RĂMAS-BUN!

                                            [Scrisoare către abonaţii revistei ROST] 

Am ajuns la capătul drumului. L-am vrut şi l-am sperat mai lung, pentru că îl cerea astfel însăşi misiunea noastră: coagularea unei elite tradiţionaliste, care să identifice problemele societăţii româneşi, să ofere soluţii şi să contribuie la schimbarea mentalităţii curente. Dar vremurile ne sînt mai potrivnice decît ne-am închipuit. Numărul 111 – 112 (iulie – august 2012) al revistei ROST este ultimul tipărit, aşa cum v-am avertizat că riscăm să se întîmple. După aproape zece ani, dintre care patru de criză economico-financiară globală – pe care i-am traversat în chip miraculos –, ne luăm rămas bun de la cititori.

Este o despărţire dureroasă, mai ales pentru că ROST este locul unde am cunoscut dragostea unor oameni pe care, în convîrşitoarea lor majoritate, nu i-am văzut niciodată, dragostea cititorilor noştri. Poate că abia de acum încolo am fi avut mai multă nevoie unii de alţii. Însă, deşi sîntem fideli primatului spiritual, o revistă nu poate supravieţui prin ignorarea materialului.

Dispariţia ROST probează, încă o dată, că la noi nici o revistă de cultură nu poate trăi din venituri proprii, fără sponsorizări constante. Pentru că nu există atîţia cumpărători cîţi sînt necesari pentru asigurarea finanţării. Chiar dacă suma trebuincioasă ROST era relativ modestă, întrucît a fost vorba numai de acoperirea cheltuielilor de tipărire şi de distribuţie, redacţia şi colaboratorii lucrînd gratuit tot timpul.

În aceste condiţii, am ţinut permanent un preţ de vînzare mic, sub cel al pieţei (faceţi comparaţie cu alte reviste tipărite în condiţii similare), pentru ca să aibă acces la ROST cît mai mulţi din cei interesaţi de o astfel de publicistică.

Pînă la urmă poate ne-am fi descurcat şi aşa, dar nu ne-am primit mare parte din banii pe care trebuia să-i încasăm de la firmele de distribuţie. [De altfel, toate publicaţiile din România au probleme serioase cu difuzorii.]. Sumele pe care ni le datorează sînt uriaşe în raport cu posibilităţile noastre şi aproape imposibil de recuperat. Asta ne-a dezechilibrat şi mai tare şi ne-a făcut dependenţi de ajutor periodic din partea unor persoane cu acelaşi crez ca al nostru dar cu posibilităţi financiare mai mari. Criza economică i-a lovit însă dur şi pe cei care ne-au sprijinit pînă de curînd, aşa încît, de la o vreme, n-au mai putut contribui la apariţia ROST.

Trebuie să ştiţi că niciodată nu am primit fonduri din partea statului sau a autorităţilor publice locale. Nu le-am solicitat şi nu ni s-au oferit. Am considerat că e mai bine aşa, pentru a ne păstra independenţa, căci astfel de finanţări sînt îndeobşte condiţionate.

În timp, datoriile noastre către tipografie s-au acumulat ameninţător şi astfel am ajuns cu spatele la zid. Acum, la aceste datorii se adaugă aceea faţă de abonaţii noştri. Dar vom căuta o modalitate de a vă despăgubi pentru restul perioadei de abonament care rămîne neonorată.

V-am scris toate acestea ca să ştiţi că nu oprim ROST din vreun capriciu, din plictis sau din îndoiala că ar mai fi nevoie de revistă, ci obligaţi de un mediu de afaceri viciat, de o criză economică fără sfîrşit şi de interesul unui număr de români prea mic pentru o luptă atît de mare.

Drept dovadă că am vrut să creştem răspîndirea, impactul şi influenţa ROST este faptul că, acum exact un an, am relansat revista, în condiţii grafice, editoriale şi de tipărire excepţionale. Am nădăjduit că, dacă va fi mai bună, mai frumoasă şi mai larg distribuită vom reuşi să-i asigurăm supravieţuirea. Dar nu a fost să fie. Şi noi sîntem cei mai necăjiţi din această pricină.

Totuşi, la capăt de drum avem şi o veste bună: în jurul ROST s-a strîns, în cei zece ani, o grupare semnificativă de intelectuali naţionalişti şi creştini, care va găsi mijloace de a se exprima şi de a influenţa evoluţia societăţii româneşti în continuare. Este important că am coagulat un pol de gîndire tradiţionalistă, aşa cum poate n-a mai fost la noi, în jurul unei singure reviste, din perioada interbelică, şi că rămînem uniţi în urmărirea scopului pe care ni le-am propus de la început: resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni.

