marți, 29 iulie 2008

Întoarcerea despoţilor luminaţi

de Mircea Platon

1. Preliminarii
Când, pe la începutul anilor ’90, Ion Iliescu a încercat să se înfăţişeze poporului român în chip de “despot luminat”, “societatea civilă” a protestat zgomotos împotriva tiraniei mascate de această formulă şi a reafirmat valorile “democraţiei” şi libertăţii cetăţeanului alegător, fie el turmentat sau nu. Acum însă, de când nu se mai află “în opoziţie”, ci în diverse birouri ale aparatului de stat, unii dintre intelectualii civici cu pricina au descoperit deliciile despotismului luminat exercitat asupra noastră, prin ei, de UE şi alte agenţii globalizante. Una dintre cele mai baritonale voci ale acestei elite dedate la mierea satrapismului luminat o constituie cea a dlui Teodor Baconsky.
Păşind în polemica din jurul “cazului Corneanu”, dl Baconsky a publicat în Dilema Veche şi în Cotidianul câteva articole cărora am încercat să le răspund într-un articol publicat pe blogul lui Claudiu Târziu şi ulterior preluat şi de Gazeta de Transilvania. Arătam acolo că, în cazul Corneanu, ceea ce contează nu e dimensiunea politică a gestului său, ci dimensiunea religioasă, şi că nu putem amesteca, de dragul integrării europene, criteriile: ceea ce se petrece în Biserică trebuie judecat după canoane, nu după tratate bi- sau multilaterale de pace şi prietenie între popoare. Îmi mai afirmam încrederea că românii pot deveni cetăţeni de nădejde ai unei Europe creştine rămânând ortodocşi, regăsindu-şi şi mărturisind prin fapte identitatea conferită de botezul în Biserica Ortodoxă.
În numărul din 25 iulie 2008 al Dilemei Vechi, dl Baconsky revine asupra problemei şi, într-un articol intitulat “Civilizaţie”, oferă nişte răspunsuri care cer noi întrebări. Ceea ce se observă în acest ultim articol e că, simţindu-se citit cu ochi scrutător şi scriind mărturisit pentru posteritate, dl Baconsky a încercat să fie mai atent la anumite formulări şi derapaje retorice. Că nu a reuşit întotdeauna, că încă mai practică patologizarea adversarului, că are pe alocuri aerul sifonat al unui om deranjat că a trebuit să se ridice din chaise-longue ca să răspundă la uşă, şi că încă îşi mai acuză adversarii de “deficit de bun-simţ creştin”, de “isterie”, sau de “excitare” sunt semne nu ale lipsei de fair-play a domnului Baconsky, ci doar un indicator al seriozităţii implicării domniei-sale într-o bătălie în care, de fapt, nu putem fi şi jucători şi arbitri, oricât de mult ne-am sumeţi noi. Fie ca înverşunarea sau lipsa de vlagă a tonului nostru să fie judecate de Hristos şi de duhovnicii noştri, şi nu de chibiţii mediatici al căror singur merit este că nu ştiu că “după bătălie mulţi viteji se arată”.

2. Civilizaţie
Încercând aşadar să ne lămurească poziţia domniei-sale, dl Baconsky face următoarele mărturisiri. Pentru domnia-sa, confruntarea dintre cele două tabere ale laicatului e simptomatică pentru “(ne)aşezarea Bisericii majoritare în istorie şi în realitatea imediată”. Spre deosebire de “ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor” care “văd Biserica doar ca pe un mediu esoterico-sacramental”, dl Baconsky reafirmă “ecleziologia deschisă a celor ce văd Biserica (...) şi ca pe un instrument civilizator”.
Prin urmare, dl Baconsky e convins că “creştinismul reprezintă cel mai eficient instrument de expansiune a civilizaţiei occidentale. Căci prin mesajul lui Hristos, altoit pe trunchiul greco-roman, a putut Europa deschide lumea spre propriul model format din combinaţia dialectică dintre materialism şi idealism, apetit intelectual şi cultură a diversităţii, umanism şi motivaţie transcendentă.” De aceea, pentru domnul Baconsky, “apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene” şi “orice formă de nombrilism provincial comportă deturnarea unui parcurs metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza în sânul” UE “din care facem parte odată cu anul de graţie 2007”. Deciziile luate de Sf. Sinod sunt, în opinia dlui Baconsky, menite a confirma “faptul că România nu a intrat fraudulos pe spirala destinului european”. “Cruciadele pravoslavnice” şi “insurecţiile raskolnice” nu pot bloca occidentalizarea societăţii româneşti şi nici “dialogul inter-creştin” şi asta deoarece “Ortodoxia autentică” va “rămâne universală sau nu va fi deloc.”
Biserica s-a divizat din cauze omeneşti, nu pentru că “Întemeietorul său i-ar fi sortit o asemenea derivă centrifugală.” E adevărat, concede dl Baconsky, că “fuga de centru a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie.” Dar dincolo de “pulverizarea doctrinar-apologetică, Evanghelia rămâne centrul destinului mondial al civilizaţiei occidentale” căreia îi aparţinem şi noi – ca expresie culturală? – prin Bizanţ. Dar, conchide dl Baconsky, “dacă sondezi dinamica misionară a celor două milenii de creştinism, nu poţi opune «baba ortodoxă» nici «babei catolice» (sau protestante), nici... Uniunii Europene!”

