ca să-ţi ajuţi semenii e magnific. S-o faci luînd din buzunarul altuia, e furt”. Iar “o politică de stat prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul poate conta pe sprijinul lui Paul”. Gen, redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Bun, să tragem linie. În condiţiile în care conservatorismul (liberalismul) e politica libertăţii, cum vă sună “Dictatura libertăţii?” Conceptul de “libertate prin dictatură”? Chiar credeţi că se poate? Că are cum să existe? Dar sincer. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală), devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el samînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura? Ziceţi.

Argumentele mi-au fost oferite (în ordine alfabetică) de: Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-Francois Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.

Sursa.

Precizare: Evident, nu pot fi de acord întrutotul cu autorul, dar cred că acest text este unul bun ca punct de plecare pentru o discuţie lămuritoare. Fie şi numai pentru că e unul care subliniază esenţa de stînga a unor mişcări care trec de dreapta: fascismul şi nazismul. Am mai vorbit noi despre asta aici.

În rest, am desigur şi obiecţii. De pildă, n-aş pune semnul egal între liberalism şi conservatorism (indiferent pe ce continent e folosit un nume sau celălalt), pentru bunul motiv că nu sînt acelaşi lucru. Dovadă  stă realitatea banală că şi în America, şi în Europa există şi grupări de liberali autentici, şi  de conservatori autentici, chiar dacă nu poartă denumirile acestea întotdeauna. De ce? Pentru că le despart viziunile asupra vieţii şi a lumii.

Vă invit la comentarii pe marginea acestui articol. (C. T.)

Cine sînt aromânii?

În jurul granițelor României trăiesc câteva milioane de români.
Există comunități numeroase de români în Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, dar și în Albania, Macedonia sau Grecia ce îşi păstrează cu greu identitatea etnică, atât cât vor mai reuși.
Între aceștia, aromânii, a căror problemă a revenit azi în actualitate, mai ales datorită presiunilor de asimilare forțată din ce în ce mai mari la care sunt supuși în țările unde viețuiesc.

TVR1, OMUL ȘI TIMPUL, 18.06.2011
Semne: "Cine sunt aromânii?"

Cine Sunt Aromânii? - Watch today’s top amazing videos here

Sursa: Rafael Udrişte

Constantin Noica, evocat de Gabriel Liiceanu

Constantin Noica este evocat într-o înregistrare de un sfert de ceas de către dl Gabriel Liiceanu. Vă recomand această evocare pentru că, dincolo de cîteva alunecări în anecdotică şi accente critice, pe care dl Liiceanu nu şi le-a putut reprima, zugrăveşte bine personalitatea lui Noica şi mai ales sintetizează misiunea pe care acesta şi-a luat-o singur pentru o viaţă întreagă: slujirea culturii cu orice preţ. Avem de învăţat din această experienţă a lui Noica poate la fel de mult ca din rezultatele misiunii sale. 

Iată un fragment transcris, cît să vă stîrnesc interesul: "În ce-l priveşte pe Noica, dacă împrejurările nu l-ar fi ţinut în frîu, ar fi rămas foarte departe de modelul gîndirii pure, care acţionează doar în măsura în care gîndeşte. Şcoala lui de înţelepciune, la care visase încă din tinereţe, era în fond o instituţie în toată regula, care nu avea decît să-şi elaboreze metodele pentru a pune în mişcare şi a dirija destine cărturăreşti şi, prin ele, liniile de forţă ale unei întregi societăţi. Rămîne încă de văzut dacă lucrul nu i-a reuşit pînă la urmă. [...] A trăit idealul culturii cu o asemenea intensitate încît tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămînea pentru el în nefiinţă. În numele primatului culturii a sacrificat adesea îndatoriri omeneşti curente, reformulînd eticul în perspectiva comandamentelor culturale".

GABRIEL  LIICEANU
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Poemele săptămînii (8)

Arsura
de Adrian Popescu

Carnea mea toată e o lumînare
Dar eu sînt flacăra într-un cerc străveziu,
Ca păsările, mort, voi cîntări mai mult
                                                       decît viu.
Ochiul arzînd se hrăneşte cu ceară
Şi face un strop de rouă fierbinte.
Odată am ştiut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu tot e o lumînare.
După ce se va fi scurs tot în ţărînă
Şi flacăra se va topi în albastru,
Veţi mai simţi o arsură pe mînă.

Minunata plutire

de Ion Mureşan

Începe ca o foarte bruscă surzenie,

Începe ca o foarte bruscă trezire,

Peste gramatică trece o vedenie

Şi încâlceşte părţile de vorbire.

Stai pe o terasă. Singurul eşti

Care vede o înaltă şi pustie clădire

Coborând din ceruri. Abia mai vorbeşti,

Abia mai descrii minunata-i plutire.

Bărbaţi şi femei urcă în poduri

De unde te privesc prin lucarne:

Cuvintele tale sânt vinete noduri,

Gura, un negru clopot de carne.