Pentru că e ieftin, la îndemînă şi cu un mare rol în formarea tineretului, ne vom continua activitatea publicistică pe internet, la adresa www.rostonline.ro – o platformă online de reacţie rapidă pe care am înfiinţat-o în urmă cu cîteva luni, ca produs separat al Grupării ROST. Internetul a căpătat o tot mai mare pondere în viaţa noastră şi a devenit foarte important inclusiv în dezbaterile culturale şi în lupta politică. Sîntem siliţi să-l folosim ca instrument, dacă ne pasă şi dacă mai dorim să ne implicăm în viaţa cetăţii.

Însă, desigur, nu vom fi de găsit numai în mediul virtual. Ca şi pînă acum, vom încerca să fim cît mai mult faţă către faţă cu românii care se regăsesc în discursul nostru: prin conferinţe publice, alte manifestări culturale, atitudini exprimate în mass media şi chiar prin acţiuni de stradă, dacă realitatea o va impune.

În final, vă mulţumesc pentru fidelitatea dvs. faţă de ROST şi vă împărtăşesc speranţa că ne veţi fi alături pe mai departe, dacă nu urmărindu-ne pe internet sau participînd la acţiunile noastre, măcar cu sufletul şi cu rugăciunea.

Doamne, ajută!

Cu drag şi urări de bine,

Claudiu Târziu

Citiţi şi ROST 113: UN NUMĂR CARE NU VA MAI APĂREA

Apocalipsa, acum

E sfîrşitul lumii. Ba nu, e spectacolul sfîrşitului lumii. Ne înconjoară din toate părţile, ca un film 3D într-un cinematograf cît lumea. Ne intră pe cabluri de Internet şi de televiziune în vieţile noastre care, nu-i aşa?, fără acest show, ar fi de tot banale şi plictisitoare, aproape de netrăit.

De vreo patru luni, am renunţat la televizor. Nu din habotnicie, ci pentru că n-am timp de el şi mai ales ca să opresc cumva apocalipsa la uşă. Am reuşit parţial.
Dacă am scăpat de accidentele mortale, violurile de septuagenare, copiii arşi în maternitate şi dictatorii de mucava din aceleaşi "ştiri", în care numai personajele se schimbă, derulate la nesfîrşit pe ecranul televizorului, n-am nici o şansă să mă sustrag iadului de pe Internet.

Îmi iau ştirile care mă interesează în special din mediul virtual. Ei, dar aici e mai greu să mă feresc de apocalipsă. Vine peste mine taman prin unele site şi bloguri la care mă aştep mai puţin, ortodoxe. Sînt avertizat, somat, ameninţat, bombardat şi la urmă condamnat pe paginile ultraşilor ortodocşi. Aflu că dictatura biometrică mă va înrobi curînd nu doar în viaţa asta, ci şi în cea veşnică. Mi se repetă pînă la saturaţie că ecumenismul mă va împinge şi el în focul Gheenei, unde deja tronează papa de la Roma, ca un mare maestru de ceremonii. Sînt vestit, cu surlele şi trîmbiţele îngerilor de pe urmă, că toţi ierarhii ortodocşi, inclusiv cei care treceau pînă acum drept tradiţionalişti, sînt vînduţi papei, Occidentului, masoneriei... Şi sînt urmaţi de o turmă de preoţi nărăviţi la rele. Nu mai avem păstori, deci înapoi în catacombe. Cu preţul schismei, dacă altfel nu se poate.

Între timp, războiul nuclear bate nerăbdător la uşă, din pricina Israelului care va să atace Iranul. Dar acest război nu este decît decorul prăbuşirii spectaculoase şi definitive a lumii. Adevăratul război este dus de talibanii ortodocşi cu toţi cei care nu sînt de acord cu ei. Nu există scăpare decît pentru paznicii “adevăratei credinţe” - pe care ei înşişi o stabilesc pe baza unor noi canoane şi prin apelul la nişte oameni transformaţi în idoli.
Nu există speranţă. De dragoste, ce să mai vorbim? O fi creştinismul religia iubirii, dar acum e timpul urii. Adevăraţii creştini urăsc cu putere prieteni autentici şi duşmani – veritabili sau închipuiţi – care au căzut în “apostazie”.

Vremea se apropie şi noi nu vrem să înţelegem – ni se reproşează. Ba nu, fraţi ortodocşi, vremea a şi sosit! Trăim apocalipsa acum.

