Demostene Andronescu la "Profesioniştii"

Demostene Andronescu, poet, istoric, publicist şi mai presus de toate român şi creştin. Eugenia Vodă îl numeşte "un profesionist al supravieţuirii" şi cred că greşeşte. Supravieţuitorii de profesie fac compromisuri. Demostene Andronescu e un profesionist al adevărului: pe care l-a slujit cu preţul tinereţii sale.

Vedeţi emisiunea făcută de Eugenia Vodă cu dl Andronescu pe TVR aici.

Conferinţă despre istoria martirajului românesc

Școala Brâncovenească, Fundația Sfinții Închisorilor și Asociația Rost vă invită sâmbătă 7 martie 2015, de la ora 18:30, la conferința Cuvântul care mărturisește – memoria martirajului românesc. Evenimentul va avea loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanța, B-dul Alexandru Lăpușneanul nr. 1, în Sala Mică.

Conferința va începe cu proiecția filmului Poezia după gratii, un scurt documentar despre rolul și importanța poeziilor în timpul anilor de detenție politică din perioada comunistă.

În continuare, d-l Demostene Andronescu (poet, fost deținut politic) va recita poezii create de domnia-sa în timpul detenției – din volumul recent reeditat Peisaj lăuntric  – și ne va vorbi despre geneza acestora.

În încheiere, d-l Răzvan Codrescu (poet, traducător, publicist) va vorbi pe marginea volumului noului său volum Cartea mărturisitorilor, ce prezintă o serie de personalităţi exponenţiale ale istoriei politice şi culturale a dreptei româneşti.

Moderatorul evenimentului va fi subsemnatul, în calitate de președinte al Asociației ROST. 

Lansare de carte: ”Peisaj lăuntric”, de Demostene Andronescu

UPDATE: Din nefericire, lansarea din 15 decembrie, anunţată mai jos, nu va mai avea loc, deoarece în seara zilei de 13 decembrie a încetat din viaţă sora autorului, a cărei înmormîntare va fi pe 15 decembrie. Dumnezeu s-o odihnească!

Fundația ”Sfinții Închisorilor” vă invită la lansarea volumului Peisaj lăuntric, al cunoscutul poet al închisorilor Demostene Andronescu.  Luni, 15 decembrie 2014, de la ora 19:00, la Librăria Bizantină vor povesti despre poeziile din temnițele comuniste Demostene Andronescu, Cristian Curte și Răzvan Codrescu.

Astăzi octogenar, Demostene Andronescu rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Volumul Peisaj lăuntric este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc (cartea e închinată, de altfel, "Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis").

O poezie care se mişcă între suferinţă şi iertare, între omeneasca “Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori:

Credinţa mea, sporită strop cu strop,

O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,

Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop

La temelia lumii viitoare.

                                             (“Testament”)

Cartea cuprinde ilustrații-gravuri de Cristina Stratulat, este prefațată de Claudiu Târziu, cu o postfață de Răzvan Codrescu si un interviu cu autorul despre geneza si semnificația poeziilor sale. 

Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ţi s-ar usca şi ramuri, şi tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină.

Şi-ai fi de tot comună şi banală,

Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală,

Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebunii.

                                            (“Nebunul”)

Demostene Andronescu, ”Peisaj lăuntric”. Versuri, ediţia a III-a

Testamentul liric al unui mare mărturisitor, dar şi al unei întregi generaţii martirizate: Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric. Versuri, ediţia a III-a, cu o prefaţă de Claudiu Târziu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, ilustraţii de Cristina Stratulat, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014, 187 pagini (preţ de librărie: 18 lei noi).

UN PARADOX BINECUVÂNTAT 

Demostene Andronescu este numele unui paradox. Nu-i entuziast, dar transmite entuziasm. Crede în atotputernicia lui Dumnezeu, dar, la o adică, se pune cu Dumnezeu: Îl ia la întrebări, Îl amenință sau se preface că-L ignoră.

Prezența lui Demostene Andronescu este afectuoasă, ocrotitoare, melancolică până la devitalizare, dar manifestarea în scris îi este energică, viguroasă, combativă, chiar și atunci când își învăluie textul în metafore de catifea și eufemisme mătăsoase. Proza sa politică sau memorialistică este pe alocuri poetică. Poezia îi este și manifest, și document, și cântec.

Când l-am citit prima oară, nu-l cunoșteam. După nerv și iscusință, mi l-am imaginat ca pe un tânăr revoluționar, școlit în buna tradiție a culturii clasice. Nu, Demostene Andronescu nu-mi părea un luptător pentru răsturnarea unui sistem, ci unul care vrea reașezarea vieții noastre naționale în făgașul ei natural. Scria pe atunci articole în excepționala revistă sibiană Puncte cardinale. M-a entuziasmat. Scrierile lui puteau da foc lumii, pentru a o restaura din propria cenușă, pe temelii mai sănătoase.

Mai târziu, i-am descoperit și poezia. Am înțeles atunci că un soldat poate locui firesc într-un poet. Și m-a cuprins o mare bucurie. Descoperisem unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste. Nu unul care se lamenta, ci unul care se revolta, care își adâncea rănile pentru a simți gustul durerii, al umilinței și al căderii până la capăt, pentru ca din fundul iadului să se înalțe, cu o forță inimaginabilă, până în buza Cerului, până în ochiul Domnului, până în inima Lui.

În sfârșit, Pronia a făcut să ne întâlnim față către față. Era un septuagenar ca un brad, cu statura înaltă și dreaptă, cu părul perfect alb, cu o lumină ușor tristă pe chip și cu un zâmbet copilăros agățat de ridurile gurii. Mi-a strâns mâna cu încredere și cu putere, cum o face și acum, la 87 de ani. Mi-a vorbit îndelung, cu răbdare și căldură, mi-a recitat minute în șir din poeziile sale sau ale altor foști deținuți politici. M-a cucerit definitiv. Cu sinceritatea, cu puterea de evocare, cu optimismul eshatologic, disimulat sub un surâs dezamăgit, cu dragostea sa de oameni, de țară și de Dumnezeu.

De atunci, am căutat să-i fiu în preajmă din când în când. Pentru că, dacă nu mă pot molipsi de blândețea și înțelepciunea sa, măcar un timp, fie și foarte scurt, văd lumea în culorile poeziei sale.

Abia după foarte mulți ani, am îndrăznit să-l rog să coborâm împreună, pe treptele unui dialog duhovnicesc (pe care îl puteți citi în Addenda acestui volum), până la rădăcinile poeziei sale, în temnițele de piatră și sânge ale tinereții lui, din care răsar și astăzi mlădițe noi. A acceptat ușor și l-am văzut atunci, pentru prima dată, în celula neagră de la izolare, din Penitenciarul Aiud, sau în camera supra-aglomerată de la Jilava, ungându-și rănile, potolindu-și foamea, adormindu-și disperarea cu poezia. Din poezie și-a luat puterea de a supraviețui, ca din împărtășirea cu Sfintele Taine. Necuprinsul divin a încăput, miraculos, în poezia lui Demostene Andronescu. Și pentru că Dumnezeu este viață, poezia i-a dat viață. Dar și el și-a pus toată viața în poezie. "Fără poezie aș fi murit", mi-a mărturisit.

