Încep să descopere şi alţii grozăviile de la Roşia Montană

Ani de zile, săptămînalul Formula As a fost singura publicaţie centrală care s-a opus proiectului de distrugere a Roşiei Montane de către Gold Corporation. Ani în şir, compania canadiană a investit masiv în publicitate, pentru a convinge autorităţile şi cetăţenii că la Roşia va curge lapte şi miere după ce va începe exploatarea cu cianuri.

Opoziţia fermă a Academiei Române şi rezistenţa admirabilă a unor localnici, susţinute de cîteva ONG-uri şi de campania Formula As, au împiedecat demararea proiectului. Altminteri, Gold Corporation s-a bucurat inclusiv de susţinere politică şi... bisericească. Pentru detalii, vă îndemn să citiţi seria nesfîrşită de articole din Formula As semnată de Ion Longin Popescu.

După ce, în urmă cu cîteva săptămîni, Gold Corporation a declanşat o nouă ofensivă mediatică, în care promitea că, prin exploatarea de la Roşia, va aduce patru miliarde de euro în România, au început să reacţioneze şi alte instituţii de presă. De data asta, minciuna a fost prea gogonată şi a scos lumea din letargie. Pînă şi CNA a reacţionat - ce-i drept cu întîrziere, dar mai bine decît deloc - şi a interzis videoclipurile mincinoase.

A fost o emisiune a lui Tatulici la Realitatea TV, mai mulţi jurnalişti cunoscuţi cu preocupări pentru protejarea mediului, cum sînt Liviu Mihaiu şi Mircea Toma, au luat poziţii publice, iar azi văd un text excelent în Evenimentul Zilei, scris însă nu de vreun reporter de investigaţii, ci de criticul literar Dan C. Mihăilescu!

Cu vreo săptămînă înainte, EvZ publicase un reportaj superficial, intitulat destul de penibil avînd în vedere situaţia de la faţa locului: Apusenii - curaţi la trup, curaţi la suflet. Ei, de data asta EvZ merită felicitări pentru articolul lui Dan C. Mihăilescu şi poate că acesta îi va deschide pofta pentru anchete în zonă.

---------------------------------

Roşia Montană: oamenii şi aurul trec. Otrava rămâne!


Dan C. Mihăilescu
Sâmbătă, 11 Iulie 2009

ÎNTRE PARADIS ŞI IAD. Ruinele jalnice din Roşia Montană arată adevărata faţă a promisiunilor în materie de conservare şi reconstrucţie făcute de compania canadiană Gabriel Resources.În urmă cu câteva săptămâni am avut fericit-întristătoarea ocazie de a sta două zile la Roşia Montană. O localitate devenită - din fost simbol al aurului imperial şi al mândriei moţilor - un copleşitor exemplu al nimicniciei româneşti. În ciuda stufărişului drăcesc al aparenţelor sociale, economice, financiare şi administrative de la faţa locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilemă e dacă ne aflăm în faţa unei crime sau a unei tentative de sinucidere.

Continuare

Presa, decimată de incompetenţă pe fondul crizei economice

Presa este, oriunde în lume, avangarda societăţii. Ea descoperă drumuri noi, avertizează asupra pericolelor, cenzurează puterea politică, iar prin unele locuri mai şi educă...

Cînd e supusă cenzurii, obligată să facă tot felul de jocuri murdare şi decredibilizată - după ce a fost silită să se prostitueze -, cînd neglijează calitatea lucrării sale sau devine superficială şi murdară sub pretextul că asta aşteaptă cumpărătorii, presa îşi trădează principalii susţinători, cititorii, şi rămîne fără ei. Ea nu se mai bazează pe vînzarea produselor sale, a publicaţiilor sau emisiunilor, ci pe publicitate. Astfel, devine un suport pentru publicitate şi total dependentă de banii încasaţi din aceasta. Şi nu mai este deloc avangardă, ci doar o codoaşă de care te poţi descotorosi oricînd.

O criză economică precum e cea pe care o traversăm îi poate fi fatală. Pentru că publicitatea se subţiază, iar "mogulii" nu mai au de unde sau, pur şi simplu, nu sînt dispuşi să cheltuie pentru menţinerea pe piaţă a unor mass media în pierdere.

Foarte pe scurt, presa noastră trece azi printr-un dezastru pentru că şi-a abandonat statutul de avangardă în favoarea celui de codoaşă. Nu generalizez, deşi asta e tendinţa. Au mai rămas cîteva oaze de presă normală, însă nu de excepţii vorbim.

Aşa că nu e de mirare că, de-o vreme, în fiecare zi se anunţă închiderea unui ziar (local, deocamdată) sau post de televiziune. În fiecare zi aflăm de concedieri în masă şi tăieri dure de lefuri.

După ce, la începutul anului, Ringier a operat primele disponibilizări, şi alte trusturi s-au gîndit să facă economie prin renunţarea la personal sau prin diminuarea drastică a salariilor. Burda România, din cîte ştiu, şi-a închis o serie de publicaţii. Mediapro şi-a lichidat ziarele locale. România liberă a concediat zeci de oameni. Antenele lui Voiculescu au dat şi ele oameni afară.

