duminică, 23 ianuarie 2011

Evenimente culturale semnificative (7)

# În data de 25 ianuarie a.c., începând cu ora 16.00, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş şi Comunitatea Internaţională Orthphoto organizează Expoziţia Internaţională de fotografie religioasă „Monahismul ortodox”.
Evenimentul va avea loc în holul Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu” Argeş. Expoziţia va fi deschisă publicului până în data de 13 februarie.
Orthphoto este o comunitate online (activă pe internet din anul 2005) de fotografi amatori şi profesionişti din întreaga lume, preocupaţi de cunoaşterea şi popularizarea spaţiului ortodox prin fotografie. Expoziţia de faţă este vernisată simultan în Bulgaria, Serbia, Polonia şi Rusia, iar la noi în ţară va avea un circuit itinerant, după Mioveni şi Piteşti, urmând a fi expusă la Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Bacău, Piatra Neamţ, Suceava, Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Constanţa ş.a.
Expoziţia de faţă reuneşte 200 de fotografii (selectate din aproape 500) din 25 de ţări, aparţinând unui număr de 102 fotografi.
Parteneri: Consiliul Judeţean Argeş, Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” Argeş, Centrul Cultural Mioveni, Editura Filos, televiziunile Absolut TV şi Antena 1 Piteşti şi cotidianul Argeşul.

# Societatea  Culturală Chronos vă invită la dezbaterea cu tema  “Unirea Principatelor. Detalii de culise din Partida Unionistă”, organizată   miercuri, 26 ianuarie, orele 16, la Muzeul Unirii, str. Lăpuşneanu. 

Invitaţi societăţii Chronos sunt: conf.univ.dr. Mihai  Cojocaru – Universitatea “Al. I. Cuza” şi c.s. I dr. Dumitru  Ivănescu – Institutul de Istorie “A.D. Xenopol”. Expunerile celor doi istorici ieşeni vor urmări să analizeze idealurile generaţiei unioniste din Moldova la 1859 dar şi după.

Dacă conf. univ.dr. Mihai  Cojocaru se va concentra pe detaliile de culise care au permis depăşirea rivalităţile interne şi au dus la nominalizarea celor mai buni membri ai Partidei Naţionale pentru tronul Moldovei, dr. Dumitru Ivănescu va vorbi despre dificultăţile întâmpinate de generaţia Unirii după 1860, când aceasta a fost confruntată cu problemele guvernării şi cu disputele pe facţiuni politice.  Un ideal şi un program politic entuziast lansat în perioada 1857-1858 va trece prin maturizare şi prin şlefuire, în deceniile următoare, chiar dacă aceasta a însemnat şi declanşarea unor tensiuni şi rivalităţi politice între foştii aliaţi.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Povestiri cu îngeri

Formula As a făcut un frumos dar de Crăciun cititorilor săi, publicînd un supliment de "Povesti cu îngeri", acum disponibil şi în varianta pe internet a revistei. Alături de colegii mei Otilia Ţeposu, Ciprian Rus, Dia Radu şi Corina Pavel, am şi eu o povestire acolo. O redau mai jos, cu îndemnul de a le citi şi pe celelalte. Şi vă mai îndemn să gustaţi scriitura, nu să criticaţi "dimensiunea" duhovnicească a povestirilor. Sînt totuşi proze scurte, nu mărturisiri de credinţă.

