duminică, 13 iulie 2008

Criza din Biserica se acutizeaza

Am fost pentru citeva zile in Basarabia, incepind chiar de miercuri, 9 iulie a.c., ziua in care Sinodul nostru a facut "istorie" (in sensul dat cuvintului de taranii moldoveni, care exclama: "o facut o istorie!", cind cineva tocmai a facut o nefacuta). Poate ca aceasta zi va ramine prin calendarele (greco-)catolice, drept una istorica, demna de vreun praznic. Pentru majoritatea crestinilor ortodocsi va fi insa una de trista amintire, una in care Sinodul BOR si-a dovedit la maximum incapacitatea de a raspunde marilor provocari ale veacului in acord cu invatatura de credinta. Cind am fost informat ce a hotarit Sinodul in legatura cu "cazul Corneanu-Drincec", mi-am spus: "O rusine!". Dar dupa ce m-am mai gindit putin, mi-am dat seama ca, de fapt, este o tragedie. Biserica noastra este ca o corabie in plina furtuna, la timona careia se afla un capitan lovit brusc de sminteala. Asa incit salvarea pasagerilor devine o "afacere" pe cont propriu a fiecaruia dintre acestia.
Revenind, in calatoria mea in Basarabia am fost rupt de presa din Romania si de internet. De aceea, n-am scris nimic aici cu privire la decizia "istorica" a Sinodului. Mi-am luat o distanta necesara fata de evenimente, distanta care mi-ar permite sa dezvolt acum subiectul cu luciditate si exactitate. Poate o voi face in zilele urmatoare.
Pina atunci, va impartasesc punctul de vedere al unui colaborator al revistei Rost, Gheorghe Fedorovici, cu care sint de acord. (C. Târziu )

Decizia Sfîntului Sinod al B.O.R. cu privire la „Cazul Corneanu”: între motivaţii probabile şi consecinţe inevitabile