Isteria abil instrumentată toceşte subiecte serioase, ridiculizează teme uriaşe, minimalizează primejii adevărate. Sub tăvălugul isteriei, persoane convinse de necesitatea respingerii actelor de identitate biometrice, antiecumenişti bine informaţi, tradiţionalişti ortodocşi în cel mai pur sens al cuvîntului, anti-masoni din principiu şi din necesitate, ajung să se clatine în convingerile lor. Jena unei vecinătăţi troglodite şi imunde, logica elementară, ştiinţa de carte şi bunul simţ le aprind becurile de alarmă şi le nasc întrebări şi dileme. Dacă depăşesc acest impas, ei nu vor putea fi oricum niciodată pe aceeaşi baricadă cu “liderii de opinie” născuţi din mîlul Internetului, şi validaţi prin prea marea îngăduinţă a unor duhovnici, chiar dacă teoretic împărtăşesc aceleaşi valori.

Se întîmplă ca şi în cazul “pericolului maghiar”. Isteria peremistă l-a transformat într-un banc. Între timp, revizioniştii maghiari parcurg pas cu pas un program de enclavizare a unei părţi din Ardeal.

Isteria anticipistă şi antiecumenistă nu lasă loc acţiunilor serioase de stopare a unor pericole majore reale. Inhibă reacţiile unor persoane credibile, care nu vor să fie confundate cu "talibanii". Iar dacă mîine, poîimîine vom avea toţi cip sub piele şi o singură biserică New Age, "istericii" de serviciu îşi vor fi făcut datoria. Intenţionat sau manipulaţi, oamenii aceştia nu întîrzie Apocalipsa, ci o grăbesc.

Inchiziţia Ortodoxă Română

Pînă acum vreun an, în Biserica Ortodoxă Română existau două curente mai vizibile: cel "ecumenist" şi cel "tradiţionalist". După cum în politică avem o delimitare stînga-dreapta mai mult teoretică decît practică, din pricini asupra cărora nu e locul să zăbovesc, în Biserică avem mai degrabă etichetele de "ecumenist" şi "tradiţionalist" decît substanţa unei trăiri în acest duh. Taberele sînt fluide, comportamentele lor - deseori lipsite de orice aderenţă la principiile şi valorile pe care le declamă, deciziile venite dintr-o parte şi din alta - de multe ori contradictorii. Într-un cuvînt, confuzie mare.

În acest context existau totuşi cîteva repere: principiale şi umane. Ortodoxul român avea după ce să se orienteze. De la o vreme însă, şi acele câteva repere sînt ameninţate cu relativizarea, compromiterea şi desfiinţarea. Primejdia vine de la o facţiune "tradiţionalistă", deci un al treilea curent al "puriştilor" ortodocşi.

Acţiunile de subminare cele mai eficiente nu vin din afara, ci dinăuntrul Bisericii. Tabăra zisă tradiţionalistă a fost supusă, în ultimele zece luni, unei asidue campanii de intoxicare, defăimare, discreditare şi disoluţie. Trupa de şoc care dă asaltul este alcătuită din cîţiva monahi şi "civili" care s-au afirmat ca "tradiţionalişti". Pentru fluenţa textului, le voi spune "roncenieni", avînd în vedere că îi au ca principali instigatori, coordonatori şi purtători de cuvînt pe jurnaliştii George şi Victor Roncea.

Aceştia au două direcţii de atac: una pentru tabloidizarea ortodoxiei - în care stîrnesc scandal după scandal, le amplifică la maximum (dispunînd de o suspect de bună expunere mediatică) şi trimit în derizoriu orice subiect important, orice temă cu miză mare - şi cealaltă pentru instituirea unei Inchiziţii a ortodoxiei româneşti - care se ocupă cu expunerea la stîlpul infamiei a "necredincioşilor", scalparea lor demonstrativă şi arderea ritualică pe rugul internetului.

Pînă acum, eforturile lor au fost încununate de succes. În primul rînd, roncenienii au reuşit să capete girul, susţinerea şi implicarea în acţiunile lor a unor oameni oneşti şi cu nume bun, dar nedeprinşi cu astfel de tehnici de manipulare. Unele dintre aceste victime sînt, culmea, foşti deţinuţi politic - la care te-ai aştepta să aibă mai multă experienţă în lupta cu agenţii infiltraţi.

Trebuie să recunosc că sînt adevăraţi profesionişti ai diversiunii. Au reuşit să pună sub semnul întrebării persoane care de zeci de ani militează pentru o ortodoxie lucrătoare şi pentru un naţionalism luminat, cu roade dintre cele mai frumoase.

