Întoarcerea despoţilor luminaţi

de Mircea Platon

1. Preliminarii
Când, pe la începutul anilor ’90, Ion Iliescu a încercat să se înfăţişeze poporului român în chip de “despot luminat”, “societatea civilă” a protestat zgomotos împotriva tiraniei mascate de această formulă şi a reafirmat valorile “democraţiei” şi libertăţii cetăţeanului alegător, fie el turmentat sau nu. Acum însă, de când nu se mai află “în opoziţie”, ci în diverse birouri ale aparatului de stat, unii dintre intelectualii civici cu pricina au descoperit deliciile despotismului luminat exercitat asupra noastră, prin ei, de UE şi alte agenţii globalizante. Una dintre cele mai baritonale voci ale acestei elite dedate la mierea satrapismului luminat o constituie cea a dlui Teodor Baconsky.
Păşind în polemica din jurul “cazului Corneanu”, dl Baconsky a publicat în Dilema Veche şi în Cotidianul câteva articole cărora am încercat să le răspund într-un articol publicat pe blogul lui Claudiu Târziu şi ulterior preluat şi de Gazeta de Transilvania. Arătam acolo că, în cazul Corneanu, ceea ce contează nu e dimensiunea politică a gestului său, ci dimensiunea religioasă, şi că nu putem amesteca, de dragul integrării europene, criteriile: ceea ce se petrece în Biserică trebuie judecat după canoane, nu după tratate bi- sau multilaterale de pace şi prietenie între popoare. Îmi mai afirmam încrederea că românii pot deveni cetăţeni de nădejde ai unei Europe creştine rămânând ortodocşi, regăsindu-şi şi mărturisind prin fapte identitatea conferită de botezul în Biserica Ortodoxă.
În numărul din 25 iulie 2008 al Dilemei Vechi, dl Baconsky revine asupra problemei şi, într-un articol intitulat “Civilizaţie”, oferă nişte răspunsuri care cer noi întrebări. Ceea ce se observă în acest ultim articol e că, simţindu-se citit cu ochi scrutător şi scriind mărturisit pentru posteritate, dl Baconsky a încercat să fie mai atent la anumite formulări şi derapaje retorice. Că nu a reuşit întotdeauna, că încă mai practică patologizarea adversarului, că are pe alocuri aerul sifonat al unui om deranjat că a trebuit să se ridice din chaise-longue ca să răspundă la uşă, şi că încă îşi mai acuză adversarii de “deficit de bun-simţ creştin”, de “isterie”, sau de “excitare” sunt semne nu ale lipsei de fair-play a domnului Baconsky, ci doar un indicator al seriozităţii implicării domniei-sale într-o bătălie în care, de fapt, nu putem fi şi jucători şi arbitri, oricât de mult ne-am sumeţi noi. Fie ca înverşunarea sau lipsa de vlagă a tonului nostru să fie judecate de Hristos şi de duhovnicii noştri, şi nu de chibiţii mediatici al căror singur merit este că nu ştiu că “după bătălie mulţi viteji se arată”.

2. Civilizaţie
Încercând aşadar să ne lămurească poziţia domniei-sale, dl Baconsky face următoarele mărturisiri. Pentru domnia-sa, confruntarea dintre cele două tabere ale laicatului e simptomatică pentru “(ne)aşezarea Bisericii majoritare în istorie şi în realitatea imediată”. Spre deosebire de “ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor” care “văd Biserica doar ca pe un mediu esoterico-sacramental”, dl Baconsky reafirmă “ecleziologia deschisă a celor ce văd Biserica (...) şi ca pe un instrument civilizator”.
Prin urmare, dl Baconsky e convins că “creştinismul reprezintă cel mai eficient instrument de expansiune a civilizaţiei occidentale. Căci prin mesajul lui Hristos, altoit pe trunchiul greco-roman, a putut Europa deschide lumea spre propriul model format din combinaţia dialectică dintre materialism şi idealism, apetit intelectual şi cultură a diversităţii, umanism şi motivaţie transcendentă.” De aceea, pentru domnul Baconsky, “apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene” şi “orice formă de nombrilism provincial comportă deturnarea unui parcurs metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza în sânul” UE “din care facem parte odată cu anul de graţie 2007”. Deciziile luate de Sf. Sinod sunt, în opinia dlui Baconsky, menite a confirma “faptul că România nu a intrat fraudulos pe spirala destinului european”. “Cruciadele pravoslavnice” şi “insurecţiile raskolnice” nu pot bloca occidentalizarea societăţii româneşti şi nici “dialogul inter-creştin” şi asta deoarece “Ortodoxia autentică” va “rămâne universală sau nu va fi deloc.”
Biserica s-a divizat din cauze omeneşti, nu pentru că “Întemeietorul său i-ar fi sortit o asemenea derivă centrifugală.” E adevărat, concede dl Baconsky, că “fuga de centru a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie.” Dar dincolo de “pulverizarea doctrinar-apologetică, Evanghelia rămâne centrul destinului mondial al civilizaţiei occidentale” căreia îi aparţinem şi noi – ca expresie culturală? – prin Bizanţ. Dar, conchide dl Baconsky, “dacă sondezi dinamica misionară a celor două milenii de creştinism, nu poţi opune «baba ortodoxă» nici «babei catolice» (sau protestante), nici... Uniunii Europene!”