Vedenia din câmpul cu maci

Lumina candelei, palpaind sub icoana, facea sa creasca Hristosul pe tot peretele si apoi sa umple camera. Ochii Lui, ca doua migdale taiate pe lung, straluceau in clarobscurul odaii. Asezati in genunchi unul langa altul, eu, sora si fratele meu, repetam intr-un glas, dupa bunica, rugaciunea de seara. Chipul lui Iisus era atat de real, incat nici eu nu-mi paream mie insumi adevarat, in comparatie cu icoana aceea. Cu fiecare verset imi ieseam din mine si ajungeam, la final, sa ma privesc din spate, cum stateam cu mainile impreunate si capul putin plecat, in sirul acela de umbre scunde, ale unei lumi pe care n-o cunosteam.
Cand ma aflam la bunici, asteptam seara ca pe o intamplare fantastica. Nu ma gandeam la rugaciune, decat cand murmurul satului inceta, iar bucataria mirosea a lapte de vaca proaspat muls. Afara era deja bezna si nu mai dura mult pana sa mergem la culcare.
Nu stiu nici acum de unde-mi venea acel tremur al inimii, cand bunica stingea lumina si ne chema sa ne asezam in genunchi, la icoana care il infatisa pe Hristos. Caci in biserica, duminica, n-aveam stare si nici vreo alta emotie, decat aceea ca voi fi pedepsit acasa, pentru trasnaile pe care le faceam. N-as spune, asadar, ca eram un copil credincios si nici macar prea respectuos fata de cele sfinte.
Dupa ce-am mai crescut nitel si am invatat la scoala teoria evolutionista, mergeam mai rar la biserica, si numai ca sa n-o supar pe bunica, pe care o priveam cu o duiosie amestecata cu un sentiment de superioritate. Nu-mi explicam cum o femeie ca ea, care crescuse trei copii aproape singura, caci bunicul a lucrat zi-lumina toata viata, o femeie care strunea si cativa nepoti, inca de pe cand mergeau de-a busilea, o femeie care stia rostul tuturor plantelor si-al lunii pline, si cand vine ploaia, si cum s-o alunge, o femeie care mana caruta cu boi si cosea fanul cot la cot cu barbatii, o femeie careia i se gudurau lupii la picioare iar vrajitoarele satului n-aveau curaj s-o infrunte, o astfel de femeie, deci, putea sa creada in basmele pe care i le spunea preotul satului. Ei bine, cam astfel de simtaminte aveam cand m-am intalnit prima data cu ingerul. Atunci n-am stiut ce este. Abia dupa ce ne-am vazut de alte cateva ori, m-am intrebat daca nu cumva...
*
Sa fi avut vreo 12 ani pe cand l-am intalnit intai. Eram in vacanta de iarna, la bunici, si primisem de Mos Craciun o pereche de patine. Mi le dorisem ani in sir. La fiecare inceput de decembrie, ii scrisesem, cu lacrimi grele, Mosului sa mi le aseze sub pom. In fiecare Craciun, Mosul imi daruise altceva, lasandu-ma trist, dinaintea bradului impodobit ca o sorcova. Cu siguranta, nu fusesem nici mai cuminte, nici mai bun la invatatura, nici in anul despre care vorbesc, dar pare-se ca Mosul se saturase de smiorcaielile mele, chiar cand eu imi pierdusem nadejdea. L-am pandit pe Mos pana noaptea tarziu, asa cum faceam in fiecare an, impreuna cu fratii mei, cu inima inghetata de teama, ca s-ar putea sa nu mai vina, desi cam incepusem sa banuiesc ca Mosul nu venea de la Polul Nord, ci din odaia din fata, unde se odihneau bunicii. Oricum, niciodata nu l-am surprins, in timp ce aducea bradul impodobit si darurile pe care le aseza sub el. Adormeam mereu inainte ca Mosul sa ajunga la noi. Dimineata de Craciun in care am gasit sub brad, intr-o cutie pe care scria numele meu cu majuscule, o pereche de ghete din piele alba, pe care erau fixate patine cu sina de fier nichelat, a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea. Zburam de fericire.
Cateva zile am stat numai pe garla inghetata bocna, inconjurat de o multime de tovarasi de joaca, pe care ii surprindeam privindu-ma cu invidie. Nici unul nu avea patine adevarate, ci niste improvizatii dintr-o banda de plastic, din aceea care fixa linoleumul la incheieturile peretilor, in camerele de bloc. Bucatile acelea de plastic, indoite sub puterea focului, cat sa imbrace bocancul, erau bune doar la coborat cate-o panta, dar nu la acrobatie pe gheata, cum faceam eu.
Am cazut de o mie de ori pana am invatat sa patinez. Radeam, suflam in manusile ude de zapada si o luam de la capat, pana cand, odata cu noaptea, venea si bunicul dupa mine.