Cel mai grav însă mi se pare a fi faptul că l-au luat prizonier pe un mare duhovnic român, om cu viaţă sfîntă, care a jertfit 17 ani în puşcăriile comuniste, pentru Hristos şi neam, părintele Iustin Pârvu.

Profitînd de faptul că bătrînul duhovnic este atît de căutat de credincioşi, care îi cer cuvînt de folos şi ajutor duhovnicesc, încît nu se mai poate informa direct, îi furnizează informaţii tendenţioase, îl împing în conflicte inutile, îl îndepărtează de vechi - şi verificaţi prin fapte - ucenici, îi smulg binecuvîntarea pentru acţiuni cu efect contrar credinţei şi voinţei sfinţiei sale etc. etc.

Protejaţi de părintele Iustin, care nu mai cunoaşte "realitatea" decît prin intermediul lor şi care, din prea multă bunătate, îi acoperă cînd fac nefăcute, roncenienii au ajuns să aibă credit de la mulţi credincioşi şi o influenţă periculoasă în Biserică.

După vreo zece luni de campanie ticăloasă, iată ce rezultate au obţinut roncenienii:

- au compromis tema opoziţiei la introducerea actelor de identitate electronice cu cip, fapt care s-a soldat cu legiferarea rapidă a acestora,

- au făcut praf imaginea mănăstirii Petru Vodă din Neamţ - una dintre oazele adevăratei ortodoxii de la noi,

- l-au pus pe părintele Iustin Pârvu într-o lumină extrem de nefavorabilă, astfel încît există primejdia ca sfinţia sa să-şi piardă mare parte din capitalul de încredere pe care îl are între ortodocşi,

- au băgat dihonia între părintele Iustin şi unii dintre apropiaţii săi care au făcut realmente foarte mult pentru Biserică în ultimii 20 de ani - de la preoţi care i-au fost ucenici, până la mireni de mare calibru intelectual, ca Dan Puric şi dr. Pavel Chirilă,

- sînt pe cale să compromită ideea construirii unui Memorial la Aiud - cu mănăstire ortodoxă şi centru de martirologie,

- sînt foarte aproape să îngroape şi subiectul canonizării sfinţilor din închisori,

- au născut un curent schismatic în Biserică. (Voi reveni pe acest subiect.)

Am atras atenţia în repetate rînduri, dar în zadar, asupra diversiunilor ronceniene şi a metodelor folosite de ei pentru compromitere şi manipulare. Nu voi mai insista aici. Despre tabloidizarea ortodoxiei, am vorbit de asemenea. Astăzi, vreau să mă opresc asupra Inchiziţiei ortodoxiei române, pe care au înfiinţat-o roncenienii.

Cred că e utilă o listă a celor atacaţi de roncenieni cu o violenţă, cu o patimă a minciunii şi un limbaj suburban de-a dreptul diabolice. Îi voi numi, în ordine aleatoare, doar pe cei cunoscuţi ca aparţinînd "taberei tradiţionaliştilor", lista rămînînd deschisă în mod evident (şi nu m-aş mira ca pe ea să figureze cîndva şi avva Iustin Pârvu):

1. Răzvan Codrescu

2. Pavel Chirilă

3. Dan Puric

4. ÎPS Bartolomeu Anania

5. Dan Dungaciu (sociolog, conferenţiar dr., Univ. Bucureşti)

6. Rafael Udrişte (jurnalist creştin, TVR)

7. Gheorghiţă Ciocioi (publicist creştin, Lumea credinţei)

8. Daniela Soros (Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni)

La care se adaugă subsemnatul. Dar se poate să nu fi înregistrat toate atacurile.

Oricum, e clar, roncenienii au ales persoane cu notorietate, care pot influenţa opinia publică şi care au un bogat trecut de misiune ortodoxă şi naţională.

Arsenalul de insulte şi calomnii al roncenienilor este inepuizabil: trădător, francmason, eretic, homosexual, ţigan, jidan, securist etc. etc.

Ei se bazează pe naivitatea, lipsa de informare şi uneori prostia receptorilor, ca şi pe faptul că cei atacaţi au evitat pînă azi, dintr-o minimă igienă, să intre în "polemică".

De cele mai multe ori, poate şi dintr-o foame de bîrfă şi de răutate gratuită, aberaţiile roncenienilor au fost luate drept adevăruri irefutabile, fără ca "auditoriul" să-şi pună măcar întrebarea: cine despre cine vorbeşte?

Altminteri, ar fi descoperit repede că un Victor Roncea, de pildă, care îi acuză pe unii şi pe alţii că ar fi francmasoni, este amic de idei, proiecte şi şpriţuri cu Dinu Săraru - mare şef al francmasoneriei române.