Poezia i-a fost și rugăciune deținutului politic, atunci când nu se mai putea ruga. Și rugăciunea a luat forma poeziei. Iar Dumnezeu "S-a hrănit" cu poezia lui.

"Poezia ţâşnea uneori ca dictată de cineva. Atunci am înţeles ce-a vrut să spună Arghezi, că e o deosebire întreslova de foc, cea care e inspirată, şi slova făurită, cea la care migăleşti" – mi-a dezvăluit, cu altă ocazie.

Însă poetul tot poet, nu a păstrat egoist poezia numai pentru sine, ca pe o prețioasă sursă a vieții, ci a împărtășit-o camarazilor de închisoare, sperând că va fi și pentru ei apă vie. Iar pentru unii a fost, la fel cum le-a fost și poezia altor mari poeți ai temnițelor comuniste.

În ascuns, a nădăjduit și că va apuca să-şi vadă poezia tipărită. Din pură plăcere estetică, făcută sieși și altora. Din păcate, nu a reușit să memoreze toate cele câteva sute de poeme pe care le-a "scris" în memorie (știm bine că pușcăriile comuniste nu erau tocmai case de creație, deci nu îngăduiau creionul și hârtia). A scos totuși din temniță, în tainița minții lui, vreo sută de poeme splendide, pe care le-a reunit în acest volum, alături de alte câteva, create ulterior.

Aceste poezii au mai apărut între copertele unor cărți, dar Demostene Andronescu le-a dorit într-o nouă și definitivă ediție, revăzută și adăugită. Ca un fel de testament liric. Pentru că spune că a îmbătrînit. Nu-l cred; mai degrabă se alintă. Este mai tânăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu câteva decenii mai târziu decât el. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îl face nemuritor. Iar nemuritorii nici nu îmbătrânesc. Vârsta sa ne arată numai cât de mult a trecut timpul peste noi ceilalți, care ne mai încălzim la flacăra poeziei lui și ne rugăm cu versurile sale. 

Claudiu Târziu

Volumul poate fi achiziționat direct

de la Fundația Sfinții Închisorilor,

la numărul de telefon 0248/265.318,

și online, prin vânzătorii specializați.

Pentru mai multe detalii vizitați  

www.fundatiasfintiiinchisorilor.ro

Dezbatere: ”Recurs la învrednicire. Pe urmele mărturisitorilor români”

Două cărți fundamentale: ”Cartea mărturisitorilor” și ”Sic credo”. Un autor excepțional: Răzvan Codrescu. O lansare-dezbatere pe marginea celor două volume, la care participă patru invitați speciali: Demostene Andronescu, fost deținut politic, Radu Preda, director al IICCMER, Răzvan Codrescu, scriitor, Costion Nicolescu, teolog și scriitor. O librărie de suflet: ”Sophia” (București, Str. Bibescu Vodă nr. 19, vizavi de Facultatea de Teologie Ortodoxă). Luni, 24 Noiembrie a.c., ora 18.00. Vă așteptăm cu drag!

Conferință extraordinară la Facultatea de Teologie din București

Dragi prieteni, mîine, 18 Noiembrie, începînd cu ora 18.00, în Amfiteatrul ”Dumitru Stăniloae” al Facultății de Teologie Ortodoxă - București (Str. Sf. Ecaterina nr. 2), va avea loc conferința ”Vrednicie, mărturisire, jertfă în lumea românească de ieri și de azi”, prilejuită de lansarea volumului Cartea mărturisitorilor, semnat de Răzvan Codrescu. 

Vor participa dl Răzvan Codrescu, fostul deţinut politic și poetul Demostene Andronescu, părintele profesor Gheorghe Holbea, profesorul şi eseistul Sorin Lavric și subsemnatul.

Cu această ocazie, veți putea achiziționa toate titlurile scoase la Editura Rost și Editura Fundației Sfinții Închisorilor.

La sfîrșitul întîlnirii, dl Răzvan Codrescu va da autografe. 

Vă așteptăm cu bucurie!

Demostene Andronescu sau tinereţe fără bătrîneţe

Dl Demostene Andronescu, unul dintre marii poeţii ai temniţelor comuniste, a împlinit astăzi 86 de ani. Şi mi-a mărturisit că simte cum începe să îmbătrînească. Dar nu-l cred, mai degrabă se alintă. Dl Andronescu e mai tînăr ca mulţi dintre noi, prietenii săi născuţi cu cîteva decenii mai tîrziu decît dînsul. Este un om în care şi-a făcut culcuş o lumină de Sus, care îi dă putere, inspiraţie, zîmbet şi o nesfîrşită bunătate faţă de ceilalţi. Dl Andronescu a supravieţuit închisorilor prin poezie şi a biruit vremurile făcînd bine. În Demostene Andronescu cel de azi îl văd limpede pe cel de acum două decenii, îl simt pe cel din poemele carcerale şi îl bănuiesc pe cel din Frăţiile de Cruce. De aceea cred că nu poate îmbătrîni, iar vîrsta sa ne arată numai cît de mult a trecut timpul peste noi, cei care avem bucuria de a-l cunoaşte de un număr de ani. Întru mulţi şi binecuvîntaţi ani să ne trăiască!

ÎNDOIALA

lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decît poveste

Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Si-am risipit atîta suflet, Tată,

În rîvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă…

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sînt o picătură…

Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!

Demostene Andronescu

Despre poezia închisorilor cu un poet al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu

"Dacă n-aş fi reuşit să fac poezie în închisoare, aş fi murit"

- Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania comunista s-a dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din inchisori. In conditii de tortura fizica si psihica permanenta, oamenii si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost posibil? 

- In detentie, omul moare intai sufleteste. Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se prabuseste in depresie, disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au indreptat, mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut vocatia rugaciunii, dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le dea puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori am coborat cu o treapta mai jos, de la etic la estetic, de la rugaciune la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit, alaturi de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.

- Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va intareau?
- Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as fi reusit sa gasesc acest mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit. Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita relatie intre oameni si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum sunt imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca invatau versurile si le transmiteau prin codul Morse celorlalti detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor, alaturi de rugaciune, o intensa energie spirituala. [...]

- Cum circulau poeziile in inchisoare?
- Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru ca exista o nevoie presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si cum a fost pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa vorbim cu cei din alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram la fel de priceputi, puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu mai puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era un handicap major. Mai ales seara, cand gardienii erau ocupati cu altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer, "buletine de stiri" si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme. Tot asa au inceput sa circule si poeziile. [...]

- Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau pentru ca simteati ca are ceva transcendent si mistic in ea, care tot rugaciune era?
- Prin poezie parca intram in legatura cu Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de revolta, de incantare, de indoiala... Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta. Dar aveam mult mai multe momente in care eram rascolit de revolta si deznadejde, decat de umilinta si impacare. [...]