Dupa cateva zile, insa, alunecam pe sticla de deasupra apei ca si cum m-as fi nascut cu patinele in picioare. Eram atat de mandru, incat le-am stricat tot cheful celorlalti copii cu "patine" de plastic, pe care ii amuzasem pana atunci, cu tumbele mele involuntare.
Dar intr-o zi, pe cand incercam sa desenez cu patinele un cerc perfect, cineva a aruncat o piatra care a lovit gheata in cateva salturi scurte, de broasca. Pielea translucida a taului inghetat a plesnit cu o paraitura cumplita, si m-a inghitit in pantecele involburat pe care il acoperea. Patinele ma trageau spre fund, iar vartejul apei m-a rasucit pana sub geamul gros si opac de gheata, sub care ma sufocam. Undeva, deasupra, auzeam glasuri grabite, tipete si pasi repezi in stanga si in dreapta, din ce in ce mai slab, topite intr-un sunet prelung. Cautam o iesire, lovind gheata cu mainile si deschizand larg ochii in apa care imi ardea pupilele. Picioarele imi amorteau in zbaterea lor inutila, incercand sa ma impinga la suprafata.
Atunci am avut vedenia. Nu mai eram in apa, ci pe un camp cu maci, marginit de un cer alcatuit cu linii groase, de negru si visiniu. Nu-i distingeam chipul si nici nu parea sa aiba trup, desi o simteam ca pe o prezenta omeneasca. O silueta ciudata, zarita printr-un cearsaf alb, pus la uscat in bataia soarelui. Numai ca umbra aceea raspandea o lumina puternica.
"De ce nu te intorci la mal?" - m-a intrebat, si parca mi-a zambit. Imediat am deschis ochii. Respiram din nou, lacom, tusind si tremurand ingrozitor, la marginea apei. Vreo trei baieti incercau sa ma duca pe sus acasa, dupa ce m-au invelit cu suba unuia dintre ei. Ma durea pielea capului, singura parte a corpului pe care o mai simteam, si imi clantaneau dintii in gura. Din fericire, bunica era plecata, asa ca mi-am uscat hainele si m-am pus pe picioare, pana cand s-a intors. N-am povestit nimanui despre aratarea aceea. M-am gandit ca imi vazusem moartea cu ochii, acolo, in capcana de gheata a iazului.
Pe urma, intamplarea a lasat loc altora si am uitat-o. Insa dupa cateva luni, ingerul mi-a aparut din nou, de asta data in somn. Pe vremea aceea, visam uneori ca zbor. Ma ridicam de la pamant numai prin simpla vointa, dadeam un ocol curtii, apoi unul mai mare gradinii, ma inaltam mult, mult, ca si cum as fi vrut sa ajung in varful vreunui munte, iar din crucea cerului ma lasam in jos sa plutesc cu bratele deschise larg, cat sa imbratisez tot pamantul. Si o luam iar si iar de la capat, pana cand deschideam usa altui vis sau ma trezeam. De cate ori visam ca zbor, traiam o bucurie intensa. Ma simteam nemuritor. Si-apoi, intr-o noapte, am visat ca zbor iarasi, peste un camp de maci infloriti. Se inaltasera cat un stat de om, dar nu puteau acoperi cu florile lor purpurii prezenta aceea luminoasa, ciudata, pe care o simtisem cand era sa ma inec. M-am oprit din zbor inaintea ei, incercand sa-mi dau seama daca e aceeasi de atunci. M-am apropiat, dar a disparut fulgerator.
La rastimpuri, am mai visat ca zbor si, de cateva ori, am intalnit din nou prezenta aceea, despre care nu puteam spune ca e barbat sau femeie sau cum arata, dar despre care simteam ca e innebunitor de frumoasa si de puternica. La fiecare intalnire, din cele cateva pe care le-am avut, parca prindea mai mult contur. Daca ar fi sa vi-l descriu, as spune ca era un barbat tanar, cu parul blond, bogat, legat in coada la spate si imbracat cu rasa calugareasca, dintr-o tesatura aspra si alba. Dar acestea sunt simple senzatii, caci niciodata nu l-am vazut asa de clar si de-aproape, incat sa-i pot face portretul adevarat.
Nu-mi vorbea, ci doar ma privea bland si uneori zambea. Simteam ca ma priveste si imi zambeste, desi nu i-am vazut niciodata ochii sau gura, cu adevarat.
Curand, am realizat ca simpla lui prezenta m-a invatat lucruri pe care nu mi le spusese nimeni si pe care nu le citisem nicaieri. Nu m-am mai indoit ca el e ingerul meu si ca ma salvase atunci, demult, de sub gheata mortii.
Ani in sir, pana am devenit barbat in toata puterea cuvantului, ma fortam sa visez ca zbor, sperand ca zborul sa ma duca la el, pe campul de maci, in spatele caruia cerul isi schimba intruna lumina.
Am crezut ca daca voi merge la biserica si ma voi ruga, il voi intalni mai des. M-am rugat. Dar, desi credinta mea devenea mai ardenta, zborurile mele se imputinau, pana au disparut cu totul. Si ingerul.
Claudiu TÂRZIU