Comunicatul Patriarhiei din 9 iulie 2008 ne povesteşte ceva despre o decizie. Am citit şi recitit textul, încercînd să văd care ar fi aceea (pentru rezumatul şi analiza evenimentelor, vezi „Indecizia Sfîntului Sinod” de Răzvan Codrescu, material postat în 9 iulie 2008 pe blogul domniei sale). Nu am găsit-o, afară de faptul că textul dezaprobă gesturi de tipul celui comis de Mitropolitul Corneanu pe care le ameninţă cu sancţiuni severe (caterisire pentru clerici şi oprire de la împărtăşanie pentru laici). Cu alte cuvinte, Mitropolitul Banatului a primit verdictul de … „eretic cu suspendare”!
Nu văd cum ar fi putut hotărî Sinodul un lucru hotărît deja, cum ar fi interdicţia de împărtăşire a ortodocşilor la sau împreună cu heterodocşii sau a concelebrării clericilor ortodocşi cu cei heterodocşi (pentru acest aspect precum şi în legătură cu sensul declaraţiei date de Mitropolitul Corneanu la sfîrşitul şedinţei, vezi articolul lui Răzvan Ionescu, „Adio dar rămîn cu tine”, Gazeta de Transilvania, nr. 5459, 12 iulie 2008). Cel mult, Sinodul a amintit nişte puncte importante ale învăţăturii ortodoxe. Dar dacă a trebuit să le amintească unor episcopi, memoria unora şi onestitatea celorlalţi trezesc serioase motive de îngrijorare.
Aş fi vrut să mă pot bucura la aflarea acestei veşti. Aş fi vrut să pot spune, „Sinodul a acţionat cu trezvie şi cu dragoste”. Mă împiedică însă semnele vremurilor. Mi-e greu să cred că decizia Sinodului a fost luată în numele iubirii creştine, din pogorămînt, chiar dacă aşa vrea să pară. Mi-e greu să nu observ că decizia este în acord cu sprijinul acordat de elita noastră Mitropolitului Corneanu – o elită alcătuită din gnostici, agnostici şi atei. Vedem încă o dată adeverite cuvintele lui Hristos, „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Aş vrea să pot crede că Sinodul îi mai slujeşte încă lui Hristos. Dar atunci, cum se face că, cu excepţia ÎPS Bartolomeu Anania, Sinodul a acţionat exact în spiritul celor străini de Hristos sau vrăjmaşi ai Lui?
PF Daniel spune în cuvîntul de deschidere a lucrărilor şedinţei sinodului că, „printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă.” În ciuda unei formulări cam ambigui, se poate vedea că sînt indicate dogmele care-i separă pe catolici de noi şi nu dogmele în genere. Cu alte cuvinte, că ei sunt cei separaţi. Problema rămîne însă: căci dacă într-adevăr asta a vrut Patriarhul să spună, atunci nu văd cum pot fi „redefinite” nişte dogme care au produs separare. Dacă separarea este rezultatul ereziei, atunci dogmele ereticilor nu pot fi în nici un caz „redefinite”, de vreme ce nu este vorba de dogme, ci de erezii. Doreşte oare Patriarhul Daniel să redefinească nişte… erezii?
La fel de grav mi se pare şi pasajul imediat următor, prin care se recomandă ortodocşilor, fără nici o ambiguitate de această dată, să se reţină de la întrebuinţarea cu „uşurinţă şi patimă” a termenilor erezie, eretic, apostazie. Iniţial este vizat doar modul în care aceşti termeni sînt folosiţi; numai că spre finalul pasajului se sugerează printr-un abil sofism arhieresc că oricine foloseşte termenii respectivi desparte „dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Apoi ne sînt amintite cîteva pasaje pilduitoare din Noul Testament (Efeseni 4, 15 şi Galateni 5, 6). Selecţia pasajelor indică preferinţa patriarhului pentru gesturi care exprimă „iubirea creştină smerită”; din acest motiv, gestul iubitor şi mai ales smerit al mitropolitului Banatului nu avea cum să fie sancţionat. Există însă şi alte pasaje în Scriptură unde ereticii sînt numiţi cîini (Filipeni 3, 2; Apocalipsa 22, 15) şi antihrişti (1 Ioan 2, 18-19); aceasta pentru că pentru apostoli, o iubire nu este destul să fie smerită şi nici nu poate să fie smerită dacă nu este în primul rînd creştină. Acest sens al iubirii, oarecum suspendat în cuvîntul Patriarhului, face ca în capitolul 3 al primei sale Epistole, Sf. Ap. şi Ev. Ioan să vorbească despre iubirea cu care sîntem datori doar fraţilor, adică fiilor lui Dumnezeu pe care-i opune fiilor diavolului (1 Ioan 3, 10). Trebuie să ne iubim aproapele pînă acolo încît să ne dăm şi viaţa pentru el, dar trebuie să ne iubim fratele, adică pe mădularul Trupului, pînă acolo încît să tăiem din Trup mădularul stricat (Matei 5, 29-30; Ioan 15, 1-6). Dar dacă nu iubim Trupul, nu vom putea iubi nici mădularele Trupului şi cu atît mai puţin pe „aproapele” Trupului. Pe Mitropolitul Corneanu nu-l mai putem iubi ca frate, ci ca pe un aproape, ca pe unul care, chiar dacă a împărţit hainele Trupului şi a aruncat sorţi, „nu ştie ce face” (Luca 23, 34).