Citiţi interviul integral în Formula As! 

VIDEO. Evocare Ţuţea

Cei care nu aţi putut participa la evocarea lui Petre Ţuţea de pe 13 decembrie, de la Clubul Ţăranului, aveţi acum filmul evenimentului.

UPDATE

O relatare a evenimentului şi aici.

UPDATE 2 

Petre Tutea, intre bataia de joc a primarilor si revendicarile lui Crin Antonescu / Dezvelirea monumentului fara bust 

Inmormantarea cu peripetii a unui filosof plin de umor

Trecerea lui Petre Tutea de la marxism la legionarism 

UPDATE 3

Petre Ţuţea după 20 de ani/ de Marius Vasileanu

Vă reamintesc

În memoria Părintelui Gheorghe Calciu, la cinci ani de la trecerea sa la cele veşnice

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părintelui nostru Mitropolit IOSIF, sâmbătă 19 noiembrie 2011, la Catedrala mitropolitană Sfinţii Arhangheli din Paris va continua ciclul de conferinţe comemorative MARTOR, dedicate martirilor mărturisitori din temniţele comuniste, şi nu numai.

Programul întregii zile va fi consacrat memoriei celui care a fost Părintele Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Înaltpreasfinţitul Iosif va cuvânta în deschiderea comemorării şi va sluji parastasul de veşnică pomenire pentru Părintele Gheorghe, trecut la cele veşnice în urmă cu cinci ani, într-o marţi, pe 21 noiembrie, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică.

Prigonit, Părintele cunoaşte reeducarea şi izolarea totală, trece prin multe din temniţele româneşti, în două perioade de detenţie. Condamnat în 1948 la opt ani de închisoare - dar va face cincisprezece -, având capăt de acuzare « activitate împotriva siguranţei statului ». Trece prin puşcăriile din Piteşti, Gherla, Jilava, Viişoara (domiciliu forţat), fiind eliberat în 1964. Cea de a doua detenţie va debuta în anul 1978, când va fi acuzat de « furnizare de informaţii unei puteri străine », fiind condamnat la pedeapsa cu moartea. Pedeapsa va fi însă mai apoi comutată în zece ani de temniţă din care, sub « presiunea occidentului », nu va face decât aproape şase ani. Ajunge la spitalul de nebuni de la Jilava, apoi la închisoarea de la Aiud, alternând între aceasta din urmă şi celulele securităţii.

Eliberat din nou în 1984, un an mai târziu începe exilul său în Statele Unite ale Americii.

Programul zilei

09h30 – Cuvântul de deschidere al Înaltpreasfinţitului Mitropolit IOSIF.

09h45 – În temniţă cu Ghiţă Calciu. Masă rotundă cu IPS Iosif, Marcel Petrişor – scriitor, Demostene Andronescu – poet.

12h00 – Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, film interview realizat de monahul Moise de la mânăstirea Oaşa.

12h30 – Slujba Parastasului. Agapă.

Expoziţie de fotografie. Vânzare de carte.

14h00 – Bucarest – la mémoire mutilée, film (1990) de Sophie Martre, operator Horia Lapteş, colaborator Radu Boruzescu –regizor.

15h00 – Părintele Calciu – predania trăită, masă rotundă cu IPS Iosif, Răzvan Codrescu – jurnalist, scriitor, Lucian Popescu – jurist, teolog.

17h00 – Părintele Calciu şi biserica Sfinţii Arhangheli din Paris, prezentare a părintelui Constantin Târziu.

17h15 – Întrebări şi răspunsuri, la un ceai.

Vânzare de carte.

Mediatorul zilei este părintele Emilian Marinescu, consilier cultural.

Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale vă pune la dispoziţie, spre cumpărare, următoarele titluri:

- Fericiţi cei prigoniţi (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

- Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Bonifaciu.

- Viaţa părintelui Gheorghe Calciu (alcătuită de maicile de la Diaconeşti), ed. Christiana, 2007.

- Introducere in omiletica părintelui Calciu, de Lucian D. Popescu, ed. Christiana (conţine şi cele şapte predici).

- Cărţile spiritului, de Constantin Oprişan, ed. Christiana.- Crucile pustiei. Poeme neptice, de Răzvan Codrescu, ed. Christiana.

- Piteşti, de Dumitru Bacu, ed. Christiana, cu o prefaţă de pr. Gh. Calciu.

- Testamentul părintelui Calciu, de Răzvan Codrescu, Claudiu Târziu, Lucian D. Popescu, ed. Christiana.

- Quelque part à l’est, de Marcel Petrişor, ed. Opera Magna, 2011.

- Cumplite încercări, Doamne, de Marcel Petrişor, ed. Christiana, 2011.

(Mitropolia.eu)

Seniorii

Cei trei munţi cărunţi care mă înconjoară au suferit, însumat, 34 de ani de puşcărie politică sub comunism, aproape cît vîrsta mea. Dl. Jacques V. Iamandi (lîngă mine), dl. Demostene Andronescu (în picioare, stînga), dl. Marcel Petrişor (în picioare, dreapta), cu toţii membri ai Senatului ROST. Amănunte despre fiecare puteţi găsi pe www.rostonline.org, în arhiva revistei. Le-am dedicat cîte un număr din ROST, pentru că fac parte din adevărata elită naţională. Pentru aceştia şi alţii ca ei (inclusiv cei tineri, care, chiar dacă nu au trecut prin iadul concentraţionar, le seamănă) fac tot ce fac. Ideea care nu se întrupează şi credinţa care nu se vede în fapte sunt vorbe goale.

Fotografia este de la o agapă de acum cîteva zile, prilejuită de întîlnirea unor prieteni de peste ocean.

Martirajul din temniţele comuniste. Expoziţie foto-documentară, lansare de carte şi colocviu

Luni 27 iunie 2011, începînd cu ora 19.00, la Biblioteca ASTRA din Sibiu, la invitaţia d-lui director Ioan Onuc Nemeş, Asociaţia "Rost" a deschis expoziţia itinerantă Pe drumul Învierii, închinată memoriei martirilor creştini din temniţele comuniste. 

Expoziţia redă, în documente şi fotografii din arhivele Securităţii, felul în care au fost prigonite pentru credinţa lor şase personalităţi-reper ale Bisericii Ortodoxe Române, în timpul regimului comunist: Ierom. Arsenie Boca, Arhim. Arsenie Papacioc (singurul care mai trăieşte), Ieroschim. Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Pr. Gheorghe Calciu, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide.

Sibiul este al 17-lea oraş în care este organizată această expoziţie, după Bucureşti, Constanţa, Slobozia, Brăila, Galaţi, Tecuci, Chişinău, Iaşi, Vaslui, Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava, Bacău, Arad, Oradea şi Cluj-Napoca. Va putea fi văzută de sibieni pînă pe 10 iulie, intrarea fiind liberă.