Scăpaseră pînă azi trustul Realitatea-Caţavencu (televiziune, radio, presă scrisă, presă online), holdingul Adevărul şi Jurnalul naţional (care însă a redus salariile). Adevarul a îngheţat salariile, dar nu le-a scăzut, nici n-a concediat pe nimeni pe motiv de criză. Să vedem cît o ţine aşa. Sper că pînă la capăt, de dragul presei. Deocamdată, Patriciu se pare că stă bine cu cashul :)

37 de oameni de la Cotidianul, obligaţi să demisioneze

De cîteva zile însă Realitatea-Caţavencu a intrat şi el în vîrtej. Dacă la începutul anului, Vîntu, patronul trustului, declara pompos că toţi oamenii rămîn pe loc şi lefurile vor creşte cu 11%, stîrnind admiraţia tuturor şi invidia concurenţei, acum se vede că SOV nu e decît un fanfaron.

La ce faimă de maestru al combinaţiilor financiare are, este imposibil ca Vîntu să nu-şi fi dat seama că nu va rezista pe piaţă cu personalul integral şi mai ales cu lefurile măricele pe care le plătea. E clar că a vrut să se dea mai puternic decît este. Iar acum, încearcă să limiteze cheltuielile cît mai mult. Radio Guerilla şi-a închis staţiile de la Iaşi şi Timişoara. Romantica Tv e de vînzare. La Realitatea Tv au început să fie testaţi profesional angajaţii, ca să existe motive pentru concedierea lor. De la Telesport au fost trimişi în şomaj 70 de oameni. Iar azi la Cotidianul se taie în carne vie.

Ziarul va rămîne în curînd cu doar opt pagini (acum cîtva timp a fost micşorat de la 32 la 16), o serie de secţii vor fi desfiinţate, iar foarte mulţi redactori sînt siliţi să plece după ce li se reduc salariile sub limita decenţei, după cum anunţă Reporter Virtual. Se pare că acest cotidian va fi disponibil, din toamnă, doar pe internet.

După anumite informaţii, tot ale lui Vîntu sînt (chiar dacă nu asumate public) şi ziarele Gardianul şi Ziua, care o duc şi ele tot mai greu cu banii. La Gardianul, cel puţin, salariile întîrzie cu săptămînile.

Părerea mea este că acum se fac deconturile pentru prostul management din cea mai mare parte a presei. Cît presa era pe cai mari şi derula contracte de publicitate de j'de milioane de euro, prostia de la vîrf nu era chiar aşa vizibilă. Însă, în vreme de criză se vede foarte clar.

Nu reducînd personalul şi salariile la jumătate se vor salva ziarele, ci prin inteligenţă, creativitate, ştiinţă de carte, conţinut de calitate etc. etc, într-un cuvînt prin profesionişti.

Problema e că şi concedierile sînt făcute tot de aia care au băgat ziarele în faliment, deci, în general, vor pleca oamenii buni şi rămîn proştii cu funcţii şi şi micii lingăi. Sigur, vor trebui păstraţi, cît s-o putea, şi cîţiva profesionişti, ca totuşi ziarele să mai funcţioneze.

Cunosc cel puţin patru, cinci ziarişti foarte buni din Cotidianul, de pildă, care probabil vor fi siliţi să plece, pentru că, deşi îşi fac meseria exemplar, nu aparţin nici unei găşti, nu sînt slugile nici unui şef, nu răspund la comenzi politice etc. Cunosc încă vreo trei, patru, care îmi vin acum în minte, de la alte ziare, care au rămas fără job în mod incredibil, deşi sînt foarte buni. Nu le dau numele că poate s-ar jena sau ca să nu le stric socotelile.

Pe de altă parte, ştiu foarte mulţi şefi de prin gazete, posturi de televiziune şi posturi de radio (aici intră de la directori pînă la şefi de departamente) extrem de slabi, care n-au fost niciodată buni reporteri şi n-au făcut nici o performanţă ca şefi, dar îşi adjudecă mereu, în chip de neînţeles pentru mine, fotolii comode de conducere. Poate pentru că şi patronii lor sînt la fel de slabi manageri, chiar dacă stau cu fundul pe milioane de euro (cum i-au făcut e o altă poveste, care nu ţine de competenţă, ci de complicitate, corupţie, ticăloşie).

Mă doare fizic măcelul din presă la care asist în ultimele luni. Mă doare pentru că am colegi extraordinari care suferă de pe urma prostiei şefilor lor, dar şi pentru că într-o societate în care presa e la pămînt, nu te mai poţi aştepta la ceva bun.

Update

La Cotidianul e jale mare. Cei mai mulţi reporteri au rămas cu salarii de mizerie, unii şefi de secţie au fost făcuţi reporteri, cu lefuri modeste (unii, ca Ciprian Ranghel, de la Politic, vor demisiona), şi, surpriză, au fost tăiate şi salariile unor şefi - dar, aţi ghicit, ale unora dintre cei, puţini, care chiar ştiu meserie. "Managementul" a decis, fără grija unor revolte sau migraţii în masă, ca în alte vremuri, pentru că acum nimeni nu mai angajează jurnalişti.

În ultimii cinci ani, Cotidianul a înghiţit sume enorme şi a fost relansat de vreo cinci ori, de fiecare dată cu un alt redactor şef. Din cîte ştiu, pentru că am lucrat acolo vreo trei ani, ziarul a avut o singură perioadă mai bună, cînd redactor şef era Cristi Grosu. Nu ştiu cum a fost pe vremea şefiei lui Mihnea Măruţă, pentru că plecasem deja, dar am auzit cuvinte bune şi despre intervalul ăsta. În rest, s-au pierdut bani cu nemiluita în tot felul de experimente, de reformulări a mesajului şi designului jurnalului, în redefinirea publicului ţintă, în operaţiuni de marketing aiuristice.

Acum, Doru Buşcu, director editorial la Realitatea-Caţavencu, spune că va urma o nouă relansare, după restructurarea ziarului.