De altfel, nici unul din sfinţii autori ai Scripturii nu întrebuinţează un limbaj atît de sever precum Apostolul iubirii cînd este vorba de eretici. Nu vreau să spun că Mitropolitul Corneanu ar fi un fiu al diavolului (asta o ştie numai el şi Dumnezeu), ci doar că Scriptura este departe de a propovădui în mod nediferenţiat „iubirea creştină smerită” şi cu atît mai puţin în cazuri în care dreapta credinţă este ameninţată, indiferent că este vorba de gesturi de o agresivitate evidentă precum cel al mitropolitului Banatului, sau de efortul subtil precum cel ţesut de elită de ani buni de zile. Un efort mai puţin vizibil dar cu roade tot mai vizibile – precum acest cuvînt de deschidere al patriarhului. În articolul „Cine se teme de Patriarhul Daniel” (Dilema Veche, nr. 229, 3 iulie 2008), Andrei Pleşu îi amintea PF Daniel de un proiect comun şi, bănuiesc, pe termen lung. Biserica Ortodoxă Română începe într-adevăr să se înnoiască, dar într-un mod îngrijorător, într-unul în care trăsăturile ei tradiţionale (în sensul etimologic al termenului) încep să se atenueze.
Dacă este adevărat că Preafericitul Daniel a ţinut cont în decizia sa (de a nu lua nici o decizie) de ajutorul pe care l-a primit la începutul carierei din partea Mitropolitului Corneanu, înseamnă că pocăinţa Mitropolitului Corneanu, reală sau inventată, publică sau privată, nu a jucat nici un rol. Înseamnă că mecanismul care a funcţionat aici este acelaşi care asigură eficienţa şi longevitatea grupurilor de interese unde indivizii îşi sunt obligaţi unii altora în virtutea unor favoruri-datorii cu scadenţă lungă, în virtutea principiului quid pro quo. Scenariul aminteşte de episodul fanariot, cînd domnitorii greci care ajungeau pe tronurile Ţărilor româneşti erau deja datori vînduţi celor care i-au ajutat să obţină tronul.
Oamenii patriarhului nu obosesc să amintească modul favorabil în care acesta era privit în tinereţe de părintele Stăniloae şi de părintele Cleopa (găsim un astfel de locus classicus în articolul lui Andrei Pleşu menţionat mai sus). Dar poate fi considerată aprecierea reală acordată de aceşti stîlpi ai Ortodoxiei tînărului teolog de atunci un cec în alb, un credit acordat necondiţionat şi nelimitat? Ar putea crede cineva că astăzi, în lumina aşa-zisei decizii sinodale şi a cuvîntului de deschidere rostit de PF Daniel, părintele Stăniloae şi părintele Cleopa şi-ar fi păstrat sprijinul acordat, în condiţiile în care ceilalţi stîlpi rămaşi în viaţă, precum părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu, şi-au exprimat public dezaprobarea şi îngrijorarea faţă de atitudinea şovăitoare a Sinodului şi implicit a Patriarhului?
În definitiv, problema nu este dacă Corneanu este păcătos, ci dacă este eretic. Dacă Mitropolitul Banatului ar fi doar un păcătos aşa cum suntem cu toţii, chestiunea nu trebuia să privească pe nimeni din Biserică, ci făcea doar rating în mass media. Ca orice creştin, ÎPS Corneanu putea fi iertat la scaunul de spovedanie pentru desfrînare, hoţie, minciună, delaţiune în măsura, fireşte, în care şi-ar fi recunoscut şi regretat păcatul. În timp ce păcatul este individual, erezia atacă comunitatea de credinţă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de erezie, păcatul nu pune în pericol adevărul de credinţă, ci doar mîntuirea personală. În schimb, de vreme ce s-a rupt de Biserică, ereticul nu mai poate primi iertarea fără de care nimeni nu se poate mîntui, chiar dacă ar trăi pentru tot restul vieţii la un nivel moral ireproşabil. Ereticul este un fel de sinucigaş spiritual: sinucigaşul trupesc nu mai poate fi mîntuit fiindcă şi-a anulat, o dată cu moartea fizică, posibilitatea de a învia duhovniceşte prin dobîndirea iertării. Ereticul, deşi mort duhovniceşte, mai are posibilitatea (teoretică) de a se întoarce în Biserică şi de a cere iertarea: chiar şi erezia poate fi iertată în măsura în care este recunoscută şi lepădată. Întrebarea este: ce a iertat Sinodul, de vreme ce Corneanu se simte nevinovat? Tocmai pentru că, în cazul lui Corneanu cel puţin, Sinodul nu a iertat nimic, ci a trecut totul cu vederea, Sinodul a sfîrşit prin a-i refuza lui Corneanu şansa unei pocăinţe autentice prin care acesta să poată reveni în Biserică. Prin felul în care a abordat întreaga situaţie, Sinodul s-a arătat lipsit nu doar de trezvie, ci şi de dragoste. Căci în urma acestei „decizii,” Mitropolitul Corneanu nu se mai află nici în Biserică, nici în afara ei, ci undeva în acel limbus infantium despre care teologii catolici spun că este locul veşnic al pruncilor avortaţi şi al copiilor nebotezaţi.
În concluzie, soluţia Sinodului a făcut mai mult rău decît bine. Departe de a-şi recunoaşte vreo greşeală, Corneanu consideră că gestul său, absolut firesc în ce-l priveşte, este doar interpretat de unii ca fiind necanonic. Chiar dacă aceşti „unii” reprezintă sinodul B.O.R., lui Corneanu nu i se pare relevant, ceea ce demonstrează două lucruri:
1. Corneanu nu mai recunoaşte de drept şi de fapt autoritatea Sfîntului Sinod al B.O.R.;
2. În măsura în care Sfîntul Sinod va continua să tolereze nesimţirea teologică a Mitropolitului Banatului, vrînd-nevrînd va deveni complicele unei abateri grave din punct de vedere dogmatic şi canonic. Indiferent de raţiunile acestei complicităţi – care pot varia de la interese personale la pură delăsare –, ierarhia va fi în acest caz direct responsabilă de prelungirea propriei confuzii la nivelul întregii Biserici şi, prin aceasta, de producerea unor viitoare tensiuni interconfesionale.