3. Criterii
Domnul Baconsky scrie că domnia-sa aparţine facţiunii celor a căror ecleziologie “deschisă” consideră Biserica nu doar sub aspect soteriologico-sacramental, ci şi ca pe un “instrument civilizator”. Mărturisesc că distincţia mi se pare falsă şi că poziţia domniei-sale în “cazul Corneanu” mi se pare specioasă. În primul rând, dacă domnia-sa consideră Biserica sub două aspecte, atunci care are, ca să zicem aşa, primatul: soteriologicul sau civilizatorul? În articolele sale referitoare la “cazul Corneanu”, dl Baconsky a părut că favorizează valoarea “civilizatoare” a creştinismului, şi nu pe cea soteriologică, tratând Sf. Împărtăşanie ca pe o acciză europeană. Acest lucru se datorează, după părerea mea, concepţiei ideologice pe care o are dl Baconsky despre creştinism. Dacă creştinismul e în primul rând un set de teze (ceea ce dl Baconsky numeşte “mesajul lui Hristos”), atunci într-adevăr efectul civilizator, îmblânzirea orfică a sălbăticiunii prin cuvânt, primează asupra rolului soteriologic.
Dar, de fapt, dihotomia propusă de dl Baconsky între “închişi” şi “deschişi” e falsă pentru că înţelegerea creştinismului propusă de domnia-sa e falsă. Creştinismul nu e civilizator pentru că e un “mesaj” altoit pe “trunchi greco-roman”. Creştinismul e civilizator pentru că e cuminecare cu Adevărul şi drum spre sfinţenie. Natura civilizatoare a creştinismul stă în trăirea Tainei, adică în cultură în înţelesul pe care i-l dădea T.S. Eliot, de “întreg mod de viaţă” teonom. Sunt convins că, atunci când dl Baconsky vorbeşte de “civilizaţie”, nu se referă la “barbaria civilizată” a naziştilor/comuniştilor şi a altor ingineri sociali, ci la cultura care nutreşte, sau ar trebui să nutrească, civilizaţia creştină. Din acest punct de vedere, se poate deci compara baba ortodoxă, iconodulă, cu baba protestantă, iconoclastă. E o întreagă lume într-o icoană şi în ochii “babei” care se roagă la icoană. Civilizaţia europeană e creştină în măsura în care respiră cultul prin cultură, în măsura în care e iradiere socială văzută a realităţilor nevăzute, trăirea mistico-ascetică luminând şi formularea (intens culturală) dogmelor Bisericii.
Din această perspectivă, nu există desigur nici o dihotomie între creştinism în înţeles soteriologic şi creştinism în înţeles civilizator. Singura schimbare de perspectivă e doar că civilizaţia e legată cultural-organic de soteriologie, şi nu altoită “dialectic” pe parcurs. Nu creştinismul e altoit pe cultură, ci cultura creşte din cult, din Taina mântuitoare. În ce are ea mai bun, civilizaţia europeană – de la mersul trenurilor la medicină – afirmă libertatea şi demnitatea persoanei. Şi persoana e realitatea ultimă a creştinismului, e “atomul” ortodox al civilizaţiei europene. La liturghie nu ne împărtăşim, auricular, ca puritanii, cu predică, ci ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cuvântul ca discurs, ci Logosul ca persoană ne mântuieşte. Depersonalizarea poate fi civilizată, dar nu e creştină. Creştinismul nu e o “combinaţie dialectică dintre materialism şi idealism”, ci o afirmare a realităţii persoanei ca suflet întrupat şi trup îndumnezeit după har.
Aşadar, nu apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene, ci apărarea civilizaţiei europene trece prin apărarea unei concepţii soteriologic-sacramentale a Ortodoxiei sau Catolicismului, pentru că această concepţie are ca piatră de temelie credinţa în Dumnezeu întrupat, răstignit în istorie. Taina apără lumea. Dumnezeu ţine lumea, nu lume-L ţine pe Dumnezeu. De aceea nu cred că trădând “centrul” (sper că dl Baconsky se referă la Hristos, nu la Roma) pentru periferie ne îmbogăţim creativitatea. Pentru că nu poţi să-ţi îmbogăţeşti creativitatea murind. Şi trădarea centrului asta e: moarte sufletească, multicoloră floră de mucegai, aşa cum e cultura elitei necrofilice a Occidentului contemporan care admiră în galeriile de artă secţiuni transversale de oameni conservate în formaldehidă.
Rămân deci la părerea mea că poziţia Bisericii faţă de adevăr nu trebuie să depindă de poziţia Bisericii “în istorie şi în realitatea imediată”, ci că poziţia Bisericii în istorie trebuie condiţionată de aşezarea Bisericii (cler şi laici) în adevăr. Şi asta pentru că a sta cu Hristos nu e filetism, dar a-l da pe Hristos pe “împărăţia lumii acesteia”, a da creştinismul mântuitor pe creştinismul instrumentat eficient în scopul “expansiunii civilizaţiei occidentale” înseamnă a-l vinde pe Hristos de trei ori până la cântatul cocoşului. Şi asta deoarece, pentru creştin, pot exista mai multe moduri de civilizare, dar doar unul singur de mântuire.

4. Despre cine vorbim?
Dar, am înţeles, criteriul dlui Baconsky e civilizaţia. Atunci se pune o întrebare: Este Uniunea Europeană o apărătoare a civilizaţiei europene sau a expansiunii Europei creştine? Sunt oare corectitudinea politică, ingineria socială, eliminarea creştinismului din “constituţia europeană” semne ale unei Uniuni Europene creştine? Dacă, atunci când vorbeşte de Ortodoxie, dl Baconsky vorbeşte de fapt despre civilizaţia europeană, atunci când vorbeşte despre civilizaţia europeană despre ce vorbeşte de fapt dl Baconsky? Se gândeşte oare la Uniunea Mediteraneană, de exemplu, atât de lăudată de dl Baconsky în ultimul timp, mai ales de când l-a cunoscut pe şarmantul prinţ fatimid Aga Khan? E oare actuala invazie musulmană în Europa, invazie încurajată de corectitudinea politică eurosocialistă şi supervizată de tehnocraţia UE, în interesul civilizaţiei europene creştine? Şi dacă da, atunci decurge de aici că apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea Eurabiei?
Dl Baconsky spune că Sinodul BOR trebuie să facă dovada că România nu a “intrat fraudulos pe spirala destinului european” şi că avem un “parcurs metafizic” de realizat în sânul UE? Care o fi acesta? Şi de când are Sinodul BOR să se înscrie pe o spirală şi nu să se închine la cruce? Să fie această spirală noua formă, europeană, a şirei spinării? De când are a da Biserica urmarea lui Hritos (imitatio Dei) pe un parcurs metafizic?
Dacă tot ce i se cere BOR e să apere civilizaţia europeană, de ce să nu ne înfrăţim cultural cu catolicii sau cu protestanţii (mai culţi, de fapt, decât catolicii) şi cu evreii (a căror cultură şi tradiţie istoriografică şi hermeneutică sunt impresionante) întru apărarea culturii europene? De ce trebuie apărarea civilizaţiei europene să însemne siluirea sufletului Ortodox românesc prin manevre iezuite? Suntem cumva eliberaţi prin colonizare? Observăm pe pielea noastră virtuţile “expansiunii civilizaţiei occidentale” care ne “deschide” spre propriile ei, muribunde, adevăruri? Sunt întrebări la care dl Baconsky nu ne oferă nici un răspuns. Doar câteva gârbace, “europene”, pe spinările neîncovoiate ale mujicilor pravoslavnici.

32 Comentários:

Anonim spunea...

Exceptional articol.
Una este gandirea teologica faurita in hamacul inimii dependenta de contextualizare, fata de trairea lui Hristos Euharistic.Se simte o lipsa de viata liturgica reala la domnul Baconski. Ar avea o alta perspectiva in acest caz.
Corina N.

redivivus spunea...

Mda... Greu !

... ca si d-l Baconski spune frumos cand spune. Atata finete si gind bun, ....in "Risul Patriarhilor".

Iar cuvintele mestesiugit facute sa incalzeasca inima si sa domoleasca mintea au si ele rolul lor... cand scopul/mesajul este bun.

...este adevarat ca exista placerea intelectuala a dezbaterii si talmacirii de simboluri/parabole/si vorbe de intelepciune. Mai ales cand talmaciul este bun. Se pleaca de acolo cu sufletul linistit si cu minte inaltata.

Sunt insa si acele zile cand lupii dau navala la stina si oricita dezbatere inalta s-ar face nu exista substitut pentru pusul mainii pe par (care depinzind de loc poate lua forma scrisa).

...sau disperarea care pune gheara pe om sa-l intoarca din ale lui si sa-l piarda. Zilele cu "pustiu 'napoi si 'nainte", in care omul vede balauri si simte ca se scufunda in neputinta lui de om.Si DACA puterea rugaciunii nu este pierduta, si Zeul este intrebat si in milostenia Lui, trimite moment de Duh Sfant, atunci, la capatul drumului "afara din mocirla" nu mai exista dezbatere si nici indoiala.

Cazuistica este tentanta, eleganta chiar, din pacate de cele mai multe ori isi pacaleste manuitorul...si asa ajungem la "baba lui Tutea".

"Baba lui Tutea" nu "iese" din neant, nu apare de nicaieri.. ci coexista organic cu tacerea uriasa a grauntelui de mustar.

Desigur ca ne putem amesteca cu altii...pana la un timp...si pana la un scop. Putem face afaceri impreuna, sa scriem impreuna, sa facem proiecte, etc. Dar acelea...sunt activitati materiale.

...si daca este usor de inteles ca italianul isi creste copii oarecum diferit de grec siei... cu totul altfel decat ovrei atunci este si mai de inteles ca cu cat coboram in intimitate cu atat lucrurile devin imuabile si de neatins. Iar la radacina sta (sau trebuie sa stea) credinta.