Vernisajul de  luni a fost urmat de lansarea a două cărţi apărute recent, în colecţia "Cruciaţii secolului XX" a Editurii Christiana din Bucureşti: Piteşti - Centru de reeducare studenţească, de Dumitru Bacu, şi Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste), de Marcel Petrişor, şi de un colocviu pe tema martirajului creştin în universul concentraţionar din România anilor 1948-1964. În cele trei momente ale amplei manifestări (la care au asistat aproximativ 300 de persoane timp de peste trei ore), au vorbit: profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor (preşedinte al Senatului "Rost"), Demostene Andronescu (Bucureşti, membru al Senatului "Rost"), Vasile-Jacques Iamandi (Bucureşti, membru al Senatului "Rost"), dr. Dionisie Stoinescu (Paris), pr. Gheorghe Bogdan (Sibiu), Ilie Berghezan (Sibiu), supravieţuitori ai temniţelor comuniste, pr. prof. Dorin Zosim Oancea (fiul regretatului părinte Zosim Oancea, fost deţinut politic şi  creatorul muzeului de icoane pe sticlă de la Sibiel),  Răzvan Codrescu (preşedinte de onoare al "Rost") şi subsemnatul. Principal organizator şi moderator al acţiunii a fost prof. Mirona Tatu.

Întîlnirea a fost pusă sub patronajul moral al regretatului veteran de război şi fost deţinut politic Gabriel Constantinescu (1921-2010), directorul timp de 20 de ani al publicaţiei sibiene Puncte cardinale, care a fost reprezentat de d-na Maria Blaj-Constantinescu (la rîndu-i fostă deţinută politic în temniţele pentru femei de la Ciuc şi Mislea).

De la stînga la dreapta: Răzvan Codrescu, Ilie Berghezan, Mirona Tatu, Marcel Petrişor, Pr. Gheorghe Bogdan, Pr. Prof. Dorin Zosim Oancea, Demostene Andronescu, Jaques Vasile Iamandi şi Claudiu Târziu.

LATER EDIT

O primă relatare a manifestării a apărut în Ziarul Lumina. Plăcută surpriză, trebuie să recunosc.

Raul Volcinschi (1923-2011)

Dumnezeu l-a chemat astăzi pe la El, la sfârşitul Sfintei Liturghii, pe fostul deţinut politic Raul Volcinschi, unul dintre cei mai demni şi curajoşi oameni pe care i-a dat România vremurilor noastre. Provenea dintr-o familie veche de boieri (unul din strămoşii lui făcea parte din ceata lui Bogdan Vodă care a realizat al doilea descălecat al Moldovei) şi a beneficiat din plin de preocupările intelectuale ale înaintaşilor. Născut de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie 1923) în Liov, unde tatăl său era consul al României, şi-a trăit primii ani ai copilăriei alături de bunicul său, care era stareţ al Mănăstirii Putna.

La dorinţa tatălui, şi-a dezvoltat educaţia atât pe plan intelectual, cât şi pe plan fizic, excelând în ambele. A urmat două facultăţi: Dreptul şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice. În paralel, a făcut mai multe sporturi de performanţă, iar mai târziu a fost preşedinte al clubului sportiv Universitatea Cluj. Pe plan politic, a fost înscris în Tineretul Universitar Naţional Ţărănist.

După terminarea studiilor, s-a mutat la Cluj şi a fost angajat la Facultatea de Drept. Încet, încet a intrat în contradicţie cu realităţile epocii şi poziţia anticomunistă i s-a radicalizat, ajungând să îşi formeze un grup de studenţi alături de care dorea să sprijine grupurile de luptători din munţii Făgăraşului. A fost arestat însă imediat după izbucnirea Revoluţiei din Ungaria, la 23 noiembrie 1956. Torturat în mod groaznic în ancheta de la Securitatea Cluj, a încercat să evadeze în forţă alături de un coleg, pe data de 5 mai 1957. Spectaculoasa tentativă a eşuat abia după ce a lovit mai mulţi gardieni şi a reuşit să iasă din clădire, din cauza faptului că ghetele primite de la Securitate îi erau prea mari şi nu aveau şireturi. Vezi povestea evadării aici.

Raul Volcinschi a fost considerat şef de lot şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, plus alţi 20 pentru tentativa de evadare. A executat 8 ani de închisoare la Cluj-Napoca, Jilava şi Gherla. După eliberarea din 1964 şi-a găsit cu greu de muncă din cauza intervenţiilor Securităţii, în ciuda înaltei calificări profesionale şi a faptului că vorbea nu mai puţin de şapte limbi. Incapabil să se resemneze cu situaţia grea a ţării, s-a zbătut în permanenţă să organizeze grupuri de rezistenţă şi la începutul anilor ’80 a încercat să pună la cale asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. A renunţat în momentul în care a aflat că sovieticii doreau să se implice în preluarea puterii. Detalii găsiţi aici.

Vara lui 2010, Nicula. Un grup de foşti deţinuţi politici, între care şi Raul Volcinschi, l-au vizitat pe vlădica Bartolomeu.

Deşi implicarea în tentativa de asasinat nu i-a fost descoperită, Securitatea l-a şicanat încontinuu şi i-a înscenat o condamnare de drept comun (anulată prin recurs după 1990). O vreme, Raul Volcinschi a fost trimis în domiciliu obligatoriu la Craiova. A fost prieten cu mulţi foşti deţinuţi politici de seamă, ca Marcel Petrişor, I.D. Sârbu, ÎPS Bartolomeu Anania, pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa. În perioada guvernării Emil Constantinescu a fost secretar de stat în Ministerul de Interne, unde a lucrat alături de Gavril Dejeu (fratele unui fost coleg de suferinţă din detenţie).

Raul Volcinschi a fost un neobosit luptător pentru dreptate şi pentru demnitate naţională. Personaj de excepţie, intelectual rasat, poliglot, credincios, de un curaj ieşit din comun, galant, mereu volubil şi cu un dezvoltat simţ al umorului, profesorul Raul Volcinschi lasă un gol imens în urma lui şi în sufletele noastre. Fie ca pilda vieţii tale demne să ne călăuzească şi pe noi!

Ne exprimăm adânca durere pentru trecerea la Domnul a celui care ne-a fost, în ciuda diferenţei semnificative de vârstă, cel mai bun prieten în ultimii ani. Cu această tristă ocazie, anunţăm că avem în lucru un volum despre personalitatea remarcabilă a lui Raul Volcinschi. Suntem alături de soţia şi fiica sa, pe care ne rugăm ca Dumnezeu să le întărească în această grea încercare. Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace alături de cei drepţi!

sursa: fenomenulpiteşti.ro

Citiţi un text pe acelaşi subiect şi pe blogul dlui Răzvan Codrescu.

Sălaşul diavolului

Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.

M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc.

Cu detaşarea omului care a îndurat şi a iertat totul, nedezminţit în crezul său, dl Marcel Petrişor ne-a povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într-un fel de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă să scapi din iad) chinurile prin care au trecut cei închişi la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia agresivă a gardienilor – compun un tablou satanic. Cine se îndoieşte că comunismul a fost întruchiparea răului şi nu doar o utopie politică, să meargă la Jilava!