Update 2

Mihnea Măruţă, fost redactor şef al Cotidianului, întors la Cluj, numai el ştie de ce, în urmă cu vreun an, dacă nu mă înşel, le adresează foştilor colegi o scrisoare deschisă dărîmătoare. E atîta inimă în ea cît i-ar putea smulge o lacrimă şi unui spartan - dar nu lui Vîntu, nici lui Buşcu. Pentru ei însă cuvintele lui Mihnea ar trebui să răsune ca o palmă peste obraz.

Update via Tiberiu Lovin, adica Reporter Virtual

37 de jurnalisti au fost pusi sa aleaga intre leafa de 1.000 de ron + dreptul de a semna doar pe online in calitate de colaboratori. Toti si-au dat demisia. Au fost fortati sa o faca printr-o strategie simpla, pentru ca patronatul nu si-ar fi permis sa-i dea afara. In aceasta situatie ar fi trebuit sa le plateasca salarii compensatorii, mai exact patru lefuri de fiecare, potrivit contractului colectiv de munca la nivel de mass media.

Pleşu, despre vot obligatoriu, politică externă şi Băsescu

Cristian Tudor Popescu publică astăzi în Gândul un dialog excepţional cu Andrei Pleşu. Cu o precizie şi un sînge rece de chirurg, CTP îl urmăreşte prin tot ringul pe Pleşu, îl bagă în corzi, îl ironizează, îl enervează şi scoate de la el ce n-ar fi vrut să spună. E un interviu-şcoală, pe care vi-l recomand. Aştept cu nerăbdare partea a doua.
Iată cîteva din afirmaţiile lui Andrei Pleşu:

Eu spun că, cel puţin din raţiuni pedagogice, un vot obligatoriu introdus pe o anumită perioadă de timp, poate avea efecte bune. Nu bag mâna în foc, pentru că niciodată nu bag mâna în foc când românii trebuie să se supună unei legi. Românii sunt foarte inteligenţi, sunt foarte imaginativi şi găsesc procedee greu de anticipat de a fenta o structură legală sau alta. În chestia cu puşcăria… l-am văzut şi pe domnul Victor Rebengiuc „speriat“ că ar putea fi arestat dacă nu merge la vot… Nicăieri în lume nu sunt arestaţi oameni pentru că nu se duc la vot.[...]

Dacă vrem un preşedinte cu putere redusă, trebuie să-l facem ales de Parlament. Dacă vrem un preşedinte puternic, atunci trebuie să-i dăm şi puterile care coincid cu legitimitatea lui. Eu nu pledez nici pentru una, nici pentru alta, dar spun pur şi simplu că nu e normal să ai această contradicţie flagrantă în chiar inima Constituţiei naţionale, astfel încât, ăla care e ales de mai multă lume e delegitimat din punct de vedere executiv, iar ăla care e numit, şi nu ales, e legitimat. Aici e o neregulă. Această neregulă se poate rezolva într-o direcţie sau alta. Asta mi-e egal. Ei bine, nu s-a putut discuta serios subiectul ăsta, pentru că s-a spus: „A, ăsta e un grup care vrea să-l facă pe Băsescu rege”. Aşa şi-aici: „A, vreţi dictatură, vreţi să scoateţi oamenii cu japca la vot, vreţi să-i forţaţi să intre iar în regimul lui Ceauşescu”. E puţin simplu să vedem lucrurile aşa.[...]

Ce văd că se întâmplă pe piaţa electorală. Adică suntem într-o situaţie în care există tendinţa să meargă la vot o minoritate confuză. În schimb, majoritatea care, dacă s-ar duce, ar putea influenţa lucrurile în bine, nu se duce.[...]

Preşedintele nu pune preţ pe opiniile altora în funcţie de profesiunile lor şi, în general, are tendinţa să pună preţ mai ales pe opiniile proprii. De exemplu, trebuie să spun cinstit că simt, în problema politicii externe a preşedinţiei, o certă precaritate. Şi-asta nu pentru că nu are consilieri buni. Nu consilieratul este cel care i-a lipsit. În locul meu a rămas o doamnă foarte bine pregătită, pe care am invitat-o de la Externe. Cu toate astea, în cei cinci ani care au trecut cred că profilul extern al ţării n-a avut nici relieful şi nici măcar ponderea pe care ar fi trebuit să le aibă. Senzaţia mea este că dl preşedinte pur şi simplu nu se simte bine în postura de voiajor, ceea ce e paradoxal, de vreme ce, s-a ocupat cu călătoriile o viaţă întreagă. Ei bine, postura asta o evită cât poate. Dacă are de făcut o călătorie lungă, o scurtează cât poate. E o limită personală, aş putea spune. Nu se simte bine în situaţii de protocol, de convenţie diplomatică cu omologi. E o limită personală, dar nu e în regulă că, la nivelul preşedinţiei, limita asta personală a devenit o politică de stat. Faptul că n-am avut vizite marcante şi faptul că dânsul a bătut mai ales marginile sunt lucruri care nemulţumesc.[...]

După mine, am manevrat foarte aproximativ episodul Moldova şi o facem în continuare destul de aproximativ. Nu e nimic fatal, dar e departe de a fi ideal. Ar trebui să se gândească preşedintele Băsescu, dacă va fi reales, că asta e o zonă în care trebuie să fie mai vocal. În orice caz, mult mai vocal decât în disputele cu ziariştii sau cu unii miniştri, apropo de mici chestii locale.