...iar daca "pastratorii" credintei se subrezesc, vai noua. Drumul spre balamuc devine pavat cu intentii bune, vorbe mestesiugite, cu un drac aparut pe post de inger. Daca Credinta se intineaza si Duhul Sfant nu mai lucreaza vai noua.

La nebunia "dispensionalismului" nu s-a ajuns dintr-o data... ci din prea multe dezbateri... culte sau nu.

... si asa ajungem la articolul d-lui Platon.

"Cazul Corneanu" cu implicatii teologice si Sinodale de n-ar fi fost... articole incinse nu ar fi fost (pe tema asta cel putin)... nici de la dl Platon...nici de la dl Baconski.

... dar "Cazul Corneanu" a fost ..si asa un lucru rau a dat nastere la multe lucruri bune. Unul din ele este despartirea apelor.

Cine doreste sa interpreteze articolul de fata ca "vindicativ"... este liber sa o faca.. dar pierde perspectiva despartirii apelor.

Argumentatia de la ong va incerca sa impinga topica intr-un foileton Platon-Baconsky.

Este vorba despre altceva.... acum cand lupii s-au naravit la stina stim care si unde stam: cumintei si caldicei sau punem mana pe par (condei ascutit si nemilos in cazul de fata).

Partea buna a "Cazului" Corneanu este ca a grabit alegerea griului de neghina... si a facut-o dramatic la toate nivelurile.

Doamne-ajuta !

PS Multi Nicodimi jb'i si'anonimi
Se vor perinda
La rost ne vor lua
Acuze-or baga...

... Sa vina Pastorel sa continue :)

Sabata spunea...

Un alt eseu formidabil marca “Mircea Platon”. Intr-un stil de neconfundat, dl Platon demontează bucată cu bucată argumentația de tip ideologic a ambasadorului statului român in Franta. Sub pana domnului Platon, conceptele preambalate, “made in EU”, subvenționate de birocratia statală dâmbovițeană, sunt scoase din poleiala lor și testate atent in laborator. Rezultatele ne sunt apoi prezentate într-o proză clară care nu lasă loc ambiguităților. Aș vrea doar să atrag atenția asupra “substanțelor”, cele mai toxice, descoperite de dl Platon in argumentația emisarului statului român. Deși discursul activiștilor globaliști din România este același, ei fiind niște “funcții” interșanjabile, nicidecum “persoane” în sens ortodox, discursul ambasadorului statului român se remarcă totuși prin unele nuanțe. Sunt nuanțe care ar trebui să ne dea fiori pe șira spinării. Prin vocea OFICIALĂ a înaltului său funcționar, statul român ne atrage atenția că nu avem altă șansă decât să ne adaptăm timpurilor, să ne integrăm într-o lume în care nu avem nici un cuvânt de spus. Toți cei care crâcnesc în front nu sunt oameni normali, ci “isterici”, “exaltați”, “homofobi” etc., etc. Cu ei nu se poate discuta “relaxat” - un exemplu clar al deranjamentului lor fiind “isteria” ce i-a apucat în perioada concediilor. Patologizarea dizidenței este prima etapă. O remarcăm în orice discurs al “elitelor” referitor la “fundamentaliști”. A doua etapă, pe care funcționarul nostru n-o spune, dar care va fi aplicată și în România cât de curând: REEDUCAREA “DEMOCRATICĂ” a păturilor “înapoiate” ale populației pe modelul stângist al “Școlii de la Frankfurt”. Un alt aspect, pe care ambasadorul statului român probabil s-a grăbit nediplomatic ridicandu-l în slăvi, este “proiectul EUrabia”. Un plan de dezeuropenizare si descreștinare a bătrânului continent sub faldurile globalismului corporatist si a mondialismului utopic. Fraților, să știm bine pentru ceea ce luptăm (în cazul în care avem chef să luptăm). Plasându-ne pe baricadele Ortodoxiei, rămânem ULTIMUL BASTION AL VECHII EUROPE. Nu uitați, prin crâșmele din București mai găsești lăutari care mai știu să cânte vechi șansonete franțuzești, cele pe care francezii le-au uitat de mult.

iulian capsali spunea...

Stiu ca voi fi acuzat de comparatii fortate si infame, dar paralela cu Piata Universitatii continua. Atunci eram etichetati drept „golani”, acum nu suntem decat niste...”excitati”. Si simpli particulari pe deasupra. Va marturisesc faptul ca ma incearca un sentiment cam necrestinesc, anume acela de mandrie. Sa fiu in proximitatea calugarilor (da, sigur, trogloditi si antiglobalisti) din Sf. Munte si din vatra Bucovinei (da, stiu, pastoriti de un securist), langa IPS Anania (asisderea), langa prietenii mei reactionari, ma simt mai confortabil ca niciodata.
“Biserica Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică s-a divizat în timp din cauze prea omeneşti, iar nu pentru că Întemeietorul său i-ar fi sortit o asemenea derivă centrifugală. Pe de altă parte, fuga de centru a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie. Putem admite că fiecare Biserică rezultată din competiţia diferitelor confesiuni se prezintă pe sine ca unică posesoare a Adevărului. Ca ortodocşi, nu facem excepţie. Am învăţat varianta noastră despre istoria creştinismului şi a dogmelor, aşa cum alţii au învăţat-o pe a lor...” Daca fuga de centru – Hristos – a imbogatit aceasta lume altfel decat instrumentand secularizarea, avangardele, iconoclastia, ideologizarea totala a civilizatiei moderne, goana bezmetica dupa utopie (din care cea ecumenista nu si-a aratat inca potentialul de teroare) , atunci ar fi cazul sa venim indarat ca fiul risipitor la Domnul, ca ne-a ajuns atata bejanie. In ceea ce priveste competitia bisericilor, asta ar fi putut fi valabila doar daca am fi luat acelasi start. Dar nu este cazul. Nu este vorba nici de o preluare a stafetei, ci de iesirea din circuit si fuga pe alte carari. Ma rog, asta este „varianta noastra”...
Acum este limpede ca avem un alt mod de raportare la crestinism. „mujicii” il vad ca pe un vehicul spre cucerirea Imparatiei Cerurilor, „boierii” ii vad ca pe un instrument profetic de normare social-politica si culturala (la care BOR este o anexa), intr-o splendida arhitectura mondiala in care se pare ca am intrat cam... fraudulos. Eu sper ca asa sa si ramanem, in raspar cu mainstream-ul caruia Dl Baconsky incepe sa-i fie purtator de cuvant. Oare nu simte in gura gust de nisip?
Nu o sa-i cerem ingaduinta sa ne rugam ca sa-si revina in simtiri.

gheorghe fedorovici spunea...

Dl. Mircea Platon poate să scrie oricît de mult şi oricît de bine. Dar dacă nimic nu se schimbă, dacă, deşi ne declarăm de acord cu el, gîndim tot ca înainte şi acţionăm tot în virtual, vina e numai a noastră. Iată de ce:

1. Cei mai mulţi dintre noi au fost dresaţi să creadă că doar critica principială este veritabilă, adică una care, fără să ne implice cu adevărat, rămîne obligatoriu lipsită de consecinţe. O astfel de critică nu este decît un prilej de a demonstra cît sîntem de deschişi, de urbani, de binecrescuţi şi de inteligenţi. După care urmează invariabil … „pupat toţi Piaţa Endependenţei”. În afara criticii principiale, nu există, fireşte, decît critica răuvoitoare, meschină, resentimentară, ofticoasă. Controlorii gîndirii nici nu mai trebuie să se obosească să răspundă de vreme ce publicul e deja convins: critici în mod angajat, vrei să arăţi dimensiunile reale ale ticăloşiei? E clar, eşti „anti”, nu ai nimic de zis decît dacă nu ai prilejul să te iei de cineva, de pildă de unii ca Baconsky, oameni care gîndesc constructiv, pozitiv, etc. Oameni principiali, nu Gică Contra ca alţii.