Gheorghe Fedorovici

8 Comentários:

vladici spunea...

Istoria facuta de Sf Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la cazul Corneanu si celelalte asemenea se rezuma cam in atat:
"Corb la corb nu-si scoate ochii!"
Si nici securist la securist, as adauga eu...
Daca vom mai astepta un pic, vom afla si adevarata miza a dihoniei din Biserica (dupa exprimarea din Ziua). Despre papusari vom afla mai putin oficial, chiar daca stim deja prea multe...
Tot nu-mi da pace o intrebare:
Cum a murit pana la urma Patriarhul TEOCTIST?

Paul Slayer Grigoriu spunea...

@ Claudiu: Propun ca subiect de dezbatere punctul de vedere al parintelui Savatie Bastovoi, care este o alternativa la cele exprimate aici.
@ Vladici: Desi se vorbesc unele lucruri, cred ca ce nu ar trebui sa ne dea pace e gandul la mantuire. La Judecata totusi nu vom fi intrebati cum a murit Patriarhul...

Claudiu Târziu spunea...

@ paul:

Dupa cum vezi, avem alta parere decit parintele Savatie, care ma surprinde de aceasta data prin naivitate. Dar, desigur, e dreptul sau sa-si exprime opinia.
Si sint gata sa gazduiesc aici argumente care sa-i intareasca pozitia. Cum voi gazdui apoi si contraargumente care vor demonstra cit de subreda este. Asadar, poftim la dezbatere!

alexander spunea...

punctul de vedere al parintelui savatie imi este mai "aproape" si mai "intaritor" decit gestul mirenilor de la oradea. Sper sa fie pentru toti o "naivitate" (cum zice Claudiu) plina de trezvie si nu una "adormitoare". Asa cum trebuie sa fie crestinul la tot ceasul. Cred ca oradenii isi pot manifesta nemultumirea fata de episcop altfel, inteligent, cumpatat si nu intr-un mod care poate sa fie un pas spre altceva mai rau.
pentru ca daca un duh rau a inspirat "comportamente necanonice", un duh si mai rau poate duce la dezbinare, separare.
Si cine/citi de-abia asteapta asta ?
Pe de alta parte, cred ca duhovnicii nostri, monahii ne pot da sfaturi sanatoase.
Doamne ajuta!