3. Criterii
Domnul Baconsky scrie că domnia-sa aparţine facţiunii celor a căror ecleziologie “deschisă” consideră Biserica nu doar sub aspect soteriologico-sacramental, ci şi ca pe un “instrument civilizator”. Mărturisesc că distincţia mi se pare falsă şi că poziţia domniei-sale în “cazul Corneanu” mi se pare specioasă. În primul rând, dacă domnia-sa consideră Biserica sub două aspecte, atunci care are, ca să zicem aşa, primatul: soteriologicul sau civilizatorul? În articolele sale referitoare la “cazul Corneanu”, dl Baconsky a părut că favorizează valoarea “civilizatoare” a creştinismului, şi nu pe cea soteriologică, tratând Sf. Împărtăşanie ca pe o acciză europeană. Acest lucru se datorează, după părerea mea, concepţiei ideologice pe care o are dl Baconsky despre creştinism. Dacă creştinismul e în primul rând un set de teze (ceea ce dl Baconsky numeşte “mesajul lui Hristos”), atunci într-adevăr efectul civilizator, îmblânzirea orfică a sălbăticiunii prin cuvânt, primează asupra rolului soteriologic.
Dar, de fapt, dihotomia propusă de dl Baconsky între “închişi” şi “deschişi” e falsă pentru că înţelegerea creştinismului propusă de domnia-sa e falsă. Creştinismul nu e civilizator pentru că e un “mesaj” altoit pe “trunchi greco-roman”. Creştinismul e civilizator pentru că e cuminecare cu Adevărul şi drum spre sfinţenie. Natura civilizatoare a creştinismul stă în trăirea Tainei, adică în cultură în înţelesul pe care i-l dădea T.S. Eliot, de “întreg mod de viaţă” teonom. Sunt convins că, atunci când dl Baconsky vorbeşte de “civilizaţie”, nu se referă la “barbaria civilizată” a naziştilor/comuniştilor şi a altor ingineri sociali, ci la cultura care nutreşte, sau ar trebui să nutrească, civilizaţia creştină. Din acest punct de vedere, se poate deci compara baba ortodoxă, iconodulă, cu baba protestantă, iconoclastă. E o întreagă lume într-o icoană şi în ochii “babei” care se roagă la icoană. Civilizaţia europeană e creştină în măsura în care respiră cultul prin cultură, în măsura în care e iradiere socială văzută a realităţilor nevăzute, trăirea mistico-ascetică luminând şi formularea (intens culturală) dogmelor Bisericii.
Din această perspectivă, nu există desigur nici o dihotomie între creştinism în înţeles soteriologic şi creştinism în înţeles civilizator. Singura schimbare de perspectivă e doar că civilizaţia e legată cultural-organic de soteriologie, şi nu altoită “dialectic” pe parcurs. Nu creştinismul e altoit pe cultură, ci cultura creşte din cult, din Taina mântuitoare. În ce are ea mai bun, civilizaţia europeană – de la mersul trenurilor la medicină – afirmă libertatea şi demnitatea persoanei. Şi persoana e realitatea ultimă a creştinismului, e “atomul” ortodox al civilizaţiei europene. La liturghie nu ne împărtăşim, auricular, ca puritanii, cu predică, ci ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Nu cuvântul ca discurs, ci Logosul ca persoană ne mântuieşte. Depersonalizarea poate fi civilizată, dar nu e creştină. Creştinismul nu e o “combinaţie dialectică dintre materialism şi idealism”, ci o afirmare a realităţii persoanei ca suflet întrupat şi trup îndumnezeit după har.
Aşadar, nu apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea civilizaţiei europene, ci apărarea civilizaţiei europene trece prin apărarea unei concepţii soteriologic-sacramentale a Ortodoxiei sau Catolicismului, pentru că această concepţie are ca piatră de temelie credinţa în Dumnezeu întrupat, răstignit în istorie. Taina apără lumea. Dumnezeu ţine lumea, nu lume-L ţine pe Dumnezeu. De aceea nu cred că trădând “centrul” (sper că dl Baconsky se referă la Hristos, nu la Roma) pentru periferie ne îmbogăţim creativitatea. Pentru că nu poţi să-ţi îmbogăţeşti creativitatea murind. Şi trădarea centrului asta e: moarte sufletească, multicoloră floră de mucegai, aşa cum e cultura elitei necrofilice a Occidentului contemporan care admiră în galeriile de artă secţiuni transversale de oameni conservate în formaldehidă.
Rămân deci la părerea mea că poziţia Bisericii faţă de adevăr nu trebuie să depindă de poziţia Bisericii “în istorie şi în realitatea imediată”, ci că poziţia Bisericii în istorie trebuie condiţionată de aşezarea Bisericii (cler şi laici) în adevăr. Şi asta pentru că a sta cu Hristos nu e filetism, dar a-l da pe Hristos pe “împărăţia lumii acesteia”, a da creştinismul mântuitor pe creştinismul instrumentat eficient în scopul “expansiunii civilizaţiei occidentale” înseamnă a-l vinde pe Hristos de trei ori până la cântatul cocoşului. Şi asta deoarece, pentru creştin, pot exista mai multe moduri de civilizare, dar doar unul singur de mântuire.