2. Baconsky e băiat deştept, subţire, la el totul este asortat, de la şosete la idei (nu-i aşa că kakiul este o culoare îngrozitoare, domnule Baconsky?) Ca toţi băieţii deştepţi, îşi are asigurată simpatia generală. Uităm însă că Arhetipul băieţilor deştepţi a căzut fiindcă era prea deştept, şi mai ales fiindcă era doar deştept (ceea ce contrazice teza Hannei Arendt potrivit căreia mediocritatea reprezintă sursa răului).

De această dată, intervenţia dlui M. Platon nu ne mai oferă jubilaţii intelectuale ori estetice. Într-un măsura mai amre decît toate comentariile sale de pînă acum, asistăm aici la o mărturisire şi un strigăt, este un ecou al rechizitoriului făcut de Sf. Ştefan, cel dintîi mucenic. Ştefan fusese acuzat de sinedriu că mărturisea credinţa într-un Iisus care avea să strice datinile iudeilor. M. Platon ne arată că unii dintre noi vor să strice credinţa Bisericii în Iisus Hristos prin adaptarea ei la „exigenţele pluralismului”. Este scris despre Sf. Ştefan că membrii sinedriului au văzut „faţa lui ca o faţă de înger” (Fapte 6, 15). Cuvintele lui M. Platon sînt ca un fulger în noapte. Dacă nu-l vedem înseamnă că fie dormim, fie sîntem orbi.

Prin urmare, Dl. Baconsky trebuie să fie cu atît mai iubit cu cît este într-o înşelare atît de mare. Este foarte probabil să fie de bună credinţă, fiind convins că este creştin. Merită respectat, totodată, aşa cum merită respectaţi socialiştii din primele generaţii care, spre deosebire de comuniştii lipsiţi de scrupule ai generaţiilor următoare, măcar mai credeau în nişte idealuri. După cum s-a văzut în scurt timp, aceste idealuri s-au dovedit criminale. Sper că dl. Baconsky va trăi destul de mult ca să constate că povestea se va repeta. Probabil că, aşa cum s-a întîmplat cu socialiştii idealişti de la începutul secolului trecut, care au fost cei dintîi lichidaţi de tovarăşii mai tineri, şi dl. Baconsky va face parte din primul val de victime. În zadar va încerca dl. M. Platon să-l apere cu propriul său trup. În zadar, căci va fi singur. Noi, ceilalţi, ne vom uita la televizor ori vom comenta pe blogguri. Căci mănăstirile la care unii dintre noi vor dori poate să se retragă, vor fi fost deja transformate în Institute Culturale Europene, noile centre de civilizaţie, progres şi bunăstare întru veşnică adormire.

a treia romanie spunea...

Felicitari pentru articol, domnule Mircea Platon. Ne apropiem cu pasi repezi si siguri de adevar. Nu mai e mult si vom iesi din spatiul virtual.

sergiu bistriteanu spunea...

Domnul Baconski este produsul umanismului ortodox fara de Dumnezeu. Cand era student la Sibiu la Teologie frecventa foarte rar capela Institutului , asa ca nu aveti pretentia sa inteleaga ceva din Ortodoxie. Un jacuzzi i-ar prinde bine...

Anonim spunea...

Daca excelenta sa, dl Baconschi, este domn si in jacuzzi, concitadinul sau dl Badilita a preferat intotdeauna rolul proletarului literar, sau mai curand al mahalagiului.
Iata insa ca ultima sa productie, postata in saitul celor cu care rezoneaza sentimental in acest moment, uimeste printr-un neasteptat urbanism.
" "Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox " este o scriere docta, meticuloasa, si - dpdv logic - este, vorba lui Creanga, "limpede ca cristalul".

Limpezimea logica ne ofera o neasteptata sansa de a putea intelege, in sfarsit, care este mecanismul gandirii acestui lingvist autoproclamat "istoric crestin ortodox". Dl Badilita gandeste ca si cel mai pur papistas, iar singura sa legatura este, precum in cazul lui Varlaam din Calabria, faptul ca este originar din Romania (pentru cei ce nu stiu, Calabria era inca in secolul XIV o oaza de bizantinusm in peninsula italica).
Din nefericire lucrurile nu se opresc aici. Rationamentele expuse in lumina soarelui de catre dl Badilita, nu sunt deloc straine nici de un anumit discurs scolastic ce predomina inca in mentalul ortodox romanesc. Iata, de exemplu si noi vorbim despre cele exact numarate 7 Taine, despre pacatul originar, si altele de care sunt inca pline manualele de dogamtica ortodoxe.
De asemenea si noi vorbim despre cele exact numarate patru puncte de separare intre Biserica Soborniceasca (Catolica) si Apostoleasca si papistasi. Daca pornim de la aceasta premisa cantitativa, prin rezolvarea lor intr-un fel sau altul, s-ar crea - logic, nu- premisele unirii cu papistasii. Cand patriarhul Daniel a strecurat in ultimul discurs expresia "revizuirea dogmelor" toti au sarit in sus crezand ca e vorba sa schimbam si noi ceva, ca sa cadem la mijloc. Nu, din scrierea dlui Badilita putem infera usor ca papistasii sunt gata de a-si revizui unilateral acele dogme noi, pentru a le face acceptabile unui scolasticism ortodox...
Este limpede insa ca nu cele 4 puncte sau cate s-ar mai putea numara ne separa de papistasi, sau mai exact separa pe papistasi de Biserica Soborniceasca si Apostoleasca, ci un intreg weltaunschaung. Cele 4 pancte sunt doar varful icebergului... Premisele de la care se pleaca pentru a ajunge logic la acele dogme ne separa mai intai.

Din scrierea lui Badilita mai desprindem un aspect ingrijorator: noua directie de atac a paistasismului impotriva Bisericii se va da in directia autocefaliei. Se va porni de la situatia de criza din acest moment, si se incerca impunerea unui papism constantinopolitan, ori daca va exista interes din acea parte, chiar si moscovit. Dar mai mult despre autocefalie poate altadata...

Ioan d.

redivivus spunea...

.... si n-ar fi nici prima si nici ultima data cind cei putini se situeaza pe pozitie de (si inspre) Adevar.

Daca suntem in stare sa acceptam asta in ceva trivial precum stiinta
cu cat mai mult ar trebui sa acceptam aceasta in probleme de credinta ?

Tocmai pentru ca "(auto)inselarea" in credinta duce la erori de o magnitudine cu mult mai mare (si cu consecinte mult mai nefaste pe termen lung)decat in filosofia naturala (stiinte etc)de exemplu, trebuie sa stam departe de discursul/argumentatia obiectivista in ceea ce priveste credinta.

Unii baieti asa...mai progresisti.. pun "doxa" si "episteme" cam in acelasi "cos" relativiza(n)t.

Acesti sicofanti stiu exact ce fac. Si ei stiu ca fara "doxa"...nu ..."episteme".

Discursul despre cele doua, are si el o alta forma.

...despre "episteme".. putem sa stam de vorba, "pe sticla", in sedinta, in clasa, sifonati sau aranjati, tircovniceste sau baritonal, pompos sau simplu in gramezi de sisteme filosofice, etc.

... la "doxa"... se intra mai greu.

Noii activisti manipuleaza (discursul despre) "episteme" ca sa loveasca in "doxa". Despre
asta-i vorba.

... si daca la "episteme"... merge cu discursul... la "doxa"... trebuie dat peste bot.

Daca se nimereste sa "pice" si cate un "monstru sacru"... deh... vom ofta o generatie ...si trece.

