Despre minunile de la Aiud, in Formula As
Putine inchisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum cainii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat particele din ramasitele fostilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate in nadejde si in viata
"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate"
Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului "Inaltarea Sfintei Cruci". Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate". Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura - mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.
O lopata de lut
Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.
O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. "S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia", spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. "Astia-s toti. Zece", zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: "Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?". "Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor", sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre '49 si '53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.
CONTINUARE
"Fericiti cei prigoniti pentru dreptate"
Parca le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata.
Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului "Inaltarea Sfintei Cruci". Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate". Au citit pe pereti, la stanga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura - mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada ca sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului si vor scapa de bolile lor.
Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gandul mi se indreapta catre oamenii aceia venerati ca sfinti.
O lopata de lut
Anul 1949. Inceputul terorii la Aiud. Orasul miroase ca un caine vagabond. Ploaia izbeste caldaramul din care se ridica valatuci de abur in noaptea rece. Nu e inca septembrie, dar toamna a insangerat strazile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, in bataia sacadata a potcoavelor de cai, o caruta acoperita cu prelata.
O urmeaza la cativa pasi patru insi in uniforma, care vorbesc tare si la fiecare fraza slobozesc o injuratura. Sunt acriti de vremea rea si de corvoada ce li s-a dat. "S-a umplut pamantul de apa. O sa ne rupem mainile pentru astia", spune unul si scuipa inspre caruta. Asta-i face pe ceilalti sa taca inciudati. Are dreptate, va fi greu sa scoata lut din mal cat sa acopere cadavrele, sa nu le manance cainii. Ajung la rapa unde se arunca gunoiul orasului. Din loc in loc, se vede cate un arac, de parca ar fi fost vie candva, aici. Soldatii aleg un loc mai aproape de drum, sa nu aiba mult de carat, si incep sa sape. Dupa vreo doua ceasuri, fiecare merge la caruta si trage de picioare cate un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt tarate, cu capetele sarind din piatra-n piatra, si aruncate in groapa comuna. Goale si slutite-n bataie, asa, aruncate unele peste altele, par degetele unor maini impreunate in rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un numar, nici macar un obiect personal dupa care sa fie recunoscuti. "Astia-s toti. Zece", zice un gardian si indeasa cadavrele cu piciorul. N-au sapat destul. Trag pamantul cu harletele si infig un par, ca data viitoare sa faca groapa in alta parte. Al mai batran dintre ei zice in soapta: "Mai, dar nu le-am putea pune o cruce?". "Esti nebun? Atata ne-ar mai trebui, sa le punem cruce banditilor", sar ceilalti.
Din 1946 pana in 1989, la Aiud au fost intemnitati mii de oameni, de la tarani instariti, muncitori si studenti, pana la preoti, generali, carturari faimosi si politicieni. Insa teroarea cea mare s-a intins intre '49 si '53, ani in care zeci, poate sute de carute au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morti. Dupa aceea, decesele s-au mai rarit. Foamea, frigul, mizeria si lipsa de ingrijire medicala mai doborau cate unul. Dar schingiuirile pana la ultima suflare nu mai erau in meniul zilei. Conducerea penitenciarului incepea sa-si rafineze metodele de tortura: ii obliga pe detinuti sa stea ore in sir intr-o pozitie incomoda, de li se strambau oasele, ii izola la zarca, fara mancare si apa, le promitea eliberarea daca isi toarna camarazii sau daca il injura pe Dumnezeu. Detinutii de la Aiud erau condamnati pe motive politice, dar adevarata lor vina era credinta. Majoritatea lor l-au marturisit pe Hristos pana in ultima clipa si au murit pentru El.
CONTINUARE
Postări
Foarte frumos articol. Felicitari!
Trimiteți un comentariu