Tot acelaşi Roncea îi acuză pe unii şi pe alţii de legături cu Securitatea veche şi nouă. La o lectură fie şi superficială a blogului său, ca şi a unor articole din Ziua, veţi vedea că Roncea jr. este amicul, apărătorul şi ofiţerul de PR al generalilor Iulian Vlad, Aurel Rogojan şi Ioan Talpeş. De asemenea, Roncea şi-a făcut un ţel în viaţă din a-i firitisi pe unii foşti "agenţi de influenţă" ai Securităţii de teapa unui Tîrnăcop şi a se bate pe burtă cu profitori ai comunismului (dar şi ai post-comunismului) ca Adrian Păunescu.

Fraţii Roncea acuză în stînga şi dreapta de trădare, dar oare cum se cheamă faptul că ei au fost, de 15 ani încoace, susţinători ai trădătorului cauzei româneşti Iurie Roşca? Ei l-au promovat, l-au apărat cînd era evidentă trădarea, au încercat să-l scoată din culpă sub protecţia unor fumigene de presă.

Fraţii Roncea îi găsesc o vină Înaltului Bartolomeu că şi-a publicat cartea de Memorii la Polirom - o editură calificată de băieţii ăştia drept o agentură antiromânească. Pentru orice om normal la cap era clar că părintele mitropolit a căutat o editură cu un sistem de promovare eficient şi o cît mai bună reţea de distribuţie. Şi apoi, dacă Polirom publică şi porcării, ele pot fi contrate numai cu cărţi de substanţa şi nivelul celei a ÎPS Bartolomeu. Însă, Roncea vede în asta o trădare. Or fi trădători şi monahii de la mănăstirea Rohia, care publică integrala operei lui N. Steinhardt împreună cu Polirom?

Dar cum s-ar califica Victor Roncea, atunci, pentru că a beneficiat de fonduri americane pentru diverse proiecte, rămase încă neclare?

Fraţii Roncea, care pînă mai ieri nu intraseră într-o biserică decît ca turişti, au tupeul acum să împartă lumea românească în credincioşi şi necredincioşi.

Dacă e să mă refer şi la alţii din grupul roncienilor, sînt la fel de pătaţi ca aceşti doi ziarişti de scandal (care, în treacăt fie spus, e de mirare că mai lucrează în presă după cîte măgării au făcut).

Va veni probabil timpul să mă refer şi la un călugăr impostor de la Petru Vodă, care le suflă în pînze fraţilor Roncea, şi care, deşi nu este preot, s-a apucat să "boteze" în Iordan credincioşii şi să-i binecuvînteze (am fotografii relevante). Acelaşi călugăraş, care a reuşit să-i înşele încrederea părintelui Iustin, mai are şi alte pete la dosar (penal), despre care voi spune ce ştiu la momentul oportun. El este secondat de o monahie a cărei principală îndeletnicire este intriga şi despre care va veni cu siguranţă clipa să vorbim. Ca şi despre un băieţaş cu pregătire şi ocupaţie incerte, Gabriel Cioacăş, sau cam aşa ceva, care, după ce a fost respins la spălat vasele prin cele străinătăţi, s-a aciuat la Petru Vodă şi face pe apărătorul internautic al ortodoxiei (desigur, la adăpostul anonimatului, cu un mare curaj ortodox), întreţinînd o cloacă de ură şi minciună numită Apologeticum.

De dragul părintelui Iustin şi crezînd că sfinţia sa se va scutura de aceşti duşmani ai ortodoxiei, am tăcut pînă azi. cele cîteva avertismente pe care le-am dat au fost fără nume, destinate numai cunoscătorilor şi tocmai celor care trebuiau să se debaraseze de roncenieni. Însă, părintele rămîne, din păcate, şi cu mare durere o spun, prizonierul acestora. În pofida informaţiilor şi dovezilor pe care le-a primit de la oameni de mare ţinută morală şi în care se arăta încrezător, părintele Iustin se lasă în continuare influenţat de roncenieni.

Tot ce scriu aici, i-am spus şi părintelui Iustin, cu multe luni în urmă. Am aşteptat să se rezolve totul în duh ortodox, dar nu s-a întîmplat asta.

Roncenienii continuă însă să spurce tot ce pretind că slujesc, fără ca părintele să-i mai poată opri, şi se erijează în judecători ai "Inchiziţiei" ortodoxiei româneşti, pe care tocmai au fondat-o. Iată de ce nu mai am voie să tac.