Opoziţia mea la introducerea documentelor de identitate cu cip

Pentru cei lipsiţi de viclenie, care chiar vor să înţeleagă ceva din incidentul privitor la interzicerea nr. 76 al revistei Rost la mănăstirea Petru Vodă, postez mai jos linkuri la poziţiile luate de mine în nume personal, sau ca reprezentant al Asociaţiei Rost sau al Forului Ortodox Român faţă de introducerea documentelor de identitate biometrice.

Pe lîngă articolele şi demersurile mele directe, am publicat pe acest blog şi în revista Rost articole ale unor specialişti preocupaţi de subiect, interviuri cu preoţi, comunicate venite de la Petru Vodă sau de la Sf. Munte Athos etc. contra cipurilor. De asemenea, prin Forul Ortodox Român, am cerut suspendarea şi apoi anularea în instanţă a ordonanţei guvernamentale care reglementa paşapoartele biometrice. Acţiunea ne-a fost respinsă.

Cred că toate aceste gesturi dau mărturie asupra consecvenţei mele în respingerea acestei iniţiative guvernamentale.

Se vădeşte astfel diversiunea pusă la cale de fraţii Roncea, “apologeticul” Gabriel Gioacăş, monahul Filoteu şi monahia Fotini de la Petru Vodă împotriva revistei Rost, pe care o acuză că ar milita pentru acceptarea documentelor de identitate biometrice. Dovada lor? Un interviu cu preotul ortodox englez Andrew Philips, pe care îl răstălmăcesc la modul grosolan.

La ei mă aşteptam să procedeze aşa. Nu înţeleg cum a putut uita părintele Iustin Pârvu tot ce am făcut contra actelor cu cip pînă acum. Şi nu pot să-mi cred ochilor cum se lasă prostiţi pe faţă (deşi au acces la informaţii, chiar pe blogul acesta) destui oameni care par curaţi şi bine intenţionaţi.

Argumente pentru respingerea paşapoartelor biometrice

Forul Ortodox Român pune întrebările cheie în chestiunea paşapoartelor biometrice

Un grup de asociaţii laice solicită Sfîntului Sinod să intervină pentru eliminarea documentelor de identitate biometrice

Sinodul le face un hatîr "habotnicilor"

FOR cere explicaţii Patriarhiei Române

F.O.R. cere Sf. Sinod al B.O.R. şi autorităţilor statului să ne respecte libertatea şi credinţa

Naţiunea suspectă

De ce NU trebuie votată legea paşapoartelor electronice

Antihriştii şi unii ierarhi ai BOR îi combat cot la cot pe ortodocşi

Pe marginea unei nedreptati

de Mihail Bacauanu

Fratilor, as vrea sa va vorbesc despre o veste trista ce mi-a cuprins recent inima, o veste ce contrasteaza cu razele soarelui si ciripitul pasarelelor din aceste zile de iulie. Precum intreaga natura se scalda in lumina calduroasa a soarelui, tot asa sufletul nostru ar trebuie sa se scalde in lumina lina a Sfintei Treimi. Dar nu se intampla asa. Iarna a pus stapanire pe inima noastra, si chiar daca fructele stau sa se coaca, in noi nu va rodi nimic. Decat spini si matraguna...

Am aflat cu stupoare de o ticalosie, fenomen cu care istoria s-a confruntat de multe ori, dar noi, necunoscand istoria, si, mai ales, necunoscandu-ne pe noi insine, ii cadem mereu prada. Nimic nou sub soare...

Pentru ca am partea mea de "vina" la aceasta intamplare, fara a ma simti vinovat de ceea ce am facut, din contra, doresc sa dau cateva explicatii celor ce inca mai pastreaza un pic de lumina in suflet si ceva ordine in idei.

Am avut deosebita onoare si placere sa constat ca un interviu luat de mine parintelui Andrew Philips, a fost publicat in revista ROST. M-am bucurat, asadar, de doua ori: o data pentru ca pr. Andrew este un om deosebit, un om duhovnicesc cu adevarat, cum rar mai intalnesti in Vestul salbaticit de astazi, si a doua oara pentru ca acest interviu si-a gasit locul in prestigioasa revista ROST, o publicatie cu autori de seama si cititori pe masura. Insa, bucuria mea a fost umbrita de gestul de neinteles de a interzice aceasta revista la pangarul manastirii Petru Voda, pentru o fraza interpretata la cald, fara criterii obiective si scoasa din context. Cu alte cuvinte, printre cititorii revistei s-au amestecat si altii "de duzina" care, fiind depasiti de mesajul acestui interviu, au gasit de cuviinta sa interzica... ceea ce nu pot pricepe.

Nedespatimiti inca, nici macar incepand pe acest drum, unii, care de mult se erijeaza in aparatorii Ortodoxiei, tolerati si nu binecuvantati de marele duhovnic Iustin Parvu din Pentru Voda, au facut cat i-a dus pe ei mintea: s-au razbunat!

Bine spunea un parinte, ca mandria nu e mandrie pana nu apuca sa se manifeste asupra cuiva... Asadar, mesajul meu nu este pentru ei. Mesajul meu este pentru altii, care pot fi indusi in eroare. Nu scriu aceste randuri ca o justificare, ci sper ca ele sa fie o lamurire si sa sa aduca, sau sa pastreze, un pic de lumina in suflet, si-un zambet duhovnicesc pe buze, semn al impacarii cu sine.

Marul discoriei reprezinta pozitia Pr. Andrew fata de documentele de indentiate cu cip. Sfintia Sa s-a aratat de la bun inceput impotriva acestor acte biometrice de identificare, dar a tinut sa sublinieze doua aspecte: primul, ca ele nu sunt pecetluirea din Apocalipsa, dar deschid calea spre Apocalipsa, cum de altfel spunea si Pr. Iustin in primul sau Comunicat, si al doilea, ca din aceasta lupta impotriva "Apocalipsei" se poate naste un pericol si mai mare, anume caderea din Biserica, ceea ce pare ca se si intampla.