4. Despre cine vorbim?
Dar, am înţeles, criteriul dlui Baconsky e civilizaţia. Atunci se pune o întrebare: Este Uniunea Europeană o apărătoare a civilizaţiei europene sau a expansiunii Europei creştine? Sunt oare corectitudinea politică, ingineria socială, eliminarea creştinismului din “constituţia europeană” semne ale unei Uniuni Europene creştine? Dacă, atunci când vorbeşte de Ortodoxie, dl Baconsky vorbeşte de fapt despre civilizaţia europeană, atunci când vorbeşte despre civilizaţia europeană despre ce vorbeşte de fapt dl Baconsky? Se gândeşte oare la Uniunea Mediteraneană, de exemplu, atât de lăudată de dl Baconsky în ultimul timp, mai ales de când l-a cunoscut pe şarmantul prinţ fatimid Aga Khan? E oare actuala invazie musulmană în Europa, invazie încurajată de corectitudinea politică eurosocialistă şi supervizată de tehnocraţia UE, în interesul civilizaţiei europene creştine? Şi dacă da, atunci decurge de aici că apărarea Ortodoxiei trece prin apărarea Eurabiei?
Dl Baconsky spune că Sinodul BOR trebuie să facă dovada că România nu a “intrat fraudulos pe spirala destinului european” şi că avem un “parcurs metafizic” de realizat în sânul UE? Care o fi acesta? Şi de când are Sinodul BOR să se înscrie pe o spirală şi nu să se închine la cruce? Să fie această spirală noua formă, europeană, a şirei spinării? De când are a da Biserica urmarea lui Hritos (imitatio Dei) pe un parcurs metafizic?
Dacă tot ce i se cere BOR e să apere civilizaţia europeană, de ce să nu ne înfrăţim cultural cu catolicii sau cu protestanţii (mai culţi, de fapt, decât catolicii) şi cu evreii (a căror cultură şi tradiţie istoriografică şi hermeneutică sunt impresionante) întru apărarea culturii europene? De ce trebuie apărarea civilizaţiei europene să însemne siluirea sufletului Ortodox românesc prin manevre iezuite? Suntem cumva eliberaţi prin colonizare? Observăm pe pielea noastră virtuţile “expansiunii civilizaţiei occidentale” care ne “deschide” spre propriile ei, muribunde, adevăruri? Sunt întrebări la care dl Baconsky nu ne oferă nici un răspuns. Doar câteva gârbace, “europene”, pe spinările neîncovoiate ale mujicilor pravoslavnici.