Gînduri despre inimă

Dacă respect nu e, prietenie nu e

Prietenia este o formă de dragoste în care respectul suplinește pasiunea.Philia nu subzistă fără prețuire, așa cum eros nu durează fără înflăcărare. În absența dorinței, eros poate deveni philia. Fără admirație, philia dispare pur și simplu, nu cunoaște trecerea în altă treaptă a iubirii. 

* Evident, nu e de ajuns respectul pentru o prietenie, dar este esențial. Și, desigur, respectul este prezent deseori și în iubirea pasională, dar nu e obligatoriu.

Ochiul bun și ochiul rău

Știm cu toții că nimeni nu e perfect, dar majoritatea covîrșitoare vedem în ceilalți prioritar greșelile și neîmplinirile, nu calitățile și binele pe care îl fac. Și judecăm. De aceea, pacea dintre noi este mai degrabă un deziderat decît o realitate. Avem parte mai mult de armistiții.

Fotografii

Pe măsură ce ne îndepărtăm cu inima unul de celălalt, ni se urîțesc și chipurile. Sau așa ni le vedem unul altuia.  

Unor "amici"

Egocentrismul este calea sigură spre Iad. Iar disimularea acestuia sub masca generozităţii şi a jertfei pentru ceilalţi este împieliţare a Răului. 

Dilemă

Se spune, nu fără temei, că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. Dacă eşti creştin, asumi acest risc. Problema apare cînd lista celor care îţi plătesc binele cu rău se lungeşte peste limitele răbdării tale. Şi-atunci? Să nu mai faci binele?

PS: 

Iar cînd cei care răzbună orice bine pe care li-l faci sînt "din Biserică", dilema capătă accente dramatice.

Perspectivă

Fericirea îmi pare superficială, chiar dacă strălucitoare şi efervescentă. Suferinţa este profundă, în sensul că sondează adîncimile nebănuite ale sinelui. 

Sfinţi, mucenici şi eroi (Unii umblă încă printre noi)

Cînd sufăr, mă gîndesc că suferinţa mea e jucărie faţă de a lor. Cînd sînt nedrepăţit, ştiu că nedreptatea făcută mie este neglijabilă faţă de nedreptatea îndurată de ei. Cînd sînt trădat, mă mîngîi că trădarea mea nu înseamnă nimic pe lîngă trădarea lor. Dar raţiunea nu poate smeri inima. Numai inima însăşi, trecută prin suferinţe, nedreptăţi şi trădări ca ale lor, s-ar putea îmblînzi. Şi atunci ar izvorî din ea numai dragoste.

Un adevăr

Îi spui omului adevărul, iar el se supără că ai dreptate. Chiar şi atunci cînd adevărul îl ajută. Omul majoritar urăşte să-l zdrunici în "credinţele" sale. El nu are nevoie de lămuriri, ci de confirmări care să-l legene în amăgirea sa. Iată un adevăr vechi de cînd lumea, pe care nu încetăm să-l redescoperim.

Gînd despre dor

Dorul este un dar de la Dumnezeu. Teodor.

Fără dor nu am şti că iubim, poate nici că trăim, şi am uita că vom muri.

Probabilități

Cînd ceva începe bine, dar se termină prost, e ghinion. Cînd ceva începe bine și se termină cu bine, e noroc. Cînd ceva începe prost, dar se termină bine, e miracol. Iar cînd ceva începe prost și se termină și mai prost, e previzibil.

Poeme tîrzii (V)

Cîntec de despărţire

Zilnic ziduri ridic

către soarele oblic,

din spuma sîngelui care

se zbate la ţărmurile tale.

Mă-nstrăinez, cu un vis

mai puţin, şi tot mai închis

mi se înalţă

turnul de ceaţă.

Se-apropie ceasul cînd

bufniţe, stoluri, vuind

vor acoperi

şi boaba de cer gri

dintre mine, cel exilat,

straniul peşte-bărbat,

şi tine, cea adorată,

dar nu îndeajuns cîntată.

Sub vraja ta

Vicleană făptură a regelui soare

mă dezlegi de pămînt,

de cer, de mare.

Firele care mă ţin de cuvînt

mi le tai, unul cîte unul

cu un descîntec,

care mă poartă, nebunul...

Pînza norilor o spintec,

cu aripi de flăcări,

spre locul unde-o să beau absint

şi cuşcă din întrebări

o să-mi înalţ. Nu mint!

„Nesfîrşita luptă”

Dansuri suave şi fine

îmi pulsează în vine

cum aripa îngerului negru

palpită funebru,

cum aripa îngerului alb

fîlîie concav...