In continuare, Pr. Andrew a identificat corect, incontestabil si metoda prin care putem scapa de acest pericol si prin care putem intarzia Apocalipsa, metoda subliniată si de Pr. Iustin, dar care, nu a avut ecou in sufletele celor ce pretind a-i fi ucenici si care au pornit o cruciada moderna, nu numai impotriva pecetluirii in sine, de care trebuie cu adevarat sa ne ferim, ci si impotriva tuturor celor care nu-i urmeaza in duhul lor anarhic si sinucigas.

Consider ca este bine sa redau intregul paragraf in care Pr. Andrew vorbea despre cipuri, pentru lamurire. Daca veti citi cu atentie, veti observa nuantele duhovnicesti si pline de discernamant ale acestui minunat parinte, cu care am avut imensa bucurie de a dialoga si caruia ii port un deosebit respect.

Caderea din Biserica din rivna fara judecata!

"Sunt lucruri foarte importante pentru care merita sa si mori: Dogmele Bisericii, Sfanta Treime si dumnezeirea Dumnezeu-Omului Hristos. Pentru acestea, sa fim pregatiti sa si murim. Dar sunt si alte lucruri regretabile, importante, dar nu la fel de importante. Spre exemplu: cred ca suntem de acord ca fara televizor am fi mai linistiti. Dar nu vom lupta pana la moarte pentru asta. La fel si cu cipurile. Ar fi de dorit sa le respingem, dar daca Statul doreste, le vom accepta. Desigur, deschid calea pentru Apocalipsa, dar daca stam sa ne gandim, cele doua Razboaie Mondiale au adus-o si mai aproape. Si au avut loc. Nu putem sa nu dam Cezarului ce este al Cezarului. Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna, dar pentru ca nu ma despart de Hristos, in cele din urma, daca nu exista alternativa, le voi lua. Sunt ingrijorat ca unii, crestini simpli si evlaviosi, se vor pronunta pripindu-se si vor transforma aceasta problema intr-o ispita uriasa, iar in acest fel, vor cadea din Biserica. Intr-o asemenea situatie, voi numi cipurile o problema mai putin grava. Este la fel ca si privinta calendarului. In Rusia, noul calendar este numit “al comunistilor”, pentru ca a fost introdus de comunisti. In Vest, il numim “calendarul catolic”, pentru ca asta si este. Noul calendar este o greseala. Dar s-a nascut o greseala mai mare decat aceasta – schisma din cauza lui, asa cum s-a intamplat si in Romania, cand unii mai zelosi s-au rupt de Biserica. Noi atragem Apocalipsa asupra noastra, prin faptele noastre. Atata timp cat mai exista suflete care se lupta ascetic cu pacatul, Apocalipsa nu va veni. Antihristul va veni cand nu va mai fi Har in lume. Sa fim in tabara celor asceti si rugatori – asa vom intarzia Apocalipsa. Este mult mai important acest aspect (al rugaciunii si ascezei, nn) decat a lupta prin metode seculare impotriva cipurilor electronice. Sa ne rugam, in acest caz. Relatia dintre Biserica si Stat a fost dintotdeauna tensionata – si mereu va fi. Biserica este “in lume, dar nu din lume”, Statul este lumesc. Cand preotii primesc salariul de la Stat, trebuie sa fie atenti sa nu devina marionetele Statului. Trebuie sa vorbim insuflati de Duhul Sfant nu de duhul secular al politicienilor si birocratilor."

Imi permit sa subliniez cateva idei, fara a largi insa discutia, pentru a va face sa observati mai bine dimensiunea spirituala a acestui parinte, convertit la ortodoxie printr-o actiune directa a lui Dumnezeu, care s-a atins de inima lui si l-a facut sa-L descopere:

"[...] Desigur, deschid calea pentru Apocalipsa, dar daca stam sa ne gandim, cele doua Razboaie Mondiale au adus-o si mai aproape. Si au avut loc. [...] Poate nu m-am exprimat clar, nu-mi plac aceste cipuri pe care UE vrea sa le impuna [...] sunt ingrijorat ca unii, crestini simpli si evlaviosi, se vor pronunta pripindu-se si vor transforma aceasta problema intr-o ispita uriasa, iar in acest fel, vor cadea din Biserica. Intr-o asemenea situatie, voi numi cipurile o problema mai putin grava. [...] Noi atragem Apocalipsa asupra noastra, prin faptele noastre. Atata timp cat mai exista suflete care se lupta ascetic cu pacatul, Apocalipsa nu va veni. Antihristul va veni cand nu va mai fi Har in lume. Sa fim in tabara celor asceti si rugatori – asa vom intarzia Apocalipsa. Este mult mai important acest aspect (al rugaciunii si ascezei, nn) decat a lupta prin metode seculare impotriva cipurilor electronice. Sa ne rugam, in acest caz. Relatia dintre Biserica si Stat a fost dintotdeauna tensionata – si mereu va fi. Biserica este “in lume, dar nu din lume”, Statul este lumesc. Cand preotii primesc salariul de la Stat, trebuie sa fie atenti sa nu devina marionetele Statului. Trebuie sa vorbim insuflati de Duhul Sfant nu de duhul secular al politicienilor si birocratilor."