Cînd afli condiţiile în care au fost ţinută o parte din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva acelui regim de detenţie.
Mărturia dlui Petrişor (care a şi scris o carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor foşti deţinuţi politic, dl Constantin Iulian (preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti – FRFDPLA), dl Gheorghe Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA; care şi-a pus etichetă pe celula în care a stat), dl Dan Lucinescu, dl Gheorghe Grecu (96 ani) şi dl Demostene Andronescu.

Peste o sută de persoane, în convârşitoare majoritate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost prezente la această lecţie de istorie românească. După care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, oficiată de un sobor de preoţi. Primul parastas făcut la Jilava pentru toţi morţii de acolo.

În cuvîntul pe care l-a ţinut după parastas, maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esenţial pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de către tînăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, Târgşor...

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în memoria Mareşalului Ion Antonescu, la Valea Piersicilor, lângă închisoare, acolo unde a fost executat de comunişti.

La Jilava

„Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri lung şi de 5 metri lat, cu un spaţiu de 75 metri pătraţi, în care se aflau 350 deţinuţi, deci aproximativ 5 oameni pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii se îngrămădeau pe cele două „priciuri“ de lemn (scînduri de la un capăt la altul al camerei). O treime din ei cobora peste noapte sub primul prici, ca să doarmă pe ciment, la aşa numita „şerpărie“. În ea intrai foarte greu deoarece între padimentul de ciment şi primul priciu nu erau decît 60-70 cm. Cum cele două rînduri de cîte două priciuri şi cele două „şerpării“ nu puteau cuprinde decît 300-320 indivizi, restul se culcau în timpul nopţii pe coridorul dintre priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate. Pe coridor se făcea însă şi coada de 15-20 persoane, care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile lor. Mîncarea era aproape numai apă, iar la „şerpărie“ era foarte frig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze în cursul nopţii de cel puţin 3 -5 ori.

Lîngă uşa de intrare erau două „tinete“ (hîrdaie) de metal pentru nevoile biologice, de o parte şi cele două hîrdaie cu apă de cealaltă parte. Apa era folosită mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decît cu toţii pe o singură parte a corpului. Cînd poziţia pe o parte devenea obositoare, unul din deţinuţi dădea ordinul de întoarcere pe cealaltă parte a corpului. Un infern adevărat, pe care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina!

Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. În acest mod, aerul intra numai prin spaţiul liber dintre zid şi partea inferioară şi superioară a obloanelor, care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste motive viaţa în cameră era mai uşoară iarna decît vara, cînd aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii sosiţi în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre tinetele, care funcţionau fără întrerupere, fiind nu numai victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de igienă, în care mîncarea era servită. Ei poluau aerul şi mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un singur hîrdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată era imposibilă.

Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la penitenciare, noii sosiţi înaintau de la uşă spre fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul şerpăriei, treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o din nou de la uşă spre fereastră. Iarna rîndul cel mai bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă preferinţa era dată priciului prim, iar unii mai tineripreferau chiar şerpăria de lîngă fereastră, unde aerul era mai respirabil. Tot în timpul verii pentru a simţi aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii veneau pe rînd cîte cinci şi stăteau pe jos lîngă zidul de sub fereastră.

Plimbarea avea loc numai de două ori pe săptămînă şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert de ceas. Ea însemna o adevărată sărbătoare, pe care o aşteptam cu dor şi drag.” - Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 - 363

Notă: Psihologul Nicolae Mărgineanu a pătimit 16 ani în temniţele comuniste. Nevinovat. De două ori a fost închis şi la Jilava. În cartea sa redă succint şi grăitor condiţiile de detenţie de la Jilava, de aceea am preluat fragmentul de mai sus.

Dialog Gabriel Stănescu - Claudiu Târziu: Despre proiectul ROST şi provocările veacului

Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stanescu, a aparut in ultimul numar al revistei romano-americane Origini [nr. 4-5 (141-142), aprilie-mai, 2009], din pacate cu grave scapari de corectura.

Avem ingaduinta celui intervievat de a-l retipari aici, intr-o forma ameliorata.

D-l Claudiu Tarziu, prin constanta si consistenta stradaniilor sale din ultimul deceniu, mai ales in cadrul Asociatiei “Rost” si al revistei omonime, a devenit – in pofida tineretii, sau poate tocmai in virtutea ei – una dintre vocile cele mai indrituite ale noii drepte crestine romanesti. O voce care merita sa fie cit mai larg mediatizata. (Redactia Puncte cardinale)

Gabriel Stanescu: Stimate domnule Claudiu Tarziu, sinteti fondatorul si editorul unei reviste de cultura si spiritualitate ortodoxa, binecunoscute in Romania. Cum s-a nascut ideea infiintarii acestei reviste si in ce masura sinteti convins ca are un impact important intr-o societate postcomunista in care se pastreaza in constiinta mireanului nostru o serie intreaga de prejudecati si sechele atee?

Claudiu Tarziu: Draga domnule Gabriel Stanescu, daca nu eram convins ca revista Rost va putea avea o influenta in lumea romaneasca, nu as fi creat-o. Aceasta publicatie nu este o jucarie personala, nu este rodul vreunui orgoliu si nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurectia morala si spirituala a romanilor de pretutindeni al Asociatiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una in duh ortodox, dar nu se ocupa doar de viata Bisericii, ci are inca doi piloni: cultural si politic. De altfel, se si subintituleaza explicit: revista de cultura crestina si politica. Sintem convinsi ca politicul, pentru a fi in slujba binelui public – asa cum se cuvine – trebuie sa fie nutrit de credinta, iar cultura fara Dumnezeu e doar aflare in treaba, pe cind cultura crestina poate zidi.

Organizatia si revista s-au nascut din initiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserica, intre care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator si de liant. Au venit in gruparea aceasta oameni cu pregatiri, virste, realizari profesionale, temperamente si aspiratii dintre cele mai diferite. Sint preoti, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvisti, jurnalisti, sociologi, avocati, politologi, economisti etc. Toti sintem legati intre noi si motivati in demersul nostru de credinta in Dumnezeu si de dragostea fata de neamul romanesc.

Am avut privilegiul ca inca de la inceputul acestei intreprinderi, in 2002, sa fim girati, la modul onorant si indatoritor deopotriva, de un grup de vechi luptatori anticomunisti – care si-au probat credinta prin jertfa in temnitele comuniste timp de zeci de ani –, in frunte cu regretatul parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost si presedinte de onoare. Din Senatul Asociatiei “Rost”, condus de scriitorul si fostul detinut politic Marcel Petrisor, a facut parte si o legenda a luptatorilor anticomunisti din munti, regretatul Ion Gavrila Ogoranu, si mai fac parte inca o serie de modele vii pentru noua generatie, cum sint poetul, istoricul si fostul detinut politic Demostene Andronescu sau fostul detinut politic Petru C. Baciu.