O alta panglicareala des folosita este abureala pusa peste termenii "civilizatie" si "cultura".
Le place dialectica... dintre termenii astia (si se supara ingrozitor cind dau de situatii in care ioc dialectica intre ele).
...si pentru ca le place cu "dialectica" ...o trag cu "civilizatia"... ca sa sea in "doxa".
Pai... cu... "cultura" cum ramine ?
...pai... inghesuita "implicat" in ..."civilizatie".
...asa ca... (dupa filozofii/teologii cu staif) ... sa mai umblam un picut la "doxa" s-o mai inmuiem un pic ca nu "cadreaza" cu modelu'.

Pai sa nu le dai peste bot ?

Si de ce n-ar fi asta..."principial" ?

Coborat Sf Niculae din cui..
si tras principial peste bot !

PS Coana Evropa nu va fi mai longeviva decat sora ei mai rosie.
Presiunile desi mult mai perverses, vor fi mai de scurta durata. Trebuie sa fim pregatiti de cules cioburile.
Vom asista poate "schimbarea la fata" a unor primadone de astazi.

gheorghe fedorovici spunea...

Redivivus, ai fost profetic in privinta "schimbarii la faţă" a unor primadone. Vezi gonflaţia morală a lui M. Neamţu din ultimul număr al ID.

Razvan Codrescu spunea...

Cu Mihail Neamţu e cam aşa: ştie că "talibanii", în cazul Corneanu-Drincec, au principial dreptate, dar nu-i convine deloc că trebuie să aibă la rîndul său dreptate alături de ei.
Pentru că, de dragul dreptăţii, d-l Neamţu nu vrea să-şi pericliteze poziţia de graviton al lumii bune.
Dumnealui ar vrea să aibă dreptate, dar să nu-i tragă pînă la capăt consecinţele.
Iar la d-l Platon (căruia se vede totuşi nevoit să-i recunoască darurile cărturăreşti şi scriitoriceşti) îl agasează tocmai rectitudinea şi fermitatea pe care personal nu şi le poate îngădui, nici prin fire, nici prin interese.
E simptomatic faptul că d-l Neamţu nu se leagă de nici un aspect teologic din spusele d-lui
Platon, adică de nimic ce ar fi "în chestiune", ci-i face doar amendamente de ordin atitudinal şi ideologic (în paranteză fie spus, cu o sfătoşenie pe care o avea încă de pe la 16 ani, cînd, scriind constant într-o publicaţie de dreapta de care nu-i place să-şi mai aducă aminte, îi mustra pe legionarii bătrîni şi pe pretinşii neolegionari că nu erau...destul de legionari!).
D-l Neamţu, moralist precoce, a trecut pe la "talibani" şi a văzut că nu e (dă) bine, drept care şi-a construit atent o carieră şi o imagine spălăţică, învăţînd regula jocului euro-ortodox la şcoala Marelui Tăcut Ioan I. Ică jr, apoi regula jocului euro-ecumenist la şcoala "perfidului Albion".
Deşi e convins probabil că s-a maturizat şi s-a schimbat convenabil la faţă, d-l Neamţu rămîne un neîmpăcat cu sine şi cu lumea, terorizat de gîndul că, după ce şi-a pierdut cavalerismul dintîi, ar putea acum să-şi piardă cumva şi privilegiile din urmă (ajungînd, de pildă, să scrie pe bloguri, în loc să scrie în "Idei în dialog", în "Dilema" sau în "22").
Pînă la urmă e, omeneşte, de înţeles. Eu unul am început să-l înţeleg încă în urmă cu mulţi ani, cînd, strămutat de la "Moise Nicoară" la "Babeş-Bolyai", mi-a trimis un mesaj precipitat cu rugămintea de a nu mai pomeni de lunga sa colaborare la o anumită publicaţie odioasă establishment-ului, ca să nu-i stric "cariera" (căreia i se jertfise deja). Am căutat să păstrez discreţia şi, ca să nu-l stînjenesc, am evitat pînă şi să mă duc să-i strîng mîna cînd am fost de faţă la lansarea primei sale cărţi (sub aripa, între timp frîntă, a maestrului Sorin Dumitrescu, care s-a dovedit pînă la urmă tot o treaptă mai degrabă "talibanică" în ascensiunea d-lui Neamţu spre protipendada galaxiei Soros).
N-aş fi scris aceste rînduri (fie cît de marginale) dacă d-l Neamţu ar fi păstrat un minim rest de cavalerism în raport cu cei cu care are - vai! - constipată dreptate. Altminteri, îi păstrez o mîhnită simpatie şi îi doresc sincer ca invocarea "cazului Stelescu" să-i fie de bun augur pentru imagine şi carieră. Adică pentru singurele lucruri care par să-l preocupe cu adevărat din complexa "gramatică a Ortodoxiei".

gheorghe fedorovici spunea...

Este limpede că pasajul despre Mircea Platon este o interpolare. Acuzaţiile aduse de autor, pasajele pe care le citează, nu au nici o legătura cu problema Corneanu, şi doar indirect cu Ortodoxia românească. Neamţu doreşte să prezinte „cazul Platon” ca pe o ilustrare a crizei comunicării din sînul Bisericii, şi forţează această încadrare prin intertitlu. Nicăieri însă în argumentarea acestui iubitor al logicii (dar mai ales a retoricii) nu vedem în ce fel se susţine slavofilismul pretins al lui M. Platon. Asta dacă nu cumva concluzia pasajului dedicat lui Platon ţine loc de demonstraţie. Motivul e simplu: nu de teologie sau de logică îi arde lui Neamţu, ci de politică, pură şi dură. Replica pe care i-o dă lui Platon vizează eseurile mai vechi ale acestuia („Ce-a mai rămas de apărat?”) şi mai recente („Ce se întîmplă cu noi?”). În aceste texte, Mircea Platon arată responsabilitatea elitei pentru criza în care ne aflăm, caracterul ei duplicitar, viziunea ei asupra unui viitor al României cu totul dezrădăcinat. Într-adevăr, viitorul este miza, după cum ne-o spune Neamţu: „Iar cu România viitorului ce facem? Vom invita tinerii de astăzi la terapii apocaliptice şi nopţi furtunoase cu conţinut antielitist?” Pentru Neamţu, respectul pentru trecut este paseim iar paseismul, legionarism. Asta cu toate că nu există nici un rînd în textele lui M. Platon care să îndreptăţească o lectură în cheie legionară. Dar în dragostea lui Platon pentru România veche, Neamţu vede pogromuri şi tradiţia asasinatului ritualic. Dovadă că pentru Neamţu singura formă legitimă de exercitare a memoriei se limitează la amintirea Shoah-ului. Să păstreze Mihail Neamţu cei treizeci de arginţi pe care i-a luat pentru acest articol: cîndva se va cumpăra cu ei o ţarină pentru îngroparea celor străini.

Imaginea carieristului Neamţu este confirmată de faptul că de fiecare dată cînd deschide gura, Neamţu vorbeşte despre instituţii. Cum o face de altfel şi în acest articol. Asta pentru că impostorii vor parazita întotdeauna o instituţie, ei nu pot exista înafara instituţiilor. Cum să nu-l urască atunci pe Platon, care, dimpotrivă, vorbeşte despre

„omul care poate sta pe propriile picioare, care nu e dependent nici de mase, nici de cluburi. Umaniştii sunt interesaţi de OM, o făptură prometeică de elită, marxiştii agită masele proletare sau minoritare dispreţuind ţăranii, dreapta neoconservatoare pare interesată doar de “piaţă” şi de bunul mers al “corporaţiilor”. Pe mine mă interesează omul normal, omul a cărui normalitate ascunde straturi după straturi de tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea ireductibilă. Or, ceea ce mă interesează e realitatea ireductibilă a omului de caracter. Adevărul te face liber pentru că e ireductibil, pentru că nu poate fi corupt, ci doar asimilat transfigurator. Dacă tinerii de azi se vor nonconformişti, atunci nu au decât să fie cuminţi, în sensul patriarhal al termenului. Să-i citească pe marii clasici, să meargă la biserică, să-şi iubească neamul şi ţara. Dacă modelul care ni se propune astăzi e “viaţa ca film porno”, nu ne rămâne decât să ne asumăm viaţa ca haiducie. […] Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii.”