 

Poeme tîrzii (IV)

Sfîrşitul timpului

Se prăbuşesc pilonii lumii

de-atîta rîs pe sub pămînt,

soarele slobozeşte păunii

de la carul său, cu un cuvînt;

cerul trece prin noi, ne-bunii,

drept în mormînt,

ca spirtul prin miezul pîinii,

abia colorîndu-ne un gînd,

căci, bine proptiţi în şeaua cărnii,

alergăm, neîmblînziţi, după vînt.

Noapte cu lună plină

Fereastra s-a deschis brusc,

parcă împinsă de o mînă nevăzută,

numai pentru o secundă,

dar destul să pătrundă în odaie

pata de lumină a lunii,

risipită apoi ca un abur greu, cu miros de lonicera.

Fereastra s-a deschis iar,

la al doilea cîntat al cocoşului,

scurt, cât să se strecoare luna

până la picioarele patului,

apoi dispersată, particulă cu particulă –

polen străveziu pigmentînd întunericul.

Fereastra s-a deschis pentru ultima dată,

atît de repede că n-am mai văzut zbaterea astrului

în cercevea, ci numai o fîşie de satin alb

urcînd pe peretele din faţă,

pînă a spălat-o propria mea pleoapă.

Şi-apoi toată lumina mi s-a îngrămădit sub piele

şi-a început să sape în ţesuturile mele

cuiburi, în care şi-a depus seminţele –

aşchii albăstrii, care au încolţit repede şi au crescut,

transformîndu-mă într-o junglă translucidă.

Atunci au început oamenii să mă vadă ciudat,

cu umbre de mori de vînt

în jurul creştetului.

Cădere

Nu m-amuză nici o muză

cînd mi-e sufletul ventuză

pe-o gură de archebuză

şi mi-e ochiul numai spuză.

Inscripţie pe un stîlp funerar

Îmi iau zborul

din vîrful crucii,

pentru prima şi ultima dată,

înotînd cu aripile mele de cretă

spre înaltul cerului,

repede, tot mai repede –

pe cît de repede mi se dizolvă

aripile, centimetru cu centimentru,

în adîncul tot mai adînc al văzduhului –,

mînat de teama că nu voi mai avea cu ce

ajunge la lumină.

Poeme tîrzii (III)

Fotografie din semiprofil

Pleoapa ei dreaptă

zvîcneşte-n obrazul meu stîng,

bărbia ei delicată

aproape umăru-mi atingînd,

gura ei numai şoaptă

către vena mea pulsînd,

încît sîngele descîntă

primăvara venind.

Da

Pentru tine aş fi schimbat polii pămîntului,

ca să facem lumea de la început;

pentru tine aş fi contrazis zborul păsărilor

cu aripile mele interioare;

pentru tine aş fi luat cerul în picioare,

pînă ţi l-aş fi supus;

pentru tine aş fi murit în fiecare toamnă,

spre a te ferici cu învierea mea primăvara;

pentru tine aş fi pus timpul în hamuri de mătase,

ca să te ducă unde vrei...

dacă ai fi spus un cuvînt.

Minunea

Iubito, am crescut din aripa ta dreaptă,

ca o aripă stîngă,

şi-atît de sus am zburat mpreună

de s-a cutremurat cerul

şi s-a împărţit,

ca altă dată marea sub toiagul lui Moise,

deschizîndu-ne drum spre tărîmul făgăduit...

Doar că oamenii-aripi nu rămân împreună

precum aripile păsărilor.

Tu ai fost luată pe valul din dreapta, eu pe valul din stînga.

Poeme tîrzii (II)

Păcatul primordial

Sub cerul orb, noi – splendori de-o zi –

nu ne vedem superbele culori.

Sub cerul surd, noi – aripi rănite cu săgeţi străvezii –

nu ne auzim sîngerînd.

Sub cerul neclintit, noi – fructele unei veşnice iubiri –

paralizăm de frica dragostei.

Să fim cuminţi

Femeie, numele tău sălăşluieşte-n mine ca-ntr-un altar,

lacrima-l curăţă de orice păcat,

bluesul şi jazzul îl înveşmîntează în vise caline.

Numai cuvîntul a îngheţat de frică să nu rupă vraja.

Hai mai bine să ne prefacem:

eu că nu ştiu cum aripi de înger îmi tulbură sîngele,

tu că te-ai zidit de bunăvoie în altă inimă.

Să ne închipuim că fericirea ne vizitează regulat,

după programul pe care ni l-am afişat în frunte.

Să fim cuminţi!

Căci nebunia ne-ar putea face fericiţi.

De Sînziene

Cu botul întredeschis,

regretele mă adulmecă,

în aerul cu urme de sînge

spre capătul zilei.

Femei translucide se adună

la joc

în marginea lumii.

Cîntecul lor a amuţit cîmpia.

Zborul lor a şters toate umbrele.

Focul a crescut demult în mine,

acum numai îmi descoamează pielea,

să lase inima să respire

sub mîngîierea fecioarelor blestemate.