Ei bine, iata ca se intampla exact ceea ce Pr. Andrew avertiza c-o sa se intample, anume caderea din Biserica. Unii, preocupati de razboiul exterior si prea putin sau niciodata de cel interior, au pierdut lupta pe ambele planuri. Pentru ca razboiul exterior nu poate fi castigat niciodata de cei care au pierdut lupta pe planul interior. In cel mai rau caz, putem lupta pe ambele fronturi, din cauza pericolului care nu ne da ragaz sa castigam intai lupta cu propriile patimi, insa niciodata nu castigi lupta cu "exteriorul" cand ai pierdut-o pe cea launtrica. Intregul interviu este absolut minunat. Pr. Andrew vorbeste despre martirii din perioada comunista, vorbeste despre ierarhia din aceeasi perioada, vorbeste despre caderi contemporane si situatii clasice, dar ofera si remediul impotriva tuturor, cainta, despatimirea, asceza, rugaciunea, iar prin identificarea problemelor cat si prin oferirea de solutii concrete, obiective, la ele, Pr. Andrew se dovedeste a fi, fara doar si poate, un crestin si un duhovnic de calibru, dar care nu poate fi recunoscut ca atare decat de cei care au inceput sa puna deja in practica solutiile propuse de Sfintia Sa, sau care, chiar daca n-au ajuns in acest punct, dar au reusit sa-si vada pacatul propriu si isi pot da seama de viabilitatea/veridicitatea acestor solutii. Pr. Andrew isi arata nemultumirea fata de aceste cipuri, dar pe care le accepta pentru ca nu sunt in sine pecetea din Apocalipsa, ci pas premergator. Totusi nu se opreste numai la a se pronunta asupra acestui fapt, ci intuieste si urmarea trista a exagerarii, a luptei in probleme duhovnicesti prin mijloace seculare, cum a tinut sa precizeze si cum vedem ca se si intampla sub ochii nostri.

Aceasta actiune pripita si plina de otrava, facuta cu binecuvintarea furata a Pr. Iustin – care altfel ramane un om de mare statura duhovniceasca, dar care are de lucrat cu un material brut de foarte slabă calitate –, vine sa intareasca si avertizarile mele de pe blogul personal, in care atrageam atentia ca unii (azi se confirma a fi foarte multi) confunda duhul de marturisire cu duhul de anarhie, erijandu-se in interpreti ai cuvantului Pr. Iustin si al Sf. Scripturi. Maine-poimaine o sa auzim, in acelasi duh neortodox/necrestinesc, ca toti posesorii de carduri sau detinatorii de buletin cu cip, nu vor mai fi pomeniti nici la Liturghie, nici la Psaltire, nici la Maslu, nicaieri. Poate le gasim si vreun loc la marginea orasului...?

Ar fi multe de zis, insa ar fi bine sa ma opresc aici. Lipsa de disceranamant, smerenie si bun simt al unora ma face sa ma opresc aici. As putea foarte bine sa extind acest articolas si sa abordez problema dintr-o postura mai ampla. Insa de vreme ce pe parintele Iustin nu-l asculta proprii ucenici, de vreme ce se gasesc personaje sa-l balacareasca pe un parinte de talia Pr. Andrew, ei care sunt niste capuse, atunci cine sunt eu sa-i pot lamuri? De aceea, consider ca este bine pentru moment sa ma opresc doar la acest subiect, in speranta ca macar cei ce vor citi de-acum inainte interviul, publicat initial, integral si cu sublinierile mele pe: http://sceptik.wordpress.com/2009/04/06/interviu-cu-parintele-andrew-philips/ vor pricepe imaginea de ansamblu si nu se vor lasa antrenati in acest circ. Discernamantul ramane cea mai mare virtute, iar iubirea de aproapele ramana a doua mare porunca (dupa cea a iubirii de Dumnezeu). Iar cuvintele Domnului nu vor trece, nici iadul nu se va raci vreodata. Sa ne sarguim a dobandi discernamantul necesar deosebirii Binelui de Rau si a vederii pacatului propriu. Sa nu ne taiem singuri craca de sub picioare...

Singurul castig al interzicerii revistei in Petru Voda si al denaturarii mesajului Pr. Andrew il are diavolul, care asa cum zicea acelasi Parinte in interviul publicat, doreste pervertirea oricarui bine, stricarea a tot ceea ce poate fi ziditor pentru suflet. Si a mai bifat o victorie...

Inchiziţia Ortodoxă Română

Pînă acum vreun an, în Biserica Ortodoxă Română existau două curente mai vizibile: cel "ecumenist" şi cel "tradiţionalist". După cum în politică avem o delimitare stînga-dreapta mai mult teoretică decît practică, din pricini asupra cărora nu e locul să zăbovesc, în Biserică avem mai degrabă etichetele de "ecumenist" şi "tradiţionalist" decît substanţa unei trăiri în acest duh. Taberele sînt fluide, comportamentele lor - deseori lipsite de orice aderenţă la principiile şi valorile pe care le declamă, deciziile venite dintr-o parte şi din alta - de multe ori contradictorii. Într-un cuvînt, confuzie mare.

În acest context existau totuşi cîteva repere: principiale şi umane. Ortodoxul român avea după ce să se orienteze. De la o vreme însă, şi acele câteva repere sînt ameninţate cu relativizarea, compromiterea şi desfiinţarea. Primejdia vine de la o facţiune "tradiţionalistă", deci un al treilea curent al "puriştilor" ortodocşi.