Pe scurt, Neamţu a încercat două lucruri prin atacul asupra lui M. Platon: compromiterea lui (prin diabolizare) şi deresponsabilizarea elitei pentru impasul în care ne aflăm. Dacă M. Platon scrie că „stînga iliesciană şi dreapta intelectuală au avut un scop comun: împiedicarea apariţiei unei autentice forţe politice de dreapta”, scopul lui Neamţu a fost de a arăta că
1. dreapta intelectuală (de la care se revendică el însuşi) nu poate fi făcută responsabilă pentru asta, ci Dan Ciachir, Victor Roncea, Adrian Păunescu şi … Mircea Platon;
2. o autentică forţă politică de dreapta, alta decît dreapta de carton de astăzi, nu poate fi decît una legionară.

Dacă dl. Codrescu are dreptate în privinţa tinereţii legionare a lui Mihail Neamţu, poate că nu întîmplător a evocat acesta moartea teribilă a lui Stelescu. Dar Stelescu a fost un om gata să ucidă, care i-a trădat pe nişte oameni gata să ucidă. Însă atunci cînd trădarea depăşeşte măsura umanului şi implică neamul şi credinţa, devii într-un anumit sens invulnerabil, căci ai murit deja. Ceea ce nu înseamnă că în ceasul morţii te vei afla singur: precum în cazul lui Faust, care s-a lepădat de tot ce se poate lepăda un om, vei fi urmărit de cei cărora le-ai dat ceea ce nu era al tău, dar fără de care nu vei putea fi niciodată tu însuţi. Însă toate astea se vor întîmpla mai tîrziu, la capătul celor douăzeci şi patru de ani plini de glorie lumească.

gheorghe fedorovici spunea...

Într-o recenzie prietenoasă de acum trei ani, Mircea Platon spunea despre M. Neamţu că are „condiţia teologică de a arăta că îi pasă fără să poată fi suspectat de nimic” (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONoct5.htm). Mircea Platon încerca în acel text să-i arate lui Neamţu posibilul lui bun, un Neamţu care ar fi putut să fie. N-a fost să fie. Sau poate că, dimpotrivă, aşa a fost să fie. Iar atunci, în loc să ne întristăm pentru că sîntem „tari în forme de condiţional şi optativ” cum observa Noica, să ne bucurăm fiindcă „«a fost să fie» e dincolo de tristeţi, căci e recunoaşterea Legii, înţelepciunea tîrzie.” „A fost să fie”, ne spune Noica, cuprinde în sine „necesitatea ieşită la lumină, te miră încă, te solicită şi se ascunde în lumina zilei, ca s-o iscodeşti mai departe.” În cazul lui Neamţu însă, nu prea mai e nimic de iscodit, fiindcă lumina în care s-a expus nu mai este cea metafizică despre care vorbeşte Noica, ci lumina nemitarnică a teologiei.

Bloggoslovul spunea...

Iată că, pe nesimţite, "lupta" nu se mai poartă pe cazul Corneanu-Drincec, sau pe raportul ortodoxie-heterodoxie, ci a devenit una pe dreptul la cuvînt al Ortodoxiei, pe dreptul Cetăţii de a-şi invoca Tradiţia, pe dreptul "intelectualului public" de "a se posta prost" (cum ar zice d-l Pleşu), adică mai la dreapta decît pot suporta interesele stipendiaţilor bine postaţi şi borţoşi cu Europa!
După lunga oboseală a unei "tranziţii" confuze şi chinuite, se revine la o nouă polarizare a "elitelor" şi la împătimirea ideologică din primii ani de după 1989, dovadă că pretinsele "soluţii" pe care clasa politică şi clasa intelectuală crezuseră a le fi impus României postcomuniste n-au fost decît nişte surogate conjuncturale, bune numai pentru a duce de nas o societate bolnavă şi a asigura parazitarea pe spinarea ei a unor "mafii" politice sau intelectuale prestriţe, dar pînă la urmă perfect solidare (de la securiştii şi comuniştii "cu faţă umană", preocupaţi predilect să-şi cosmetizeze trecutul, pînă la noii politruci ai democraţiei clientelare, preocupaţi predilect să-şi aranjeze viitorul). Toţi aceşti "mafioţi" ai istoriei recente, de la cei mai nespălaţi pînă la cei mai ferchezuiţi, au un singur lucru cu adevărat sfînt: interesul (personal sau de grup).
La o observaţie atentă şi onestă (dar cîţi observatori atenţi şi oneşti mai avem?), "reacţionarii" se legitimează prin însuşi faptul că n-au nimic de cîştigat material (sau măcar ca "imagine") din "reacţionarismul" lor, ci sînt evident vocile dezinteresate ale Cetăţii, traducîndu-i aspiraţiile mereu înfrînte şi resursele de sfinţenie cîte i-au mai rămas. E limpede, ca să luăm polemica recentă dintre cei doi, ce are de cîştigat pe lumea aceasta un Mihail Neamţu cîntînd în struna establishment-ului, dar nu e deloc limpede ce-are de cîştigat pe lumea aceasta un Mircea Platon înfruntîndu-l constant şi ferm (cu un discurs care nu mai lasă loc nici măcar comodelor acuzaţii de "troglodeală", pentru că orice se poate spune despre d-l Platon, numai că e troglodit nu).
Aceasta este realitatea pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere, iar lupta se anunţă una pe termen lung şi cu implicaţii care depăşesc futilitatea simplelor ideologii.
E poate începutul unui "Armaghedon" românesc, al cărui arbitru suprem rămîne Dumnezeu (Cel pe Care zadarnic încercăm să-L fentăm printre "dialoguri" şi "dileme").

manifest spunea...

Domnnilor Codrescu si Fedorovici,
Binevenitele dvs. comentarii au fost preluate de blogul "manifest".

Razvan Codrescu spunea...

Către "Manifest":

V-am dat verde - şi îl aveţi în continuare - să preluaţi ce poftiţi din textele mele postate pe blog, dar nu şi tot ce mi se întîmplă să scriu în "Comentariile" de pe blogul meu sau de pe blogurile altora.
Vă rog să îndreptaţi abuzul şi să nu mai recidivaţi în acest sens!

manifest spunea...

Domnului Razvan Codrescu,

Dorinta dvs. a fost ascultata.

Razvan Codrescu spunea...

Către "Manifest":

E în regulă aşa.
Mult spor în continuare!

gheorghe fedorovici spunea...

Domne, ce Hopa-Mitică mai e şi Neamţu ăsta! Mi-am amintit că, fiind invitat nu demult la emisiunea „Înapoi la argument” (difuzată mi se pare în 12 octombrie 2006), Neamţu răspundea sociologic la întrebări pur teologice. De pildă, la întrebarea „de ce să fiu creştin?”, Neamţu răspundea hotărît: pentru că Biserica ajută la inundaţii! Iar acum, confruntat cu o situaţia sociologică determinată de exodul a două milioane de români (fapt cu consecinţe grave asupra familiei româneşti, ca să nu mai vorbim de conştiinţa naţională), Neamţu o dă pe existenţialism: în stingerea neamului, Neamţu vede „darul libertaţii”! Să ne ferească Dumnezeu de aşa daruri şi de o asemenea libertate care pustieşte totul în calea ei, lăsînd în urmă doar înstrăinare şi moarte. Dar dacă înţelegem că tocmai acesta este mediul prielnic proliferării elitei româneşti, aversiunea lui Neamţu şi amicii săi faţă de oameni precum Mircea Platon devine explicabilă.