In privinta sechelelor si prejudecatilor care ne trag pe noi romanii in jos, menirea noastra este tocmai aceea de a ajuta lumea romaneasca sa-si re-gasesca rostul pierdut in comunism, redescoperindu-se pe sine, in primul rind prin recursul critic la o traditie legitimanta, deopotriva nationala si europeana. Iar cei sase ani scursi deja de cind am fondat organizatia si revista omonima sint de natura sa ne dea sperante ca efortul nostru nu este zadarnic. Am reusit in acesti ani sa facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: sa coagulam un grup de elita, care sa analizeze pertinent problemele lumii romanesti si sa propuna solutii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectiva conservatoare.

G. S.: Cum vedeti o schimbare la fata a Romaniei pornind de la morala crestina?

Cl. T.: Mai intii observ cu bucurie ca Romania nu a fost descrestinata, asa cum s-a intimplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia in detrimentul credintei. Nici inainte de comunism, nici in timpul acestei napaste de 45 de ani, nici dupa. Si nu neaparat pentru ca romanul nu ia nimic in serios, asa cum s-a spus, ci, dupa mine, pentru ca romanul e conservator din fire: el s-a nascut crestin si nu-l convingi sa renunte la icoana, la biserica si la preotul lui.

Desigur, nu ne amagim cu ideea ca Romania este Gradina Maicii Domnului. Nu este, ca daca ar fi, n-am fi inregistrat milioane de avorturi in ultimii 20 de ani, n-am vedea batindu-se crestinii la coada la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcatuit in mare parte din “printi” ai Bisericii si care isi permite sa treaca nonsalant peste tradari ale credintei precum aceea comisa de IPS Nicolae al Banatului, care s-a impartasit cu greco-catolicii.

M-ati intrebat de morala crestina. Aceasta se poate confunda cu morala laica. Si una, si cealalta iti spun sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu inseli etc. Dincolo de morala, pentru o adevarata schimbare la fata, Romania are nevoie de traire crestin-ortodoxa.

Sigur, spre deosebire de alte popoare, romanii inca umplu bisericile in fiecare duminica, construiesc biserica dupa biserica, manastire dupa manastire, de 20 de ani incoace – intr-un efort demn de toata lauda, dar care ar trebui canalizat, in opinia mea, de catre preoti si spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre cladiri –, inca acorda un respect deosebit preotilor, tin posturile mari, cinstesc sarbatorile crestine s.a.m. d. Mai avem insa mult pina sa ne traim credinta deplin.

Una peste alta, cred ca demersul “Rost” nu este asemanator predicatorului din pustiu, nu vine intr-un desert spiritual, ci porneste de la premise foarte promitatoare. Iar ca “Rost” sint multe alte organizatii si publicatii ale laicatului. Mai ales in ultimii ani am observat o emulatie de exceptie pe directia asta. S-au facut remarcati apologeti cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, sau ca mai tinerii Mircea Platon si Danion Vasile. Au aparut noi reviste ortodoxe, in care se manifesta o credinta barbateasca, sanatoasa, in care spiritul critic isi indeplineste functia lui naturala de indreptare.

Pe de alta parte, inca lipseste, din nefericire, dialogul si impreuna-lucrare intre intelectualii din Biserica si ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericeasca (in cea mai mare parte a sa, nu integral, caci sint si exceptii) nu intelege sa se foloseasca de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au in general tendinta de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sint arhiereii care, precum vladica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, pot si vor sa intretina dialogul si colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocsi.

Lamura neamului, din care fac parte si unii, si ceilalti, are responsabilitatea indreptarii poporului pe calea cea buna. Si este important ca aceasta lamura sa fie unita in actiuni.

G. S.: Care credeti ca sint valorile pe care trebuie sa le aparam de influentele negative ale societatii de consum?

Cl. T.: Dupa caderea comunismului in Est, ne-am aruncat, fara plasa de siguranta, in bratele capitalismului salbatec. Lipsurile indurate in vremea dictaturii sint razbunate si de romani printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decit un efect al unui fenomen cu implicatii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai daunatoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitiva a tuturor minoritatilor –, nivelarea sociala, etnica si culturala – pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizarii, un Ovidiu Hurduzeu, de pilda, a scris extraordinar de limpede si de bine argumentat, inclusiv in paginile revistei Rost.

Pentru a te salva din calea tavalugului, calea e una singura: intoarcerea la – sau, dupa caz, ancorarea in – valorile perene: credinta in Dumnezeu, traditia, familia…

Prin globalizare, cu tot sirul sau de politici si inginerii sociale, tocmai in aceste valori se loveste cel mai puternic. Credinta este scoasa din sfera publica, precum o boala rusinoasa, traditia este contestata, familia este dizolvata – prin incurajarea unei vieti “libere” de orice contract, de orice conventie, in fapt o viata de desfrinare, prin promovarea agresiva a homosexualitatii, prin “planificarea familiala” etc., etc.

G. S.: Care ar fi diferentele dintre ortodoxie si neoprotestantism?

Cl. T.: Sint diferente esentiale de raportare la Dumnezeu, la Sf. Scriptura, la icoana, la rolul Bisericii, la viata. Ar fi otios sa intram acum in detalii. Esential mi se pare ca nu poti amesteca lucrurile si nu poti spune ca exista mai multe adevaruri. Exista un singur Adevar treimic, o singura Biserica – pe care noi, ortodocsii, o marturisim in simbolul de credinta ca pe Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca –, exista un singur sens al vietii, mintuirea, si un singur mod de a te mintui, credinta cea adevarata, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox si o marturisesc, fara a incerca sa impun nimanui credinta mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator si periculos sa declari ca toate “traditiile” sint adevarate si bune si sa incerci o unificare a denominatiunilor crestine sub aceeasi palarie, asa cum intentioneaza miscarea ecumenista. Cine incearca asa ceva imi primejduieste mintuirea si, deci, nu poate fi prietenul meu.

G. S.: Se poate interpreta tendinta actuala de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflata a tendintei generale de globalizare?

Cl. T.: Ecumenismul e forma de globalizare spirituala. Insa, in opinia mea, ecumenismul a murit inainte de a se naste. Ce se face acum este doar mentinerea unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele, care totusi impiedica declararea mortii, sint exclusiv politice. Cu alte cuvinte, asa cum ne-au avertizat multi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai ca este o erezie, dar este si exclusiv politica, fara urma de credinta. Folosesc aici termenul de ecumenism nu in sensul de dialog si de colaborare, altminteri firesti, ci in acela de sicretism religios, de abandon al propriei credinte, de amestec al “traditiilor”.

G. S.: Credeti ca ordodoxia ar putea fi o piedica in efortul actual de integrare reala in Uniunea Europeana sau, dimpotriva, ca ortodoxia este expresia specifica a spiritualitatii romanesti, un dat fara de care nu putem vorbi de un specific national, de o identitate culturala?