Acţiunile de subminare cele mai eficiente nu vin din afara, ci dinăuntrul Bisericii. Tabăra zisă tradiţionalistă a fost supusă, în ultimele zece luni, unei asidue campanii de intoxicare, defăimare, discreditare şi disoluţie. Trupa de şoc care dă asaltul este alcătuită din cîţiva monahi şi "civili" care s-au afirmat ca "tradiţionalişti". Pentru fluenţa textului, le voi spune "roncenieni", avînd în vedere că îi au ca principali instigatori, coordonatori şi purtători de cuvînt pe jurnaliştii George şi Victor Roncea.

Aceştia au două direcţii de atac: una pentru tabloidizarea ortodoxiei - în care stîrnesc scandal după scandal, le amplifică la maximum (dispunînd de o suspect de bună expunere mediatică) şi trimit în derizoriu orice subiect important, orice temă cu miză mare - şi cealaltă pentru instituirea unei Inchiziţii a ortodoxiei româneşti - care se ocupă cu expunerea la stîlpul infamiei a "necredincioşilor", scalparea lor demonstrativă şi arderea ritualică pe rugul internetului.

Pînă acum, eforturile lor au fost încununate de succes. În primul rînd, roncenienii au reuşit să capete girul, susţinerea şi implicarea în acţiunile lor a unor oameni oneşti şi cu nume bun, dar nedeprinşi cu astfel de tehnici de manipulare. Unele dintre aceste victime sînt, culmea, foşti deţinuţi politic - la care te-ai aştepta să aibă mai multă experienţă în lupta cu agenţii infiltraţi.

Trebuie să recunosc că sînt adevăraţi profesionişti ai diversiunii. Au reuşit să pună sub semnul întrebării persoane care de zeci de ani militează pentru o ortodoxie lucrătoare şi pentru un naţionalism luminat, cu roade dintre cele mai frumoase.

Cel mai grav însă mi se pare a fi faptul că l-au luat prizonier pe un mare duhovnic român, om cu viaţă sfîntă, care a jertfit 17 ani în puşcăriile comuniste, pentru Hristos şi neam, părintele Iustin Pârvu.

Profitînd de faptul că bătrînul duhovnic este atît de căutat de credincioşi, care îi cer cuvînt de folos şi ajutor duhovnicesc, încît nu se mai poate informa direct, îi furnizează informaţii tendenţioase, îl împing în conflicte inutile, îl îndepărtează de vechi - şi verificaţi prin fapte - ucenici, îi smulg binecuvîntarea pentru acţiuni cu efect contrar credinţei şi voinţei sfinţiei sale etc. etc.

Protejaţi de părintele Iustin, care nu mai cunoaşte "realitatea" decît prin intermediul lor şi care, din prea multă bunătate, îi acoperă cînd fac nefăcute, roncenienii au ajuns să aibă credit de la mulţi credincioşi şi o influenţă periculoasă în Biserică.

După vreo zece luni de campanie ticăloasă, iată ce rezultate au obţinut roncenienii:

- au compromis tema opoziţiei la introducerea actelor de identitate electronice cu cip, fapt care s-a soldat cu legiferarea rapidă a acestora,

- au făcut praf imaginea mănăstirii Petru Vodă din Neamţ - una dintre oazele adevăratei ortodoxii de la noi,

- l-au pus pe părintele Iustin Pârvu într-o lumină extrem de nefavorabilă, astfel încît există primejdia ca sfinţia sa să-şi piardă mare parte din capitalul de încredere pe care îl are între ortodocşi,

- au băgat dihonia între părintele Iustin şi unii dintre apropiaţii săi care au făcut realmente foarte mult pentru Biserică în ultimii 20 de ani - de la preoţi care i-au fost ucenici, până la mireni de mare calibru intelectual, ca Dan Puric şi dr. Pavel Chirilă,

- sînt pe cale să compromită ideea construirii unui Memorial la Aiud - cu mănăstire ortodoxă şi centru de martirologie,

- sînt foarte aproape să îngroape şi subiectul canonizării sfinţilor din închisori,

- au născut un curent schismatic în Biserică. (Voi reveni pe acest subiect.)

Am atras atenţia în repetate rînduri, dar în zadar, asupra diversiunilor ronceniene şi a metodelor folosite de ei pentru compromitere şi manipulare. Nu voi mai insista aici. Despre tabloidizarea ortodoxiei, am vorbit de asemenea. Astăzi, vreau să mă opresc asupra Inchiziţiei ortodoxiei române, pe care au înfiinţat-o roncenienii.

Cred că e utilă o listă a celor atacaţi de roncenieni cu o violenţă, cu o patimă a minciunii şi un limbaj suburban de-a dreptul diabolice. Îi voi numi, în ordine aleatoare, doar pe cei cunoscuţi ca aparţinînd "taberei tradiţionaliştilor", lista rămînînd deschisă în mod evident (şi nu m-aş mira ca pe ea să figureze cîndva şi avva Iustin Pârvu):

1. Răzvan Codrescu

2. Pavel Chirilă

3. Dan Puric

4. ÎPS Bartolomeu Anania

5. Dan Dungaciu (sociolog, conferenţiar dr., Univ. Bucureşti)

6. Rafael Udrişte (jurnalist creştin, TVR)

7. Gheorghiţă Ciocioi (publicist creştin, Lumea credinţei)

8. Daniela Soros (Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni)

La care se adaugă subsemnatul. Dar se poate să nu fi înregistrat toate atacurile.

Oricum, e clar, roncenienii au ales persoane cu notorietate, care pot influenţa opinia publică şi care au un bogat trecut de misiune ortodoxă şi naţională.

Arsenalul de insulte şi calomnii al roncenienilor este inepuizabil: trădător, francmason, eretic, homosexual, ţigan, jidan, securist etc. etc.