Mircea Platon spunea...

Citeam zilele astea dintr-o carte foarte buna pe care am primit-o recent din Romania - Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temnitei (Bucuresti, Ed. Predania, trad. Ionut si Sladjana Gurgu) -urmatoarele: “Credinta tematoare a credinta fara valoare. Cuvantul temator e sunet sec. Hristos a vorbit ca unul ce are putere, nu in soapta precum fariseii si pacatosii. Cuvintele lui Hristos sunt ca niste lumanari aprinse in intunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja ori se vor stinge. Chiar si o adiere neinsemnata e in stare sa le stinga.” Si, mai departe: “Ne-am luat dupa europeni, care de mult au declarat razboi lui Hristos; i-am urmat precum umbra camilei urmeaza camila.” Si mai departe, vorbind despre cum trebuie sa fii aparatorul si acuzatorul neamului tau, daca il iubesti, Sf. Nicolae Velimirovici se intreaba de ce anume i-ar putea invinui Sf. Sava pe sarbi. Si zice: “Mai intai, ne-ar putea invinui ca ne-am plecat capul si ne-am inchinat cu usurinta idolilor europeni […] In al doilea rand, ne-a putea invinui ca cei ce ii carmuiesc pe sarbi l-au pus pe papa si pe Mahomed mai presus de el.” Asta suna cunoscut, apropos de Eurabia vaticana. Mai departe discuta despre cum nenorocirile europene se datoreaza faptului ca “ereticii apuseni, paganizati” (asa ii numeste el) au inlocuit Adevarul persoana cu adevarul lucru si ca tot intreaba ce e adevarul in loc de Cine este Adevarul. Daca nu intrebam ce este adevarul, ci Cine este Adevarul, dispare tentatia ideologica, si dispar ratacirile Europei moderne, dispare cautarea utopica a unui sistem.

gheorghe fedorovici spunea...

Păi vedeţi în ce confuzie gravă se află Sf. Nicolae Velimirovici dacă nu a trăit destul ca să-l citească pe Rorty, sau măcar pe Mihail Neamţu? Aşa ar fi ştiut şi el că a fi ortodox înseamnă a fi "un smerit căutător al adevărului (ceea ce presupune posibilitatea erorii)", după cum ne instruieşte dl. Neamţu. Cum să mai afirmi Adevărul dacă practicarea credinţei se reduce la un exerciţiu (epistemologic, nota bene) de tipul "trial and error"?

Un pachistanez ceh stabilit in Romania europeana spunea...

Scrie Neamtu in Cotidianul: "Marea Britanie - cândva un bastion al liberalismului politic - ne oferă imaginea unei ţări fără identitate. Repudierea fără nuanţe a întregului trecut colonial, degradarea prestigiului monarhic, diluarea credinţei în Biserica Anglicană, socialismul economic, rata demografică negativă, criza iminentă a sistemului de pensii, precum şi rata masivă a imigranţilor din arii culturale puţin compatibile cu lumea occidentală fac din viitorul Angliei, al Ţării Galilor şi al Scoţiei o destinaţie tot mai greu de recunoscut."

Asadar ne putem ingrijora doar de lichidarea trecutului Marii Britanii, inclusiv a trecutului colonial, dar nu avem voie, conform lui Neamtu, sa ne ingrijoram de lichidarea Romaniei vechi si a identitatii noastre nationale. E rau ca vin imigrantii in Marea Britanie, dar e bine ca pleaca romanii din Romania si ca sunt inlocuiti cu pachistanezi. Romania veche e "numerus clausus" si depopularea Romaniei e "darul libertatii". ar "darul libertatii" pachistanezilor de a lichida Anglia veche ii smulge lacrimi de crocodil stipendiat lui Neamtu. Care altminteri e brusc eurosceptic, dupa ce tocmai batea obrazul tuturor celor care se indoiesc de euro-optimismul lui Baconsky.

Un martor ocular spunea...

Va referiti cumva la acel Mihail Neamtu care a scris atit de incintator si de inspirat cu ocazia mortii lui Buckley? N-as prea crede, trebuie sa fie o confuzie. Pai nu spunea Buckley ca "numai pestii morti plutesc in sensul curentului"? Or, din cite reiese din unele pasaje din acest Neamtu pe care-l citati aici, se pare ca omul pluteste in sensurile tuturor curentelor. Nu, nu pot fi unul si acelasi. Dar totusi, ce coincidenta ...

un martor ocular spunea...

... curentelor si curentilor, desigur.

un martor binocular spunea...

Mai lăsaţi-l în pace pe Mihail Neamţu! Omul a cerut şi el să i se mai dea drumul la lanţ, şi pentru asta i s-a cerut să dovedească că merită niţică libertate. Aşa că i s-a cerut să muşte un străin. Ce, e vina lui că tocmai atunci trecea Mircea Platon pe-acolo?
Dar, oricum ar sta lucrurile, timpul pare să-i dea dreptate cuiva care observa mai demult că „nu mor caii cînd vor cîinii!” Asta pentru că tot l-a numit Baconsky pe Platon „doar poetul unei Românii vechi”.

Anonim spunea...

Sunt uluit si profund mahnit sa vad potopul acesta de remarci acide, insinuari perfide si caricaturizari grotesti revarsat asupra lui Mihai Neamtu de niste oameni pentru care, totusi, Evanghelia si poruncile ei reprezinta mai mult decat o simpla referinta culturala. Din cate se vede rezulta, vai, ca cei care il executa pe Neamtu cu atata inversunare sunt manati de o manie care dureaza de ceva vreme si care nu se va stinge cu una cu doua, si cu atat mai putin odata cu apusul soarelui. Pacat. Asta este, fiecare cu limitele lui omenesti-preomenesti. Pe care le au, in mod evident, si intelectualii dusi la Biserica. Asa ca nu pot decat sa sper ca vom apuca sa vedem si dezbateri intre intelectuali auto-declarati crestin ortodocsi in care divergentele de opinie vor fi purtate cu smerenie si blandete, cu indelunga rabdare, in asa fel incat, prin silinta de pazi unitatea Duhului intru legatura pacii, preopinentii se vor ingadui unii pe altii in iubire. Astept si ma rog sa se intample asa, astfel incat dezbaterile si chiar combaterile intre cei ce-si revendica o identitate crestin ortodoxa sa fie precedate de o sincera cautare in rugaciune a Duhului Adevarului. Altfel, "daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti voi intre voi."

Niles spunea...

Daca ati fi citit articolul publicat de Mihail neamtu in ID din august, articol plin de "insinuari perfide" si de "caricaturizari grotesti" la adresa celor care au aparat Ortodoxia intr-o situatie de criza - neprovocata de ei -, atunci ati intelege de ce Mihail Neamtu e "revizuit" aici in consecinta.

Blogoforul spunea...

@ anonim:

„Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădînd minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mînia voastră. Nici nu daţi loc diavolului.” (Efeseni 4, 24-27).