Nici un ochi de fîntînă nu se deschide

sub ochiul tot mai închis al cerului.

Nici un semn care să-mi stăvilească prăbuşirea…

Nici şoaptă de vînt nu sper.

Mai rău decît pămîntul răscolit în descîntece,

ard.

Descîntec

Prin descîntecul tău de(-o) noapte,

ochiul lunii a adăstat,

numai pentru o clipă,

în orbita mea terestră.

De atunci, îmi atîrnă de aripi

cuvintele – ca pietre de moară.

Nu pot răspunde tăcerii tale

decît cu o tăcere mai înaltă,

ca să mă fac treaptă ţie,

pentru urcarea în dragoste.

Final

Vechi cîntece siberiene

cresc între noi,

în plină vară,

înalte,

tot mai înalte,

ca pădurile de stejar.

Umbra lor ne preface

cuvintele în stalagmite

şi sîngele în patinoar.

Soldat şi poet

Dacă mă vei privi din partea dreaptă,

vei vedea armura

născută din înfrîngerile mele.

Dacă mă vei privi din partea stîngă,

vei vedea efigia unui semizeu

bătută-n versul ultimelor elanuri.

Dacă mă vei privi din faţă,

vei vedea chipul tăcerii, pe care

un ochi caută avid cerul şi celălalt arde.

Dacă mă vei privi din spate,

vei devea un om

care se îndreaptă spre Răsărit.

Trecere

Fricile noastre – lupi tineri –

deschid boturile spre noi

şi din ele ne învăluie o ceaţă densă şi rece

ca mătasea;

ne înfăşoară într-un giulgiu,

strîngîndu-ne braţele şi picioarele

pînă acestea se contopesc.

Lupii tineri ne adulmecă înfometaţi,

iar ameninţarea îngheaţă aerul,

care devine zăpadă şi ne ninge,

pe fundul clepsidrei,

acoperindu-ne pînă la glezne, mai întîi,

pînă la ochi, la final.

Lupii cei tineri îşi pierd răbdarea.

De bătrîneţe.

Rup lacomi din trupurile noastre

şi, uneori, carnea amiroase a pîine

şi sîngele are gust de vin.

Sisif

Trag răul din mine

ca pe un fir de ceaţă.

Încet, încet trece,

cu sînge şi oase,

în cîţiva nori de toamnă.

Apoi plouă

şi o iau de la capăt.

Cînd voi termina,

nu voi mai fi eu,

ci doar un un ochi de apă

în care-mi voi putea zări chipul

de sus, de foarte sus,

de la înălţimea dragostei tale.  

Poeme tîrzii (I)

Utopie

Sunt cai albaştri care trag să moară

în marginea de sus a lumii,

iar tu te urci în şaua lor amară,

să bei absint din cornul lunii.

Anotimp

Ceţuri lungi, ca nişte cearşafuri jilave

Atîrnă de cer,

Acoperă copacii,

Spînzură de balcoane

Şi de genele tale,

De parcă ai plîns toată noaptea.

Epifanie

Cînd ai deschis prima fereastră

Vîntul te-a decojit de tine însăţi,

Iar sufletul a schimbat forme necunoscute,

Secundă după secundă,

Ca o hîrtie cuprinsă de flăcări.

Cînd ai deschis a doua fereastră,

Rădăcinile ţi s-au topit şi dusă ai fost

De suflul dinafară spre mai înafară

Şi de nimic dinăuntru nu te puteai agăţa.

Totuşi, ai deschis şi a treia fereastră.

Ochii ţi s-au umplut de lumină

Pînă s-au revarsat precum albia rîului

Lovit de viitură.

Atunci ai fugit.

Eu, călăuza

În negura densă ca pîsla,

Răscolită de zboruri în cerc,

Încerc să găsesc nepătrunsa

Noimă a cuvîntului drept.

Caut lumii acesteia nordul

În iarna cu zările scrum,

Eu, ticălosul şi orbul,

Rătăcit între ieri şi acum.

Echilibru

Cerul mov e ancorat cu o parîmă

pe care merg într-un echilibru precar,

la stînga pîndindu-mă hăul melancoliei,

la dreapta dîndu-mi tîrcoale instinctul – 

ca o cobră încordată peste viaţa mea,

gata să mă sfîşie mai bine

decît să mă lase pradă dragostei,

gata să-mi smulgă inima şi să mi-o rumege,

ca să-mi crească în loc un ceas elveţian.