Anonim spunea...

Domnule Claudiu Tarziu,
Haideti, de considerati benefic acest lucru, sa intocmim o petitie, un memoriu, nu stiu, ceva, pentru inlocuirea preotului Stoica, de la purtarea cuvantului patriarhal.
Este jalnic, penibil...
Inteleg ca este pe masura cuvintelor cancelariei patriarhale, dar in asa masura de agramat, aiuritor, impotriva invataturii ortodoxe, stiti asta, este acest omulet, incat mi-e rusine cand apare, de groaza...
De gresesc, iertare...
De zic bine, asta e...
Preot Serban Florin/ Pietrari/Valcea
(va sa vada si monahul Savatie, ca semnam cu numele noastre)...

Razvan Codrescu spunea...

Băgaţi de seamă să nu cumva să ajungem la vorba aceea cu "răul de pe urmă mai mare decît cel dintîi"!...

gheorghe fedorovici spunea...

Dacă înţeleg corect observaţiile părintelui Savatie, dînsul vrea să atragă atenţia asupra pericolului pe care-l aduce respingerea autorităţii Sinodului de către laicat. Evident, părintele are dreptate şi sper că toată lumea este de acord că o asemenea situaţie ar face rău întregii Biserici, cler şi mireni laolaltă. În Biserică, ierarhia nu este aleasă de popor şi ca atare nu poate fi demisă de popor.

Numai că nu despre o logică protestantă este vorba aici; nu cred că avem de-a face cu nemulţumirea unor acţionari faţă de nişte administratori care nu şi-ar face bine treaba (ba, aş zice, ca administratori şi-o fac prea bine!) Neliniştea mirenilor ortodocşi are mai degrabă un caracter mistic şi priveşte unitatea Trupului care riscă să fie afectată de o ierarhie a cărei autoritate duhovnicească, competenţă dogmatică şi credibilitate morală nu par să mai fie inspirate de Acel Duh care ne dăruieşte unitatea Trupului o dată cu viaţa Lui (nu întîmplător Mitropolitul Corneanu a folosit Euharistia ca „argument” pentru cauza unităţii – o euharistie catolică pentru o unitate catolică). Să nădăjduim că prezenţa de excepţie a ÎPS Bartolomeu Anania se va dovedi la fel de lucrătoare precum acel aluat nou care, dospind o frămîntătură nouă, va curăţi aluatul cel vechi al răutăţii şi vicleşugului (1 Corinteni 5, 6-9).

Bineînţeles că Sinodul are dreptul de a judeca fără a pedepsi, cum ne spune părintele Savatie în „BOR între «cazul Tanacu» şi «cazul Corneanu»”. Dar nimeni nu contestă acest drept! Problema nu este legată de indulgenţa Sinodului, ci de temeiul acestei indulgenţe. Dar, ne spune părintele Savatie, chiar dacă Sinodul s-a înşelat după cum a dovedit-o declaraţia dată de Corneanu imediat după încheierea şedinţei, laicatul nu are dreptul să pună în discuţie hotărîrea Sinodului. În acest punct eu am trei întrebări:

1. Poate o ascultare dreaptă să îndrepte o hotărîre nedreaptă?
2. Este dreaptă o ascultare care primeşte o hotărîre nedreaptă?
3. Poporul dreptcredincios are doar capacitatea de a recunoaşte sfinţenia (în temeiul acestei recunoaşteri se fac canonizările), dar nu şi absenţa ei?

Spre deosebire de protestant, credinciosul ortodox nu doreşte să-i schimbe pe membrii actuali ai ierarhiei cu alţii, ci ne dorim şi ne rugăm ca Domnul să ne ajute pe toţi să ne putem schimba noi înşine, să ne prefacem prin acea înnoire a minţii pe care am văzut-o atît de batjocorită în mesajul sinodal şi în genere în comportamentul vlădicesc. Este îmbucurător că Patriarhul îndeamnă la o măsurată întrebuinţare a unor termeni precum eretic şi erezie. Sper că nu numai aceste cuvinte vor înceta să fie luate în deşert, ci şi unele precum pocăinţă, dogmă, învăţătură de credinţă, sau Ortodoxie.