Ei se bazează pe naivitatea, lipsa de informare şi uneori prostia receptorilor, ca şi pe faptul că cei atacaţi au evitat pînă azi, dintr-o minimă igienă, să intre în "polemică".

De cele mai multe ori, poate şi dintr-o foame de bîrfă şi de răutate gratuită, aberaţiile roncenienilor au fost luate drept adevăruri irefutabile, fără ca "auditoriul" să-şi pună măcar întrebarea: cine despre cine vorbeşte?

Altminteri, ar fi descoperit repede că un Victor Roncea, de pildă, care îi acuză pe unii şi pe alţii că ar fi francmasoni, este amic de idei, proiecte şi şpriţuri cu Dinu Săraru - mare şef al francmasoneriei române.

Tot acelaşi Roncea îi acuză pe unii şi pe alţii de legături cu Securitatea veche şi nouă. La o lectură fie şi superficială a blogului său, ca şi a unor articole din Ziua, veţi vedea că Roncea jr. este amicul, apărătorul şi ofiţerul de PR al generalilor Iulian Vlad, Aurel Rogojan şi Ioan Talpeş. De asemenea, Roncea şi-a făcut un ţel în viaţă din a-i firitisi pe unii foşti "agenţi de influenţă" ai Securităţii de teapa unui Tîrnăcop şi a se bate pe burtă cu profitori ai comunismului (dar şi ai post-comunismului) ca Adrian Păunescu.

Fraţii Roncea acuză în stînga şi dreapta de trădare, dar oare cum se cheamă faptul că ei au fost, de 15 ani încoace, susţinători ai trădătorului cauzei româneşti Iurie Roşca? Ei l-au promovat, l-au apărat cînd era evidentă trădarea, au încercat să-l scoată din culpă sub protecţia unor fumigene de presă.

Fraţii Roncea îi găsesc o vină Înaltului Bartolomeu că şi-a publicat cartea de Memorii la Polirom - o editură calificată de băieţii ăştia drept o agentură antiromânească. Pentru orice om normal la cap era clar că părintele mitropolit a căutat o editură cu un sistem de promovare eficient şi o cît mai bună reţea de distribuţie. Şi apoi, dacă Polirom publică şi porcării, ele pot fi contrate numai cu cărţi de substanţa şi nivelul celei a ÎPS Bartolomeu. Însă, Roncea vede în asta o trădare. Or fi trădători şi monahii de la mănăstirea Rohia, care publică integrala operei lui N. Steinhardt împreună cu Polirom?

Dar cum s-ar califica Victor Roncea, atunci, pentru că a beneficiat de fonduri americane pentru diverse proiecte, rămase încă neclare?

Fraţii Roncea, care pînă mai ieri nu intraseră într-o biserică decît ca turişti, au tupeul acum să împartă lumea românească în credincioşi şi necredincioşi.

Dacă e să mă refer şi la alţii din grupul roncienilor, sînt la fel de pătaţi ca aceşti doi ziarişti de scandal (care, în treacăt fie spus, e de mirare că mai lucrează în presă după cîte măgării au făcut).

Va veni probabil timpul să mă refer şi la un călugăr impostor de la Petru Vodă, care le suflă în pînze fraţilor Roncea, şi care, deşi nu este preot, s-a apucat să "boteze" în Iordan credincioşii şi să-i binecuvînteze (am fotografii relevante). Acelaşi călugăraş, care a reuşit să-i înşele încrederea părintelui Iustin, mai are şi alte pete la dosar (penal), despre care voi spune ce ştiu la momentul oportun. El este secondat de o monahie a cărei principală îndeletnicire este intriga şi despre care va veni cu siguranţă clipa să vorbim. Ca şi despre un băieţaş cu pregătire şi ocupaţie incerte, Gabriel Cioacăş, sau cam aşa ceva, care, după ce a fost respins la spălat vasele prin cele străinătăţi, s-a aciuat la Petru Vodă şi face pe apărătorul internautic al ortodoxiei (desigur, la adăpostul anonimatului, cu un mare curaj ortodox), întreţinînd o cloacă de ură şi minciună numită Apologeticum.

De dragul părintelui Iustin şi crezînd că sfinţia sa se va scutura de aceşti duşmani ai ortodoxiei, am tăcut pînă azi. cele cîteva avertismente pe care le-am dat au fost fără nume, destinate numai cunoscătorilor şi tocmai celor care trebuiau să se debaraseze de roncenieni. Însă, părintele rămîne, din păcate, şi cu mare durere o spun, prizonierul acestora. În pofida informaţiilor şi dovezilor pe care le-a primit de la oameni de mare ţinută morală şi în care se arăta încrezător, părintele Iustin se lasă în continuare influenţat de roncenieni.

Tot ce scriu aici, i-am spus şi părintelui Iustin, cu multe luni în urmă. Am aşteptat să se rezolve totul în duh ortodox, dar nu s-a întîmplat asta.

Roncenienii continuă însă să spurce tot ce pretind că slujesc, fără ca părintele să-i mai poată opri, şi se erijează în judecători ai "Inchiziţiei" ortodoxiei româneşti, pe care tocmai au fondat-o. Iată de ce nu mai am voie să tac.

Despre minunile de la Aiud, in Formula As

Putine inchisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum cainii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat particele din ramasitele fostilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate in nadejde si in viata

"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate"

Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului "Inaltarea Sfintei Cruci". Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate". Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura - mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.

O lopata de lut

Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.
O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. "S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia", spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. "Astia-s toti. Zece", zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: "Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?". "Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor", sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre '49 si '53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.

CONTINUARE