Un apus

Sub geana de lumină a unui apus tîrziu,

Bărbatu-nveşmînta salonu-n fum de pipă,

Ca să-şi îmbune demonii, în pripă,

Şi să mai vadă odat’ trecutul viu.

Femei ce nu l-au cunoscut nicicînd

Şi altele, ce ar fi vrut să îl cunoască, poate,

Femei care-l urau de moarte,

Deşi trăit-au împreună oarecînd,

Păşeau timid sau, dimpotrivă, clasic,

Cu fruntea sus şi ochii-nfipţi în vid,

Precum în codri-ar merge un cervid,

Cu pieptul prins în platoşă de plastic.

Amici de-o seară sau de-un veac,

Cu-acces direct la inimă şi pungă,

Voiau acum să îl străpungă,

Căzuţi între bidoane de vin vrac.

Şi primprejur se prăbuşeau castele

Şi statui, la care meşterise viaţa-ntreagă,

Iar din fîntîni curgea o apă neagră,

Străluminată vag de două stele.

Atât i-a mai rămas la cap de drum:

Un Christ bătut în cuie pe Golgota

Şi-un manuscris, suav ca pterigota,

Care-n dogoarea lămpii din salon se face scrum.

Poeme tîrzii (V)

Cîntec de despărţire

Zilnic ziduri ridic

către soarele oblic,

din spuma sîngelui care

se zbate la ţărmurile tale.

Mă-nstrăinez, cu un vis

mai puţin, şi tot mai închis

mi se înalţă

turnul de ceaţă.

Se-apropie ceasul cînd

bufniţe, stoluri, vuind

vor acoperi

şi boaba de cer gri

dintre mine, cel exilat,

straniul peşte-bărbat,

şi tine, cea adorată,

dar nu îndeajuns cîntată.

Sub vraja ta

Vicleană făptură a regelui soare

mă dezlegi de pămînt,

de cer, de mare.

Firele care mă ţin de cuvînt

mi le tai, unul cîte unul

cu un descîntec,

care mă poartă, nebunul...

Pînza norilor o spintec,

cu aripi de flăcări,

spre locul unde-o să beau absint

şi cuşcă din întrebări

o să-mi înalţ. Nu mint!

„Nesfîrşita luptă”

Dansuri suave şi fine

îmi pulsează în vine

cum aripa îngerului negru

palpită funebru,

cum aripa îngerului alb

fîlîie concav...

 

Poeme tîrzii (IV)

Sfîrşitul timpului

Se prăbuşesc pilonii lumii

de-atîta rîs pe sub pămînt,

soarele slobozeşte păunii

de la carul său, cu un cuvînt;

cerul trece prin noi, ne-bunii,

drept în mormînt,

ca spirtul prin miezul pîinii,

abia colorîndu-ne un gînd,

căci, bine proptiţi în şeaua cărnii,

alergăm, neîmblînziţi, după vînt.

Noapte cu lună plină

Fereastra s-a deschis brusc,

parcă împinsă de o mînă nevăzută,

numai pentru o secundă,

dar destul să pătrundă în odaie

pata de lumină a lunii,

risipită apoi ca un abur greu, cu miros de lonicera.

Fereastra s-a deschis iar,

la al doilea cîntat al cocoşului,

scurt, cât să se strecoare luna

până la picioarele patului,

apoi dispersată, particulă cu particulă –

polen străveziu pigmentînd întunericul.

Fereastra s-a deschis pentru ultima dată,

atît de repede că n-am mai văzut zbaterea astrului

în cercevea, ci numai o fîşie de satin alb

urcînd pe peretele din faţă,

pînă a spălat-o propria mea pleoapă.

Şi-apoi toată lumina mi s-a îngrămădit sub piele

şi-a început să sape în ţesuturile mele

cuiburi, în care şi-a depus seminţele –

aşchii albăstrii, care au încolţit repede şi au crescut,

transformîndu-mă într-o junglă translucidă.

Atunci au început oamenii să mă vadă ciudat,

cu umbre de mori de vînt

în jurul creştetului.

Cădere

Nu m-amuză nici o muză

cînd mi-e sufletul ventuză

pe-o gură de archebuză

şi mi-e ochiul numai spuză.

Inscripţie pe un stîlp funerar

Îmi iau zborul

din vîrful crucii,

pentru prima şi ultima dată,

înotînd cu aripile mele de cretă

spre înaltul cerului,

repede, tot mai repede –

pe cît de repede mi se dizolvă

aripile, centimetru cu centimentru,

în adîncul tot mai adînc al văzduhului –,

mînat de teama că nu voi mai avea cu ce

ajunge la lumină.

Poeme tîrzii (III)

Fotografie din semiprofil

Pleoapa ei dreaptă

zvîcneşte-n obrazul meu stîng,

bărbia ei delicată

aproape umăru-mi atingînd,

gura ei numai şoaptă

către vena mea pulsînd,

încît sîngele descîntă

primăvara venind.

Da

Pentru tine aş fi schimbat polii pămîntului,

ca să facem lumea de la început;

pentru tine aş fi contrazis zborul păsărilor

cu aripile mele interioare;

pentru tine aş fi luat cerul în picioare,

pînă ţi l-aş fi supus;

pentru tine aş fi murit în fiecare toamnă,

spre a te ferici cu învierea mea primăvara;

pentru tine aş fi pus timpul în hamuri de mătase,

ca să te ducă unde vrei...

dacă ai fi spus un cuvînt.

Minunea

Iubito, am crescut din aripa ta dreaptă,

ca o aripă stîngă,

şi-atît de sus am zburat mpreună

de s-a cutremurat cerul

şi s-a împărţit,

ca altă dată marea sub toiagul lui Moise,

deschizîndu-ne drum spre tărîmul făgăduit...

Doar că oamenii-aripi nu rămân împreună

precum aripile păsărilor.

Tu ai fost luată pe valul din dreapta, eu pe valul din stînga.