marți, 18 ianuarie 2011

Poemele săptămînii (7)

Am decis nu demult să reiau rubrica de poezie de aici. Dar diverse urgenţe m-au făcut mereu să amîn. Sper ca de acum să vă pot propune poezie de calitate, în fiecare săptămînă. Dacă doriţi, faceţi-mi şi dvs. recomandări pe adresa mea de e-mail: claudiu.tarziu@gmail.com. Lectură plăcută!

Cafea în cenuşa imperiului
de Mircea Dinescu

În mahalale istoriei, acolo-i mustul
şi fleica
zarul
ceasul fără limbă.
Acolo ţarul
e un fel de neica
nu donator de sînge ci de limfă
căci sfinte-s porcul, cocina şi teica
şi fotbalul, Măria Sa, augustul...
Acolo libertatea-i o prostie,
încurcă-lume
măcinînd degeaba.
E-o ţară cu miros de băcănie,
e-o închisoare bună pentru glume.
Tristeţe, facem tîrgul? - Bate laba!

Hai, intră cu fanfara-n labirint
să ieşi cu minotauru-n conserve.
Nu ştii că toate miturile mint?
Ce Sparta? Ce Atena? Ce Corint?
Hai, taie-o scurt şi vezi să nu te-observe.
Să crească marea?
Fie!
Nu şi preţul.
Pe datorie:
Sarea şi nutreţul.
Unde-i imperiul?
Dracul şi piperul
l-au înţărcat şi i-au legat buricul.
Cu tot cu apă l-au zvîrlit din scaldă.
Barbarii i-au făcut demult safteaua.
Scurmă-i cenuşa, vezi dacă e caldă.
Pune ibricul.
Să ne bem cafeaua.


Mica publicitate
Vînzări
de Ion Stratan

Vînd tot pentru surîsul tău
Masa şi patul şi cîinele rău

Dau tot pentru zîmbetul rece
Necunoscut, ce cu alţii petrece

Arvunesc orişice pentru gestul
De-a mă privi, adulter şi incestul

Vînd casa şi uşa şi cheia
Pentru tine-ntrupată, femeia

Ce nu mă cunoaşte, nu mă vrea, nu mă crede
Nu mă gustă, miroase şi vede

Tu, rece ca gheţurile de unde eşti
Fără veşti, fără să mă priveşti

Frumoasă şi albă, femeia de unde
Luna de săptămîni se ascunde


Hapuri
de Florin Iaru

Ce trăznet era poezia lovind din senin!
Cădeam cu capul fărîme pe cerul velin.
Ieşeam din cuvînt cu orgasmice seme.
Nu aveam bani, vîrstă, regrete, probleme.

Mă tîrîi cu scîrbă acum şi înclin
Să parcurg pîn’ la capăt un secol străin.
Asta-i durerea. Ce a fost frumos a trecut.
Moartea ne-ndeasă pe gît pastilele ei de putut.

luni, 17 ianuarie 2011

Conferinţele "Mircea Vulcănescu" la MŢR

Cultura română modernă s-a născut din apelul la modernitate şi s-a dezvoltat apoi în tensiunea polară dintre modernitate şi tradiţie, dintre sincronism si organicitate.  A fost această tensiune fertilă, a dus la rezultate notabile, la o anumită identitate culturală, sau nu? Mai este astăzi această tensiune reală, efectivă, mai există în cultura română un ferment al tradiţiei? Şi ce ar putea să însemne în contextul postmodernităţii, secularizant şi globalizant, apelul la tradiţie?

Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizaţiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tărâm românesc, de istorie a instituţiilor culturale româneşti, teme ţinând de antropologie, sociologie, teologie, etnologie, în general de istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor încerca răspunsuri, totul pentru a readuce la prezenţă cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, amorsarea polemicilor cordiale.
Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu,  pentru că îl considerăm figura paradigmatică a intelectualului român al secolului XX. În tot ce a întreprins, a fost exemplar. El concentrează în sine tipul intelectualului implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său. Reprezintă, de asemenea, tipul creştinului jertfelnic în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul deplin al culturii române a veacului XX: lasă moştenire o gândire mereu vie, fragmentară si darnică, centrată pe problemele cruciale, precum şi viaţa oferită ca jertfă aproapelui -  pană la sacrificiul final,  prin exemplul său de moarte martirică.
Aceste conferinţe vor fi o reflectare a dragostei: dragostea sa pentru Hristos si pentru oameni. Din acest motiv, dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman, îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR  s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model. 

Prima conferinţă - o evocare a lui Mircea Vulcănescu - va fi susţinută de d-l Mihai Şora, miercuri, 19 ianuarie, ora 18.00, la Clubul Ţăranului din Muzeul Ţăranului Român. Va participa şi fiica filozofului, d-na Măriuca Vulcănescu.

duminică, 16 ianuarie 2011

N. Steinhardt: "Îl iubesc pe Eminescu"

Via Răzvan Codrescu


“ZIUA DE 15 IANUARIE
E PENTRU MINE O ZI SFÎNTĂ…”
(O mărturisire a Părintelui Nicolae Steinhardt,
Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989)

Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris şi am publicat cîteva texte despre Eminescu: în Viaţa românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii spre sine, în cuvîntul înainte la Eminescu – abisul ontologic de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej.
Ştiu bine cu am scris copilării şi banalităţi; dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adînc respect. Aşa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.
Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvântată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Cît de fericit sînt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!


Nota R. C. : Această mărturie sintetică a lui N. Steinhardt, făcută cu doar cîteva zile înaintea morţii sale (30 martie 1989), are valoarea unui testament în eternitate. Socotesc că ea spune mai mult decît toate vociferările festiviste care au marcat şi în acest an aniversarea naşterii Poetului. Simţim cu toţii că EMINESCU şi FENOMENUL ROMÂNESC sînt termeni corelativi, dar într-un fel sună în mărturisirea monahului de la Rohia şi cu totul altfel în gura unor protocronişti obscuri de azi, care nu fac decît  “să ieftinească” toate lucrurile despre care se cred datori să nu tacă. Să-i dorim posterităţii lui Eminescu vorbirea celor care chiar ştiu ce spun şi tăcerea celor care doar spun ce ştiu!

miercuri, 12 ianuarie 2011

Mărturia ortodoxă azi. Lecţia secolului XX pentru secolul XXI

Expoziţia foto-documentară itinerantă Pe drumul Învierii a ajuns la Oradea, unde va fi deschisă vineri, 14 ianuarie 2011, ora 18.00. Vernisajul, care va avea loc în Casa de Cultură, va fi urmat de conferinţa intitulată Mărturia ortodoxă azi. Lecţia secolului XX pentru secolul XXI, susţinută de dl Răzvan Codrescu. 
Organizatorii evenimentelor sînt Asociaţia “Rost”, Biserica Sf. Ap. Andrei din Oradea şi ASTRADROM Oradea.
Intrarea este liberă.
Expoziţia a fost deschisă pînă acum, pentru cîte două săptămîni, în Bucureşti, Constanţa, Vaslui, Brăila, Galaţi, Chişinău, Slobozia, Tecuci, Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, Suceava, Bacău şi Arad. În majoritatea oraşelor a fost dublată de cîte o conferinţă, pe o temă apropiată, susţinută de personalităţi ale Asociaţiei "Rost" sau prieteni ai noştri.


UPDATE (18 ian. 2011)
Citiţi două relatări despre eveniment, aici şi aici. De la prima sursă provin şi fotografiile pe care le redau mai jos.