Aici nu este vorba despre mînia care face ca indivizii din mediul anonimului mustrător să nu-şi vorbească pentru întreaga viaţă pentru că unul a preluat o idee de la altul fără să o declare, sau pentru că un altul a împrumutat un volum pe care l-a rătăcit ulterior. Dimpotrivă, aici este vorba despre cei are îşi sînt mădulare unii altora prin împreuna lor apartenenţă la Hristos. Ceea ce întrerupe această unitate a Trupului nu este mînia, ci păcatul, sau mînia păcătoasă. Or, ceea ce am făcut cu ocazia articolului în discuţie nu este prin nimic diferit de ceea ce facem în mod obişnuit: rostirea adevărului. De fapt, tocmai această rostire este ceea ce-o incomodează pe corespondenta anonimă (amprenta maternă este prea apăsată, revolta prea candidă pentru ca să nu vă dea de gol!). Peste această rostire ar dori „civilizaţii” să apună soarele. Pentru totdeauna.

Cum aţi caracteriza felul în care interpretează Mihail Neamţu pasiunea lui Mircea Platon pentru trecutul României, pentru România veche? Dar felul în care Teodor Baconsky îi descrie pe ortodocşii conservatori? Ca pe niste mostre de urbanism, smerenie si blindete, probabil. Numai că problema nu este dată în primul rînd de ton, ci de conţinutul mesajului. Un ton blînd nu poate îndrepta o vorbă strîmbă, ba chiar o poate strîmba şi mai tare. Dar accentul pe care-l puneţi pe ton, pe stil, dovedeşte că vă pasă de adevăr cît îi pasă lui Neamţu de mîntuirea sufletului.

gheorghe fedorovici spunea...

Mesajul anonimului (sau anonimei, in defintiv nu conteaza) este exceptional. Poate fi prezentat oricind in cadrul unui studiu de caz pe tema "care este adevarata miza a intelectualilor romani?" Raspunsul este, evident, "imaginea". Acesta este idolul lor si in functie de el isi masoara elita gesturile si vorbele.
Iata un exemplu. Un teolog produs de elita va vorbi si el despre Dumnezeu, asa cum trebuie sa o faca orice teolog. Insa chiar si atunci cind va vorbi despre Dumnezeu, acest gen de teolog nu va vorbi de fapt decit despre sine. In timp ce un teolog autentic va vorbi despre Dumnezeu chiar si atunci cind va vorbi despre sine. Teologul autentic va ramine necivilizat, dar crestin.

Anonim spunea...

Pt Blogosfor: gresiti in mod profund. Chiar nu aveti de unde sa descoperiti o amprenta materna, pentru ca nu are de unde sa existe in cazul meu. Dar asta nu conteaza. Important este ca va hazardati in niste afirmatii acuzatoare pentru care nu aveti nici un argument (iar a acuza pe cineva si a-l vorbi de rau este un pacat, chiar si pentru intelectualii critici prin formatia si deformatia lor profesionala). Nu aveti de unde sa stiti ca nu ma intereseaza cautarea Adevarului. Iar despre cat ii pasa lui Neamtu de mantuirea sufletului, chiar ca nu suntem chemati nici unul sa exprimam vreo judecata. Poate doar daca ati fi duhovnicul lui. Ceea ce nu este cazul. Und damit basta!

John spunea...

domnului Fedorovici nu i-ar strica manualul de logica de clasa a IX-a

la demonstratia de "virtuozitate" logica pe care o afiseaza ma opresc aici din comentarii

penibil

gheorghe fedorovici spunea...

O mulţime de sfinţi din calendarul creştin sînt sfinţi militari. Mînia lor nu apunea o dată cu soarele, ci o dată cu „biruinţa asupra celui potrivnic”. Pe unii i-a ţinut mînia zeci de ani, precum în cazul Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare. Un om cinstit nu discută de dragul discuţiei, ca să se dea cool pentru a culege apoi buchetul de aplauze smuls unei audienţe seduse de spectacolul inteligenţei, ci pentru a-şi susţine acele convingeri care dau sens vieţii lui. Din acest punct de vedere, dialogul nu este decît un alt fel de cîmp de luptă. Dar omul cinstit aminteşte în permanenţă care este miza confruntării: nu favorurile domniţei, ci chiar viaţa ei. Orice creştin iubeşte mai mult pacea decît războiul; liniştea, pentru noi, este în acelaşi timp o virtute şi un dar nepreţuit. Tocmai pentru că iubim liniştea, intervenim noi de fiecare dată cînd în joc sînt sufletele oamenilor şi destinul unui neam, curăţenia Bisericii şi adevărul credinţei. Pentru că dacă nu am face-o, ne-am pierde liniştea pentru totdeauna.
Indiferent că-l numim război cultural, nevăzut sau văzut, orice creştin ştie că Biserica se confruntă în permanenţă, din momentul întemeierii ei şi pînă în Ziua de Apoi, cu duşmani văzuţi şi nevăzuţi. Este adevărat că Biserica este tot atît de invulnerabilă precum trupul Celui Înviat, este adevărat că, precum sufletul Celui Răstignit, ea ar rămîne puternică, nebiruită şi adevărată pînă şi în pîntecul iadului. Dar dacă Biserica nu poate fi biruită, creştinii pot fi biruiţi. Şi chiar sînt biruiţi, încă din momentul în care se prefac că nu văd şi nu aud cum este răstălmăcită credinţa, batjocorit neamul, pervertită istoria acestuia deodată cu destinul lui. Cum spunea recent Dan Puric într-un interviu, „mai bine un război în numele lui Dumnezeu decît o pace în numele satanei”.

Dincolo de ranchiuna lui Neamţu, care, ea singură, ar explica în mod suficient caracterul mîrşav al atacului său, cred că mai există două explicaţii plauzibile ale unei intervenţii atît de perfide, dar şi de abrupte:

1. Claudius, îngrijorat de faptul că nebunia lui Hamlet pare să aibă tot mai multă „metodă”, îl trimite pe Guildenstern cu dublul scop de a studia reacţiile lui Hamlet dar şi de a-i devia acestuia atenţia de la Stăpînul inelului la noul său adversar. Altfel spus, Claudius încearcă să-l ţină ocupat o vreme pe Hamlet în nişte conflicte secundare;

2. Îngrijorat de anumite porţiuni incorecte politic din CV-ul său, Neamţu a simulat cu bună ştiinţă un atac împotriva unui adevărat om de dreapta român, anticipînd corect o replică severă, conform logicii după care orice om normal devine indignat dacă îi strigi în public că ar fi homosexual, tîlhar sau extremist. Din păcate pentru Neamţu însă, cel pe care l-a atacat (şi, prin el, dreapta românească), este în bună măsură creştină, aşa că replica pe care a primit-o s-a menţinut în genere într-un cadru teologic. Ceea ce face ca, la nişte eventuale întrebări, Neamţu să nu mai poată răspunde, aşa cum îşi plănuise, „vedeţi, este exclus ca eu să am ori să fi avut simpatii legionare de vreme ce sînt atacat atît de sever de nişte legionari.”

Creştinul poate să nu reacţioneze la o ofensă personală, dar nu poate să rămînă indiferent atunci cînd sînt ameninţate adevărurile esenţiale. Dovadă că majoritatea replicilor date articolului lui M. Neamţu şi postate pe blogurile domnilor Claudiu Târziu şi Răzvan Codrescu nu sînt nici pe departe „insinuări”, ci comentarii punctuale ale afirmaţiilor lui Neamţu, afirmaţii citate cu text şi context astfel încît nici o ambiguitate artificială să nu permită speculaţii gratuite. Pînă la urmă, chiar dacă ne-am fi propus să-l deformăm pe Neamţu într-un mod grotesc, aşa cum ni se reproşează, mă tem că ar fi fost prea tîrziu. S-a ocupat de asta personajul însuşi prin ultimele sale articole de unde se desprinde o imagine în perfect acord cu garguiul (fr. gargouille) care ne priveşte din fotografia pe care Neamţu a considerat-o suficient de reprezentativă pentru a o posta pe blogul său.