Despre toleranţă şi dragoste în agora

Sînt creştin-ortodox şi naţionalist. Port deci două stigmate de neşters pentru lumea în care trăim. Ortodoxul (naţionalist sau nu, şi cu atît mai mult dacă e şi naţionalist) şi naţionalistul (ortodox ori ba, dar mai abitir dacă e şi ortodox) sînt acuzaţi, după caz, că nu iubesc destul, că nu sînt toleranţi şi, finalmente, că urăsc. Majoritatea acuzatorilor habar n-au ce înseamnă toleranţa sau dragostea. Corifeii antiromânismului şi ai antiortodoxiei ştiu însă bine ce semnifică şi toleranţa, şi dragostea, dar manevrează astfel aceste cuvinte încît să-şi justifice ura şi intoleranţa faţă de creştin-ortodocşi şi de naţionalişti, de fapt faţă de Biserică şi neam. (Continuare)

Proză scurtă: "Dragoste virtuală"

În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut. Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aştep­tăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scri­itori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi em­patie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile au­to­matisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără ori­zont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o pro­vocare a con­cu­renţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glu­mă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă pre­cauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsă­to­riţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc ca­re simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fo­to­­grafia altcuiva. Am gă­sit-o pe reţele de socia­lizare şi în câteva pa­gini legate de Universitatea din Iaşi, cu nu­mele şi fo­tografia ei. Am început să mă rela­xez. Am ru­gat-o să-mi mai dea şi al­te foto­grafii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu pi­cioare lungi, lungi, pe­da­lând pe o bicicletă ma­re, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pre­texte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram în­surat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea dis­tanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, aco­pe­rind, unul după altul, toate ungherele trupului, în ace­laşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei ce­lule era pricinuit în parte de mister, în parte de do­rinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un ne­sfâr­şit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au con­centrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele compu­terului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâm­betul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe ge­nunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vâr­tejuri de iasomie.

Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la pro­­priu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, pre­ves­tind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noas­tre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi relua­te mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de sta­rea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se pro­­­iecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă spe­cia­lă, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fan­tezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cu­noaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum parado­xal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când vi­sezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, în­cât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cu­vintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem au­dio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visu­lui. (Continuare)

Despre prietenie, cu dragoste

"Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.) 

Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie. Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie. 

Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă. Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie. 

Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul. 

 (...) Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută. Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie. Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat. 

 (...) Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta. Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare. 

(...) Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie." (Ioana Pârvulescu)

Sursa: La Punkt

Trădare şi iertare

Cînd te trădează un prieten parcă îţi moare cineva drag. Te lasă năuc şi pustiit. Este rar şi definitiv.
Mai des se întîmplă ca vreun tovarăş de „baricadă” să te înjunghie pe la spate. Atunci începi să înţelegi semnul lui Iuda şi să cauţi cauza faptei. Dacă e doar prostia, n-ai decît să pleci genunchii la rugăciune, cu nădejdea că-l va lumina Dumnezeu pe necăjitul acela spre a-şi ispăşi păcatul. Dar ce se cuvine să faci cînd trădarea e plătită? Să ierţi. Dacă Hristos a putut ierta ce i-au făcut oamenii, “fraţii Săi mai mici”, s-ar cuveni ca şi noi să ne iertăm unul pe altul. Pentru asta e nevoie de multă, aş spune neomeneşte de multă dragoste (deşi, dacă nu eram capabili de aşa ceva, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o).

Am ales intenţionat un păcat omenesc la extremă, trădarea, tocmai pentru a înţelege mai bine de ce e foarte greu să ierţi.
Nădăjduim însă ca măcar în preajma Naşterii şi a Învierii Domnului să învie şi sufletele noastre ucise cotidian de păcat (în tot felul de păcate, de la cele pe care le considerăm mici, pînă la cele strigătoare la Cer), să găsim în noi puterea de a iubi şi de a ierta.

Eu unul, vă mărturisesc, mă bucur cel puţin de o mare linişte; nu mi-e sufletul umbrit de nici o aversiune sau duşmănie faţă de vreun semen. I-am iertat pe toţi din chiar momentul în care m-au nedreptăţit, înjurat, lovit sau scuipat. M-a întărit Dumnezeu, pentru rugăciunile numeroşilor preoţi, monahi şi monahii care mă pomenesc.

Am doar un regret, acela că am provocat supărare. Polemistul din mine nu se lasă strunit şi, din fuga condeiului, se poate să mai fi exagerat sau să fi judecat cu mai multă asprime decît s-ar fi cuvenit. Uneori nesocotesc adevărul că vorbele nu cîntăresc mai mult decît faptele. Şi vorbesc cu patimă, pentru a demonstra ceea ce aş putea face doar cu un gest.
Aşadar, le cer iertare tuturor celor pe care i-am supărat, cu voie sau fără de voie, cu dreptate sau fără dreptate, în tot acest an. Şi sper ca asta îi va ajuta să intre ceva mai despovăraţi în sărbătoarea Naşterii Mîntuitorului, chiar dacă nu mă vor putea ierta.