De la stînga: Pr. Ioan Mizgan, Claudiu Târziu, Răzvan Codrescu şi pr. Lucian Augustin







 


Patriarhia a pornit recensămîntul ongiştilor cu sutană

Primesc de la cititori

Draga prietene,

Zilele astea m-am trezit cu o instiintare de la conducerea manastirii, cum ca in baza unei directive venita de la Patriarhie, toti vieţuitorii manastirilor din spatiul mioritic trebuie să declare daca fac parte din vreun ONG. Astfel, ca la vechea Securitate, desi nu ne mai duce nimeni la sectie, ni se inmaneaza niste foi in care declaram, citez, "pe propria raspundere", daca facem sau nu parte din aceste, probabil, cred ei, structuri subversive.

Metoda, de la conceptie si pana la punerea in practica, este tipic comunista. Desi nu fac parte din nici o asemenea organizatie, trebuie sa-ti marturisesc profunda ingrijorare, nu pentru ca as avea ceva de ascuns, ci mai degraba pentru modul in care suntem tratati. Insasi formularea din aceasta, sa-i zicem eufemistic, declaratie, te pune pe ganduri. Astfel, inainte de "marturisirea" activitatii "de bandit" in fata "onoratelor instante bisericesti" declaratia se face nu altcumva, ci "pe propria raspundere", de parca as putea fi pasibil cu vreun fel de pedeapsa, fie laica, fie bisericeasca, daca as face parte dintr-un ONG, ca membru asociat, fondator, voluntar si asa mai departe. Ca si cum onoratele instante de ancheta s-ar putea lasa induplecate de marturisirea mea, in timp ce, daca as ascunde aceasta implicare in sprijinul semenului, as putea suporta consecinte cel putin nebanuite, pentru ca nimeni nu poate banui ce mai inventeaza astia.

Stau si eu si ma intreb cu ce ii deranjeaza pe cei de la centru, daca unul sau altul este implicat in social, desigur implicare aparent incompatibila cu menirea monahului. Pentru ce trebuie sa inventariem de la gainile din cotet pana la cladiri, inclusiv aproximarea valorii acestora? Ceva nu miroase bine aici. Aceste intrebari sunt la origine, banale, "paranoia" vine pe parcurs.

Vazand lipsa de implicare a Bisericii in societate, neinformarea, mai mult, dezinformarea chiar, mai ales prin singura lumina care nu lumineaza, Lumina Patriarhiei, daca-mi permiti un rautacios joc de cuvinte rostit de un amic mai demult, vazand comunicatele laconice date din Deal atat in privinta cipurilor, cat si in privinta altor atacuri la adresa credintei, incepi sa-ti pui intrebari mai complexe, decat cele simple precum: ce este hartia pe care o semnez si unde ajunge?

In momentul de fata, dupa 20 de ani de asa zisa democratie, Romania zace inca in intuneric. Si, deci, in pacate. Ierarhia Bisericii alege sa schimbe (chiar daca motivat dogmatic) ordinea zilelor saptamanii, sa decida nu stiu ce alte schimbari, in timp ce adevaratele probleme apasa sufletul crestinului simplu, iar dezbinarea se adanceste de pe o zi pe alta. Ce face Patriarhia acum, e ca si cum un doctor da unui pacient schiop, cu dureri de ficat si stomac, cu tuse seaca si ochii injectati, o crema pentru acnee.

Adevaratele raspunsuri in societatea romaneasca, au venit si vin, firesc as putea spune, pentru o societate vie, de la omul simplu care activeaza intr-un ONG, ca e mai simplu de actionat asa. Insa, daca ne uitam bine, in spatele multora se afla duhovnici cu suflet viu, a caror ortodoxie nu este una de birou, ci una dupa duhul si trairea evanghelica. Si asta cred eu ca deranjeaza. Se doreste, iar aceste declaratii o dovedesc din plin, reducerea la tacere a vocilor din Biserica, acelea care deranjeaza. Se doreste ca Biserica sa nu se mai implice in "politica" (declaratie deja adoptata), ca aceia care ar trebui sa fie luminatorii orbilor sa nu-i mai calauzeasca pe acestia la lumina, ci sa-i conduca mai tare in intuneric. Avem de-a face cu un atac voalat la adresa dreptului la libera exprimare si asociere, sub pretextul ca nu este duhovnicesc. De parca tacerea si slugarnicia si-ar gasi fundament in Scriptura. Ceea ce vor mai marii nostri sa faca este sa ucida ultima farama de suflare in duh ortodox, care inseamna si actiune, nu numai marturisire. Pentru ca daca am arata numai pe dinafara a monahi, doar purtand haine decente si rostind cuvinte chibzuite, nu facem decat sa maimutarim un trai ingeresc pe care ni l-am asumat in intregime. Nu facem decat sa devenim niste maimutoi, care zambesc tamp cand li se vara in cetate un cal troian; sa ne transformam in yes-meni, sa secularizam unica si adevarata Biserica a lui Hristos.