Cl. T.: Cred cu tarie in asta: ca poporul roman s-a nascut crestin. Pina la 1054 crestinismul a fost una, adica dreapta credinta, orto-doxie. Catolicii s-au desprins de Biserica din ambitie umana, iar toate inovatiile pe care le-au adus dreptei credinte, pentru a-si justifica actiunea schismatica, nu mai sint in duh cu mostenirea hristica transmisa prin Sf. Apostoli. In aceste conditii, se pune din nou intrebarea la care un Nae Ionescu a dat un raspuns radical: sint romani romanii de alte confesiuni?

Eu cred ca ei isi pastreaza calitatea etnica de romani, chiar daca parte din spiritualitatea si din zestrea lor culturala este diferita. Este ca si cum un om si-a pierdut un brat sau un picior: supravietuieste, dar nu mai este intreg. Asta pe de o parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integram in Uniunea Europeana pe temeiuri confesionale, iar credinta noastra n-ar trebui sa incurce pe nimeni intr-un proces strict politic si administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxa Romana nu s-a pronuntat in chestiuni de integrare. Biserica va lua pozitie numai atunci cind, prin actiunile sale, Uniunea Europeana va aduce atingere credintei noastre.

De pilda, daca Parlamentul European hotaraste ca, de miine, Romania si celelalte state membre trebuie sa dezincrimineze prostitutia, sa permita casatorii intre homosexuali si adoptarea de copii de catre cupluri de homosexuali, sau sa nu mai accepte construirea bisericilor mai inalte de cinci metri, sau sa scoata toate crucile din spatiul public, inclusiv de la raspintiile drumurilor si de pe biserici, atunci Biserica – si ma refer aici nu numai la partea de administratie bisericeasca sau la ierarhie, ci la intregul popor binecredincios – este chemata sa se opuna, sa-si probeze credinta prin marturisire si, la nevoie, prin fapta, printr-o opozitie limpede.

Dar, in aceste conditii, ne vom pune intrebarea: in ce vrem sa ne integram? Bun, am fost siliti sa renuntam la o parte din suveranitatea si independenta noastra de stat si sa intram in UE, ca altfel ne pastea falimentul si poate – Doamne fereste! – dezintegrarea. Insa, cind ai de ales intre Hristos si orice de pe lumea asta, tu, crestin ortodox, nu mai stai pe ganduri.

Eu m-as bucura ca occidentalii sa-si dea seama ca in Est, in ciuda lungii dominatii comuniste, care a vrut sa ni-L scoata pe Hristos din inimi, exista o mare sensibilitate religioasa si ca e bine sa nu ne fie lezata aceasta sensibilitate.

G. S.: Cunoasteti articolul lui Eliade intitulat “De ce sint intelectualii lasi?”. Cum ati raspunde azi la aceasta intrebare?

Cl. T.: Am avut privilegiul de a cunoaste, de la o virsta foarte tinara, citiva fosti detinuti politici care mi-au indreptat pasii pe calea cea dreapta. De la ei stiu ca si in interbelic, si mai tirziu, in timpul comunismului, majoritatea celor care tradau, care deveneau colaborationisti, care faceau compromisuri majore si in puscarie, si in libertatea falsa din afara temnitei, erau intelectuali. Acesti prieteni ai mei mai in virsta, ei insisi intelectuali, cred ca intelectualii erau lasi si cedau mai repede pentru ca isi inchipuiau ca este mai importanta mintea lor, contributia lor stiintifica si creatia lor, decit singele lor, decit jertfa la care erau chemati pentru Hristos si pentru neam.

Astazi, mijloacele de constringere si de impingere catre tradare – tradarea credintei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubesti – s-au schimbat. Nu mai esti intemnitat, nu mai esti schingiuit, nu mai esti infometat… Pastrind proportiile si schimband ceea ce-i de schimbat, este diferenta dintre “reeducarea” de la Pitesti si “reeducarea” de la Aiud. In prima, tradarea se obtinea prin schingiuiri trupesti si prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar in a doua, tradarea era rodul unor presiuni psihologice si a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar in ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor si urmarea acelasi lucru: dezumanizarea celor supusi acestui proces.

Astazi, intelectualul are de ales intre a fi politically correct – ceea ce presupune usi deschise, posibilitati de avansare in cariera, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivaleaza cu marginalizarea sociala: devii nefrecventabil, esti privit cu suspiciune, dar si cu invidie pentru cerbicia ta; uneori esti concediat sub pretexte stravezii sau chiar pe motivul ca esti “extremist” etc. In functie de taria ta de caracter, de obligatiile familiale si de alti factori de presiune, alegi. Nu inseamna neaparat ca esti las, ci doar slab. Cunosc multi intelectuali care au aceleasi convingeri ca mine, dar n-ar indrazni sa si le exprime public, pentru a nu-si periclita pozitia sociala. Ca sa dau totusi o nota de optimism, cred ca Dumnezeu tine cu cei curajosi.

G. S.: Sinteti un intelectual tinar, activ, as spune chiar un personaj harismatic, model pentru generatia dvs. Ce va nemultumeste si ce va bucura in aceasta lume care isi cauta “rostul” vietuirii pe Pamint?

Cl. T.: Ma maguliti. Si sint destul de tinar inca pentru a mi se stimula mindria – ceea ce e un pacat… Dincolo de gluma, ma nemultumeste blazarea pe care o vad la cei mai multi din generatia mea si, inca si mai mult, ma indigneaza lipsa de entuziasm, de energie si de daruire pentru binele public pe care o intrezaresc la generatiile mai tinere. Cred ca mereu lumea a fost schimbata de catre tineri, ca e de datoria lor sa dea de pamint cu falsii idoli – cum sint azi cei legati de globalizare –, ca ei au forta si nebunia sa jertfeasca, pentru ca pe jertfa lor – si nu neaparat de singe – sa se intemeieze o lume mai buna. Pina la sfirsitul veacurilor, despre care nu stim cind va fi, ar trebui ca fiecare noua generatie sa-si propuna sa faca lumea mai buna. Or, acum vad niste tineri, vorba cuiva, gata imbatriniti, acriti, sceptici, cand nu cinici, pusi pe capatuiala, conformisti, degraba tradatori… E foarte trist!

Faptul care ma bucura, ma face optimist si intrucitva imi da motivatia pentru ceea ce fac tine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toti tinerii sint morti vii, exista inca destui care nu numai ca fac performanta profesionala, dar simt si nevoia sa construiasca si pentru altii. Sint destui tineri care isi asuma, intariti de credinta in Dumnezeu, rolul pe care odata l-au avut lupatorii anticomunisti din munti, si anume de a intretine speranta. Luptatorii aceia din munti – tineri si ei pe vremea aceea – nu erau suficient de multi si bine inarmati incit sa cistige razboiul cu un regim criminal, dar reuseau sa tina flacara sperantei aprinsa. Atit cit au fost ei de veghe in munti, romanii ceilalti, multi si lasi, sau doar neputinciosi, au nadajduit ca regimul va pica. Iar demnitatea noastra de neam ne-a fost salvata de aceiasi luptatori, care au aratat ca poporul roman nu baga capul in jug fara nici un fel de impotrivire.