Clădirea pustie coboară în piaţă.

Cerul se face alb ca de spumă.

Deasupra porţii ei atârnă o paiaţă

Făcută din cârpe şi gumă.

Te îndrepţi înspre ea.

Tai ştreangul.

Iei paiaţa în spate.

Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.

Ani întregi, zile nenumărate,

Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,

Treci mut;iar paiaţa pe umăr începe a vorbi

şi învie.

Doina

Melodie fără sfîrşit - Variantă

de Cezar Ivănescu

! Într-o noapte am murire,

într-o noapte am murit,

fără teamă de orbire

pre Domnul l-am întîlnit,

fără teamă de orbire

pre Domnul l-am întîlnit!

sufletu-mi vîrtej ca hăul

stătea gol în faţa lui,

spune-mi, Doamne, care-i Răul

tot Răul Pămîntului ?

spune-mi, Doamne, care-i Răul,

tot Răul Pămîntului ?

! dacă tot murim cu totul,

înviem apoi de tot ?

spune-mi, Doamne, care-i rodul

încarnării noastre-n Tot ?

spune-mi, Doamne, care-i rodul

încarnării noastre-n Tot ?

nu sîntem doar un nimica

mai uşor ca negura ?

numai groază-ne şi frica

poartă Sfînta Vergura ?

numai groază-ne şi frică

poarta Sfînta Vergura ?

! dacă ne-ai zidit, zidire

Doamne, Tu, cu mînă ta!

o iubire doar iubire

sufletul mi-l lumina,

o iubire doar iubire

sufletul mi-l lumina,

o lumina cu aroma

ca unul mirabil mac

pîntece-matern-pleroma,

leacul neaflat în veac,

pîntece-matern-pleroma,

leacul neaflat în veac!

Biblioteca on-line a culturii aromâne

Asociaţia Predania vă invită marţi 24 Noiembrie 2009, ora 18.00, la Clubul Ţăranului (Muzeul Ţăranului Român) cu prilejul lansării site-ului „Proiect Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne”, care îşi propune să identifice, să editeze şi să ofere operele ştiinţifice şi artistice ale patrimoniului culturii aromâne şi ale celor înrudite ei. Aceste bunuri culturale, în special cele aflate în custodia publică, vor deveni accesibile cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi în mod gratuit, accesând adresa www.proiectavdhela.ro.
Participă: George Vrana (poet, eseist), Ionuţ Piţurescu (regizor), Aleksander Zikov (regizor).
Se vor viziona filmele: „Balkan’s Digest”, realizat de regizorul Ionuţ Piţurescu, şi „Calea Eschibaba”, în regia lui Aleksander Zikov.

Contact:
Ionuţ Gurgu, coordonator proiect
Tel. :0748219996
E-mail: editura@predania.ro
www.proiectavdhela.ro

Proiectul Avdhela este non-profit, neguvernamental, realizat prin activitatea voluntară a persoanelor (autori şi colectiv editorial) şi instituţiilor care, în sens larg, se ocupă cu cercetarea, evoluţia şi păstrarea culturii aromâne.
Proiectul va include şi activităţi editoriale pe suport de hârtie (cărţi, reviste, broşuri), producţie multimedia (CD audio, CD-ROM, film etc.), va iniţia şi organiza întâlniri, simpozioane, şcoli de vară, programe culturale.
Această iniţiativă culturală se adresează, în principal, aromânilor în intenţia de a oferi mijloace de păstrare a limbii, de cunoaştere a originilor, evoluţiei istorice, sociale, spirituale, dar şi popoarelor spaţiului balcanic, în mijlocul cărora trăiesc comunităţile aromâne, pentru cunoaşterea mai temeinică a acestora, pentru a li se aprecia cultura, limba, tradiţiile străvechi, pentru a fi respectate şi tratate cu demnitate de către cei cu care convieţuiesc.

Românii renunţă la cultură pentru pîine

Consumul cultural a înregistrat, până la mijlocul lui 2009, cele mai scăzute valori comparativ cu ultimii cinci ani, din cauza actualei crize economice care a determinat publicul să economisească banii destinaţi unor activităţi precum teatrul, muzica ori filmul, potrivit Barometrului de Consum Cultural, lansat, ieri, de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii -scrie EvZ.

Dacă anul trecut procentul celor care cumpărau muzică era de 63%, consumul a scăzut în acest an până la jumătate (30%). Cercetarea a arătat o scădere cu aproximativ 20% şi în cazul achiziţiilor de filme, iar consumul de teatru s-a redus cu 15%. Şi frecventarea spectacolelor de cinema a scăzut în medie cu 17%.

Dintre toate activităţile culturale, sectorul de carte este printre cele mai puţin afectate, procentul celor care au cumpărat cărţi anul acesta fiind de 45% faţă de 51% în 2008.