Mi-a plăcut titlul uneia din analizele dedicate de părintele Savatie cazului Corneanu (sintagma trebuie întrebuinţată fără ghilimele fiindcă este în mod real vorba de un caz şi nu de un fenomen de o gravitate artificială aşa cum doreşte să sugereze Teodor Baconsky), „Sinodul BOR între ciocan şi nicovală”. Sinodul a fost într-adevăr între ciocan şi nicovală, dar nu între cele indicate de părintele Savatie. Las la o parte faptul că vîrsta sau vechimea în muncă contează doar la calcularea pensiei, nu şi în luarea unei decizii canonice, cum crede părintele Savatie („e prea mult [pentru Sinod, nota mea, G. F.] să caterisească un mitropolit vechi de zile”). Însă din punctul meu de vedere, Sinodul a fost prins acum într-o situaţie asemănătoare celei descrise la Matei 21, 23-27. În acest episod, Hristos îi forţează pe arhiereii şi pe bătrînii poporului iudeu să-L recunoască ca Mesia, cerîndu-le mai întîi să recunoască natura profetică a misiunii Sfîntului Ioan Botezătorul. Dacă îl recunoşteau pe Ioan, trebuia să-L recunoască şi pe Hristos. Însă, dacă îl recunoşteau pe Ioan, atunci se vădeau ca necredincioşi iar dacă nu îl recunoşteau, ar fi mîniat poporul, care vedea, trecînd peste autoritatea mai marilor lui, că Ioan fusese de la Dumnezeu. Soluţia Sinodului în cazul Corneanu a fost identică prin evaziune: nu ştim. Ştim ce este erezia, dar nu ştim dacă Corneanu este eretic. Ştim care este Biserica, dar nu o spunem.

Măcar arhiereii iudei se temeau de poporul credincios; în schimb, arhiereii noştri se tem că această lume, care l-a răstignit pe Hristos, i-ar putea prigoni şi pe ei.

În încheiere, aş vrea să-i amintesc părintelui Savatie că un autor pe care-l îndrăgea pe vremea cînd încă mai era nebun, a spus la un moment dat: „dacă ar fi să aleg între adevăr şi Hristos, rămîn cu Hristos.”

Mihai Boicu, PhD. spunea...

Problema este nu de ascultare fata de autoritatea Sinodului. Problema este lipsa de autoritate a sinodului. Dupa cum isi vor aminti unii, exista si caldicei, iar cei caldicei nu ii sunt pe plac Bunului Dumnezeu. Ceea ce a facut Sfantul Sinod a fost o atitudine caldicica. Ceea ce trebuia sa faca era sa CONSTATE caterisirea ierarhilor, adica pierderea harului. Cu voia sau fara voia Sfantului Sinod, pentru cei care isi pierd harul slujesc ingerii, pana cand Sinodul constata si ia masurile administrative necesare.

Despre ce trebuie sa faca cei cazuti pentru a reveni in Sfanta Biserica, stie toata lumea, inclusiv Sfantul Sinod.

Sunt uimit de insistenta la iubire crestina a PP Daniel, care cu ocazia adormirii Parintelui Gheorghe Calciu, s-a opus pentru mai multe zile inmormantarii sale la Petru Voda, si a acceptat, in cele din urma dupa multe rugaminti venite de la Preafericitul Patriarh Teoctist, familie si alti ierarhi.

Este oare ingaduit sa avem atata ingaduinta si dragoste fata de cei eretici si atat de greu sa ni le amintim pentru Sfintii neamului nostru?

Pace, dragoste si bunavoire, dar intru UNA SFANTA SOBORNICEASCA SI APOSTOLEASCA Biserica.

Mihai Boicu,

Fairfax, VA, USA