G. S.: Ce personalitati ale lumii crestine ati cunoscut dupa decembrie ‘89 si ce transformari sufletesti s-au produs in sufletul dvs. dupa astfel de intilniri?

Cl. T.: Din pacate pentru mine, m-am mutat in capitala destul de tirziu, abia acum opt ani. Asa ca, prin forta imprejurarilor, am fost vaduvit de intilniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi placut sa ma pot impartasi spiritual, cultural. Regret enorm, de pilda, ca nu i-am cunoscut pe Petre Tutea sau Horia Bernea. Insa, cu toate acestea, ocupatia mea de jurnalist si faptul ca am intrat de foarte tinar in legatura cu fostii detinuti politici mi-au oferit ocazii sa cunosc un numar de personalitati proeminente ale lumii national-crestine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul si dojana parintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat intrucitva de parintele Iustin Parvu, staretul de la Petru Voda, de parintele Arsenie Papacioc, de IPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Razvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihailescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirila, Costion Nicolescu, Marcel Petrisor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu, si ma opresc aici, fiindca oricum sint mult mai multi si tot voi omite pe cineva.

I-am cunoscut, fara insa a fi in relatii apropiate, pe PS Justinian Chira, Episcopul Maramuresului si Satmarului, pe PS Ioan al Covasnei si Harghitei, pe parintele Constantin Galeriu, pe parintele Constantin Voicescu, pe parintele Teofil Paraian, pe parintele Grigorie Babus, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Sora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – si aici lista ar fi prea lunga.

Fiecare m-a imbogatit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut intii din cartile lor si apoi am vrut sa-i intilnesc fata catre fata. Cu altii s-a intimplat invers. Cred ca de la toti am inteles un lucru esential: cit de important este sa pastrezi calea imparateasca.

Nu pot spune ca vreunul mi-a provocat o schimbare sufleteasca majora, nici macar dintre cei care imi sint prieteni, cum e bunaoara d-l Razvan Codrescu. Dar cu totii m-au ajutat la o mai corecta intelegere a lumii, sa-mi ascut simtul pentru nuante, sa marturisesc intr-un fel ferm, limpede, dar fara stridente si neostentativ.

G. S.: Ce primejdii ne vor astepta in viitor? Sau altfel spus: ne putem astepta la ceva bun in viitor sau doar la manifestarea Raului in lume?

Cl. T.: Viitorul il stie doar Dumnezeu. Noi putem face supozitii pe baza a ceea ce se intimpla deja. Dar nadejdea nu trebuie sa ne paraseasca niciodata. Cred ca va fi atita bine si atita rau in lume cit au fost si pina acum, poate cu o alta intensitate. Trebuie sa ne pregatim insa continuu, ca indiferent ce se intimpla pe lumea asta, tinta noastra, a crestinilor, este cistigarea imparatiei cerurilor.

G. S.: Cum vom putea lupta impotriva Raului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura si distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al supravietuirii speciei om?

Cl. T.: Stiu ca va voi spune un truism, dar poate pentru ca e asa, nu e foarte mult luat in seama: lupta cu raul din noi insine este cea mai importanta. Daca am duce o batalie pe viata si pe moarte cu pacatele noastre, cu gindurile noastre rele, cu ispitele, poate ca si lumea ar fi mai buna. De vreme ce toti ne lasam prada micilor nostri demoni interiori, nu ne putem plinge ca Raul e generalizat in lume. Pina sa ne faca Oculta sclavii pacatului, si deci victime ale diavolului, ne aruncam noi singuri in bratele vrajmasului, prin lipsa noastra de traire crestina, prin refuzul de a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Multi sintem crestini doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate ca ne si impartasim, daca avem cite un duhovnic mai blind, insa nu traim cu adevarat numai pentru Hristos.

Evident ca din toate caderile interioare multe isi au cauza si in exterior. Faptul ca, o data iesit pe strada, vezi imagini smintitoare, ca te enervezi in trafic si aproape ca esti impins sa injuri, sa gindesti rau, sa-ti faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar daca ai fi mai puternic duhovniceste, toate astea ar trece fara sa te atinga.

Apoi, vin si marile manevre, impingerea catre pacate mai mari, cum este pofta de averi nemasurate, stapinirea altor semeni si altele. Ca diavolul nu sta degeaba. Dar stim bine ca Il avem pe Hristos oricind si oriunde cu noi, daca ne rugam – asa cum ne invata duhovnicii. Sa plecam genunchii la rugaciune, sa incepem orice lucrare cit de mica inchinindu-ne si cerind ajutor Domnului, sa tinem posturile si sa respectam toate celelalte spuse de Biserica si ni se va da noua raspuns bun la toate provocarile veacului.

G. S.: Care sint maestrii dvs. spirituali, cei vazuti si cei nevazuti? Ce v-a determinat sa ii cunoasteti si sa-i iubiti?

Cl. T.: Iau referirea dvs. la “maestrii spirituali” in sensul cel mai larg si spun: modéle am avut si am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsa pe care am resimtit-o acut. Cind eram adolescent, si chiar mai tirziu, m-ar fi ajutat enorm sa am un mentor. Astazi, deja am ajuns la o virsta si la o experienta de viata cind nu mai am aceeasi nevoie. Dar, cum spuneam, modéle am avut, iar pe unele le-am numit. Parintele Calciu cred ca a fost cel mai puternic pentru mine, pentru ca ne asemanam si temperamental si a dovedit ca te poti ridica si din fundul iadului – unde s-a prabusit in timpul “reeducarii” de la Pitesti – la un nivel de credinta la care ma rog lui Dumnezeu sa ajung si eu.

Pe urma, am mai invatat de la prieteni mai in virsta destule lucruri. Mi-a placut sa am prieteni mai mari, pentru ca intotdeauna m-am simtit mai matur decit cei de virsta mea si pentru ca am vrut sa am de la cine invata.Insa, ca orice crestin, am si eu un duhovnic. El este indrumatorul meu spiritual.

G. S.: Cum va arata lumea de miine in conditiile in care, cum spunea Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc”?

Cl. T.: Daca i-ai luat omului verticala, se sufoca pe orizontala. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendentei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate sa nu-si dea seama ca el este neimplinit, in ciuda tuturor realizarilor pamintesti, din pricina faptului ca nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea putin, pentru ca multi sint si azi religiosi fara sa traiasca propriu-zis credinta, fiind pietisti, superstitiosi, conformisti, orice, dar nu traitori crestini. Omul restaurat, adica omul reindumnezeit, este ceea ce asteptam de la viitor. Si stim ca se va intimpla asta: unii vor fi, altii nu. Dar cu totii se vor infricosa la Parusie.

Interviu consemnat de
Gabriel STANESCU