Pentru ca daca vreun monah sau altul a ales sa se implica in vreun ONG, aceasta s-a facut tocmai pentru ca cei de la care trebuiau sa vina solutii s-au lasat asteptati, si ca tocmai Biserica, in loc sa ajute sa luminarea aproapelui, ii obtureaza vederea si mai tare. Astazi este 10 ianuarie 2011, data care apare si pe calendare, si pe ziare, si in mai multe locuri publice. Cine se face ca nu vede aceasta data, care cuprinde in sine si problemele curente, justificandu-se prin diverse argumente, canonice sau nu, dovedeste nu ca este citit sau intelept, ci ca este depasit de realitate, ca traieste intr-o lume paralela, captiv unor clisee si stereotipuri depsite si straine de duhul crestinesc.

Astazi, monahismul nu mai poate face abstractie de problemele zilei. In primul rand pentru ca il afecteaza direct, iar in al doilea pentru ca manastirile nu mai sunt asa izolate ca altadata, iar comunicarea se face astazi prin mijloace rapide. Nu putem face abstractie de aceasta, oricat ne-am dori. Fara doar si poate ca rostul unui monah este de-a deveni asemnea ingerilor, insa, daca vine cineva si ii cere sfatul, nu se poate sustrage motivand ascultarea sau canoanele. Asa, de pilda, putem gasi in traditia Bisericii, pustnici sau monahi care si-au parasit locul de rugaciune si linistea necesara contemplarii celor nevazute, pentru a se amesteca in forfota cetatii, in vremuri de prigoana. Or, astazi, nu avem de-a face cu o prigoana? Cand chipul lui Hristos, demnitatea umana, Biserica, valorile noastre sunt atacate subtil, noi sa ne facem ca nu le vedem? Si mai numim asta virtute? Am impresia ca este cineva care incearca sa ne vanda un alt set de valori, un set rasturnat si ipocrit.

Da, in Biserica, principiul fundamental care guverneaza toate este ascultarea, insa ascultarea merge pana la pacat si se face in numele lui Hristos. Ierarhii si mai marii de astazi ai Bisericii se comporta de parca ar fi stapani peste oameni, cand ei cei dintai ar trebui sa fie sluga tuturor. Asa spune Hristos! Or, cand s-a pus problema cipurilor, a homosexualitatii, a prostitutiei, a coruptiei, a plecarii din tara a unor oameni capabili, si asa mai departe, n-am vazut nici un ierarh sau sus-pus in fruntea miscarilor de protest. Sigur, nu implic faptul ca ar fi trebuit sa se asocieze asa, cu oricine, dar a lipsit orice luare de pozitie. In schimb, interzic altora sa marturiseasca, pe motiv ca "strica imaginea Bisericii", ca se folosesc de titulaturi "ortodoxe" pentru a se legitima in fata societatii. De parca unii ar detine monopolul in ortodoxie, fiind botezati in alte cristelnite...

Este evident, desi imi dau seama ca vor fi voci care sa conteste, ca avem de-a face cu o stalcire mascata a invataturii de credinta si un nou pas puternic inspre transformarea ierarhiei intr-un soi de casta, impropriu invataturii lui Hristos, care atrage consecinte nedorite.

Eu voi completa aceasta cerere, care va trece pe sub nasul multor parinti si frati, insa deplin constient ca ajut la consolidarea increderii de sine a unor impostori, deghizati in clerici, indiferent de loc, statura, nume si asa mai departe. Si ma intreb cati dintre ei au completat la randu-le aceste cereri, daca fac sau nu parte din ONG-uri mai stilate, a se citi loji masonice.

"Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case" (Mt. 10, 7).
M-am gandit ca ar fi bine ca si altii sa afle.

Monahul Iustin